"Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită." — Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, 1846 - 1920

"Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să te întărească în nevoinţa ta." — Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, 1846 - 1920

Încredinţaţi-vă lui Dumnezeu cel bun, cel tare, cel viu şi El vă va povăţui la odihnă. După încercări urmează bucuria duhovnicească. Domnul ia aminte la cei ce rabdă încercările şi întristările pentru dragostea Sa. Aşadar, nu vă împuţinaţi cu sufletul şi nu vă temeţi!" — Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, 1846 - 1920

"Necredinciosul este foarte nefericit, întrucât nu are nădejde, care este tovarășul necesar pe drumul lung al vieții. Este nefericit fiindcă nu are iubire de oameni și fiindcă este lipsit de frumusețea icoanei Creatorului, pe care o descoperă credința." — Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, 1846 - 1920

"Sufletul care a fost atins de iubirea de Dumnezeu mereu se bucură, este vesel, saltă și dansează fiindcă se odihnește în iubirea Domnului, precum se odihnește călătorul lângă izvor. Nimic din necazurile lumii nu poate tulbura liniștea și pacea lui și nici nu-i poate lua bucuria și fericirea în care se află." — Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, 1846 - 1920

"Cei care nu cred în minuni, neagă faptul că Dumnezeu se poate descoperi lumii, fiindcă minunea nu este altceva decât revelația lui Dumnezeu în lume." — Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, 1846 - 1920

"Iubirea este legătura societății și înfrățirea întregii omeniri. Este baza fericirii și a bunăstării oamenillor și temelia tuturor virtuților. Este scara care îl ridică pe om la desăvârșire și-l arată cu adevărat chip și asemănare a lui Dumnezeu." — Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, 1846 - 1920

"Rugăciunea este soarele ochilor nematerialnici ai sufletului. După cum soarele este lumină pentru trup, rugăciunea este lumină pentru suflet." — Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, 1846 - 1920

"Preotul sfânt odihnește inimile credincioșilor, aduce pace conștiinței lor, se face pildă și model al vieții creștinești și întruchipează icoana vie și perceptibilă a cultului creștin." — Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, 1846 - 1920

Mănăstirea Sf. Ioan Iacob - ”Corlățeni” - Pojorâta

Textul scrisorii Sf. Nicolae Velimirovici:

