• Sfântul Sfințit Mucenic Cosma Etolianul (+1779):

  „Pe Papa să-l blestemați, fiindcă el este cauza… Noi avem o porunca ce spune sa anatemizam pe oricine adaugă sau nu crede in ceva mic din cele pe care le-au legiuit Părinții Bisericii noastre”

• Sinodul de la Constantinopol din anul 1724

  “Cei care vor dezerta de la Ortodoxie și vor părăsi părinteștile și dreptele dogme ale credinței și Predaniile obștești ale Bisericii și vor decădea și se vor îndepărta cu inovații și cu credințe absurde si cu obiceiuri eterodoxe și vor falsifica și vor maslui adevărul Ortodoxiei, aceștia nici nu mai sunt, nici nu se mai numesc creștini cu adevărat, ci se taie și se despart de totalitatea mădularelor Bisericii și a creștinilor, ca niște eterodocși și inovatori și se izgonesc afară din sfântul staul ca niște oi râioase și mădulare putrede.”

• Sfântul Cuvios Teodosie de la Pecerska (+1073)

  „Acela care îl pomeneste pe papa ca arhiereu ortodox este vinovat si latino-cugetatorul trebuie considerat ca un tradator al credintei. Prin urmare, fugiti de ei, fratilor, ca si de împartasirea cu ei, pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni. Nu este altceva de mirare daca si ispititorii lui Satana se preschimba în îngeri ai dreptatii, al caror sfârsit va fi dupa faptele lor.”

• Sfântul Marcu al Efesului

  „Să fugiți de catolici precum fuge cineva de șarpe”

O faptă minunată din vremea lui Mihai Viteazul, columnă a biruinţei ortodoxe, relatată de Sf. Ierarh Petru Movilă 1

Biograful competent în limba română al Sfântului Mitropolit Petru Movilă, arhimandritul Ghenadie Enăceanu, prin anii 1882-1884, având în faţă textul unor însemnări(2), în limba slavă, ale eroului nostru, mărturiseşte: „Şi pentru ca să ne convingem de influenţa ce a avut asupra sufletului lui Petru Movilă circumstările istorice, în care el şi-a făcut copilăria şi şi-a format caracterul său religios, dăm aici un fapt petrecut pe timpul lui Mihai Viteazul, la Alba Iulia, în copilăria lui Petru Movilă, pe care ni l-a conservat însuşi Petru Movilă în notele sale autobiografice”.

Se istorisesc cele ce urmează, cu pilde şi deosebite înţelesuri întru păstrarea şi apărarea Ortodoxiei.

„Voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţe celei drepte…”

Când Mihai Voievod, domnitorul Ungrovlahiei, „alungând pe Bater Andreaşi(3)” şi luând sceptrul domniei Transilvaniei, a venit în oraşul de scaun, ce se numeşte Alba Iulia, a voit ca să construiască acolo, în oraş, biserică ortodoxă. Dar preoţii şi boierii, cetăţenii, fiind de „lege latină”, nu-i permiteau lui să construiască, pentru că este de „legea ortodox㔺i pentru aceasta nu voiau să aibă în oraşul lor biserică de altă lege.

Voievodul le-a zis: „voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţe celei drepte…” iar ei ziceau: „noi suntem drept credincioşi şi avem puterea cea adevărată a darului Sfântului Spirit, pe care suntem gata cu ajutorul lui Dumnezeu a o arăta totdeauna”. Mihai Viteazul le-a propus să meargă împreună în mijlocul oraşului şi acolo să se aducă apă curată şi arhiereul său cu preoţii lui să o sfinţească înaintea tuturor, tot aşa să facă şi clericii catolici deosebi.

Examenul dintre catolici și ortodocși

Apoi agheasma mare să fie pusă în biserica romano-catolică catedrală. Să se „închidă” în vase deosebite şi bine pecetluite. Catolicii să folosească peceţile lor şi ortodocşii peceţile lor, să se pecetluiască vasele cu agheasmă şi uşile bisericii. Şi deci „a cărora va rămânea agheasma nestricată, ca şi cum ar fi luată din izvor, a acelora este dreaptă legea; iar a cărora se va strica, să fie şi legea rea”. Marele voievod a precizat: „căci dacă apa mea va rămânea nestricată, după cum sper în Dumnezeu, fără cuvânt să-mi permiteţi mie a zidi biserică, iar de nu, conform voinţei voastre, nu voi zidi”. Şi catolicii „toţi au strigat cu un glas: bine, bine, să fie aşa”.

Se povesteşte că a doua zi, dimineaţa, a mers voievodul cu toţi boierii în piaţă, după obicei, cu episcopul şi preoţii cu sfânta cruce, cu lumânări şi cu cădelniţe, cu litie stând la un loc pregătit, au făcut sfinţirea cea mare a apei, rugându-se toţi ca să preamărească credinţa ortodoxă.

Latinii la o parte înaintea tuturor au sfinţit apa şi au sărat-o după obiceiul lor. Pe urmă au turnat agheasma în două vase şi le-au pecetluit pe amândouă părţile, le-au dus în biserica romano-catolică. Apoi închizând uşile bisericii, le-au pecetluit şi au plecat într-ale lor.

În toate zilele Mihai voievod, episcopul, preoţii şi toţi dreptmăritorii creştini se rugau şi posteau. Asemenea făceau şi catolicii.

