ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

💗 Rusia - Minune de la Dumnezeu: icoanele radiază căldură 🔥

- Posted in ⭕ Taine și Minuni by

Biserica Sfântului Prinț Alexandru Nevsky din satul Amga (Yakutia) a fost renovată, biserica a fost izolată, iar spațiul Bisericii a fost verificat cu un aparat de termoviziune. Și asta este ceea ce au văzut inspectorii:


Icoanele radiază căldură


Orașul Rybinsk, Catedrala Schimbării la față a Mântuitorului


Crucea pe Cer

❤️ Sfânta si Dreapta Credință: Icoana — Fereastră spre Cer

- Posted in ⭕ Taine și Minuni by

Invitaţie la Ortodoxie

Cea mai frumoasă definiție pentru icoană este această metaforă: fereastră spre cer. O definiție cu adevărat inspirată.

Elementul comun al tuturor icoanelor este sfințenia persoanelor reprezentate în ele. Tocmai de aceea, icoana are această calitate: de a ne facilita legatura cu Dumnezeu și cu Sfinții Săi.

Ființa umană, grație dimensiunii sale spirituale, e însetată de Dumnezeu. Așa se face că omul e într-o continuă căutare. Câtă vreme el caută numai lucruri materiale, e nemulțumit și e mereu însetat. Își dorește cu ardoare un lucru, îl obține (cu mai mult sau cu mai puțin efort) și, inevitabil, după un timp relativ scurt, vrea altceva, altul devine obiectul dorinței sale ardente. Îl obține și pe acela, dar nici așa el nu-i mulțumit și rămâne într-o înfrigurată căutare a ceva nou.

De la o vreme, omul simte un gust amar, un soi de dezamăgire amestecată cu o lehamite ce nu poate fi vindecată și care îl duce încet într-o stare de deprimare fără un motiv aparent. Motivul însă există și el este cât se poate de întemeiat: în realitate, nu lucruri caută omul, de aceea se plictisește de ele imediat; nici oamenii nu reprezintă termenul final al căutărilor sale: oricât de speciali ar fi ei, nu-l împlinesc până la desăvârșire, mai încape întotdeauna în inima lui Cineva și locul acela e perceput ca un gol ființal câtă vreme el nu e umplut cu Cel Care Singur îl poate umple, cu – Dumnezeu.

Omul e făcut după chipul lui Dumnezeu și el tânjește după Creatorul său.

Agonisește în jurul său lucruri și oameni, dar faptul că rămâne mereu însetat de ceva sau de cineva nou – este dovada că altceva caută inima sa. Mai corect spus: pe Altcineva!

Numai Dumnezeu poate să umple inima omului, așa încât omul să se simtă cu adevărat împlinit. Dumnezeu Care, fiind Persoana Absolută (Treimea Personală Absolută), este Cel Care este dintotdeauna Același și veșnic Nou. Noutatea Sa vine pentru om din aceea că el înaintează la nesfârșit în cunoașterea lui Dumnezeu și în comuniunea cu El și niciodată nu ajunge la capăt, ci aprofundează mereu această comuniune-cunoaștere. Astfel, numai când omul Îl află pe Dumnezeu, înțelege sensul adevărat al căutărilor sale.

Icoana înlesnește accesul nostru spre Dumnezeu și spre toate persoanele sfinte care sunt reprezentate în ele.

Ca ortodocși, noi nu ne rugăm bucății de materie care este suportul pe care e zugrăvit chipul sfânt. Ci ne rugăm Sfântului însuși care este pictat pe suportul respectiv. Așa cum, atunci când privim fotografia unui om drag, nu o confundăm cu omul în cauză, ci ea reprezintă doar un pod de acces către persoana respectivă și un mijloc de aducere-aminte. Icoana este un mijloc de aducere-aminte și de comunicare cu Persoana sfântă cu care vorbim în rugăciunile noastre. Și, dacă nu aruncăm la gunoi fotografia unui om drag, pentru respectul și pentru dragostea ce i le purtăm omului din fotografie, cu atât mai mult pastrăm cu evlavie „fotografia” unei persoane sfinte.

