︎Înfrânarea desăvârșită de la osândire îl ridică pe om până la înălțimea Sfântului, deși acesta nu ar avea nevoințele sfinților. Experiența vieții demonstrează că nimic nu-i face pe oameni să se urască între ei într-atât ca osândirile reciproce. Și nici un alt păcat nu satanizează mai mult sufletul omenesc decât osândirea.

Luați aminte la aceasta, cei ce iubiți să vă ocupați cu bârfele și defăimarea! Cât este de rea! Un astfel de om mușcă totul, fierbe de răutate, nu are dragoste de oameni, nici îngăduința către slăbiciunile lor, chiar dacă și el este plin de acestea. Astăzi se mănâncă cu unul, mâine cu altul.

Astăzi împărtășește cu tine bănuiala pe motivul purtării unui vecin față de tine, iar mâine merge la vecinul tău ca să te osândească pe tine. Astăzi vorbește împotriva vrăjmașului tău, iar mâine împreună cu vrăjmașul tău va râde de tine.

— Sfântul Serafim Alexiev

☦️ Arhimandritul Serafim Alexiev: Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate.

„Nu există păcat mai mare decât mândria, care este o deplină lipsire de harul lui Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac 4, 6). Însă cel mândru nici pe sine nu se socoteşte păcătos, nici altora nu le îngăduie să-i scoată în evidenţă păcatele. El nu rabdă observaţiile. Într-atât la orbit mândria pentru păcatele lui. În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că acestea nu există. Este îndeajuns să ne ciocnim de ele ca să ne convingem de existenţa lor. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. Când ne izbim de ele şi suferim din cauza lor, ne vom încredinţa că există, că sunt în noi, că ele creează un întuneric duhovnicesc în inimile noastre şi ne pricinuiesc toate durerile şi pătimirile” — Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre

„Nu există păcat mai mare decât mândria, care este o deplină lipsire de harul lui Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac 4, 6). Însă cel mândru nici pe sine nu se socoteşte păcătos, nici altora nu le îngăduie să-i scoată în evidenţă păcatele. El nu rabdă observaţiile. Într-atât la orbit mândria pentru păcatele lui. În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că acestea nu există. Este îndeajuns să ne ciocnim de ele ca să ne convingem de existenţa lor. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. Când ne izbim de ele şi suferim din cauza lor, ne vom încredinţa că există, că sunt în noi, că ele creează un întuneric duhovnicesc în inimile noastre şi ne pricinuiesc toate durerile şi pătimirile” — Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre

Arhimandritul Serafim Alexiev ne-a lăsat drept moștenire prețioasă cărţile duhovnicești şi pilda sa de viaţă monahală plină de râvnă, închinată pe deplin slujirii sfintei credinţe ortodoxe

Arhimandritul Serafim Alexiev s-a născut în anul 1912 într-o familie săracă, dar evlavioasă.

A absolvit Seminarul Teologic din Sofia și Facultatea de Teologie, după care şi-a continuat studiile în Elveţia.

În anul 1940 intră în monahism. Un rol hotărâtor în viaţa lui l-a avut prietenia cu vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Serafim Sobolev, în care afla un povăţuitor fără seamăn în ale credinţei şi vieţii duhovniceşti.

În viaţa şi activitatea creatoare a arhimandritului Serafim se disting trei perioade.

Prima (până în anul 1960), când, în ciuda condiţiilor vitrege, desfăşoară o neobosită activitate pastorală, ţine predici şi omilii pline de har, scrie broşuri şi poezii pe teme moral-duhovniceşti. Din această perioadă datează culegerile de omilii „Nădejdea noastră” şi „Dragostea noastră” – două dintre cele mai căutate cărţi ale sale.

În a doua perioadă (1960-1969), Arhimandritul Serafim Alexiev – deja doctor în teologie dogmatică al Academiei de Teologie din Sofia – publică o serie de studii, rodul unei trude teologice neistovite. A treia perioadă debutează în anul 1969, când, din cauza unui dezacord de principiu cu privire la reforma calendarului din Bulgaria, este nevoit să părăsească Academia Teologică. În această perioadă Arhimandritul Serafim scrie o nouă serie de cărţi teologice, dintre care amintim: „Rugăciunea noastră”, „Viaţa de după moarte”, „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”, „Ortodoxia şi ecumenismul”.

— Arhimandritul Serafim Alexiev a trecut la Domnul în data de 13 ianuarie 1993.