"Domnul ne-a dăruit multe arme duhovnicești împotriva vrăjmașului.

Armă puternică împotriva diavolului este Sfânta Cruce, apoi avem rugăciunea, credința, răbdarea, bărbăția, mărinimia.

Însă cea mai puternică armă este Sfânta Împărtășanie, când se ia cu vrednicie, căci ea ne unește cu Hristos."

~ Starețul Filotei Zervakos din insula Paros ~

❤️ Să avem nădejde: „Aceștia sunt ai mei. Te rog să-i mântuiești și pe cei care sunt jos!”

Starețul Filotei Zervakos din insula Paros, un om sfânt, mi-a spus, plângând, o vedenie pe care o avusese. Trăia o mare frământare, pentru că în societatea grecească se întâmplase ceva, iar el își spunea:

„Cum s-a stricat societatea! Gata! S-a dus cu ea!”

Dezamăgit, și-a ridicat privirea și… ce să vezi?

O nenumărată oștire de sfinți – fără început și fără sfârșit – în frunte cu Maica Domnului, care își înălța mâinile către Hristos și spunea:

— „Aceștia sunt ai mei. Te rog să-i mântuiești și pe cei care sunt jos!”

Atunci Hristos i-a spus:

— „Dar păcătuiesc.”

Iar Maica Domnului I-a răspuns:

— „Păcătuiesc. Dar cât există mila Ta și cât exist eu, Maica acestor oameni, nu se poate să-i lași să piară!”

— „Bine, Maica Mea, îi voi mântui și pe ei!”

Iar Starețul vedea în chip tainic cum păcătoșii se adaugă, se tot adaugă, și apar noi sfinți.

Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Ed. Sf. Nectarie, 2016

Vom fi puşi la încercare, dar să nu ne temem, turmă mică! – fiindcă Domnul rămâne cu noi.

Să nu ne gândim însă că vom trece prin viaţă, prin viaţa creştină, şi nu ne vom asemăna cu durerile Mântuitorului Hristos, când a spus: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?"

Orice suferinţă îşi are menirea ei. Şi dacă suntem conştienţi de această menire, o putem primi cu toată inima.

Să fiţi încredinţaţi că asta vi se cere de la Dumnezeu: să primiţi cu toată inima ceea ce vine! Căci, dacă e îndoială, nu mai e jertfă. Să fiţi pregătiţi în fiecare zi şi în fiecare clipă!

— Arhimandritul Iustin Pârvu (1919-2013)

• 📝 Sursa: Justin. Album monografic, Florin Stuparu, editura Scara, 2007, reeditare 2014

• 🙏 Cu câteva zile înainte de a-și da ultima suflare, Părintele Iustin, într-o dimineață, în zori, și-a ridicat ușor capul și, binecuvântând în văzduh, a spus: „Doamne, binecuvintează pe toți românii din această țară!” Apoi a doua oară: „Doamne, binecuvintează pe toți românii de pretutindeni!” Apoi a treia oară: „Doamne, binecuvintează această țară, România!”

• ✝️ Este vremea muceniciei! După părerea mea, ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. "Românul a ieşit din comunism cu o frică şi cu un conformism care îl face să cadă rapid în condiţia de slugă. O spun cu durere, să mă ierte cei care se simt jigniţi. Este vremea muceniciei! După părerea mea, ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă. Creştinii care au înţeles gravitatea momentului acţionează fiecare acolo unde este. Salvarea nu este la grămadă, salvarea este individuală, deşi lucrarea este mai la îndemână când este colectivă. Să lucreze fiecare cu pruncul său, cu fratele său, cu prietenul, cu vecinul, ca să ne ajutăm să nu cădem. Aceasta este una dintre marile virtuţi ale creştinului, că-l ajută pe cel din preajmă."

• ✝️ Părintele Iustin Pârvu: Rugați-vă la Sfinții Români și la cei din temnițele comuniste și vă veți vindeca, pentru că ei sunt Sfinții noștri și așteaptă să le cerem rugăciunile mijlocitoare. [...] Maica, disperată, s-a dus la Părintele Justin să îi spună rezultatul analizelor și plângând i-a cerut Părintelui Justin ajutor, spunându-i că se roagă la mai mulți sfinți, printre care și cei tămăduitori: Nectarie, Pantelimon etc. Părintele Justin a lăcrimat împreună cu maica și i-a zis așa: „Măi, dar la Sfinții Români de ce nu vă rugați? Rugați-vă la Sfinții Români și la cei din temnițele comuniste și vă veți vindeca, pentru că ei sunt sfinții noștri și așteaptă să le cerem rugăciunile, iar ceilalți sfinți nu vor să ne ajute pentru că noi desconsiderăm pe proprii noștri sfinți români”. [...]

