Scrisoarea adresată de Sfântul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu acceptă că sunt „mulți chemați și puțini aleși” și că aleși sunt tocmai adevărații ortodocși.
”Ce spectacol vrednic de plâns și de plâns în hohote: creștini care nu știu în ce constă propriu-zis creștinismul! Privirea noastră întâlnește acest spectacol neîncetat; rareori vedem câte o excepție, rareori putem întâlni, în numeroasă gloată a celor ce se numesc creștini, unul care e creștin nu doar cu numele, ci și de fapt. Întrebarea: „De ce să nu se mântuie paganii, mahomedanii și așa numițîi eretici?” a devenit o întrebare obișnuită astăzi. „Printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceșți oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, această e contrar chiar rațiunii umane sănătoase! Doar ereticii sunt și ei creștini. Să te socoti mântuit iar pe membrii altor credințe – pierduți, este o nebunie, este o trufie fără margini!„
Creștinilor! Voi vorbiți despre mântuire, dar habar nu aveți ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire și, în sfârșit, nu-L cunoașteți pe Hristos – singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărată învățătură despre acest obiect, învățătură Sfintei, Universalei Biserici: mântuirea constă în restituirea părtășiei cu Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcât a protopărintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de ființe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoși, cât și a răufăcătorilor.
Ne zamislim în fărădelegi, ne naștem în păcât. „Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad” zice sfântul patriarh Iacov despre el însuși și despre sfântul sau fiu Iosif, cel cast și minunat. Coborau în iad, după sfârșirea pribegiei pământeșți, nu doar păcătoșîi, ci și drepțîi Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omenești. Acesta e prețul virtuților firii noastre căzute! Că să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, că omul să obțînă mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârșită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo ființă și mai înaltă dar mărginită și creată – ci a fost săvârșită de însuși nemarginitul Dumnezeu.
Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneșți a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate faptele bune omenești neputincioase, pogoratoare în iad, au fost înlocuite cu o singură fapta bună, plină de putere: credință în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: „Ce să facem că să facem lucrurile lui Dumnezeu„, Domnul le-a răspuns: „acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeți în Cel pe Care L-a trimis El”, dar un singur lucru bun ne e necesar întru mântuire: credință; credință că lucrare. Prin credință, numai prin credință, putem intră în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deșert dar, și cu păcât cugetati și ziceți că oamenii buni dintre păgâni și mahomedani se vor mântui, adică vor intră în comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuți ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepțîi adevăratei Biserici și făcătorii de minuni care credeau în Răscumpărătorul ce urmă să vină pogorau în iad, cum va închipuiți că paganii și mahomedanii care nu au cunoscut și nu au crezut în Răscumpărător vor capătă mântuirea numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguți și buni, când mântuirea nu se obține decât printr-un singur, va repet, un singur mijloc și acesta este credință în Răscumpărător!
Creștini! Cunoașteți pe Hristos! Înțelegeți că voi nu-L cunoașteți, că va lepădați de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credință în Hristos este renegat de Hristos și, poate din neștiință, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. „Căci cugetăm” – zice Sfântul Apostol Pavel – „că omul se adeverește prin credință fără faptele legii. Căci adevărul lui Dumnezeu prin credință lui Iisus Hristos în toate și asupra tuturor credincioșilor este: fără deosebire. Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slavă lui Dumnezeu: suntem însă iertați în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea întru Hristos Iisus„. Veți replică poate: „Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune. El învață că credință fără fapte e moartă„. Cercetați ce cere Sfântul Apostol Iacov și o să vedeți că el cere, că și toți insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credință, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. El cere credință vie, învederată de faptele omului nou, și nu faptele bune ale firii noastre căzute!
El da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta în care s-a învederat credință dreptului: iar fapta aceea constă în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul sau unul născut. Să-ți injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta bună după firea omenească: e o fapta bună că împlinire a poruncii lui Dumnezeu, că fapta de credință.
Adânciți-va în cercetarea Noului Testament și în general a întregii Sfintei Scripturi: veți găși că se cere împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, că numai această împlinire este numită fapta, că numai prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu credință în Dumnezeu se face vie, că una ce e lucrătoare; fără această e moartă, lipsită fiind de orice mișcare. Și dimpotrivă, veți găși că pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va și plac la păgâni și mahomedani! Pentru ele, măcar de-ar fi și cu renegarea lui Hristos, dumneavoastră vreți să le acordați mântuirea. Ciudată e judecată dumneavoastră despre rațiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o gășiți, o descoperiți în dumneavoastră? Dacă sunteți creștini trebuie să aveți noțiuni creșține cu privire la acest obiect și nu altele, după capul dumneavoastră sau agățate cine știe de pe unde!