Icoana este o fereastră spre cer, pentru că, rugandu-mă Persoanei sfinte care este zugravită în icoană, Persoana respectivă se apropie de mine, îmi ascultă păsul și mă ajută să ies din impas; în același timp, eu, cel care mă rog, particip nevăzut, cu toată ființa mea, la sfințenia Persoanei respective, mă împărtășesc de ea, după măsura mea, mă umplu, adică, de sfințenie pe cât pot să încap. Este o comuniune care mă ajută în desăvârșirea mea și mă apropie și ea pas cu pas de asemănarea cu Dumnezeu, spre care asemanarea sunt chemat și spre care tind, în virtutea chipului divin pe care îl port în mine prin creatie.

Publicat la 8 iunie 2011 de Dianora Ioana

❤️ Aproapele meu: Icoana Părintelui Justin care izvorăște mir. →

🔴 Moaștele Sfântului Nicolae refuză să reverse mir la slujba catolicilor eretici - revarsă mir numai la Liturghia Ortodocșilor

✝️ Minune la Hangu-Neamț: a curs mir din Icoana Maicii Domnului de la biserica din Buhalnița

🙏 La Iași, din icoana Părintelui Justin Pârvu a izvorât mir - 19 martie 2019

💕 Icoana Maicii Domnului însărcinată

- Posted in 🪷 Maica Domnului nostru Iisus Hristos by

enter image description here
Bucuria mea, iată o icoana foarte rară, făcătoare de minuni a Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, "Maica Domnului Însărcinată".

Această minunată icoană a Maicii Domnului a fost găsită într-una din Sfintele Mănăstiri de măicuțe din vestul Georgiei.

În timpul renovării a fost ridicată podeaua sub care se afla un depozit cu o serie de icoane unice.

Printre altele a fost descoperită și aceasta icoana a Maicii Domnului, Fecioara Maria purtand pe Hristos în pântece. Slavă lui Dumnezeu și Maicii Sale Preacurate pentru tot!

"Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te, ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată ești Tu între femei și binecuvântat este rodul o pântecelelui Tău, că ai născut pe Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre."

Prea Sfântă Marie, roagă-te și pentru noi păcătoșii acum și în ceasul morții noastre! Amin!

Doamne, Iisuse Hristoase, mântuiește-mă! Maica Domnului meu, miluieşte-mă!

✝️ Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Neamț - cinstită la 9 iulie - este cunoscută și sub numele de icoana „Lidianca”, pentru că este considerată o copie perfectă a icoanei din Lida. / Această icoană a Maicii Domnului este considerată cea mai veche și mai frumoasă icoană din România, și cunoscută în toată lumea ca făcătoare de minuni. Timp de peste 600 de ani, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț a întărit credința creștin-ortodoxă a conducătorilor, monahilor și a credincioșilor din România.

💗 Icoana Maicii Domnului "Igorevskaia" / Numele acestei icoane a Maicii Domnului provine de la Marele Cneaz al Kievului, Igor Olegovici, mult-pătimitorul, care a fost martirizat în fața icoanei pe 19 septembrie 1147.

❤️ Icoana Maicii Domnului de la Kassiopi - Corfu, Grecia / Atunci, Maica Domnului, la rugămințile mamei, i-a vindecat băiatul condamnat să fie orb, și mai mult decât atât ca o mărturie în plus, a schimbat culoarea ochilor copilului din căprui în albastru. 🙏 [...] Preasfantă Născătoare de Dumnezeu, Te rugăm deschide-ne și nouă, creștinilor ochii mintii, să putem vedea Adevărul Fiului Tău, că suntem orbi și ne-am pierdut speranța și credința. Întărește-ne în fața ispitelor și roagă-Te Fiului Tău și Dumnezeului nostru, să ne sporească credința și să ne mântuiască. Amin 🙏

🙏🏻 29 Mai: Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Moscova „Chezașa celor păcătoși” / În anul 1848, prin evlavia locotenent-colonelului Dimitrie Bonşeskul din Moscova a fost zugrăvită o copie a icoanei Maicii Domnului „Chezașa celor păcătoși”, pe care a aşezat-o cu cinste în casa lui. Curând, din icoană a început să izvorască mir cu bună mireasmă cu care ungându-se cei bolnavi de vreme îndelungată primeau tămăduire.

