"În Patericul Sfinților Părinți scrie despre un frate care mult se întrista și plângea mereu pentru păcatele sale.

Într-o zi I s-a arătat lui Domnul, zicându-i: “Ce plângi, omule, ce te întristezi așa?”.

Și a răspuns fratele: “Nu voiești, Doamne, să plâng și să mă mâhnesc, căci cu atâtea Te-am scârbit?”.

Atunci Domnul, întinzându-și mâna, a pus-o pe capul lui, zicând: “De acum nu te mai scârbi, de vreme ce tu Te-ai scârbit pentru Mine, Eu nu Mă voi scârbi asupra ta, căci dacă sângele Meu l-am dat pentru ține, cu mult mai vârtos îți voi da iertare și ție și la tot sufletul care se pocăiește curat!“.

După această, venindu-și în sine, fratele s-a aflat cu inima plină de toată bucuria și s-a încredințat că Domnul a făcut milă cu dansul. Deci, toată viață lui a petrecut-o cu multă smerenie, mulțumind lui Dumnezeu totdeauna.

Din această pildă se vede cât de mare este folosul pe care-l dobândim din întristarea cea după Dumnezeu și cât de mult prețuiește Dumnezeu această întristare a noastră.

Întristarea este de două feluri și anume: este întristare care omoară sufletul și este întristare care sfințește sufletul. Întristarea care este amestecată cu deznădejde este boală otrăvitoare pentru suflet, pentru această zice și Sfântul Apostol Pavel: “Să nu vă întristați ca cei ce n-au nădejde“. Iar întristarea cea pentru păcate, care este însoțită cu nădejdea mântuirii vine din lucrarea Duhului Sfânt, care ne vorbește prin glasul conștiinței. Mustrarea această a conștiinței, care nu se desparte de nădejde este călăuză cea sfânta care ne duce spre mântuire."

Sfântul Ioan Iacob Românul, "Hrană duhovnicească"

Această descriere a fost făcută de contemporanul Său, Publius Lentulus, predecesorul lui Pontius Pilatus în funcția de procurator al Iudeei (26 – 36 d. Chr.) care, în această funcție, era obligat să trimită rapoarte Senatului din Roma despre cele mai importante evenimente din zona aflată sub autoritatea sa, scrie Frăția Ortodoxă. Iată ce spunea acesta despre Domnul nostru Iisus Hristos:

„Este un bărbat cu o înfățișare nobilă și trăsături atît de frumoase și care exprimă atîta maiestuozitate, încît oricine Îl vede nu poate să nu Îl admire. Are părul de culoarea castanei coapte, iar de la nivelul urechilor pînă la umeri culoarea devine cea a pămîntului, doar că foarte strălucitoare. Îl poartă despărțit de la mijlocul frunții, însă după obiceiul nazarieneilor.

Fruntea dreaptă și senină, chipul fără urmă de riduri sau pete, cu o ușoară nuanță de bronz. Nările și buzele fără cusur. Barba la fel de deasă ca și părul, nu prea lungă și despărțită la mijloc. Ochii Săi serioși te înfioară. Sînt ca razele soarelui, iar strălucirea lor nu îți permite să I te uiți drept în față.

Cînd rostește vorbe de dojană, te înspăimîntă; plînge cînd trebuie să mustre. Atrage iubirea oamenilor și are o voioșie demnă. Se spune că nu a fost văzut rîzînd, însă a fost văzut plîngînd. Are brațe și mîini deosebit de frumoase. Este fermecător cînd poartă o conversație, însă vorbește puțin; iar cînd vorbește, o face cu deosebită modestie. Oriunde Își face apariția, este de departe cel mai frumos bărbat pe care l-a văzut sau și-l poate imagina cineva; îi seamănă mamei Sale, cea mai frumoasă ființă din această regiune.

În ceea ce privește cultura Sa, uimește întreg Ierusalimul. Deși nu a studiat niciodată, cunoaște toate domeniile științei. Poartă sandale și umblă cu capul descoperit. Mulți rîd cînd Îl văd, se tem, însă, și tremură în prezența Lui sau cînd le vorbește.

Se spune că nu s-a mai pomenit un asemenea bărbat în zona asta. Într-adevăr, din cîte mi-au spus evreii, nimeni nu a mai auzit asemenea învățătură înaltă cum o predică acest Hristos, și mulți iudei cred în El și în natura Sa divină, pe cînd alții au venit la mine să Îl reclame ca pe cineva care S-a împotrivit Maiestății Voastre.

Este un fapt cunoscut de toți că nu a făcut niciodată vreun rău, că, dimpotrivă, înfăptuiește numai lucruri bune. Toți cei care Îl cunosc și care au avut de-a face cu El spun că au avut parte numai de lucruri bune și de sănătate din partea Lui".

Se povestește într-o carte veche a bisericii, cum că Sfânta Fecioară Maria a făcut Fiului său Iisus, o cămașă foarte frumoasă, cum era obiceiul să poarte oamenii la nuntă. Și Pruncul Iisus fiind îmbrăcat cu acea cămașă, Îi ședea foarte bine, căci nu era nici largă, nici strâmtă, nici nu se învechea, nici nu se rupea și lucru de mirare era că pe măsură ce creștea Pruncul Iisus, creștea și cămașa împreună, până a ajuns la timpul Răstignirii. În acea vreme, când L-au răstignit pe Cruce, soldații au aruncat sorți ca să câștige cămașa Lui, și au câștigat tocmai această cămașă făcută de Sfânta Fecioară Maria de când era El Prunc. Fecioara Maria a povestit sfintelor femei multe minuni pe care le-a făcut Iisus pe când era copil. Ea a spus cum Pruncul a mers în picioare de prima dată, neținându-se de nimic, și a început a vorbi fără vreo împiedicare de prima dată.

