Îl folosim pe Dumnezeu ca „dealer”, ca „psiholog de serviciu” și atât.

Îl folosim pe Dumnezeu ca „aducător de pace”, o “pace” care să-mi permită mie să merg mai departe, pe drumul meu.

NU-L primesc pe Dumnezeu ca să-mi spună El ce să fac eu, CI ca să-I spun eu Lui ce să facă… pentru că eu sunt, până la urma-urmei, “șeful”, nu-i așa ?!

Pentru toate relațiile importante și binecuvântate, începând cu cea esențială, cu Dumnezeu, vine acea obligatorie vreme de încercare și, peste aceasta, vin asupra noastră probele vorbelor mari, pe care le declamăm cu ușurință.

Vin valuri succesive de cernere, vin ispite, atât în credință, cât și în dragostea și în prietenia omenească, momentele în care ne este testată autenticitatea și, mai ales, credincioșia. În care suntem chemați să adeverim cuvintele înalte și grele, risipite cu lejeritate.

Nu, nu e de ajuns că ieri am fost sinceri și râvnitori, dacă mâine ne lăsăm întunecați, învârtoșați și modificați lăuntric, de ispitele pe care le primim generos în casă, lăsându-ne să ne distrugă ceea ce aveam mai scump, în numele altui (mai) bine …

Arhimandritul Hrisostom Rădăşanu, pe numele de botez Cristian Petru, s-a născut pe data de 28 iunie 1980, la Timişoara.

• Între anii 1994-1999 a urmat Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mânăstirea Neamţ;
• între 1999-2003 a urmat Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi – secţia pastorală;
• între 2003-2004 a frecventat School of Ecumenical Studies – Ecumenical Institute at Bossey;
• între 2004-2005 urmează masterul la Facultatea de Teologie din Iaşi, secţia sistematică-biblică,
• iar momentan este doctorand al Institutului Pontifical Oriental de la Roma, cu o teza ce tratează viaţa mănăstirească românească din veacul al XX-lea.
• Între anii 1999-2006 a lucrat la Radio Trinitas, iar în perioada iulie-octombrie 2004 a fost redactor şef al acestui post de radio.

A pus Bunul Dumnezeu în noi suflet din suflarea Sa ...și ne-a înzestrat cu toate Darurile Divine ... ca să fim asemenea Lui ... să ne ridicăm la gradul de sfințenie al sufletului ce ne-a fost oferit cu atâta DRAGOSTE DE BUNATATEA LUI DUMNEZEU ...

OMUL prin suflet se poate sfinți, se poate transforma și trăi prin Har la cel mai înalt grad de IUBIRE ...

CE ZICEȚI FRAȚILOR ȘI SURORILOR ÎNTRU HRISTOS: NU AR FI BINE SĂ TRĂIM ȘI NOI CA ȘI SFINȚII IUBIREA NESFÂRȘITĂ A LUI DUMNEZEU??

Ce frumos ar fi pe Pământ nu??

De ce oare noi oamenii creați din iubire, să nu trăim iubirea Sfânta chiar aici pe Pământ??

Schitul Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, împreună cu obștea sa ... se roagă pentru pace în lume, pentru libertatea noastră, pentru iubirea dintre noi, pentru ocrotirea noastră de cei care ne voiesc răul, de a ne tine în palma iubirii nemărginite a Bunului nostru Dumnezeu, de tot ce aparține diavolului și slugilor lui, și să ne trimită Duhul Său cel Sfânt să ne binecuvinteze cu sănătate, cu dragoste și iubire ... ca să fim mai buni, mai înțelepți, mai răbdători, mai toleranți cu semenii noștri ... și să fim copii Lui Dumnezeu aici și în veșnicie. Amin!

Sursa: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid021gxViBNjXwrA5FpLrTtN9vcB9ijpGM63VzweDj6LwyfJVzysjqCppDK3kivC7hBLl&id=100002106648960&sfnsn=mo

Când este boală pe faţa pământului sau fel de fel de epidemii, ciumă sau tifos, sau câte boli trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, când mor copiii, mor părinţii, mor fraţii şi surorile şi se despart unii de alţii, Ea le aduce scăpare.