Evanghelia ne învață că prin cădere noi ne-am agonisit o rațiune pervertită, că rațiunea firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuțită ar fi prin învățătură lumească, își păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcât, continuă să rămână o rațiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a credinței și, sub această conducere, la timpul sau, după o însemnată nevoință întru evlavie, Dumnezeu dăruiește robului Sau credincios rațiunea Adevărului sau Judecată Duhovnicească. Această rațiune poate și trebuie să fie recunoscută a fi rațiune sănătoasă; ea este credință căpătată din cercetarea lucrurilor, așa de strălucit descrisă de Sfântul Apostol Pavel în al patrulea capitol al epistolei sale către evrei. Temelia judecățîi duhovnicești este Dumnezeu. Pe piatră această neclintită se naltă ea, și întru această nu se clatină și nu cade. Ceea ce numiți dumneavoastră rațiune sănătoasă noi, creștinii, cunoaștem că este o rațiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată și rătăcită, încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloșul credinței a tuturor științelor și cunoștințelor care o compun, și prin lepădarea lor. Dacă însă vom socoti rațiunea că sănătoasă, considerând-o astfel pe baza a ceva necunoscut, șovăielnic, nedeterminat, mereu schimbător, atunci ea, că „sănătoasă”, va renega neapărat pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecată dumneavoastră, rațiunea dumneavoastră sănătoasă? Că a recunoaște pieirea unor oameni buni, care nu cred în Hristos este un fapt potrivnic rațiunii dumneavoastră sănătoase! Și nu doar atât! Ci că o asemenea pieire a oamenilor virtuoși e potrivnică milosteniei unei Ființe atât de atotbune că Dumnezeu. Ați avut cumva o revelație de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar și nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu? Nu! Însă rațiunea dumneavoastră sănătoasă va spune asta! Ah, rațiunea dumneavoastră sănătoasă! Atunci, cu rațiunea dumneavoastră sănătoasă,de unde ați scos că puteți înțelege, cu pătrunderea omenească limitată, ce este și ce nu este contrar milosteniei lui Dumnezeu?
Îngăduiți-mi să va expun gândul nostru. Evanghelia, altfel spus învățătură lui Hristos, sau Sfânta Scriptură sau Sfânta Biserica Universală ne-a descoperit tot ce poate ști omul despre milă lui Dumnezeu, ce întrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omenească de pătrundere, rămânând inaccesibilă pentru înțelegerea oamenilor. Deșartă e rătăcirea mințîi omeneșți când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L supună considerațiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!… Tu, care te numești creștin și nu ai habar de învățătură lui Hristos! Dacă din această învățătură harismatică, cerească, nu ai învățat că Dumnezeu este incomprehensibil, du-te la școală și trage cu urechea să auzi ce învață copiii! Lor profesorii de matematică le explică, în teoria infinitului, că infinitul, că mărime nedeterminată, nu se supune acelor legi cărora li se supun mărimile determinate – numerele, că rezultatele operațiilor cu el pot fi total opuse operațiilor cu numerele. Iar tu vrei să determini legile acțiunii milei lui Dumnezeu și zici: asta e conform cu El – asta îi repugnă! E conform sau nu e conform cu rațiunea ta! Cu noțiunile și cu simțurile tale! Urmează din această că Dumnezeu e obligat să înțeleagă și să simtă cum înțelegi și simți tu? Dar tocmai asta și pretinzi tu de la Dumnezeu! Iată cea mai nesăbuită și mai trufașă întreprindere! Nu învinui dar judecățile Bisericii de lipsa de bun simt și de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, Sfânta Biserica, nu face decât să urmeze neabătut învățăturii lui Dumnezeu despre lucrările lui Dumnezeu, cele descoperite ei de către Dumnezeu însuși!
Copiii ei adevărați merg după ea cu supunere, luminandu-se cu credință, călcând în picioare rațiunea trufita ce se răscoala asupra lui Dumnezeu! Credem că putem ști despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere! Dacă ar există un alt drum către cunoașterea de Dumnezeu, un drum pe care l-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sforțări, nu ne-ar fi fost dată descoperirea dumnezeiască. Ea ne-a fost dată însă pentru că ne este strict necesară. Deșarte sunt dar și mincinoase propriile autocugetari și rătăcirile mințîi omeneșți. Dumneavoastră ziceți: „ereticii sunt aceiași creștini că și noi”. De unde ați scos una că asta? Doar poate vreunul care se numește creștin și nu știe nimic despre Hristos, datorită nemarginitei sale ignoranțe se va arată de acord să se recunoască tot atât de creștin că și ereticii, fără să deosebească sfânta credință creștină de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la această adevărațîi creștini! Numeroasele soboare de sfinți au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene și îndelungi chinuri, închisoarea, exilul decât să-și dea acordul la partasia cu ereticii în învățătură lor hulitoare de Dumnezeu.
Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia că un păcât de moarte,a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boală groaznică a ereziei e mort sufletește, străîn de har și de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul și cu pieirea lui. Erezia e mai degrabă un păcât diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, nãscocirea lui, e o nelegiuire apropiată de închinarea la idoli. Părințîi numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credință; în închinarea la idoli diavolul își ia sieși partea dumnezeiască de la oamenii orbiți, iar prin erezie el îi face pe aceșți oameni orbiți părtași ai păcatului sau de capatâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atenție „Faptele apostolilor” se va convinge ușor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor fățărnicie, trufia nemăsurată, va vedea un comportament alcătuit din minciună neîntrerupta, va vedea cât sunt de robiți celor mai diferite și josnice patimi …. Cu deosebire se remarcă la ei ura neîmpacata către fiii adevăratei Biserici ….
Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare și stricare a mințîi, erezia se menține cu încapatânare în sufletul molipsit de ea și cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate! Orice erezie conține întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie hulește o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat hulește Duhul Sfânt. Esență oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul sau sânge mărturisirea adevăratei credințe, a pronunțat hotarârea soborului local al Constantinopolului asupra ereziarhului Eutihie în următoarele cuvinte:
„Eutihie, pâna acum iereu, arhimandrit, fiind întrutotul prins și vădit că părtaș al rătăcirilor lui Valentin și Apolinarie, atât prin faptele lui trecute cât și prin explicațiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea încapatânata a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici măcar n-a luat în seama sfaturile noastre și povețele către primirea învataturii sănătoase. Și, de aceea, plângând și suspinând pentru pieirea lui definitivă, declarăm în numele Domnului nostru Iisus Hristos că el a căzut în hulire de Dumnezeu, că e deposedat de orice cin preoțesc, de partasia cu noi și de conducerea asupra mănăstirii sale, dând tuturor de știre că de acum încolo, cine va stă la sfat cu el sau îl va vizită, va cădea el însusi sub afurisenie.„
Această hotarâre e un mic exemplu al părerii obștești a Bisericii Universale asupra ereticilor; această hotarâre e recunoscută de întreaga Biserica și confirmată de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie constă în aceea că el nu mărturisea în Hristos, după întrupare, cele două naturi, cum mărturisește Biserica, ci admitea numai o singură natură, natură dumnezeiască. Veți spune: numai atât!… Amuzant prin ignoranța, și demn de plâns prin caracter și urmări, este răspunsul unei persoane investite cu puterea acestei lumi către sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariană. Această suspusa față sfătuia pe patriarh să păstreze pacea, să nu pornească dezbinarea, atât de potrivnică duhului creștinismului, pentru câteva cuvinte, zice el, căci el nu găsește nimic vrednic de osânda în învatatura lui Arie -care diferă întrucâtva în stilul de formulare a cuvintelor și atâta tot! Aceste diferențe de formulare a cuvintelor, observă istoricul Fleury, în care chipurile nu e nimic de osândit, nu fac altceva decât că neagă Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – nu mai mult!
Naruiesc așadar toată credință creștină – și atâta tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măști schimbătoare tindeau către un același scop: negau Dumnezeirea Cuvântului și deformau dogmă întruparii. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Sfântului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiască Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica recunoștea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omeneșți – și înca mai nerușinat: superstiții, rătăcire!
Desigur dumneavoastră nu vedeți în erezie nici tâlharie nici hoție! Poate nici nu o socotiți un păcât? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat și hulit Duhul Sfânt – nu mai mult! Cel care a primit și se ține de o învataturã hulitoare de Dumnezeu, cel care hulește pe Dumnezeu cu gură, acesta nu tâlhareste, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!… Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, că și a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaștere a creștinismului ! Să nu credeți că o asemenea necunoaștere e un defect lipsit de importantă! Nu! Urmările lui sunt nimicitoare, mai ales astăzi, când în societate umblă nenumărate cărți cu titluri creștine și conținut satanic. Prin ignorarea adevăratei învataturi creștine, sunteți întrutotul expus să primiți un gând mincinos, fals, amăgitor, hulitor de Dumnezeu, drept gând adevărat, să vi-1 însusiti și, odată cu el, să va însusiti și pieirea veșnică. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui ! Iar nedumeririle dumneavoastră sunt tot atâtea semne de întrebare asupra posibilităților dumneavoastră de mântuire.
Esență nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu va jucați cu mântuirea, nu va jucați! Căci altfel veți plânge veșnic. Apucați-va de lectură Noului Testament și Sfinților Părinți ai Bisericii ortodoxe (…) studiați în scrierile Sfinților Părinți, cum trebuie înteleasa corect Scriptură, ce viețuire, ce gânduri și ce simțăminte se cuvine să aibă un creștin. Studiați din Scripturi și din credință vie pe Hristos și creștinismul. Mai înainte să bată ceasul, ceasul de spaima în care va trebui să va prezentați la judecată în față lui Dumnezeu, agonisiți-va îndreptatirea (achitarea) dată de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Creștinismului.”