Odată, sfătuindu-L Fecioara să Se joace cu alți copii, Iisus a ascultat-o și S-a dus și El între copii, arătându-le niște jocuri minunate, căci toți Îl iubeau și L-au ales de Împărat. Așternând o haină lungă sub un pom, L-au pus pe Iisus să șadă pe dânsa și mergeau copiii pe rând de i se închinau și ziceau: „Acesta este Împăratul nostru și Sfântul nostru !” Într-o zi, jucându-Se cu mai mulți copii, unul a căzut și și-a rupt piciorul. Iisus văzându-l a alergat la el, i S-a făcut milă, l-a luat de mână și i-a zis: „Scoală-te și fii sănătos și hai să ne jucăm cu toții !” Iar copilul s-a sculat îndată sănătos. Oamenii care au văzut, s-au mirat și au zis: „Cu adevărat Acesta este Fiul lui Dumnezeu !”

Era în Nazaret un profesor, și întâlnindu-se într-o zi cu Iosif îi zise să-L lase pe Iisus la școală ca să învețe a scrie și a citi și El. „Am auzit că Pruncul este foarte deștept, dar trebuie să învețe și legea noastră.” Iosif a răspuns: „Da, să întreb și eu pe Maria, Maica Sa, să vedem ce zice și ea.” Întrebând Iosif pe Sfânta Fecioară Maria, Fecioara a rugat pe Iisus să meargă la școală, și Iisus S-a dus. Profesorul i-a dat o carte în mână și poftea să-L învețe, dar Iisus știa mai bine decât profesorul. Atunci profesorul arătându-i litera A, L-a întrebat dacă cunoaște această literă. Copilul Iisus i-a răspuns: „Vă rog, de iertare, să-mi spuneți dvs. mai întâi ce semnifică această literă A ?” Profesorul a stat mult pe gânduri, nedumerit, tăcând… și s-a tot uitat la Iisus. Deci Iisus văzându-l tăcând fără răspuns îi zise: „Această slovă A este începutul a tot binele, adică Acela care este în vecii vecilor, Acesta este Sfântul din ceruri care Mă adeverește pe Mine Profesor, Dascăl Adevărat.” Și L-a întrebat pe Iisus: „Dar cine ești Tu, ești oare înger, ești cumva Iisus, Fiul lui Dumnezeu ? Tu ești un profesor mai bun decât mine, mai învățat. Du-Te acasă și fii liniștit, copilule bun, căci eu nu știu ce să Te mai întreb.” Și așa a venit Iisus acasă, povestind cu bucurie Maicii Sale cele întâmplate.

Acum multe persoane care vin la duhovnici se plâng de singurătate. Însă, ca să spunem adevărul, atunci când trăim realmente prin dumnezeirea lui Hristos, nu cunoaştem singurătatea. Vorbesc din propria-mi experienţă; am petrecut şapte ani în pustie şi niciodată nu am fost atins de sentimentul că îmi lipsea ceva, adică prezenţa cuiva. Însă în mintea mea se afla plinătatea părtăşiei cu Dumnezeu şi cu Omul. Astfel, şi aici, vom încerca să zidim templul nostru, casa noastră.

Când fiecare activitate devine un act liturgic

Vedeţi, spun cuvinte fără ordine, nici logică, însă cred că, în pofida a toate, oarecum, vă transmit viaţa mea şi că, în viitor, veţi aborda procesul de creaţie cu mai multă inspiraţie. Atunci când ne limităm în toate şi când renunţăm la toate, atunci când dorim numai să auzim Numele lui Dumnezeu, să-I ascultăm cuvintele, poruncile, să-L pomenim şi să fim legaţi de El prin toată fiinţa noastră, orice activitate devine un act liturgic de o mare semnificaţie.

Aşadar, revin asupra acestui punct: că nicio soră şi niciun părinte să nu creadă că face o ascultare fără importanţă: să pui cartofi, să semeni fasole, să le uzi etc. Să fii grăbit, să fii obosit… Orice aţi face, totul este săvârşit pentru zidirea unui templu pentru Liturghie. Şi atunci, duhul nostru va pătrunde în ceea ce a avut loc, istoric vorbind, acum două mii de ani, atunci când Hristos era încă cu noi pe pământ şi, astfel, se va uni cu El; timpul se va scurta şi două mii de ani vor deveni la fel de transparenţi precum un cuvânt. Iar dacă aceasta este adevărat în conştiinţa noastră pentru două mii de ani, toate epocile viitoare, fie şi mii de ani, se vor aduna într-o rugăciune care cuprinde totul.

Conferință susținută de către Arhimandritul Sofronie Saharov în ziua de 2 iulie 1992, în Biserica „Sfântul Siluan”.

În fața noastră vin timpuri destul de încercate. Predica Mitropolitului Longhin. 01.03.2023