Nimeni nu are putere să aducă sănătate lumii, decât Bunul Dumnezeu. Căci Maica Domnului, ca o Maică preabună, cade iar în genunchi şi se roagă:

„Doamne, trimite sănătate şi fă văzduhul să le fie sănătos! Doamne, ridică osteneala şi durerea de pe vă­duve şi de pe copii, de peste sărmani şi de peste tot omul, că sunt mulţi, Doamne, care mă cheamă în ajutor şi voiesc ca prin rugăciunile mele să capete mila şi îndurarea Ta.”

Şi aşa boala şi molima şi orice altă durere, încetau cu darul Lui Hristos, când nici doctorii nu mai ştiau ce să facă cu atâţia morţi, cu atâţia răniţi, cu atâţia care transmit boală. Iar Maica Domnului se străduieşte ca pe toţi să-i facă sănătoşi şi pe toţi să-i mângâie.

(Părintele Cleopa Ilie, Predici la sărbătorile de peste an, Editura Christiana, 2001, p. 52)

Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care sunt identitatea ta în lume, ce să respecți? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi viitorului? Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?

Un om obosit pe un drum de ţară vara sub arşiţă, iarna sub troiene, merge şi înaintează cu speranţa că ajunge acasă. Dar un suflet care a pierdut acel acasă, care e întoarcerea la Dumnezeu, cât are de pătimit, de rătăcit?

Copiii noștri

Copiii noștri cunosc toți fotbaliștii pe de rost, dar nu știu numele sfântului pe care îl poartă, nici măcar viața acestuia nu o cunosc și, cu atât mai puțin, Crezul sau alte rugăciuni ale pravilei.

Moartea și viața de apoi

Înțelegerea morții e ca un prag mai înalt peste care trebuie să trecem în drumul spre mântuire. Sunt oameni care mor foarte liniștiți, calmi. Așa a murit, Dumnezeu să o ierte, o maică de-a noastră, Tomaida. S-a ridicat din pat cu un zâmbet senin, în timp ce maica însoțitoare plângea, s-a uitat drept înainte și a zis: „Ia uite ce frumos!” Apoi s-a uitat cu tristețe în partea stângă și a zis: „Iată, au venit și ăștia ca să-mi vadă sufletul…” Apoi s-a întrebat: „Cât mai e până la ora trei?” „Păi suntem la ora 11 și jumătate”, i-a spus maica din preajmă. S-a liniștit ca omul care se odihnește înainte de o mare călătorie. Apoi la ora 3 s-a stins cu un zâmbet liniștitor pe față. Maicile au dus-o la Iași, acolo de unde era. M-am dus și eu a doua zi, pe la patru și jumătate, maicile erau la priveghi, după obicei și am luat iconița să o sărut… Dar o maică îmi atrăgea atenția că maica avea o picătură de sânge în loc de lacrimă și n-am mai fost în stare să o sărut. Suferința ei i-a adus desăvârșirea, lacrima de sânge era viața netrăită aici pe pământ, continuată cu viața de apoi…

Omul și lecția iubirii de Dumnezeu

Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești trebuie să-l înțelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să te gândești că trebue să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecție de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu-l iubești pe cel de alături, dacă nu-l ajuți, nu ești capabil nici să-l iubești pe Dumnezeu.

Omul “adevărat”

Omul adevărat luptă cu toată energia sa, spiritual în primul rând, ca să simplifice viața, să înțeleagă ceea ce trăiește. Omul vrea și trebuie să lupte să iasă din labirintul în care îl atrage diavolul cu toate tentațiile sale. Omul care își face un scop în viață din a aduna averi și bani e un om slab, e câștigat de diavol. După ce dobândește averi capătă frică să nu le piardă, devine nu stăpânul lor, ci paznicul fără minte al comorilor false ale diavolului. În loc să păzească omul cuvântul Domnului, care e o esență de viață, el păzește comorile calpe ale diavolului, astfel se pune în slujba acestuia.

Omul sub vremi

Omul nostru e neîncrezător total în tot ce are în față. De ce? Pentru că s-a obișnuit să-i decidă altul soarta, nu să și-o decidă el singur, s-a obișnuit să-i spună alții ce să facă, cât să muncească, unde, omul nu mai are viața lui și intimitatea lui, nu mai are rugăciunea lui, s-a îndepărtat de tot ce ține de libertatea lui interioară.

