L-am cunoscut, de când am deschis ochii, pe Gala Galaction. Nu era încă preot. Era un domn de o mare frumusețe, cu o barbă neagră, cu ochi de flacără sumbră, îmbrăcat cu grijă (tata povestea despre marea lui eleganță în vremea studenției, în primii ani după licențele în filozofie și teologie luate cu strălucire), părinte al unor fetițe cu care mă jucam în grădina casei lor, foarte primitor, foarte cald și cu un soi de naivitate pe care, chiar copil, o intuiam.

Îți impunea respect pentru că o simțeai nelimitată, limpede și venea de la un domn care vorbea admirabil, povestea extraordinar, știa o infinitate de lucruri pe care te căzneai să le pricepi.

În zilele când își lua salariul, zi cunoscută de o întreagă serie de sărmani, unii în adevăr lipsiți, alții profitori și escroci, era coadă în fața casei lui. Întâi își primeau partea lor milogii, apoi gospodăria scriitorului. Odată, într-o iarnă, i s-a furat paltonul din vestibulul casei. Peste câțiva ani, tâlharul a lăsat la aceiași adresă un pachet cu o admirabilă stofă și o scrisoare: mulțumea scriitorului, care nu făcuse nicio reclamație la poliție (pentru că văzuse pe dușumea, în ziua furtului, urma unor picioare desculțe), și-i mărturisea că paltonul furat îi adusese noroc, nu la hoție, ci în viață.

Ani de-a lungul îl puteai pe urmă întâlni pe Gala Galaction, cu barba din ce în ce mai albă, cu lunga-i sutană și cu cizmele înalte, gonind cu pasul lui rămas tânăr pe străzile Bucureștilor, iarna pe crivăț, vara pe zăduf, primăvara, când l-ar fi îmbiat grădinile. Nu alerga pentru sine. Totdeauna avea ceva de făcut pentru multele cunoștințe care se mai înmulțeau încă în jurul lui: o pensie de rectificat, un ajutor de obținut, un tânăr plin de merite de plasat într-o slujbă, o nedreptate de corectat, un bolnav fără medicamente, pentru care scriitorul mai găsea un ban în buzunarele lui golite de alții. Bătea la uși la care n-ar fi bătut niciodată pentru sine și obținea pentru vrednici și nevrednici.

După ce-a murit tata, își petrecea mese întregi cu noi. Când intra pe ușă, în durerea noastră fără sfârșit, intra o pârtie de lumină blajină. Intra Gala Galaction și cu el odată parcă o parte din tata. Vorbea despre literatură, despre întâmplări omenești, povestea amintiri, colorat, viu, cu o tinerețe uluitoare. Nu obosea să vină, nu se plictisea de inerția noastră bolnavă. Umplea imensul gol cu fantezia lui bogată, cu căldura pe care o radia, cu prezența lui unică.

Nu i-am cerut niciodată vreun ajutor material. Cred că, dacă i l-am fi solicitat, ne-ar fi adus și pâinea de pe masa lui.

— Scriitoarea Lucia Demetrius, fica scriitorului Vasile Demetrius (fost coleg de liceu cu Gala Galaction și buni prieteni pe viaţă)

Gala Galaction (pseudonim literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești, Teleorman, România – d. 8 martie 1961, București, România) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român, traducător al Bibliei în limba română din ebraică și greacă (împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu). În 1947 a fost ales membru titular al Academiei Române.

A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale vremii. A debutat în 1902 cu nuvela fantastică Moara lui Călifar, o povestire sinistră despre ispita diavolului. În anul 1914 a publicat un volum de nuvele și schițe, Bisericuța din Răzoare, care a obținut premiul Academiei Române în 1915. În nuvelele sale (De la noi, la Cladova, Moara lui Călifar, Gloria Constantini) a îmbinat fantasticul magic cu tratarea realistă. Scrierile de rezistență ale operei sale, cele care îi asigură și îi definesc locul în literatura română sunt nuvelele și povestirile scrise în perioada 1902-1910, publicate în revistele Literatura și arta română (Moara lui Călifar, 1902), Linia dreaptă (1904), Revista idealistă (1907). Una dintre cele mai bune nuvele, care zugrăvește lupta dintre virtute și ispită este De la noi, la Cladova, așa cum afirmă George Călinescu. În romanul Papucii lui Mahmud, profesează un fel de religie naturală, admițând valabilitatea tuturor confesiunilor. Doctorul Taifun este o dezvinovățire a Magdalenelor. (apud G. Călinescu, op. cit.). La răspântie de veacuri este un roman autobiografic, suferind de dilatație verbală. Jurnalul lui Gala Galaction (publicat postum) are o valoare literară prin trăsăturile inedite cu care conturează portretul moral și psihologic al omului Galaction.