Descoperirea cerească

După douăzeci şi cinci de zile, având descoperire de la Dumnezeu, a venit episcopul la domnitor şi i-a zis: „chiamă latinii şi clericii lor să mergem în biserică şi despecetluind, să deschidem uşile şi să vedem darul lui Dumnezeu….(care) nu ne vom ruşina”. S-a făcut după solicitarea episcopului şi cu lacrămi în ochi se ruga: „Dumnezeule, Unule în Treime Sfântă, Prea Mărite, după cum în vechime ai ascultat pe dreptul Tău Ilie cu foc întru arătarea adevărului Tău şi ai ruşinat pe cei necredincioşi(4), încă şi acum auzi-mă pe mine, nevrednicul robul Tău… nu pentru vrednicia noastră, ceea ce nu avem, ci pentru preamărirea neamului Tău sfânt şi pentru întărirea adevărurilor celor dintru Tine, ale credinţei noastre, arată darul cel nestricat al Sfântului Duh în apa aceasta, cu nestricăciunea ei, ca să vadă toţi cei de faţă, că în Biserica Ta cea de Răsărit este credinţa cea adevărată…”

Deci sculându-se, a despecetluit vasul în care era apa cea sfinţită, şi văzând că a găsit apa mai curată şi mai luminoasă decât înainte şi mirositoare cu mirosul ei propriu, după cum se întâmplă cu apa dintr-un izvor curgător, a strigat: „Mărire Ţie Dumnezeului nostru, Mărire Ţie…” şi către mulţime a zis: „veniţi de vedeţi, cum atâtea zile a stat această apă şi a rămas cu darul lui Dumnezeu nestricată şi vă convingeţi că a noastră credinţă ortodoxă este adevărată”.

Putoarea apei catolicilor

După ce s-au rugat şi latinii după tipicul lor, au despecetluit vasul însă apa avea un miros respingător şi toată biserica s-a umplut „de putoare”. S-au înspăimântat latinii şi în mirarea lor au strigat: „adevărată este legea grecească(ortodoxă) pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească biserica legii sale în oraşul nostru…” S-au împrăştiat latinii cu ruşine. Unii dintre dânşii s-au întors la credinţa ortodoxă.

Domnitorul, episcopul, preoţii, cu toţi boierii şi cu ostaşii au preamărit pe Dumnezeu pentru minunea ce s-a făcut spre întărirea credinţei ortodoxe celei adevărate.

Așa s-a zidit catedrala ortodoxă din Alba-Iulia

Cu jurământ „au permis toţi locuitorii pământului Transilvaniei de a zidi biserica” catedrală ortodoxă. S-a zidit, nu în oraş, ca nu cumva cu schimbarea timpurilor să o strice, ci la marginea oraşului, aproape de zidurile cetăţii la un loc frumos. Alături s-a ctitorit şi reşedinţa ierarhului ortodox al Albei Iulia, Ioan „bărbat modest, virtuos şi sfânt, care, acolo trăind cu sfinţenie, s-a învrednicit de a primi darul facerii de minuni…”

Documente ce atestă veridicitatea minunii

Sfântul Petru Movilă termină minunata povestire arătând că „aceasta s-a scris citind-o în Cronica muntenească(5) şi auzind-o de la mulţi martori oculari, demni de credinţă şi mai ales de la vistiernicul ce era atunci, iar acum mare logofăt al pământului Ungrovlahiei(6) şi de la Dragomir, marele pitar(7) al aceleiaşi ţări(8).

Aceasta este povestirea, columnă a unei biruinţe ortodoxe, pagini de suflet ale sfântului mitropolit Petru Movilă. Pagini cu tâlc atunci şi în posteritate. Pentru a le înţelege cât mai bine mesajul şi cifrul este bine să adăugăm câteva fapte şi date istorice de la Alba Iulia, sfârşit de secol XVI.

Tratativele, pregătirea terenului pentru zidirea catedralei ortodoxe mitropolitane şi a unei reşedinţe la Alba Iulia, pentru arhipăstorul român al Transilvaniei au început încă din anul 1595.

Mihai Viteazul, căutând să întărească unitatea sufletească a românilor din Muntenia şi Transilvania în 1595 a trimis o delegaţie de boieri, în frunte cu mitropolitul Eftimie de la Târgovişte şi cu episcopii Teofil al Râmnicului şi Luca al Buzăului ca să încheie la Bălgrad, un tratat de alianţă cu Sigismund Báthory. În acest tratat s-a prevăzut ca Biserica Ortodoxă din Ardeal să stea sub oblăduirea mitropolitului Ungrovlahiei urmând ca preoţii de peste munţi să-şi păstreze „vechile obiceiuri şi libertăţi”(9).

La 30 decembrie 1596, Mihai Viteazul a fost primit cu mare pompă la Alba Iulia de principele Sigismund Báthory şi obţinu de la acesta îngăduinţa să ctitorească în anul 1597 în capitală „pe deal lângă cetate” o biserică catedrală mitropolitană cu hramul „Sf. Treime” şi o reşedinţă alături pentru arhipăstor, vlădica Ioan cu metania de la Prislop. Pecetea mitropoliei va avea chipurile Sf. Arhangheli Mihail – numele marelui voievod ctitor – Gavriil şi Rafail(10).

Între 30 decembrie 1596 şi data începerii lucrărilor de zidire în 1597 „lângă cetate”, în cetate a avut loc în realitate „disputa liturgică” dintre ortodocşi şi catolici.

La iniţiativa marelui Mihai Viteazul s-a demonstrat această lucrare harică a Sf. Duh, în chip minunat de ortodocşi, în faţa catolicilor în Alba Iulia spre a putea zidi nestingheriţi catedrală ortodoxă reşedinţă arhiepiscopală în capitala Ardealului.

(1) Sfântul Ierarh Petru Movilă, Nestor – Mitropolitul Olteniei – Craiova-1999, p. 109-112.

(2) Manuscrisul autograf al operei „Însemnările” sau „Memoriile” sihastrului Petru Movilă de la domeniul Rubejvca de lângă Kiev şi din primii ani de stăreţie de la Pecerska, a fost descoperit în catedrala „Sfânta Sofia” din Kiev. Studentul român N. Lascu de la Academia Movileană din Kiev a trimis la Bucureşti o copie după această valoroasă scriere arhimandritului Ghenadie Enăceanu, chiar în vremea când redacta cunoscuta sa lucrare consacrată Mitropolitului Petru Movilă. Peste câţiva ani, Însemnările au fost publicate în „Arhiva iugozapadnoi Rossii”, I-VII, Kiev, 1887.

(3) Este vorba de cardinalul Andrei Báthory, care a luat cârmuirea Transilvaniei de la vărul său Sigismund Báthory. Faptul s-ar fi întâmplat după ce principele cardinal, în urma luptei de la Şelimbăr a „fugit” de la conducerea Transilvaniei şi Mihai Viteazul a intrat triumfal în Alba Iulia, la 21 octombrie 1599, la porţile oraşului primind cheile trimise de episcopul catolic, Naprágy.