• ☦️ Părintele Iustin Pârvu: "Prigoana este buletinul nostru spre Rai ❗"
  Ieșirea din sistem, înseamnă o cruce grea pentru creștinii din vremurile de pe urmă.
  "– Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte?
  – Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericit dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi duminică la o Biserica, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o Biserica sau un preot care mai face o liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.
  – Dar dacă s-ar putea să nu putem să răbdăm prigoana din cauză că atunci, la momentul respectiv, vom fi prea slăbiţi duhovniceşte?
  – Dumnezeu te întăreşte numai să vrei oleacă să te ţii, că Dumnezeu te întăreşte. Fiii lui Brâncoveanu au mers unul câte unul, ia aşa până la cel mai mititel…. Şi câţi alţii în istoria asta a vieţii nu au mai fost!…în toate temniţele.
  Şi eu, slavă Domnului, am fost într-o marginalizare permanentă, până astăzi. Nu-mi pasă mie de ei… ei cu ale lor, eu cu ale mele. Că zice, mă ocup de nu ştiu ce mentalitate, tulbur lucrurile normale, …dar ei cu-a lor, eu cu-a mele, fiecare cum poate. Şi slavă Domnului, mă chinui aşa cu bătrâneţile mele. Şi pot spune orice despre mine. Eu mă gândesc la Domnul care a zis – nu vă gândiţi ce veţi răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Aşa e şi aicea, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întăreşte. Păi, ce, mergeau uriaşi în faţa lui Diocleţian? Nişte prăpădiţi de creştini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă. „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i şi peste tine“. Şi până la urmă îl convingeau şi pe el.
  – Dar dacă noi nu avem credinţa lor, ce facem?
  – Ţi-o dă Dumnezeu. Să ne-o întărim.
  – Dar ce să facem să ne întărim credinţa?
  – Pune mâna pe Biblie, ia vieţile sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştit, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat şi mergi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Al Domnului este pământul şi stăpânirea lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine? Dă Dumnezeu la fiecare.
  – Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…
  – Intenţia lor este ca să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială, şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, …să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci mucenici! Nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghini, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi! S-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care i-a luat locul.
  – Aţi spus că şi casnicii noştri pot fi duşmani, spre mântuirea noastră. Cum trebuie să procedăm, să-i aducem pe calea cea bună sau să ne îndepărtăm de ei?
  – Să-i aducem pe calea cea bună, prin rugăciuni, prin tot efortul nostru, să-i dobândim pentru că nu ei sunt cei care devin vrăjmaşii noştri, ci diavolii din ei care-i stăpânesc. Noi suntem datori să-i scoatem, să desatanizăm duhul acesta, să-l transformăm din demonul care este în înger; să transformăm omul din rău cum e în bun”.

• ✝️ Arhimandritul Iustin Pârvu (1919-2013) despre buletinul electronic:
  "Ce creştin adevărat poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antihrist? Creştinul adevărat ştie că la cea mai mică lepădare îl părăseşte harul lui Dumnezeu, şi cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui.
  Mă minunez când aud despre preoți şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine ar tăcea. Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunță la toate cele lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii.
  Călugărilor, ca asceți trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri? Avem o responsabilitate mare, pentru că lumea ne vede pe noi, monahii, ca pe nişte modele, vase alese ale Duhului Sfânt.
  Dar tot aşa şi creştinii au datoria de a lumina prin viețuirea lor popoarele neortodoxe. Altceva este să accepte cipul cineva care nu a trăit într-un mediu ortodox, ci a fost crescut într-o mentalitate occidentală sau needucat defel, şi altfel i se socoteşte unuia care cunoaşte prorociile şi a fost crescut în Tradiția Ortodoxă.
  Dacă noi, creştinii, nu vom lupta împotriva compromisurilor, ceilalți nici atât. Şi atunci nu ne facem vinovați pentru generațiile viitoare pentru că nu le-am lăsat un model de rezistență? Dacă noi primim acum cipul, ceilalți de după noi vor primi liniștiți pecetea."

Într-un interviu acordat revistei franceze Paris Match, Eugen Ionescu relatează experienţa de mai jos, pe care a avut-o la Muntele Athos:

”M-am născut într-o familie ortodoxă şi am locuit la Paris. La douăzeci şi cinci de ani, eram un tânăr reprezentant autentic al culturii seculare din Parisul de pe vremea aceea. Într-o zi, mi-a venit ideea să vizitez Muntele Athos, din cauza aşezării sale: un loc al pustniciei în Biserica Ortodoxă. Odată ajuns acolo, mi-a mai venit un gând: să mă spovedesc. Aşa că m-am dus şi am găsit un ieromonah, un părinte duhovnic.