Omul și nevoile sale

Dumnezeu a lăsat cu îndestulare pentru toată lumea, hrană și mijloace, frumuseșe și condiții de viață. Să-ți iei doar cât îți trebuie din fiecare, să nu iei mai mult pentru că te împovărezi inutil. Animalul sălbatic nu mănâmcă mai mult decât îi trebuie, are el ceva care îl limitează biologic. Că dacă lupul ar mânca mai mult decât trebuie, de exemplu, s-ar îngrășa peste măsură și l-ar mânca toate celelalte animale ale pădurii, care nu s-ar mai teme de el. Așa și omul, dacă se împovărează cu mai mult decât îi trebuie, nu mai poate ține pasul cu cei de alături pe drumul care duce spre mântuire. Pe acest drum trebuie să fii sprinten. Nu spun că omul trebuie să trăiască în sărăcie, omul trebuie să trăiască demn, pentru că așa l-a lăsat Dumnezeu, și Dumnezeu i-a dat de toate pentru aceasta, i-a pus la îndemână fructele și tot ce este în grădina raiului.

Omul și îngerul

Dumnezeu i-a dat omului umilința, smerenia, i-a dat greutățile ca să se călească, să învețe ascunzișurile vieții. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om și înger trebuie să se stabilească o relație care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relația dintre om și înger se rupe, omul rătăcește, îngerul rătăcește, diavolul vine și câștigă fără luptă.

Extras din ”Cu părintele Justin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire” – Aforisme, pilde, sfaturi… alfabetar duhovnicesc, Ed. Conta, Piatra-Neamț, 2006

Dumnezeu îl lasă pe om să acționeze după cum îi e firea, numai așa se aleg bunii și răii - în funcție de cum se poartă cu semenii lor. Dumnezeu nu-l biciuiește pe om, nu-l hărțuiește.

Tatăl și mama nu sunt toată ziua cu fii și fiicele lor, ca să-i împingă de la spate în lume, ci doar îi învață de mici, ce trebuie să facă, cum să facă, după care ei trebuie să se descurce singuri, să audă în minte glasul părinților, să vadă în minte modelul și pilda părinților în ceea ce i-au învățat.

Așa și Dumnezeu, El seamănă lucrul și fapta și cuvântul bun în mintea omului, dar omul se face că nu le vede, omul le neglijează sau le ignoră și face după cum îl sfătuiește diavolul.

— Părintele Iustin Pârvu

"Darul lui Dumnezeu celor mântuiți în Hristos este atât de măreț, ba chiar nemărginit, că nici o minte omenească, în limitele pământești, nu este în putere de a și-l închipui. Zidind pe om 'după Chipul Său și după asemănare', Dumnezeu, Se repetă Însuși în noi. Și întreaga plinătate a vieții Dumnezeiești - fără de început și fără de sfârșit - va fi în posesiunea de neînstrăinat a celor mântuiți. Dumnezeu este pretutindeni, și atoateștiutor - și sfinții, petrecând în Duhul Sfânt, devin 'pretutindeni prezenți și atoateștiutori'. Dumnezeu este Adevărul și Viață, și sfinții în El devin vii și adevărați. Dumnezeu este atotdesăvârșita Bunătate și Dragoste care îmbrățișează tot ce există; și sfinții, în Duhul Sfânt, îmbrățișează cu dragoste întregul cosmos. Fără de început Actul Dumnezeieștii Ființe, și cei îndumnezeiți, în virtutea împărtășirii acestui Act, devin 'fără de început'. Dumnezeu lumină este și nici un întuneric întru El nu este, și pe sfinți, prin sălășluirea Sa, îi preface în 'lumină curată'." - Arhimandritul Sofronie (Saharov) - cunoscut și ca Starețul Sofronie de la Essex

Cu cât se întărește cineva mai mult în încredințarea că a sporit în apropierea lui Dumnezeu, cu atât asalturile duhurilor rele sunt mai stăruitoare. Dar și în respingerea acestora ne bucurăm mai mult de ajutorul îngerilor. În felul acesta, îngerii înșiși sporesc împreună cu noi în desăvârșire, luptând și ei împreună cu noi împotriva atacurilor rele. Dacă îngerii înșiși ar fi supuși unor asemenea încercări și ar trebui să lupte pentru respingerea lor de la ei înșiși, ei ar face fără noi suișul lor spre Dumnezeu. Dar nu li s-a dat să urce fără noi, fără să ne ajute pe noi. De altfel, s-ar putea spune că aceasta e o rânduială generală. Niciun om nu poate urca spre Dumnezeu (spre bine) dacă nu ajută și pe alții să urce și dacă nu e ajutat și el de alții. - Părintele Dumitru Stăniloae, nota 323 la Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, Editura Humanitas, București, 2008, p. 235-236

Foto: ziarullumina.ro

Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voia lor. Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întâmplările neplăcute şi amărăciunile vieţii. Să rabzi, având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi. Iar toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau mângâierea.

Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povăţuirii celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat astfel felurite patimi. Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.

Sfântul Isaac Sirul, cel de Dumnezeu-insuflat, Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007, pp. 47-48

De ce îngăduie Dumnezeu să vină asupra Dreptei Credinţe atîtea urgii şi necazuri, pe cînd pe eretici şi păgîni îi lasă pururea să se bucure de tihnă şi de pace?

„De ce?”, întreabă şi Sfîntul loan Gură de Aur, şi tot el răspunde îndată:

„Aşa ca să vezi slăbiciunea păgîneştii şi ereticeştii credinţe, care se descompune de la sine, fără să o atace nimeni, şi ca să vezi tăria adevăratei credinţe care, lovită, scuipată şi pururea însîngerată din toate părţile fiind, îndură toate cu pace şi chiar creşte şi se înmulţeşte sănătoasă în pofida tuturor drăceştilor vrăjmaşi […] De aceea, în disputele cu păgînii sau cu obraznicii iudei, destul este ca să arătăm, spre dovada sfintei ei puteri, că Ortodoxia, supusă veşnic prigonirilor pînă la ucidere şi sînge, veşnic a rămas deasupra, şi biruitoare”, chiar şi cînd întreaga lume s-a pornit împotriva ei.

Sfîntul Isaac Sirul zice:

„Minunata dragoste de oameni a lui Dumnezeu se vede atunci cînd omul se află în primejdii mari şi în chinuri pasibile să-i zdruncine nădejdea. De abia atunci se arată pe faţă puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor. Căci omul niciodată nu recunoaşte puterea lui Dumnezeu atunci cînd petrece mereu în linişte şi în libertate”.

Sfântul Nicolae Velimirovici, în Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria 2008 , p. 309.

Întrebare: Ce îi place lui Dumnezeu?

Răspuns: Lui Dumnezeu îi place purtarea blândă faţă de oameni, alinarea celui supărat, apărarea celui asuprit, întoarcerea ochilor de la lucrurile rele, împotrivirea faţă de gândurile rele, silirea spre rugăciune. - Arhimandritul Teofan Novoezerski

Lucrul cel mai de preț în viață este familia. Cum va înceta ea să existe, cum va pieri și lumea. Din păcate, noi pierdem una din tradițiile cele mai importante, si anume cea de a trai o viata de familie. Astăzi întâlnim tot mai des doar o aparență a familiei, unde fiecare își are propria viata - tatăl are viata sa, mama pe a ei, iar copiii pe a lor -, in vreme ce familia ar trebui sa fie un singur organism viu: tatăl este capul, iar copiii si soția formează membrele aceluiași trup. Daca apare vreo neînțelegere, toți întâmpină greutăți... Fiecare este răspunzător pentru ceilalți. Cine este de vina? Toți. Trebuie sa învățam a le face pe plac altora, sa ne știm fiecare locul si sa încercăm sa nu jignim pe nimeni, cu alte cuvinte să fim împreună. Familia cere dragoste jertfelnică, fiecare trebuind să se smerească în fața celuilalt.

Evanghelia celei de-a patra Duminici a Postului Mare ne istorisește despre vindecarea unui tânăr ce era stăpânit de un duh rău. Este cert că de această dată copilul ce a fost vindecat nu suferea de o boală fizică obișnuită, ci fusese victima unei lucrări demonice a celui care vrea să piardă atât sufletele, cât și trupurile oamenilor.