Te plângi că eşti singură într-un oraş mare. Atâta lume se agită în jurul tău ca un furnicar, şi totuşi tu te simţi ca în pustie. Cel mai greu îţi este de marile sărbători. Peste tot freamătă bucuria, iar pe tine te apasă întristarea. Crăciunul şi Paştele vin la tine ca nişte vase goale, pe care le umpli cu lacrimi. Când aceste sfinte praznice sunt departe în urmă sau înaintea ta, te simţi mai liniştită; însă când se apropie şi vin, întristarea şi pustietatea pun stăpânire pe sufletul tău. Ce să-ţi fac? Să-ţi povestesc povestea cu Crăciunul Iovankăi; poate că te vei folosi. O voi lăsa pe ea să-ţi povestească, aşa cum mi-a povestit mie într-o scrisoare: „De patruzeci de ani şi încă câţiva privesc această lume ca fecioară. Nicicând nici o bucurie – doar puţin, când eram copil în casa părintească. Dar înaintea lumii nu mă arătam tristă, înaintea oamenilor mă prefăceam veselă, dar în singurătate plângeam. Toţi mă socoteau o fiinţă fericită, fiindcă aşa mă arătam, îi aud pe toţi din jurul meu că se plâng, căsătoriţii şi necăsătoriţii, bogaţii şi săracii, toţi. Şi mă gândesc: de ce să mă mai plâng şi eu nefericiţilor de nefericirea mea, nefăcând astfel altceva decât să sporesc nefericirea din jurul meu? Mai bine să mă prefac veselă: aşa voi fi de folos lumii necăjite, iar taina mea o voi ascunde în mine însămi şi o voi plânge în singurătate. M-am rugat lui Dumnezeu să mi Se arate în vreun fel; măcar un singur deget al Lui să simt undeva. Mă rugam aşa ca să nu mor deodată de amărăciunea ascunsă. Din toate veniturile făceam milostenie oriunde mi se da prilejul. Mergeam pe la toţi bolnavii şi săracii şi le aduceam bucurie cu bucuria mea părută. „Eu Te cred, Dumnezeule Bune”, spuneam adesea, „dar mă rog Ţie, arată-mi-Te cumva, ca să Te cred încă şi mai mult”. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, repetam aceste cuvinte din Evanghelie. Şi, cu adevărat, rămâneam în viaţă ca Domnul să mi Se arate. Cele mai chinuitoare erau pentru mine marile praznice. După slujbe, mă încuiam la mine şi udam cu lacrimi tot Crăciunul meu şi tot Paştele. De Crăciunul trecut însă, mi S-a arătat Dumnezeu. Iată cum a fost. Se apropie acea mare zi. Mă hotărăsc să pregătesc totul aşa cum pregătea mama mea: şi friptură, şi turtă, şi cozonac, şi toate celelalte. Aştern paie prin casă, arunc câte trei nuci în fiecare colţ al odăii - să fie milostivă Sfânta Treime spre cele patru colţuri ale lumii. Şi făcând toate acestea, mă rugam neîncetat: „Doamne, trimite-mi oaspeţi - dar să fie flămânzi şi săraci de tot! Mă rog Ţie, arată-mi-Te în acest fel!” Câteodată îmi venea gândul: „Iovanko, proasto, ce oaspeţi aştepţi tu de Crăciun? În astă sfântă zi, fiecare este la casa lui; cine ar putea să îţi fie oaspete?” Şi plângeam, şi plângeam. Dar iarăşi spuneam această rugăciune şi pregăteam, pregăteam. După ce m-am întors de Crăciun de la biserică, am aprins lumânarea, am pus faţa de masă, am aşternut totul pe masă şi am început să umblu încolo şi încoace prin cameră. „Dumnezeule, nu mă părăsi!” Şi iarăşi mă rugam. Pe stradă nu trecea mai nimeni. Era Crăciunul, şi pe deasupra strada noastră este retrasă - îndată, însă, ce scârţâia zăpada sub picioarele cuiva, eram la poartă! Am început să plâng şi am strigat: „Acum văd, Doamne, că m-ai părăsit de tot!” Plângeam eu aşa şi mă tânguiam, şi deodată! Deodată a bătut cineva în poartă, şi am auzit glasuri plângătoare: „Dăruieşte, frate! Dăruieşte, soro!” Alerg repede şi deschid poarta, înaintea mea -un orb şi călăuza lui, amândoi gârboviţi, zdrenţăroşi, răciţi. „Hristos S-a născut, DOMNII MEI!” - am strigat eu plină de bucurie. „Adevărat S-a născut!” - clănţăniră ei. „Fă-ţi milă cu noi, soro! Nu cerem bani. De dimineaţă nimeni nu ne-a îmbiat cu pâine; vreun bănuţ sau un pahar de rachiu, dar pâine - nimeni. Suntem foarte flămânzi”. Eu, parcă eram în ceruri. I-am dus în casă şi i-am pus la masa plină. Şi le slujeam plângând întruna de bucurie. Ei m-au întrebat miraţi: „De ce plângi, doamnă?” „De bucurie, domnii mei, de bucurie curată şi luminată! Ce L-am rugat pe Dumnezeu, Dumnezeu mi-a dat. De câteva zile mă tot rog Lui să îmi trimită nişte oaspeţi chiar aşa ca voi, şi iată că El mi i-a trimis. Nu aţi venit la întâmplare, ci Bunul meu Dumnezeu v-a trimis. El mi S-a arătat astăzi prin voi. Acesta este Crăciunul cel mai vesel din viaţa mea. Acum ştiu că e viu Dumnezeul nostru. Slavă Lui şi mulţumită!”. „Amin”, au răspuns oaspeţii mei cei dragi. I-am ţinut până seara, le-am umplut traistele şi i-am petrecut”. Aşa a fost Crăciunul trecut al Iovankăi. Dă, Doamne, ca cel de anul acesta să-i fie şi mai îmbucurător. Roagă-te şi tu, fiică, să ţi Se arate Tatăl Ceresc pe vreo cale - iar la Dumnezeu sunt multe căi - şi vei trăi minunea. Nu te pregăti de întristare în această zi mare, ci pregăteşte-te de bucurie. Şi Atotvăzătorul, Atotmilostivul, va face ţie bucurie.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=CyH-BLZul3w

1. Amintește-ți că „nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea!”

2. „Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului! Nădăjduieşte cu tărie în mila lui Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne izbăveşte.”

3. „Să nu deznădăjduieşti, nicicând, pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa, în orice zi, de la început! Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul părintesc, e timp pierdut.”

Părintele Serghie Sevici s-a născut în ziua de 21 iulie 1903, pe când mama lui își vizita părinții, aflați în orașul Haga, în Olanda, și a trecut la cele veșnice în ziua de 25 iulie 1987. Cuvintele sale duhovnicești, încărcate cu mare putere, ni-l arată a fi fost un mare duhovnic și trăitor al rugăciunii de toată vremea. Este recunoscut ca un sfânt contemporan, mare tămăduitor al bolilor psihice și sufletești.