(4) Vezi III Regi, 23-39

(5) Cronică scrisă de Teodosie logofătul care în Ardeal făcea parte din Sfatul lui Mihai Viteazul (cf.C.C. Giurescu op.cit.p.774)

(6) Hristea vistier, mare logofăt

(7) Dragomir din Cârţocleşti, frate cu doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul (vezi N.Stoicescu, Dicţionarul cit.p.53)

(8) Din manuscrisul lui Petru Movilă, f.17, sq. Apud. arhim. Ghenadie Enăceanu, op.cit.p.144-153

(9) Articolul privitor la Biserică glăsuia: „Seninătatea Sa va lăsa întreaga turmă bisericească şi monahală în obiceiul şi tradiţia din vechime cu ritul, ceremoniile şi libertăţile lor şi chiar să-şi poată strânge în mod liber veniturile lor îndătinate…”(Hurmuzaki, Documente, III, partea I, p.212).

(10) Hurmuzaki, ibidem, p.212. Vezi această stemă retipărită recent după Noul Testament de la Bălgrad din anul 16348 (reeditat după 340 de ani, Alba Iulia, 1988) p.114.

— Articol publicat și în Revista Atitudini Nr. 20

Un bătrîn cu numele Chiriac trăia în lavra Calamon din apropierea sfîntului rîu Iordan. Şi era bătrînul îmbunătăţit în fapte dumnezeieşti.

La el a venit un frate străin din ținutul Dara cu numele Teofan, ca să-l întrebe pe bătrîn despre gîndul curviei. Bătrînul a început să-l sfătuiască cu felurite cuvinte de înţelepciune și viață curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele bătrînului, i-a spus:

— Eu, avvă, am părtăşanie în țara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămîne cu ei şi vreau să locuiesc împreună cu tine.

Cînd a auzit bătrînul numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui şi l-a sfătuit şi l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare şi să vină la sfînta sobornică şi apostolică Biserică. Şi i-a spus:

• Nu este altă mîntuire decît numai în a cugeta drept şi a crede că Sfînta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

• Intr-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toți ereticii aşa spun: dacă nu eşti cu noi, nu te mîntui. Sărmanul de mine nu ştiu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredințeze, prin faptă, care este credinţa cea adevărată.

Bătrînul a primit cu bucurie cuvînul fratelui şi i-a spus:

• Şezi în chilia mea şi am nădejde în Dumnezeu că bunătatea lui îți va descoperi adevărul!

Lăsîndu-l pe fratele în peşteră s-a dus la ţărmul Mării Moarte și s-a rugat pentru el. Şi iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoşător la vedere, stînd în fața lui şi-i spune:

• Vino şi vezi adevărul!

Şi luîndu-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urît și cu foc şi-i arată în mijlocul focului pe Nestorie şi Teodor, pe Eutihie şi Apolinarie, pe Evagrie și pe Didim, pe Dioscur şi pe Sever, pe Arie și pe Origen și pe alţi cîțiva.

• Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor şi celor care hulesc pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi celor ce urmează învăţăturile lor. Dacă-ți place locul, rămîi în credința ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta, vino la Biserica cea sfîntă și sobornică, aşa cum ți-a spus bătrînul. Căci îți spun: chiar dacă ai săvîrşit toate virtuțile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credință.

La cuvîntul acesta fratele şi-a venit în sine. Cînd a venit bătrînul, i-a povestit toate cele întîmplate aşa cum le-a văzut şi a trecut la sfînta sobornică şi apostolică Biserică. Și a rămas împreună cu bătrînul în Calamon. După ce a stat mulți ani cu el, a adormit în pace.

(Pag. 42 - Limonariu sau Livada duhovnicească - Ioan Moshu)

Scrisoarea adresată de Sfântul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu acceptă că sunt „mulți chemați și puțini aleși” și că aleși sunt tocmai adevărații ortodocși.

”Ce spectacol vrednic de plâns și de plâns în hohote: creștini care nu știu în ce constă propriu-zis creștinismul! Privirea noastră întâlnește acest spectacol neîncetat; rareori vedem câte o excepție, rareori putem întâlni, în numeroasă gloată a celor ce se numesc creștini, unul care e creștin nu doar cu numele, ci și de fapt. Întrebarea: „De ce să nu se mântuie paganii, mahomedanii și așa numițîi eretici?” a devenit o întrebare obișnuită astăzi. „Printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceșți oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, această e contrar chiar rațiunii umane sănătoase! Doar ereticii sunt și ei creștini. Să te socoti mântuit iar pe membrii altor credințe – pierduți, este o nebunie, este o trufie fără margini!„

Creștinilor! Voi vorbiți despre mântuire, dar habar nu aveți ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire și, în sfârșit, nu-L cunoașteți pe Hristos – singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărată învățătură despre acest obiect, învățătură Sfintei, Universalei Biserici: mântuirea constă în restituirea părtășiei cu Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcât a protopărintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de ființe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoși, cât și a răufăcătorilor.

Ne zamislim în fărădelegi, ne naștem în păcât. „Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad” zice sfântul patriarh Iacov despre el însuși și despre sfântul sau fiu Iosif, cel cast și minunat. Coborau în iad, după sfârșirea pribegiei pământeșți, nu doar păcătoșîi, ci și drepțîi Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omenești. Acesta e prețul virtuților firii noastre căzute! Că să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, că omul să obțînă mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârșită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo ființă și mai înaltă dar mărginită și creată – ci a fost săvârșită de însuși nemarginitul Dumnezeu.

Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneșți a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate faptele bune omenești neputincioase, pogoratoare în iad, au fost înlocuite cu o singură fapta bună, plină de putere: credință în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: „Ce să facem că să facem lucrurile lui Dumnezeu„, Domnul le-a răspuns: „acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeți în Cel pe Care L-a trimis El”, dar un singur lucru bun ne e necesar întru mântuire: credință; credință că lucrare. Prin credință, numai prin credință, putem intră în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deșert dar, și cu păcât cugetati și ziceți că oamenii buni dintre păgâni și mahomedani se vor mântui, adică vor intră în comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuți ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepțîi adevăratei Biserici și făcătorii de minuni care credeau în Răscumpărătorul ce urmă să vină pogorau în iad, cum va închipuiți că paganii și mahomedanii care nu au cunoscut și nu au crezut în Răscumpărător vor capătă mântuirea numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguți și buni, când mântuirea nu se obține decât printr-un singur, va repet, un singur mijloc și acesta este credință în Răscumpărător!

Creștini! Cunoașteți pe Hristos! Înțelegeți că voi nu-L cunoașteți, că va lepădați de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credință în Hristos este renegat de Hristos și, poate din neștiință, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. „Căci cugetăm” – zice Sfântul Apostol Pavel – „că omul se adeverește prin credință fără faptele legii. Căci adevărul lui Dumnezeu prin credință lui Iisus Hristos în toate și asupra tuturor credincioșilor este: fără deosebire. Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slavă lui Dumnezeu: suntem însă iertați în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea întru Hristos Iisus„. Veți replică poate: „Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune. El învață că credință fără fapte e moartă„. Cercetați ce cere Sfântul Apostol Iacov și o să vedeți că el cere, că și toți insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credință, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. El cere credință vie, învederată de faptele omului nou, și nu faptele bune ale firii noastre căzute!

El da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta în care s-a învederat credință dreptului: iar fapta aceea constă în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul sau unul născut. Să-ți injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta bună după firea omenească: e o fapta bună că împlinire a poruncii lui Dumnezeu, că fapta de credință.

Adânciți-va în cercetarea Noului Testament și în general a întregii Sfintei Scripturi: veți găși că se cere împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, că numai această împlinire este numită fapta, că numai prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu credință în Dumnezeu se face vie, că una ce e lucrătoare; fără această e moartă, lipsită fiind de orice mișcare. Și dimpotrivă, veți găși că pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va și plac la păgâni și mahomedani! Pentru ele, măcar de-ar fi și cu renegarea lui Hristos, dumneavoastră vreți să le acordați mântuirea. Ciudată e judecată dumneavoastră despre rațiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o gășiți, o descoperiți în dumneavoastră? Dacă sunteți creștini trebuie să aveți noțiuni creșține cu privire la acest obiect și nu altele, după capul dumneavoastră sau agățate cine știe de pe unde!

Evanghelia ne învață că prin cădere noi ne-am agonisit o rațiune pervertită, că rațiunea firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuțită ar fi prin învățătură lumească, își păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcât, continuă să rămână o rațiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a credinței și, sub această conducere, la timpul sau, după o însemnată nevoință întru evlavie, Dumnezeu dăruiește robului Sau credincios rațiunea Adevărului sau Judecată Duhovnicească. Această rațiune poate și trebuie să fie recunoscută a fi rațiune sănătoasă; ea este credință căpătată din cercetarea lucrurilor, așa de strălucit descrisă de Sfântul Apostol Pavel în al patrulea capitol al epistolei sale către evrei. Temelia judecățîi duhovnicești este Dumnezeu. Pe piatră această neclintită se naltă ea, și întru această nu se clatină și nu cade. Ceea ce numiți dumneavoastră rațiune sănătoasă noi, creștinii, cunoaștem că este o rațiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată și rătăcită, încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloșul credinței a tuturor științelor și cunoștințelor care o compun, și prin lepădarea lor. Dacă însă vom socoti rațiunea că sănătoasă, considerând-o astfel pe baza a ceva necunoscut, șovăielnic, nedeterminat, mereu schimbător, atunci ea, că „sănătoasă”, va renega neapărat pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecată dumneavoastră, rațiunea dumneavoastră sănătoasă? Că a recunoaște pieirea unor oameni buni, care nu cred în Hristos este un fapt potrivnic rațiunii dumneavoastră sănătoase! Și nu doar atât! Ci că o asemenea pieire a oamenilor virtuoși e potrivnică milosteniei unei Ființe atât de atotbune că Dumnezeu. Ați avut cumva o revelație de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar și nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu? Nu! Însă rațiunea dumneavoastră sănătoasă va spune asta! Ah, rațiunea dumneavoastră sănătoasă! Atunci, cu rațiunea dumneavoastră sănătoasă,de unde ați scos că puteți înțelege, cu pătrunderea omenească limitată, ce este și ce nu este contrar milosteniei lui Dumnezeu?

Îngăduiți-mi să va expun gândul nostru. Evanghelia, altfel spus învățătură lui Hristos, sau Sfânta Scriptură sau Sfânta Biserica Universală ne-a descoperit tot ce poate ști omul despre milă lui Dumnezeu, ce întrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omenească de pătrundere, rămânând inaccesibilă pentru înțelegerea oamenilor. Deșartă e rătăcirea mințîi omeneșți când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L supună considerațiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!… Tu, care te numești creștin și nu ai habar de învățătură lui Hristos! Dacă din această învățătură harismatică, cerească, nu ai învățat că Dumnezeu este incomprehensibil, du-te la școală și trage cu urechea să auzi ce învață copiii! Lor profesorii de matematică le explică, în teoria infinitului, că infinitul, că mărime nedeterminată, nu se supune acelor legi cărora li se supun mărimile determinate – numerele, că rezultatele operațiilor cu el pot fi total opuse operațiilor cu numerele. Iar tu vrei să determini legile acțiunii milei lui Dumnezeu și zici: asta e conform cu El – asta îi repugnă! E conform sau nu e conform cu rațiunea ta! Cu noțiunile și cu simțurile tale! Urmează din această că Dumnezeu e obligat să înțeleagă și să simtă cum înțelegi și simți tu? Dar tocmai asta și pretinzi tu de la Dumnezeu! Iată cea mai nesăbuită și mai trufașă întreprindere! Nu învinui dar judecățile Bisericii de lipsa de bun simt și de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, Sfânta Biserica, nu face decât să urmeze neabătut învățăturii lui Dumnezeu despre lucrările lui Dumnezeu, cele descoperite ei de către Dumnezeu însuși!