Ce i-am spus părintelui? Păcatele obişnuite ale unui tânăr secularizat, care trăia fără să-L cunoască pe Dumnezeu. După ce m-a ascultat, părintele ieromonah m-a întrebat:

– Fiul meu, crezi în Dumnezeu?

– Da, da, părinte; cred. De fapt, eu chiar sunt botezat creştin-ortodox.

– Ei bine, fiul meu, crezi şi accepţi pe deplin faptul că Hristos este Dumnezeu şi Ziditorul lumii şi al nostru?

Aici m-am cam pierdut. Era pentru prima oară când îmi punea cineva această întrebare atât de direct – o întrebare la care trebuia să dau un răspuns onest şi în fata căreia trebuia să îmi exprim clar atitudinea. Nu era vorba doar dacă credeam că cineva a creat lumea, dar şi că acest Dumnezeu, Creatorul lumii, are legătură cu mine. Şi că am şi o relaţie personală cu El! I-am răspuns părintelui:

– Părinte, eu cred; dar te rog, ajută-mă să înţeleg lucrul acesta mai bine.

– Ei, dacă crezi cu adevărat, atunci totul intră în rânduială, de la sine.”

Această întâmplare a determinat o schimbare în viaţa lui Eugen Ionescu, care, în ciuda celebrităţii şi notorietăţii sale, până la sfârşitul vieţii a dus o viaţă pioasă de creştin ortodox, profund credincios.

"Nu este greu, trebuie doar să spui că, din ziua în care te-ai hotărât, nu vei mai fi tulburat de nimicuri, nu te vei mai supăra pe aproapele și tot ce ți se va întâmpla vei primi cu mulțumire, fără a crâcni, considerând greutățile ca plată pentru păcatele săvârșite. Dacă nu vom gândi astfel, toată viața noastră va trece degeaba: așa cum am fost (cu păcate și patimi), tot la fel vom rămâne. Ca să avem întotdeauna pace în suflet trebuie să ne lăsăm total în grija Domnului, pentru ca El să trăiască în noi și noi în El. Atunci când vom trăi după voia lui Dumnezeu și nu după a noastră, toate se vor așeza la locul lor, iar sufletul va avea pace, liniștindu-se."

"Dumnezeu este Iubire. El nu pedepsește pe nimeni. Iubirea nu poate pedepsi. Atunci când greșim, noi singuri ne pedepsim. În ce fel? Din cauza păcatelor, harul Domnului se îndepărtează de la noi și ajungem în stăpânirea demonilor. Cuvântul „pedeapsă” are următorul sens: părinții își pedepsesc copilul pentru că acesta să se îndrepte, să fie cinstit și cu sufletul curat (să nu fumeze, să nu înjure, să nu bea). Dacă acel copil înțelege sensul pedepsei, îi va fi bine în viață; dacă nu, îi va fi greu: dacă se bate sau dacă fură ceva, ajunge la poliție. Adică omul se autopedepsește."

"Fără școală nu putem învăța să citim sau să scriem. Tot așa, fără Biserică, nu poți învăța credința, deoarece în ea se săvârșesc toate Tainele și aici Domnul este Tatăl și Învățătorul nostru. El ascultă rugăciunea comună a celor adunați la slujbe și vede, de asemenea, și pocăința fiecăruia. Începând cu Taina Botezului, omul petrece toată viața în Biserică și se îndreaptă spre veșnicie. Biserica este școala care pregătește locuitori ai Raiului. De aceea, Sfinții Părinți spun că cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată."

"– Pot, oare, demonii să ne citească gândurile?
– Nu, nu pot, dar ar putea să le afle. Când ne sugerează ceva, se uită bine la noi, ne ghicesc reacția – ceea ce gândim la cele sugerate – și acționează în consecință. Dacă le vom accepta imediat sugestia, atunci demonii ne-au prins, știu cum gândim și ne atacă așa în continuare. Demonii au o experiență uriașă… Ei își dau seama imediat ce păcat îl poate doborî pe un om anume. De aceea, omul care nu vorbește mult despre el, care nu-și descoperă prea mult firea lui, nu este atât de vulnerabil. Demonii nu știu ce gândește și cum poate fi ispitit."

