În trecut, diavolul i-a dezbinat pe creştini ca să-i despartă şi să-i stăpî­nească. El însuşi îi uneşte astăzi, ca să poată să înece în balta rătăcirilor şi ade­vărata Biserică – Ortodoxia.

Diavolul a pierdut în primele veacuri ale istori­ei Bisericii multe suflete, prin eresuri­le născocite de el atunci. Iar acum adu­ce la pierzare şi va continua să piardă, pînă la sfîrşitul istoriei omenirii, încă şi mai multe suflete prin unirea tuturor într-o pan-eretică „biserică”.

Însă adevărata Biserică a lui Hristos va rămîne întreagă pînă la sfîrşitul lu­mii, după neschimbata făgăduinţă a Mîntuitorului (vezi Mt. 16, 18) şi va ră­mîne la locul ei fie doar şi în persoana puţinilor credincioşi creştini ortodocşi rămaşi pînă la moarte (vezi Apoc. 2, 10).

Biserica pluteşte şi va continua să plutească deasupra noianului rătăciri­lor şi a falselor învăţături ca o adevărată Arcă a lui Noe, năzuind către Araratul cel ceresc! (vezi Fac. 8, 4)

☦ Sf Serafim Alexiev.

• ☦️Arhimandrit Serafim Alexiev: Ecumenismul este erezie și te desparte de adevărata ortodoxie. Îngrădirea de erezie nu înseamnă schismă! Catacombele așteaptă ortodoxia curată! / "Cât timp bisericile locale oficiale colaborează cu ecumenismul folosindu-se de 'bunăvoința' acestuia, ortodocșii cu adevărat credincioși Lui Hristos vor fi etichetați ca 'sectari' care se rup de curentul comun, oameni periculoși pentru pacea și ordinea publică. De aceia ei vor fi prigoniți. Sectele vor fi numite adevărate, iar adevărata ortodoxie va fi prigonită ca o sectă". Ecumenismul este erezie și te desparte de adevărata ortodoxie. Îngrădirea de erezie nu înseamnă schismă! Catacombele așteaptă ortodoxia curată! — Arhimandrit Serafim Alexiev

• ☦️ Arhimandritul Serafim Alexie: În spatele fiecărui eres se ascunde satana / [...] în spatele fiecărui eres se ascunde satana. Dacă este aşa, este vădit că nu e păcat osîndirea eresului, ci, dimpotrivă, ea este o datorie sfîntă a credincioşilor ortodocşi; trebuie doar ca ei să nu se conducă în aceasta de îndemnurile lor păcătoase de răzbunare personală, interes şi altele asemenea. Însă nu este oare totuşi bine să avem pace cu ereticii şi să nu facem dispute pe tărîm religios? În viaţa de zi cu zi, pe linie cetăţenească, noi sîntem datori să trăim în pace cu toţi oamenii (vezi Evr. 12, 14). Dar acest fapt nu înseamnă că trebuie să cădem în nepăsare faţă de credinţa noastră şi să ne lăsăm influen­ţaţi de învăţătura cea mincinoasă. Îm­pinşi de duhul cel rău, ereticii sînt de obicei foarte nestăpîniţi. Noi trebuie să apărăm de ei sfînta noastră Ortodo­xie şi să nu le îngăduim cu nepăsare să rupă membrii Sfintei Biserici Ortodoxe şi să-i facă sectanţi şi eretici, slujitori ai altor interese… Domnul nu îngrădeşte libertatea vo­ii omeneşti. El îi îngăduie şi pe eretici, aşa cum îl îngăduie şi pe diavol să ac­ţioneze, însă cel ce cunoaşte pierzania învăţăturii celei mincinoase nu poate să fie nepăsător faţă de răspîndirea ei fără nici o legiuire printre ortodocşii creştini. El este dator să deschidă ochii semeni­lor săi asupra credinţei, ca să nu cadă în cursele celui rău. În legătură cu aceas­tă purtare, ca cel mai bun exemplu poate să ne slujească plăcuţii lui Dumnezeu. Ei s-au ferit stăruitor să critice pe seme­nii lor pentru scăderi morale şi, în acelaşi timp, prin luptă şi critică, s-au păzit atît pe ei înşişi, cît şi pe cei din jur de eresuri, ca de o boală aducătoare de moarte. Ei nu au osîndit pe nimeni în afară de ei în­şişi, cînd era vorba despre păcat pe tărî­mul moralităţii. Dar, pe de altă parte, nu au îngăduit nimănui să le sugereze nici cea mai mică abatere de la credinţa ortodoxă. Într-atîta au fost de vigilenţi în strădania lor de a fi pînă la moarte credincioşi lui Hristos şi Sfintei Ortodoxii. — Arhimandrit Serafim Alexiev