Copiii ei adevărați merg după ea cu supunere, luminandu-se cu credință, călcând în picioare rațiunea trufita ce se răscoala asupra lui Dumnezeu! Credem că putem ști despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere! Dacă ar există un alt drum către cunoașterea de Dumnezeu, un drum pe care l-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sforțări, nu ne-ar fi fost dată descoperirea dumnezeiască. Ea ne-a fost dată însă pentru că ne este strict necesară. Deșarte sunt dar și mincinoase propriile autocugetari și rătăcirile mințîi omeneșți. Dumneavoastră ziceți: „ereticii sunt aceiași creștini că și noi”. De unde ați scos una că asta? Doar poate vreunul care se numește creștin și nu știe nimic despre Hristos, datorită nemarginitei sale ignoranțe se va arată de acord să se recunoască tot atât de creștin că și ereticii, fără să deosebească sfânta credință creștină de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la această adevărațîi creștini! Numeroasele soboare de sfinți au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene și îndelungi chinuri, închisoarea, exilul decât să-și dea acordul la partasia cu ereticii în învățătură lor hulitoare de Dumnezeu.

Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia că un păcât de moarte,a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boală groaznică a ereziei e mort sufletește, străîn de har și de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul și cu pieirea lui. Erezia e mai degrabă un păcât diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, nãscocirea lui, e o nelegiuire apropiată de închinarea la idoli. Părințîi numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credință; în închinarea la idoli diavolul își ia sieși partea dumnezeiască de la oamenii orbiți, iar prin erezie el îi face pe aceșți oameni orbiți părtași ai păcatului sau de capatâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atenție „Faptele apostolilor” se va convinge ușor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor fățărnicie, trufia nemăsurată, va vedea un comportament alcătuit din minciună neîntrerupta, va vedea cât sunt de robiți celor mai diferite și josnice patimi …. Cu deosebire se remarcă la ei ura neîmpacata către fiii adevăratei Biserici ….

Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare și stricare a mințîi, erezia se menține cu încapatânare în sufletul molipsit de ea și cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate! Orice erezie conține întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie hulește o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat hulește Duhul Sfânt. Esență oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul sau sânge mărturisirea adevăratei credințe, a pronunțat hotarârea soborului local al Constantinopolului asupra ereziarhului Eutihie în următoarele cuvinte:

„Eutihie, pâna acum iereu, arhimandrit, fiind întrutotul prins și vădit că părtaș al rătăcirilor lui Valentin și Apolinarie, atât prin faptele lui trecute cât și prin explicațiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea încapatânata a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici măcar n-a luat în seama sfaturile noastre și povețele către primirea învataturii sănătoase. Și, de aceea, plângând și suspinând pentru pieirea lui definitivă, declarăm în numele Domnului nostru Iisus Hristos că el a căzut în hulire de Dumnezeu, că e deposedat de orice cin preoțesc, de partasia cu noi și de conducerea asupra mănăstirii sale, dând tuturor de știre că de acum încolo, cine va stă la sfat cu el sau îl va vizită, va cădea el însusi sub afurisenie.„

Această hotarâre e un mic exemplu al părerii obștești a Bisericii Universale asupra ereticilor; această hotarâre e recunoscută de întreaga Biserica și confirmată de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie constă în aceea că el nu mărturisea în Hristos, după întrupare, cele două naturi, cum mărturisește Biserica, ci admitea numai o singură natură, natură dumnezeiască. Veți spune: numai atât!… Amuzant prin ignoranța, și demn de plâns prin caracter și urmări, este răspunsul unei persoane investite cu puterea acestei lumi către sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariană. Această suspusa față sfătuia pe patriarh să păstreze pacea, să nu pornească dezbinarea, atât de potrivnică duhului creștinismului, pentru câteva cuvinte, zice el, căci el nu găsește nimic vrednic de osânda în învatatura lui Arie -care diferă întrucâtva în stilul de formulare a cuvintelor și atâta tot! Aceste diferențe de formulare a cuvintelor, observă istoricul Fleury, în care chipurile nu e nimic de osândit, nu fac altceva decât că neagă Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – nu mai mult!

Naruiesc așadar toată credință creștină – și atâta tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măști schimbătoare tindeau către un același scop: negau Dumnezeirea Cuvântului și deformau dogmă întruparii. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Sfântului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiască Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica recunoștea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omeneșți – și înca mai nerușinat: superstiții, rătăcire!

Desigur dumneavoastră nu vedeți în erezie nici tâlharie nici hoție! Poate nici nu o socotiți un păcât? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat și hulit Duhul Sfânt – nu mai mult! Cel care a primit și se ține de o învataturã hulitoare de Dumnezeu, cel care hulește pe Dumnezeu cu gură, acesta nu tâlhareste, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!… Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, că și a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaștere a creștinismului ! Să nu credeți că o asemenea necunoaștere e un defect lipsit de importantă! Nu! Urmările lui sunt nimicitoare, mai ales astăzi, când în societate umblă nenumărate cărți cu titluri creștine și conținut satanic. Prin ignorarea adevăratei învataturi creștine, sunteți întrutotul expus să primiți un gând mincinos, fals, amăgitor, hulitor de Dumnezeu, drept gând adevărat, să vi-1 însusiti și, odată cu el, să va însusiti și pieirea veșnică. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui ! Iar nedumeririle dumneavoastră sunt tot atâtea semne de întrebare asupra posibilităților dumneavoastră de mântuire.

Esență nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu va jucați cu mântuirea, nu va jucați! Căci altfel veți plânge veșnic. Apucați-va de lectură Noului Testament și Sfinților Părinți ai Bisericii ortodoxe (…) studiați în scrierile Sfinților Părinți, cum trebuie înteleasa corect Scriptură, ce viețuire, ce gânduri și ce simțăminte se cuvine să aibă un creștin. Studiați din Scripturi și din credință vie pe Hristos și creștinismul. Mai înainte să bată ceasul, ceasul de spaima în care va trebui să va prezentați la judecată în față lui Dumnezeu, agonisiți-va îndreptatirea (achitarea) dată de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Creștinismului.”