Câteva cuvinte duhovnicești:

• Fii blând și bun cu toți, că toți sunt în nevoi, bolnavi cu toții. Nu-i nimeni sănătos la suflet.

• Rugăciunea „uneltește” iubirea de oameni, o ține vie, o sporește și o arată.

• Rugăciunea leagă sufletul de suflet

• Căinţa nu cere doar iertarea de păcate, ci îşi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu.

Stareţul Serghie pomeneşte adesea despre patima deznădejdii, care la creştin se poate naşte din conştiinţa acută a unui păcat comis sau din starea lui păcătoasă. Stareţul preconizează mai multe feluri de a ieşi din această stare duhovnicească nu doar patologică, dar şi periculoasă.

1. Nu trebuie niciodată să ne credem starea de păcat iremediabilă ci, dimpotrivă, să fim siguri că există întotdeauna iertare pentru orice greşeală. Să fim siguri că este de ajuns să cerem iertarea lui Dumnezeu, pentru a o primi.

2. Trebuie să evităm să fim sub dependenţa păcatelor noastre şi a stărilor noastre păcătoase de mai înainte.

Pentru aceasta, trebuie să evităm să ne amintim greşelile în detaliu şi să le „rumegăm”. De asemenea, trebuie să începem fiecare zi ca şi cum ar fi o nouă zi, să luăm totul de la zero, să nu ne întoarcem spre trecut, ci spre prezent şi spre viitor.

3. Să lăsăm păcatul. În timp ce diavolul urmăreşte să ne identifice cu păcatul nostru, sugerându-ne: „Tu eşti aceasta”, tocmai pentru a ne împinge spre deznădejde, trebuie să înţelegem că păcatul şi patimile sunt profund străine firii şi persoanei noastre, că ele sunt ca nişte bube care s-au adăugat din întâmplare, care ne-au parazitat pielea, dar care nu fac parte din ea.

Mai simplu spus, când constatăm în noi tendinţe spre rău, nu trebuie să pierdem timp întrebându-ne asupra originii lor – ce anume a putut să le creeze în noi sau să le provoace. Mai ales, nu trebuie să credem că ele fac parte din noi, că descoperă un aspect ascuns al personalităţii noastre. Există un mare pericol de a ne solidariza astfel cu răul, de a-l considera ca făcând parte din noi. Trebuie să ştim că tendinţele rele care se manifestă în noi sunt ispite care ne vin de la demoni. Aceştia caută să ne facă să credem că ei nu există şi că tot răul care se iveşte în noi vine de la noi şi face parte din noi.

Însă, cu adevărat, lor trebuie să li-l atribuim, iar nu nouă. Trebuie să ştim că răul este într-adevăr străin firii noastre, deşi intră adesea în contact cu ea şi caută să se grefeze pe propriile noastre tendinţe. Totuşi, faptul că demonii ne propun adesea ispite care nu corespund cu tendinţele noastre, cu dorinţele şi gusturile noastre, care nu ne privesc şi pentru care nu avem nicio atracţie este semnul evident că răul care se manifestă în noi îşi are în ele originea profundă.

Toate acestea nu exclud pocăinţa de păcatele noastre şi de starea noastră de păcătoşenie. Dimpotrivă, pocăinţa odată apărută, unită cu atitudinile precedente şi cu rugăciunea este unul dintre principalele moduri de a ieşi din deznădejde şi de a o evita.

Niciodată să nu uitaţi şi să nu vă îndoiţi de Dragostea lui Dumnezeu pentru voi! Când zic să nu vă îndoiţi, vreau să zic nu că e interzis să vă îndoiţi, dar că nu e nevoie să faceți asta.

Despre patima deznădejdii n-o să dau răspunsuri directe, dar nădăjduiesc să puteţi descoperi fiecare, din ce voi spune, câte ceva.

Descopăr un lucru: că noi nu ştim ce este aceea deznădejdea, pentru că nu am cunoscut niciodată altceva, decât deznădejde. În deznădejde ne-am plămădit din pântecele maicii noastre şi vă spun rezultatul unei căutări de-ale mele, de-a lungul unei vieţi, care s-a luminat prin mărturia părintelui Sofronie. Părintele Sofronie mărturisea că lumea de după Primul Război Mondial n-a mai fost niciodată cum era înainte. Şi el cunoştea lumea de dinainte, la începutul Primului Război Mondial avea 18 ani, era om în toată firea. Zice: Pacea care se simţea în lume, viaţa aşezată și tihnită nu a mai fost de-atunci. Şi după al Doilea Război Mondial a fost și mai rău, Harul s-a ridicat dintr-acest fraticid mondial şi, într-o mare măsură, Harul a părăsit lumea. Spunea apoi un lucru cumplit: Dacă, oarecumva, va veni un al treilea război mondial, Credinţa pe pământ va fi aproape cu neputinţă! Vă spun doar ca să ştiţi încotro merg lucrurile şi asta-i partea întâi: Ţineţi-vă mintea în iad, adică să fim realişti! Dar, nicidecum nu deznădăjduim!