• 🙏🏼 Rugăciunea – cea mai ostenitoare dintre nevoințe → / Unii frați l-au întrebat pe Avva Agaton care nevoință în viața monahicească este cea mai plină de osteneală. El le-a răspuns: „Iertați-mă! Eu găsesc că nevoința rugăciunii este mai ostenitoare decât toate celelalte nevoințe. Când omul dorește să verse înaintea lui Dumnezeu rugăciunea sa, atunci vrăjmașii demoni se grăbesc să-l îndepărteze de ea, pentru că știu că nicio nevoință nu e într-atât de înfricoșătoare pentru ei, așa cum este rugăciunea înălțată către Dumnezeu din tot sufletul. În orice altă nevoință, oricât ar fi aceasta de încordată, monahul află oarecare liniștire. Rugăciunea, însă, cere mare luptă, până la ultima suflare” / Dacă așa stau lucrurile cu rugăciunile monahilor, cu cât este mai ostenitoare rugăciunea pentru mirenii răspândiți în mii de lucruri ale vieții de zi cu zi! Una ca aceasta nu trebuie să deznădăjduiască însă pe cei credincioși. Ei trebuie să ia aminte că Însuși Domnul îi ajută pe aceia care ard de dorința de a se ruga Lui cu adevărat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cele cu neputință sunt cu putință, iar cele de neatins se pot împlini. Dumnezeu va da adevărata rugăciune celor care o doresc pe ea din inimă. (Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 20-21)

• ☦️ Arhimandrit Serafim Alexiev︎: Înfrânarea desăvârșită de la osândire îl ridică pe om până la înălțimea Sfântului, deși acesta nu ar avea nevoințele sfinților. / Înfrânarea desăvârșită de la osândire îl ridică pe om până la înălțimea Sfântului, deși acesta nu ar avea nevoințele sfinților. Experiența vieții demonstrează că nimic nu-i face pe oameni să se urască între ei într-atât ca osândirile reciproce. Și nici un alt păcat nu satanizează mai mult sufletul omenesc decât osândirea. Luați aminte la aceasta, cei ce iubiți să vă ocupați cu bârfele și defăimarea! Cât este de rea! Un astfel de om mușcă totul, fierbe de răutate, nu are dragoste de oameni, nici îngăduința către slăbiciunile lor, chiar dacă și el este plin de acestea. Astăzi se mănâncă cu unul, mâine cu altul. Astăzi împărtășește cu tine bănuiala pe motivul purtării unui vecin față de tine, iar mâine merge la vecinul tău ca să te osândească pe tine. Astăzi vorbește împotriva vrăjmașului tău, iar mâine împreună cu vrăjmașul tău va râde de tine. — Sfântul Serafim Alexiev

• ☦️ Arhimandritul Serafim Alexiev: Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. / „Nu există păcat mai mare decât mândria, care este o deplină lipsire de harul lui Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac 4, 6). Însă cel mândru nici pe sine nu se socoteşte păcătos, nici altora nu le îngăduie să-i scoată în evidenţă păcatele. El nu rabdă observaţiile. Într-atât la orbit mândria pentru păcatele lui. În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că acestea nu există. Este îndeajuns să ne ciocnim de ele ca să ne convingem de existenţa lor. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. Când ne izbim de ele şi suferim din cauza lor, ne vom încredinţa că există, că sunt în noi, că ele creează un întuneric duhovnicesc în inimile noastre şi ne pricinuiesc toate durerile şi pătimirile” — Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre

[...]

Prin urmare, în spatele fiecărui eres se ascunde satana. Dacă este aşa, este vădit că nu e păcat osîndirea eresului, ci, dimpotrivă, ea este o datorie sfîntă a credincioşilor ortodocşi; trebuie doar ca ei să nu se conducă în aceasta de îndemnurile lor păcătoase de răzbunare personală, interes şi altele asemenea.

Însă nu este oare totuşi bine să avem pace cu ereticii şi să nu facem dispute pe tărîm religios? În viaţa de zi cu zi, pe linie cetăţenească, noi sîntem datori să trăim în pace cu toţi oamenii (vezi Evr. 12, 14). Dar acest fapt nu înseamnă că trebuie să cădem în nepăsare faţă de credinţa noastră şi să ne lăsăm influen­ţaţi de învăţătura cea mincinoasă. Îm­pinşi de duhul cel rău, ereticii sînt de obicei foarte nestăpîniţi.