„Să nu risipim turma! Cum să nu fie risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate”?

Parintele Justin - 9 feb 2013

Părinte, știți foarte bine că a fost acest miting împotriva actelor cu microcip, la care am participat și noi. Mulți spun că atmosfera de acolo a fost una de rugăciune şi un protest paşnic prin care s-a cerut alternativă simplă la cardurile de sănătate electronice. Din păcate majoritatea reprezentanţilor mass-mediei au prezentat manifestația în defavoarea noastră, încercând să ridiculizeze prezența noastră acolo, intervievând mai mult bătrâni sau cerșetori care se aciuaseră pe lângă manifestanți și banalizând evenimentul. Credeți că a avut vreun efect pozitiv acest miting?

Bineînțeles că cei care au fost prezenți acolo și-au făcut datoria față de societatea în care trăiesc, față de neamul din care se trag, față de generația de mâine. Acești oameni au riscat atât imaginea și poziţia lor socială, cât poate și pâinea de la gură. Aceștia sunt modele și repere pentru generația de mâine și sunt dovada existenței unei rezistențe de luptă împotriva abuzurilor acestui sistem ce se impune din ce în ce mai dictatorial. Acest sistem de control total la un moment dat se va întoarce împotriva noastră, a cetățenilor şi abia atunci vor înţelege cei care au ridiculizat și nu au înțeles jertfa acestor oameni.

Dar mai presus de acestea, pentru mine acest miting a fost mai mult ca un examen pentru societatea ortodoxă românească. Un examen cu rezultate foarte slabe pentru cinul preoţesc în general, pentru că ei trebuiau să fie primii, în fruntea poporului și în număr cât mai mare ca să fie exemplu de jertfă pentru credincioși. Dar ei au fost de fapt ultimii. De aceea sunt şi foarte dezamăgit, pentru că dacă preoţii nu au răspuns la apelul acesta, la strigătul disperat al turmei pentru ajutor, înseamnă că noi nu mai avem preoţie. Nu mai are cine propovădui cuvântul adevărului în faţa credincioşilor. Care adevăr îl propovăduiesc ei? Degeaba vorbești cuvinte frumoase pentru Evanghelie dacă nu vezi că Hristos este în aproapele, în aceștia mai mici ai tăi. Deci pentru ce mai stăm noi în altar şi apărem în faţa bieţilor oameni? Ei vor să audă ceva de la noi, să spunem ceva turmei acesteia, să înveţe ceva de la noi. Nu mai are însă de la cine, cum spune psalmistul: „toţi netrebnici ne-am făcut”. Sunt foarte deprimat când văd un preot că îmi trece pragul acestei chilii şi nici nu pot să îl mai privesc, că e ţepos în convingerea lui şi se face că nu ştie despre ce este vorba. Nu este o atitudine creştină. Nu ştiu ce spun ei credincioşilor din faţa altarului. Ce atitudine au ei faţă de pericolele ce ne înconjoară? Post şi rugăciune – e uşor de zis, când şi aşa biata mamă nu mai are ce pune copiilor ei pe masă. Nu prezintă realitatea vieţii în care trăim, se tem să spună un adevăr. Se pierd oamenii cu grămada, cu naţiunile, nu numai câţiva, nu doar ca indivizi. Şi ei stau liniştiţi. E o situaţie foarte grea, pentru că am ajuns la cuvântul Scripturii: „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”. Să nu risipim turma! Cum să nu fi risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate?

Asta poate şi datorită faptului că unii nu înţeleg pericolul acestor cipuri şi chiar ne acuză pe noi că facem dezbinare în Biserică pentru o problemă care nu este așa de semnificativă şi capitală în mântuirea noastră.

După cum spun și Sfinții Părinți, mai bine o biserică împărţită decât una rătăcită. Cum să nu fie o problemă majoră lucrarea masoneriei azi în lume, că până la urmă aici ajungem, aceasta este în spatele acestui sistem? Cipul nu este altceva decât lucrarea masoneriei și cel mai bun mijloc de a subjuga Biserica şi fiinţa umană, de a o depărta, uşor, uşor, pe nesimţite de Creatorul său. Dacă noi ne facem că nu există acest rău luciferic, masoneria, înseamnă că nu avem răspuns la niciuna din problemele şi necazurile oamenilor de azi. Înseamnă că ne facem că nu vedem nimic rău. Cipul este propaganda masoneriei şi acceptându-l dăm curs şi putere acestei organizaţii dubioase care vrea să îl instaleze pe antihrist ca lider mondial. Dacă oamenii nu conştientizează că sunt societăţi secrete care conduc din umbră, nu vor înţelege nimic. Răul și fărădelegea nu se mai lucrează la lumină, se lucrează în ascuns. Nu mai sunt închisori şi prigoană ca pe vremea comunismului, au altă metodă, de a ne obişnui şi a îndrăgi tehnica şi cipul, care deocamdată par folositoare, ca ei să ne subjuge şi să ne controleze permanent ca într-o închisoare invizibilă, dar cu mult mai puternică.

Cum să nu se descurajeze creştinul simplu când vede că nu mai are susţinere duhovnicească din partea păstorilor duhovniceşti?

Oamenii nu au de ce să se descurajeze, pentru că cei care au fost acolo sunt bine documentaţi şi informaţi şi ştiu ce pericole ne pândesc, aceştia ştiu mai bine decât păstorii lor ce să facă. Și la protest au fost majoritatea intelectuali cu o poziție în societate, medici, profesori, ingineri, și nu doar analfabeți așa cum a vrut să prezinte mass-media. Mă doare sufletul pentru cei care din neştiinţă cad în capcanele şi mrejele acestui sistem antihristic. Sunt sigur că oameni ar fi fost mai mulţi dornici să vină la acest miting, în număr mult mai mare (pentru că, să nu uităm, au fost 1 milion de semnatari împotriva actelor biometrice), dar foarte mulţi dintre aceștia nu au avut un ban să plătească drumul până la Bucureşti, sau poate au avut serviciu sau nu au știut. Şi cine a vrut să fie la datorie a riscat. În împrejurări grele creştinul trebuie să aibă o limpezire a lucrurilor, o catehizare din partea preotului care nu a existat. Și poate că mulți nu au știut.