📆 10 Mai: Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului „Siriaca” de la Mănăstirea Ghighiu ✝️ / Cel mai de preţ odor al Mănăstirii Ghighiu este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca”, dăruită la 25 februarie 1958 de Preasfinţitul Vasile Samaha, episcop de Serghiopolis din cadrul Patriarhiei Antiohiei.

✝️ Părintele Cleopa Ilie: În fiecare zi să citiți Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului / "Dumnezeu primeşte pe om la pocăință până la ultima lui suflare, dacă se întoarce din toată inima şi cinsteşte pe Maica Domnului. Să aveți mare evlavie către Ea, că fericită este casa şi familia care are în casă icoana Maicii Domnului. În fiecare zi să citiți Acatistul şi Paraclisul Ei. Dacă nu ar fi Maica Domnului în ceruri, lumea aceasta s-ar fi pierdut de două mii de ani. Ea pururea stă în genunchi şi se roagă Preasfintei Treimi. Ea este a patra față duhovnicească din ceruri." — Părintele Cleopa Ilie

💐 Icoana Maicii Domnului în fața căreia s-a rugat Sfânta Maria Egipteanca înainte de a pleca la pustie / „O, Fecioară, Stăpînă, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvîntul! Ştiu cu adevărat, ştiu că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie ca să privesc eu desfrînata, cea atît de necurată, spre cinstită icoana ta, a Preacuratei şi pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul şi trupul curat. Şi cu dreptate este ca eu, desfrînata şi urîta, să fiu lepădată de la fecioreasca ta curăţenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Porunceşte ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care şi-a dat Sîngele Său pentru a mea izbăvire. Porunceşte, o, Stăpînă, ca şi mie nevrednicei să mi se deschidă uşa, spre închinarea dumnezeieştii Cruci, şi să-mi fii tu mie mijlocitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-a născut din tine. Căci de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de faptă a necuratei desfrînări. Că, după ce voi vedea Lemnul cel Sfînt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea şi îndată voi ieşi, oriunde, tu singură ca o chezăşuitoare a mîntuirii mele, mă vei povăţui pe mine”

❤️ Cinstirea Icoanei Maicii Domnului ”Kozelscianskaya” — 21 Februarie / Această icoană fu proslăvită pentru harul facerii de minuni la sfârșitul veacului al XIX-lea, chiar dacă este mai veche de atât. Obârșia icoanei este necunoscută, știm despre ea numai că a fost făcută în Italia și a fost adusă în Rusia de una dintre însoțitoarele împărătesei Elisabeta (1741-1761).

✝️ Icoana „Axion estin” răspândește o mireasmă neobișnuită — De la o distanţă atât de mare, Maica Domnului i-a trimis Stareţului Paisie Aghioritul binecuvântarea ei prin acea mireasmă. / „În Lunea Săptămânii Luminate stăteam la arhondaric şi rosteam rugăciunea. Deodată am simţit o mireasmă neobişnuită. Am ieşit pe hol să văd de unde vine, am mers în biserică, dar nimic. Am ieşit în curte, aici mireasma era mult mai puternică. Se auzea bătând toaca. Când m-am uitat spre locul de unde se auzea toaca, am văzut un grup de părinţi coborând cu icoana Maicii Domnului”.