"Cândva, citisem o povestire interesantă despre un creștin care a luat de pe stradă un băiețel flămând și gol. Era chiar Ajunul Crăciunului. L-a luat în sania sa și l-a adus acasă la el. L-au încălzit, l-au îmbrăcat și l-au încălțat și l-au așezat la masă. Iar stăpâna casei a rupt o bucată de pâine proaspătă și a dat-o băiețelului. „Binecuvântat fie darul credincioșilor”, a spus el cu lacrimi în ochi. Atunci stăpâna a început să împartă și celor ai casei pâine. Și, cu cât mai mult tăia din ea, cu atât mai bine se vedea că pâinea nu se mai termina. Deodată casa a fost cuprinsă de o lumină neobișnuită, iar băiatul s-a transformat într-un înger plin de lumină. A binecuvântat familia și a plecat. Această familie trăia după legile lui Dumnezeu, iar principala lui poruncă este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele nostru. Aceasta este baza mântuirii noastre. Dumnezeu îi dăruiește cu înțelepciune pe cei care n-au învățat încă să-și iubească aproapele. Doar cel care e milostiv, care îi iubește și pe semenii săi și se îngrijește de ei, încercând să-i hrănească, să-i îmbrace, să-i încalțe, să-i adăpostească și să-i mângâie este cu adevărat fiu al lui Dumnezeu. El face toate acestea în numele lui Hristos. În această istorioară se vede că oamenii aceia au dat dovadă de milă adevărată, în numele dragostei. Ei și-au făcut milă de băiețel, l-au adăpostit, l-au hrănit și Dumnezeu le-a dăruit liniștea."

"Nebunii pentru Hristos sunt oameni care au atins sfințenia. Ei au primit darurile Duhului Sfânt. Sfântul Serafim de Sarov spune că „nebuni pentru Hristos (cei care și-au renegat rațiunea) sunt mulți, dar dintr-o mie de oameni ca aceștia doar unul este cu adevărat nebun pentru Hristos”. Un astfel de om se roagă neîncetat și poate face lucrări mari cu o putere duhovnicească deosebită; are darul proorociei, deși se comportă ca un om care nu mai are rațiune. Dar aceștia sunt în aparență nebuni, fiindcă, de fapt, Domnul le dă cunoștințe superioare. De aceea, nebunii pentru Hristos nu înseamnă nimic în fața oamenilor, dar sunt mari pentru Domnul. Omul fericit a atins, de asemenea, sfințenia, dar comportamentul lui nu este neapărat ciudat. El este liniștit, zâmbitor și rabdă cu ușurință orice jignire, deoarece are o stare de fericire în suflet. Un astfel de om are sufletul smerit, după cum se spune în Scriptură: „Fericiți cei săraci cu duhul…” (Matei 5, 3). Fericiți sunt cei mulțumiți cu orice, care nu cârtesc, nu deznădăjduiesc; adică cei sfinți."

"Atunci când un credincios se apropie de un preot să-i ceară binecuvântare, Domnul îl binecuvântează pe preot, iar apoi preotul, pe credincios. Astfel, preotul este transmițătorul harului lui Dumnezeu. Se sărută, de fapt, nu mâna preotului, ci mâna Domnului. Să presupunem că vrem să primim binecuvântarea Domnului și dorim să știm cu exactitate dacă ne-a binecuvântat sau nu. Domnul a lăsat preoții pe pământ și le-a dat putere deosebită, ca harul Lui să se pogoare peste credincioși prin ei."

"Nu există un sfat simplu, referitor la modul în care ar trebui să ne comportăm la vreme de necaz?
Iată rețeta Arhiepiscopului Ignatie Briancianinov: „Vă trimit o rețetă duhovnicească și vă recomand să luați medicamentul propus de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de grea suferință sufletească și trupească. Izolându-vă, rostiți cu voce tare și fără grabă, participând la cuvintele rostite și prin atenția minții, următoarele: «Slavă Ție, Dumnezeul meu, pentru necazurile pe care mi le-ai trimis după faptele mele! Pomenește-mă în Împărăția Ta!»”."

— Arhimandrit Ambrozie Iuroslav (1938 - 2020)

• Cel mai mare obstacol în viață este FRICA.

• Cel mai urât sentiment este URA.

• Cea mai mare greșeală este să RENUNŢI.

• Cel mai frumos cadou este IERTAREA.

• Cea mai mare putere este CREDINŢA.

• Cel mai frumos lucru este IUBIREA.

— Patriarhul Pavle al Serbiei

✝️ Patriarhul Pavle al Serbiei — "Ortodoxia - este credința care ne învață cum să trăim cu adevărat, cum să ne purtăm. Ortodoxia este calea viețuirii."

✝️ Patriarhul Pavle al Serbiei - Chipul Rugăciunii și al Smereniei