Ce părere aveţi despre ierarhii ortodocşi care, în frunte cu Patriarhul ecumenic, au participat la întronizarea papei dând chiar sărutarea păcii la liturghia lor catolică?

Este o situaţie cum nu se poate mai vitregă, foarte primejdioasă pentru noi, creştinii ortodocşi, şi nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru lumea catolică de altfel care nu cred că are ceva în comun cu evreii şi budiştii şi musulmanii, care au fost invitaţi la întronizarea Papei. Cum să mai ajuţi tu prin dialog ecumenic, să îndrepţi un catolic la adevărata credinţă a Sfinţilor Părinţi când tu însuţi, ca şef al ortodocşilor, te pupi cu papistaşii şi cu evreii, pe care îi consideri fraţi cu tine de credinţă? Doar pentru că suntem creaturi ale lui Dumnezeu??? Ei vor să niveleze toate religiile într-una şi nu mai cântăresc diferenţele majore, ci doar micile asemănări, pentru aşa-zisa pace falsă. Nici catolicii nu cred că sunt împăcaţi aşa deplin cu situaţia aceasta de vânzare a creştinismului, încât să te aliezi şi cu musulmanul. Este o demonizare a lumii. Iar ierarhii noştri ortodocşi nu fac altceva decât să joace un teatru care dă bine şi pe care sunt obligaţi să îl dea cât mai bine, la ordinele stăpânilor lumii. De altfel în adâncul lor nici ei nu au o convingere solidă despre acest ecumenism, dar nu au curajul să se opună acestui curent, să se opună masoneriei care le impune acest ecumenism şi nivelare a credinţelor. Sunt nişte păpuşi care însă au pierdut harul adevărului, care doar mimează adevărul. Dar nu îl mai deţin. Se sărută cu ereticii, dar duc pe umerii lor răspunderea căderii unui neam, a unei biserici în apostazie. Îi întreb şi eu pe aceşti ierarhi dacă îi îndreptăţeşte vreun canon să fie eretici?

Iar acest papă, Dumnezeu să îl ierte, are un rol malefic nemaiîntâlnit pentru creştinătate, pentru omenitate, pentru neamurile creştine.

Da, aţi văzut că şi acest părinte grec Elpidie, care face misiune în Africa, a profeţit înainte cu trei luni ca papa să îşi dea demisia, că acest papă va fi înlocuit cu alt papă care va veni ca unul din profeţii mincinoşi înainte mergători ai antihristului.

Da, îl apreciez foarte mult pe acest părinte. Şi am rămas impresionat de dragostea lui pentru lumea aceea uitată din Africa şi cum copiii aceia negri, neajutoraţi, roiau în jurul lui ca în jurul lui Hristos. Daca aş fi fost cu 20 de ani mai tânăr, în Africa m-aş fi dus şi eu, acolo unde civilizaţia aceasta dezvoltată lipseşte. Acest părinte Elpidie este un far călăuzitor pentru creştinătatea de azi.

Cum vedeţi această mediatizare intensă a papei şi imaginea de aureolă pe care i-o creează mass-media? Acest papă este filmat adesea spălând picioarele bolnavilor, deținuților şi alte fapte de milostenie cu care se afişează.

E uşor şi plăcut să faci pe milostivul în faţa presei ca toată lumea să te laude. Nu asta e milostenie. Milostenia este să nu ştie stânga ce face dreapta şi de altfel ar trebui să stea în mijlocul necăjiţilor tot timpul, nu doar când vin presa şi televiziunea.

Asta e o falsificare, bombonele pentru copii. El dictează şi programează dinainte câţi săraci să vină şi ce oameni bolnavi ca să dea mai bine în ochii lumii. Asta e un fel de praf în ochi pentru creştini, nicio realitate de altfel.

Credeţi că va cuceri lumea cu astfel de atitudine?

Nu sub nicio formă. Nu va face decât o zarvă mare în lumea creştină încât o să fie huiduit şi de ai lui.

Cum vedeți urgentarea sinodului panortodox, care a fost anunţat pentru luna iunie?

O să facă ei, dar va fi ce s-a întâmplat cu sinodul de la Ferrara-Florenţa. Tot aşa va fi şi acum, vor fi aceleaşi dispute dogmatice şi, slavă Domnului, vom mai avea nişte ierarhi care cred eu că nu vor ceda Ortodoxia. Şi doi, trei dacă sunt, e suficient. Avem datoria însă să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să îi păzească pe ierarhii ortodocşi în dreapta credinţă, pentru că altă salvare nu mai avem decât în mila lui Dumnezeu. Dacă ne vom ruga, vom îndupleca milostivirea Sa. În cea mai mare măsură, masoneria şi-a atins scopul, de aceea şi iese la iveală să îşi finalizeze planurile.

Dar am credinţa că Dumnezeu va lumina sufletele acestea tinere, şi va aduce câte o lumânare în întunericul acestui veac. Mila lui Dumnezeu şi harul de sus, acestea au condus Biserica purtată pe aripile Duhului Sfânt. Preoţii de azi care tac, se vor convinge ei înşişi de aceste pericole şi se vor îndrepta.

Cum catalogaţi gestul maicii stareţe de la mănăstirea Văratec, care a penalizat maicile pentru faptul că au înaintat Casei Naţionale de asigurări refuzul cardului electronic de sănătate? Iar în urma multelor ameninţări, maicile au cedat şi au fost obligate să îşi ceară iertare pentru gestul lor, semnând chiar un document prin care se deziceau de atitudinea lor.