Noi trebuie să apărăm de ei sfînta noastră Ortodo­xie şi să nu le îngăduim cu nepăsare să rupă membrii Sfintei Biserici Ortodoxe şi să-i facă sectanţi şi eretici, slujitori ai altor interese…

Domnul nu îngrădeşte libertatea vo­ii omeneşti. El îi îngăduie şi pe eretici, aşa cum îl îngăduie şi pe diavol să ac­ţioneze, însă cel ce cunoaşte pierzania învăţăturii celei mincinoase nu poate să fie nepăsător faţă de răspîndirea ei fără nici o legiuire printre ortodocşii creştini. El este dator să deschidă ochii semeni­lor săi asupra credinţei, ca să nu cadă în cursele celui rău.

În legătură cu aceas­tă purtare, ca cel mai bun exemplu poate să ne slujească plăcuţii lui Dumnezeu. Ei s-au ferit stăruitor să critice pe seme­nii lor pentru scăderi morale şi, în acelaşi timp, prin luptă şi critică, s-au păzit atît pe ei înşişi, cît şi pe cei din jur de eresuri, ca de o boală aducătoare de moarte. Ei nu au osîndit pe nimeni în afară de ei în­şişi, cînd era vorba despre păcat pe tărî­mul moralităţii. Dar, pe de altă parte, nu au îngăduit nimănui să le sugereze nici cea mai mică abatere de la credinţa ortodoxă. Într-atîta au fost de vigilenţi în strădania lor de a fi pînă la moarte credincioşi lui Hristos şi Sfintei Ortodoxii.

— Arhimandrit Serafim Alexiev

Unii frați l-au întrebat pe Avva Agaton care nevoință în viața monahicească este cea mai plină de osteneală.

El le-a răspuns:

„Iertați-mă! Eu găsesc că nevoința rugăciunii este mai ostenitoare decât toate celelalte nevoințe. Când omul dorește să verse înaintea lui Dumnezeu rugăciunea sa, atunci vrăjmașii demoni se grăbesc să-l îndepărteze de ea, pentru că știu că nicio nevoință nu e într-atât de înfricoșătoare pentru ei, așa cum este rugăciunea înălțată către Dumnezeu din tot sufletul. În orice altă nevoință, oricât ar fi aceasta de încordată, monahul află oarecare liniștire. Rugăciunea, însă, cere mare luptă, până la ultima suflare”.

Dacă așa stau lucrurile cu rugăciunile monahilor, cu cât este mai ostenitoare rugăciunea pentru mirenii răspândiți în mii de lucruri ale vieții de zi cu zi!

Una ca aceasta nu trebuie să deznădăjduiască însă pe cei credincioși.

Ei trebuie să ia aminte că Însuși Domnul îi ajută pe aceia care ard de dorința de a se ruga Lui cu adevărat.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, cele cu neputință sunt cu putință, iar cele de neatins se pot împlini.

Dumnezeu va da adevărata rugăciune celor care o doresc pe ea din inimă.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 20-21)

︎"Cât timp bisericile locale oficiale colaborează cu ecumenismul folosindu-se de 'bunăvoința' acestuia, ortodocșii cu adevărat credincioși Lui Hristos vor fi etichetați ca 'sectari' care se rup de curentul comun, oameni periculoși pentru pacea și ordinea publică. De aceia ei vor fi prigoniți. Sectele vor fi numite adevărate, iar adevărata ortodoxie va fi prigonită ca o sectă".

Ecumenismul este erezie și te desparte de adevărata ortodoxie.

Îngrădirea de erezie nu înseamnă schismă!

Catacombele așteaptă ortodoxia curată!

— Arhimandrit Serafim Alexiev

⭕ Mihai-Silviu Chirilă: Ce sunt legile noahidice și ce influență ar putea avea asupra mărturisirii credinței ortodoxe❓/ ROC TV 📺 →

☦️ Alexandros Kalomiros: Păgânii nu i-au urât niciodată pe creștini atât de mult precum îi urăște lumea așa-zis creștină din ziua de astăzi. / Toleranța formală este foarte înșelătoare și, mai nou, este întâlnită la tot pasul... Lumea îi tolerează doar pe acei așa-ziși “creștini” care țin pasul cu ea, cei care vor să aplice un Creștinism căldicel, fals și social care încearcă sa fie întotdeauna “la zi" și pe “placul lumii…” fără să supere cumva pe cineva. Pe ceilalți, care nu sunt de acord să-și falsifice credința și sunt fermi, îi urăște de moarte, mărturisit sau nu. Ura lumii este însă pentru noi un criteriu deosebit de util prin care putem cunoaște dacă suntem creștini adevărați sau nu. Scris este: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște." - (Ioan 15, 18-19) “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.” - (Matei 5, 10-12) Nu vă mai iluzionați, dragii mei. Nu veți putea să plăceți și lumii, și lui Dumnezeu în același timp. Veșnicia omului nu se negociază la masa lumii acesteia. Alegeți ocara lumii și cinstea lui Hristos, nu invers. ~ Alexandros Kalomiros

︎Înfrânarea desăvârșită de la osândire îl ridică pe om până la înălțimea Sfântului, deși acesta nu ar avea nevoințele sfinților. Experiența vieții demonstrează că nimic nu-i face pe oameni să se urască între ei într-atât ca osândirile reciproce. Și nici un alt păcat nu satanizează mai mult sufletul omenesc decât osândirea.