În mod obișnuit, o mare mul­ți­me de oameni Îl urmau și ascultau pe Mântuitorul Hristos, însă dintre toți cei prezenți acolo vocea unui tată ce-l avea pe fiul său stăpânit de diavol capătă rezonanță. El era trist, deprimat și venea înaintea lui Iisus cu nădejdea că va fi vindecat fiul său, așa cum primiseră vindecare mulți alți bolnavi. La prima vedere, s-ar putea crede că o persoană stăpânită doar nu poate vorbi, însă aflăm de la Evan­gheliștii sinoptici că tânărul avea și tendințe de suicid și a fost aruncat în apă sau în foc spre a fi ucis, căci demonul urmărea probabil ca trecerea în viața veșnică să-l prindă pe acest copil în starea aceea de nesuportat, spre a fi pierdută orice șansă de mântuire. Vedem deci că cel care știe că darul vieții vine de la Dumnezeu luptă fără sorți de izbândă, voind ca oamenii să-și piardă atât viața aceasta, cât și pe cea veșnică. Deși nu avea manifestări grave permanent, în momentele și locurile când influența demonică ajungea la aspecte culminante, tânărul afectat pierdea controlul propriei voințe. Era aruncat la pământ, scrâșnea din dinți, făcea spume la gură și nu se mai putea mișca.

Un amănunt interesant pe care îl aflăm de la tatăl acestui tânăr după ce descrie starea fiului său este că inițial nu a îndrăznit să se adreseze direct Mântuitorului, ci a apelat la Ucenici, care nu au reușit să-l vindece pe tânărul său fiu. De altfel, aceștia L-au întrebat ulterior pe Învă­țător de ce nu au putut să-l izgonească, iar El le-a răspuns cu claritate: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și cu post” (Marcu 9, 29). Din aceste cuvinte ale ­Mântuitorului observăm că atât rugăciunea, cât și postul sunt vitale în protecția împotriva lucrării diavolului care este lăsat să încerce pe om, dar nu să-l piardă, atât timp cât omul ascultă și practică îndrumările dumnezeiești.

Hristos consideră necesar ca în acel moment să evidențieze necre­dința oamenilor într-un strigăt spre conștientizare prin care se întreabă: „Până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?” (Marcu 9, 19). El, Cel ce cunoaște toate cele ascunse din sufletul fiecărui om, știa de bună seamă cât de multă credință aveau cei pre­zenți acolo. Prin aceste cuvinte arăta că ar fi dorit să simtă mai multă credință în sufletele conaționalilor Săi, mai ales după ce aceștia au auzit cuvintele pline de înțelep­ciune dumnezeiască și au fost martorii multor minuni cum nimeni nu mai făcuse vreodată.

Iisus niciodată nu rămâne insensibil la suferința oamenilor și cere să fie adus copilul, inițiind un dialog cu tatăl acestuia, din care aflăm că suferința aceasta era una veche, din pruncie. De bună seamă că mare era durerea tatălui, pe de o parte fiindcă știa că de mulți ani fiul lui era stăpânit de cel rău, ceea ce necesita grijă sporită, permanentă, spre a fi contracarate îndemnurile către suicid din partea diavolului, și pe de altă parte, fiindcă manifestările au repărut imediat ce a fost apropiat copilul de Hristos, cu o violență sporită. Momentul acesta al aducerii înaintea lui Dumnezeu devine unul de cotitură, când chiar și duhul mut se cutremură de prezența lui Dumnezeu, cunoscând că acțiunea sa îndreptată împotriva copilului nu va mai dura decât foarte scurt timp, ceea ce nu l-a determinat însă la a renunța în mod pașnic, fără a-și arăta pentru o ultimă oară scopul său distructiv prin orice mijloace. Iisus a lăsat astfel să se vădească ce urmărea duhul necurat înaintea mulțimii prezente, ca să știe toți și să se ferească pe viitor de lucrarea lui perfidă.

Dragostea de părinte este fără margini și ea reiese din cuvintele tatălui copilului către Mântuitorul: „De poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi!” Așa cum a afirmat și cu alte ocazii, Iisus reiterează că toate sunt cu putință pentru cei ce pot să creadă (Marcu 9, 23). În acel moment, are loc în omul nostru „cu ochii plini de umbra tăinuitelor dureri” o schimbare interioară ce a fost surprinsă magistral de poetul Mihai Eminescu prin versul „dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”. El conduce discret pe omul care venise înaintea Lui spre o mărturisire publică a credinței ce avea să capete valențe geniale asupra cărora vom insista în cele ce urmează.