— Părintele Rafail Noica

„Dumnezeul meu, ia-mă!”

Câți oameni nu zic aceasta în clipe grele! Însă cei mai mulți nu cunosc că aceasta este păcat și că înseamnă lipsă de răbdare și de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Dar istorioara care urmează o va adeveri cu limpezime. A povestit-o cu multă smerenie și simțire un ieromonah cuvios grec, care are fii duhovnicești în Atena.

„De când m-am făcut preot, m-a urmărit clevetirea celor din jurul meu. Într-un fel sau altul, mulți mă amărau și mă întristau peste măsură cu clevetiri mincinoase. Iar aceasta se petrecea mereu. Atât de mult m-au întristat și m-au obosit toate acestea, încât am cedat și de multe ori am spus: «Dumnezeul meu, ia-mă!». Și în cele din urmă m-a luat.”

Toți cei care-l ascultau au rămas uimiți privind la el, gândindu-se câtă vină au cei care clevetesc, mai ales pe cei sfințiți; cât păcat adună în sufletul lor, mai ales când îmbrâncesc în deznădejde sufletele pe care le clevetesc, de parcă Dumnezeu i-ar fi împuternicit să judece lumea.

Dar smeritul preot a continuat povestirea sa, spunând:

„Am avut un atac de cord. Mă aflam în Atena, în mijlocul cunoștințelor și al fiilor mei duhovnicești. M-au dus îndată la spital, iar acolo medicii s-au străduit mult să-mi pună în funcțiune din nou inima, însă nu au reușit. La sfârșit au spus: «Nu putem face nimic cu părintele. Luați-l și-l duceți la morgă!». În cele șase ore cât am fost mort, câte nu am trăit! Mai întâi l-am simțit pe Îngerul meu păzitor cum mă însoțește într-o călătorie care la început a fost oarecum grea, dar îndată s-a ușurat, căci suiam spre o lumină nespusă și prea dulce. În timp ce mergeam, multe duhuri rele strigau și mă acuzau. Una din acuze era și următoarea: «Unde-l duci pe acesta? A fost iubitor de bani. Deși a făgăduit neagoniseală, avea banii lui». Dar Sfântul Înger le-a răspuns: «Nu este adevărat! Banii pe care-i avea erau ai mănăstirii, el numai îi administra». În cele din urmă am ajuns la un loc care se părea a fi hotarul dintre două ținuturi. Acolo am auzit următorul dialog: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, să-l duc pe părintele în Rai?» «Nu, pentru că a făcut un păcat grav!», a răspuns ea. «Ce păcat, Stăpâna mea? Părintele a fost bun» Și îngerul a început să mă apere, iar eu simțeam cum îmi curg lacrimi fierbinți din ochi. «A zidit o mănăstire, a ajutat multe suflete să se mântuiască…» «Aceasta este adevărat, a răspuns Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, dar nu a făcut răbdare în nevoința pe care a avut-o, ci-i spunea mereu Fiului meu: Ia-mă și ia-mă! Deci, du-l înapoi să-și sfârșească cu răbdare nevoința sa și după aceea va veni în Împărăția Fiului meu». În timp ce ne întorceam, am văzut Raiul și iadul. Toate cele scrise în Cartea lui Dumnezeu sunt adevărate. Le-am văzut cu ochii mei. Când am ajuns la spital, cu dezgust am intrat în trupul meu înghețat. Au trecut opt ceasuri până ce am început să mișc primele articulații ale degetelor mele. Din mișcarea pleoapelor mele, sora mea a fost prima care a observat învierea mea din morți. S-a tulburat tot spitalul. Încet-încet mi-am revenit și de atunci iau aminte și fac răbdare fără împotrivire la orice îngăduie dragostea lui Dumnezeu. Frații mei, trebuie să dobândim Raiul! Întru răbdarea noastră trebuie să ne dobândim sufletele noastre”.

Acestea le-a spus acel părinte, iar la ultimul cuvânt i s-a tăiat glasul din pricina emoției…

Autor: Augustin Păunoiu

Sursa: https://ziarullumina.ro/opinii/pilda-zilei/deznadejdea-nu-e-mantuitoare-151535.html