Luați aminte la aceasta, cei ce iubiți să vă ocupați cu bârfele și defăimarea! Cât este de rea! Un astfel de om mușcă totul, fierbe de răutate, nu are dragoste de oameni, nici îngăduința către slăbiciunile lor, chiar dacă și el este plin de acestea. Astăzi se mănâncă cu unul, mâine cu altul.

Astăzi împărtășește cu tine bănuiala pe motivul purtării unui vecin față de tine, iar mâine merge la vecinul tău ca să te osândească pe tine. Astăzi vorbește împotriva vrăjmașului tău, iar mâine împreună cu vrăjmașul tău va râde de tine.

— Sfântul Serafim Alexiev

☦️ Arhimandritul Serafim Alexiev: Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate.

„Nu există păcat mai mare decât mândria, care este o deplină lipsire de harul lui Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac 4, 6). Însă cel mândru nici pe sine nu se socoteşte păcătos, nici altora nu le îngăduie să-i scoată în evidenţă păcatele. El nu rabdă observaţiile. Într-atât la orbit mândria pentru păcatele lui. În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că acestea nu există. Este îndeajuns să ne ciocnim de ele ca să ne convingem de existenţa lor. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. Când ne izbim de ele şi suferim din cauza lor, ne vom încredinţa că există, că sunt în noi, că ele creează un întuneric duhovnicesc în inimile noastre şi ne pricinuiesc toate durerile şi pătimirile” — Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre

„Nu există păcat mai mare decât mândria, care este o deplină lipsire de harul lui Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac 4, 6). Însă cel mândru nici pe sine nu se socoteşte păcătos, nici altora nu le îngăduie să-i scoată în evidenţă păcatele. El nu rabdă observaţiile. Într-atât la orbit mândria pentru păcatele lui. În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că acestea nu există. Este îndeajuns să ne ciocnim de ele ca să ne convingem de existenţa lor. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. Când ne izbim de ele şi suferim din cauza lor, ne vom încredinţa că există, că sunt în noi, că ele creează un întuneric duhovnicesc în inimile noastre şi ne pricinuiesc toate durerile şi pătimirile” — Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre

Arhimandritul Serafim Alexiev ne-a lăsat drept moștenire prețioasă cărţile duhovnicești şi pilda sa de viaţă monahală plină de râvnă, închinată pe deplin slujirii sfintei credinţe ortodoxe

Arhimandritul Serafim Alexiev s-a născut în anul 1912 într-o familie săracă, dar evlavioasă.

A absolvit Seminarul Teologic din Sofia și Facultatea de Teologie, după care şi-a continuat studiile în Elveţia.

În anul 1940 intră în monahism. Un rol hotărâtor în viaţa lui l-a avut prietenia cu vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Serafim Sobolev, în care afla un povăţuitor fără seamăn în ale credinţei şi vieţii duhovniceşti.

În viaţa şi activitatea creatoare a arhimandritului Serafim se disting trei perioade.

Prima (până în anul 1960), când, în ciuda condiţiilor vitrege, desfăşoară o neobosită activitate pastorală, ţine predici şi omilii pline de har, scrie broşuri şi poezii pe teme moral-duhovniceşti. Din această perioadă datează culegerile de omilii „Nădejdea noastră” şi „Dragostea noastră” – două dintre cele mai căutate cărţi ale sale.

În a doua perioadă (1960-1969), Arhimandritul Serafim Alexiev – deja doctor în teologie dogmatică al Academiei de Teologie din Sofia – publică o serie de studii, rodul unei trude teologice neistovite. A treia perioadă debutează în anul 1969, când, din cauza unui dezacord de principiu cu privire la reforma calendarului din Bulgaria, este nevoit să părăsească Academia Teologică. În această perioadă Arhimandritul Serafim scrie o nouă serie de cărţi teologice, dintre care amintim: „Rugăciunea noastră”, „Viaţa de după moarte”, „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”, „Ortodoxia şi ecumenismul”.

— Arhimandritul Serafim Alexiev a trecut la Domnul în data de 13 ianuarie 1993.