„Cred, Doamne, ajută necre­dinței mele!” – strigă sufletul îndurerat, mărturisindu-și credința interioară, semnalând semenilor că omul poate primi puterea ­vindecătoare a lui Dumnezeu arătând cu smerenie puțina credință, dar concomitent și necredința care se poate transforma cu ajutor divin. Este poate cea mai frumoasă rugăciune din Postul Mare, pe care o putem repeta în orice clipă, în orice situație, dar mai ales în momentele grele sau când avem îndoieli. Cea de-a doua parte a exclamației arată smerenia de care era capabil acel om, căci el spune că nu se socotește îndeajuns de credincios spre a-i fi împlinită cererea, dar cu ajutor divin, soco­tește că omului care își recunoaște nimicnicia, Dumnezeu îi poate împlini toate. Lacrimile ce exprimă descătușarea după ani și ani de chinuri, care deveniseră proprii și părintelui ce le trăia împreună cu copilul și poate chiar mai intens, din prisma celui ce conștien­tiza gravitatea situației la un nivel profund, arată că apropierea de Dumnezeu eliberează interiorul uman de orice apăsare.

Observăm în Sfânta Evanghelie și un alt detaliu, anume că întotdeauna duhurile necurate Îl identificau pe Hristos, știau clar cine este El, se tem, se cutremură și se miră de ceea ce văd, dar nu admiră faptul că Însuși Creatorul cerului și al pământului a venit la făptura Sa cea căzută, spre a o elibera. Imaginea aceasta a cuprinderii și a desprinderii de duh ilustrează ce înseamnă viața ­înainte de Hristos, întâlnirea cu El și viața în El.

Dialogul dintre tatăl copilului și Iisus a stârnit o curiozitate sporită a mulțimilor care au început a da năvală, ceea ce L-a determinat pe Mântuitorul Hristos să-l certe numaidecât pe duhul necurat. În înțelepciunea Sa dumnezeiască, Iisus nu numai că a vindecat copilul, ci poruncind duhului să iasă din acesta, i-a trasat și o altă sarcină, aceea de a nu se mai întoarce niciodată să-l afecteze. Aceasta arată că grija pentru creație este una permanentă și nu se restrânge la niște acte de moment.

Strigătul către Mântuitorul este dovada faptului că singuri nu ne putem ridica. Doar cu ajutorul Harului dumnezeiesc ființa omenească poate ieși din dispersie, din fluctuație. Imaginea tatălui înfricoșat de ideea că fiul său nu s-ar mai putea face bine niciodată este întâlnită în contemporaneitate. Nu doar din constatările Bisericii și observațiile preoților duhovnici, ci și din constatările psihologilor și ale sociologilor se remarcă o creștere în forme subtile sau agresive a activității demonice, a asaltului acestor forțe în rândul tinerilor. De la imaginile ce apar pe dispozitivele electronice la îndemnurile unora de proliferare a păcatului ce este prezentat ca firesc sau chiar bun și necesar, de la criza identitară caracteristică vârstei la diferențele de opinie între generații, de la lipsa comuniunii, a socializării și comunicării reale la tentativele de suicid, izolare, copiii și tinerii vremurilor noastre se confruntă cu situații diverse, extreme, adesea dureroase, iar părinții caută soluții și trebuie să știe că din orice situație, oricât de gravă s-ar dovedi a fi, se poate ieși cu ajutorul Bunului Dumnezeu.

De aceea, fiecare părinte are a face câțiva pași alături de Dumnezeu, esențiali pentru protejarea copiilor de cel rău. Începând cu Taina Botezului, continuând cu Taina Mirungerii și a Euharistiei, pe care copiii în vârstă de până la 7 ani o pot primi cât mai des fără a se spovedi, cu rugăciunile zilnice și prezența la Sfânta Liturghie a întregii familii, participarea la cateheze și orele de religie, practicarea unei vieți creș­tine autentice în sânul comu­nității parohiale, promovarea tradițiilor creștine legate de marile sărbători, toate acestea feresc copiii de acțiunile diavolilor care caută de bună seamă să piardă suflete.

O istorioară din Pateric ne amintește despre un pustnic ce a fost asaltat la propriu de demonii care voiau să-l scoată din chilia nevoinței sale, să-l alunge din ­pustie. Lupta era grea, puterile pustnicului scădeau și, văzându-se aproape biruit, acesta a strigat: „Doamne, ajută-mă!” În acea clipă demonii au dispărut. Ulterior, ­istovit, pustnicul L-a întrebat pe Dumnezeu de ce nu a intervenit mai devreme și răspunsul a fost acesta: „Pentru că nu M-ai chemat dintru început. Ai crezut că te poți descurca singur cu demonii. Cheamă-Mă și întotdeauna vei primi ajutorul Meu!”