Acest episod seamănă cu un episod de la puşcărie, din viaţa puşcăriaşilor din lagărele comuniste. Aşa sunt şi unele mănăstiri acum – lagăre comuniste. Este ceea ce am trăit şi eu în lagărul de la Baia Sprie. La o perioadă regulată de vreo 2- 3 ani, securitatea făcea nişte sondaje printre deţinuţii politici. Şi ne chema anchetatorul la birou, ademenindu-ne cu vorbe dulci: „Uite ai atâţia ani de puşcărie şi încă mai ai… nu e păcat să îţi iroseşti tinereţea aici in închisoare? Nu te impresionează faptul că ai rămas un om de nimic în societate şi viaţa ta este ratată?…” Dar noi nu ne lăsam impresionaţi de această bunătate falsă, care era un şiretlic. Şi îşi continua cântarea: „Iată, dacă vrei să ai o bucurie a libertăţii şi să îţi putem uşura situaţia asta grea, uite noi întindem o mână de ajutor şi dacă poţi ia oleacă de hârtie, treci în biroul celălalt şi semnează că îţi pare rău pentru ce ai făcut”.

Şi ajunge şi la mine anchetatorul şi își spune cântarea lui de partid. Şi la urmă mă întreabă: „Ce impresie ai?”

„Domnule, nu am absolut nicio impresie”, îi răspund. „Doar că mai am încă 9 ani de puşcărie şi cred că oi termina”.

Şi el insista: „Dar chiar aşa îţi arunci viaţa şi tinereţea pe nimic?” „Nicio problemă, i-am răspuns, eu am aruncat-o încă de copil de 18 ani când am intrat în mănăstire, să mor pentru Hristos”. Nu le convenea: „Măi, banditule, când m-oi ridica de pe scaun şi ţi-oi arăta eu pentru ce mai ai de trăit…” Şi te lua şi te zgâlțâia oleacă, important era să nu ne lovim la cap.

Ei bine, aceste anchete ademenitoare se întâmplau din doi în doi ani. Dar noi aveam deja o experienţă de temniţă şi nu dobândeau nicio informaţie de la noi. Securistul ieşea cu un dosar gol goluţ afară. Trebuia să defaimi pe cineva, să dai măcar un nume, nu scăpai doar cu o desolidarizare, lepădare de convingerile tale şi să accepţi reeducarea de către Partidul comunist. Sigur, la un deţinut mai cu renume, veneau câte trei securişti deodată, nu doar unul. Veneau cu planuri, proiecte să te convingă de realizările Partidului. „Uite, domnule, Lacul Bicaz, uite ce realizare!…” şi îmi arăta poze. „Da, domnule, Lacul Bicaz, dar ştii dumneata ce era sub acest lac? Trei biserici, patru şcoli, o casă de copii, un spital şi locuinţele oamenilor. Unde sunt toate acestea acum? Întreabă-mă pe mine că eu sunt de acolo”. Rămâneau şi ei uimiţi la ce le spuneam. „Pot să vă spun şi cine erau directorii la aceste şcoli, dar nu vreau să vă încarc memoria”…

Cam acelaşi lucru s-a petrecut şi cu maicile noastre de la Văratec. Ele, sărmanele, de frică să nu le ia rangul, scofia (de parcă ar fi mare slavă), au semnat, ademenite că vor fi reabilitate acolo, că le pare rău şi au promis că data viitoare vor fi ascultătoare. Şi–or fi primit ele scofiile înapoi dar s-au dezbrăcat de slava lui Hristos, pentru că nu au suferit puţină batjocură pentru lumea aceasta trecătoare. De aceea, un novice trebuie să fie cu mare atenţie în ce mănăstire intră. La vedere, sunt flori frumoase, icoane pictate care mai de care şi veşminte preoţeşti împodobite frumos, dar esenţa, viaţa duhovnicească, este putredă de tot. În astfel de mănăstiri găseşti de fapt un sistem securist, un stat poliţienesc. Bineînţeles că nu este aşa peste tot.

Acest spirit poliţienesc este în firea lor, a stareţilor, pentru că atunci când s-a închegat dinastia asta a stareţilor prin mănăstiri s-a stabilit tot pe acest criteriu de devotament către Partid. Sinaxele stareților nu erau altceva decât nişte şedinţe de partid. Se aşezau cu burţile pe scaune şi cu bastoanele în față aşteptau să se termine şedinţa şi să meargă la o a doua ediţie de petreceri…, ce ştiau ei despre problemele Bisericii şi ale societăţii? Habar nu aveau ce substraturi aveau aceste şedinţe şi care era rădăcina acestor şedinţe, aşa de neputincioşi şi slabi erau. Dar nici nu puneau stareţi buni inteligenţi şi cuvioşi la conducere, nu cumva să se împotrivească vreunul. Aşa e şi acum. Care se supune mai uşor la ordin şi care dă tributul mai uşor… dacă era vorba să îl întrebi pe unul din aceşti stareţi dacă se desolidarizează de partid şi de crimele pe care le comitea, se făcea că nu ştie nimic. Cum să se dezică el de partid care îi dădea un salariu foarte mare pentru acea vreme, ca al directorilor?

Era şi mândria şi poziţia asta a lor de stareţ. Vai de mine, să dai afară un stareţ! Era cea mai mare crimă şi ruşine să renunţi la demnitatea asta de lux în societatea românească! Dar comportamentul multora din aceşti stareţi era mai nedisciplinat şi bădăran ca al unei ţărănci. O mână de săraci ţărani simpli a făcut mult mai mult decât o mână de aşa-zişi stăreţoi.

Suntem printre primii europeni care introducem acest card, numit inteligent, în sistemul de sănătate? Ce mai putem face să îl stopăm?

În ce constă inteligenţa şi genialitatea acestui sistem? Că vor şti mai multe informaţii despre noi? Est inteligent pentru ei, dar noi rămânem întârziaţi. Tot Marx, Engels, Lenin au rămas. Acum nu vine să te mai întrebe ca la anchete, acum îţi dai de bună voie acordul să fii anchetat permanent. Nu trebuie cedată lupta aceasta şi avem datoria de a continua, fiecare după puterile sale, unii prin conferinţe, alţii prin demersuri legislative, unii prin cuvânt, fiecare să îşi facă datoria în faţa lui Dumnezeu şi aşa, cu inimile smerite, vom primi şi ajutorul şi harul din Lumina Sa.

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de Monahia Fotini, 3 aprilie 2013, apărut în numărul 28 al revistei ATITUDINI