Pr. Gabriel Joița

Sursa: https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/evanghelia-de-duminica/cand-cerem-cu-credinta-primim-ajutorul-lui-dumnezeu-179271.html

„Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” Iată ce fel de coexistenţă a Bisericii şi statului a fost stabilită şi prescrisă de Atotştiutorul Domnul nostru şi Mântuitorul Hristos (Matei 22, 21). De aceea ea rămâne în veci obligatorie şi nestrămutată pentru Biserică. Cezarului – moneda, banii, cu efigia cezarului. Lui Dumnezeu? – şi sufletul şi trupul: căci pe trup şi în suflet este întipărit chipul lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu se află şi pe trup şi în trup, pentru că trupul trăieşte prin sufletul asemănător lui Dumnezeu. Deci, şi unul şi altul aparţin lui Dumnezeu – veşniciei, vieţii veşnice, Adevărului veşnic, Dreptăţii veşnice, Raţiunii veşnice. Prin urmare, cele ce aparţin lui Dumnezeu nu pot fi jertfite de dragul cezarului, şi aici întâietatea îi revine totdeauna lui Dumnezeu. În Dumnezeu – Omul, în lucrarea şi trupul Lui – Biserica, Dumnezeu totdeauna se află pe primul loc, iar omul – pe-al doilea; Dumnezeu totdeauna hotărăşte totul, şi nu omul. Acestea sunt atotvaloarea şi măsura a toate în Biserica universală. Iată de ce ea se apleacă asupra oricărei probleme „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste.” Biserica apare ca un organism divino-uman, şi abia după aceea – ca organizaţie. Ea este trupul Dumnezeului-Om: de aceea, mai întâi se cuvine ca toate să fie cercetate şi măsurate de Dumnezeu, apoi de om. Şi niciodată doar de om, şi după „cele omeneşti”. Iată de ce „trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”. Când vine timpul, în această privinţă trebuie să-i stăm împotrivă chiar şi lui Petru, primului dintre apostoli. Aici veşnic rămâne în vigoare apostoleasca metodă şi început al zidirii Bisericii „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28): mai întâi Duhul Sfânt, apoi noi – noi după Duhul Sfânt şi în Duhul Sfânt şi împreună cu Duhul Sfânt. „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” – acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu colaborare, ci coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când „cezarul” prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea să ştie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile principale pentru colaborare. Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii, care tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu. În acest caz Biserica şi statul se despart, se separă fiecare cu ale sale. Nimeni să nu îndrăznească să se amestece în treburile lăuntrice ale Bisericii, să nu se atingă de sfintele şi veşnicele ei îndatoriri şi drepturi evanghelice. Este limpede că Biserica sub orice regim, chiar şi cel ateist, trebuie să-şi găsească un mod de a convieţui (modus vivendi), dar întotdeauna în duhul şi limitele principiului evanghelic de convieţuire: „cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, şi asta sub controlul suprem al Atot-Evangheliei: „să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Dacă însă acest lucru este cu neputinţă, nu-i rămâne Bisericii ca „modus vivendi”, decât principiul evanghelic: să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând astfel pentru drepturile fundamentale ale credinţei conştiinţei şi ale sufletului“.

“Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25).

Fraza e clară și regimurile totalitare, adăugându-iși Rom. 13, cer credincioșilor să le dea ascultare și respect. Iar mulți crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: “e text!”.

Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului – se talmacește: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat ăi se poartă în consecință. Când statul (Cezar) se îndeletnicește cu ale lui, cu intreținerea drumurilor, menținerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea țării, administrație și impărțirea dreptății, i se cuvine respectul și tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cand regele se preface în medicine-man și puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoasterea supremației sale spirituale, aservirea conștiinței și procedează la “spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic și obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilita de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condițiile obligativității contractului: identitatea parților (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu și lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poti sluji și lui Mamona și lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemanarea nu este interzisă și Biserica, de-a lungul veacurilor, și-a avut politica ei. Dar când politica încape pe mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: de îndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălțat steagul național. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.