❤️ Maica Domnului nu ne lasă niciodată la greu. Trebuie doar să te rogi și să-i ceri ajutorul. 🌞 / O fetiță din Egipt a căzut de la etajul doi al casei sale. A fost internată în spital, dar a rămas cu un handicap la mâna dreaptă, ca urmare a accidentului. După externare a plecat împreună cu părinții în pelerinaj la o icoană a Maicii Domnului din Ibyar. După ce s-au rugat cu toții, fetița a cerut să fie fotografiată lângă icoana dragă ei. Cănd au fotografia-o în fața icoanei, au văzut cu toții cum mâna dreaptă a Maicii Domnului din icoană ținea copilul de brațul cu handicap. (vezi fotografia). Maica Domnului nu ne lasă niciodată la greu. Trebuie doar să te rogi și să-i ceri ajutorul. Icoanele Maicii Domnului sunt făcătoare de minuni, pentru că Maica Domnului e făcătoare de minuni. Să nu uităm că atunci când Sfântul Apostol și Evanghelist Luca a pictat-o pe Maica Domnului, Aceasta a binecuvântat icoana, spunând: „Darul Celui ce S-a născut din mine și al meu să fie cu icoana aceasta”.

🐬 Minuni din zilele noastre: Un grup de delfini a scos la țărmul mării o icoană a Maicii Domnului. / Un eveniment minunat și neobișnuit, care ne amintește de cele scrise în Viețile Sfinților, s-a întâmplat în Rusia, la Soci. Un grup de 12 delfini au scos la țărmul mării o icoană a Maicii Domnului, în fața privirii uimite a oamenilor care se aflau pe plajă. Remarcabil faptul că nu au fost 2 sau 5 delfini, ci 12, exact numărul Apostolilor Domnului nostru Iisus Hristos. Delfinii s-au apropiat de ţărm, au împins un obiect, apoi au înotat înapoi către mare.

🩸În Biserica Sfântului Duh a Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Luga, Transcarpatia, pe care activiștii schismatici și greco-catolicii au încercat să o captureze, din icoana Maicii Domnului "Potirul nesecat" a curs mir / Preotul a spus că pe icoana de tip frescă pictată pe peretele Bisericii a apărut mir roșu. El a menționat, de asemenea, că enoriașii și clerul Bisericii Ortodoxe Ucrainene au observat primele picături pe icoană pe 2 septembrie 2023, în timpul unei încercări de a ocupa biserica. Fotografiile arată că mirul a apărut pe fețele Maicii Domnului și ale Pruncului Iisus Hristos. Potrivit Părintelui Vladimir, pelerinii din satele învecinate au început deja să vină la biserică pentru a se ruga în fața imaginii izvorâtoare de mir. După cum s-a raportat, enoriașii Bisericii Ortodoxe Ucrainene și-au apărat biserica de jefuitorii din Luga.

🙏 Părintele Ioan Iovan: E mai scumpă dragostea Maicii Domnului faţă de noi decât toată averea, toate rangurile, toată sănătatea şi tot ce este pe pământ de mare preţ / "Către Născătoarea de Dumnezeu să alergăm toți cei ce suntem în necazuri, nenorociri și nevoi - și să cădem înaintea Sfintei sale icoane cu credință zicând din adâncul sufletului: Auzi grabnic rugăciunea noastră, Fecioara, ceea ce te-a numit “Grabnic ajutătoare” - căci, pe ține, noi, robii tăi te avem întru nevoi gata ajutătoare."

☦️ În Russia a început să plângă cu sânge Icoana Maicii Domnului Iverscaia.

🙏 Strigăt de ajutor la Icoana Maicii Domnului!

Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă, ajută-mă și mă mângâie pe mine, nevrednicul robul Tău (numele) și pe cei dragi ai mei (numele).

Maică a toată mângâierea, nu înceta a-L ruga pe Fiul Tău și pe Dumnezeu, căci sufletul meu ticălos și păcătos se căiește și îi pare rău. Iar eu, păcătosul și întinatul, gândindu-mă la păcatele mele cele dinainte si cele de acum, mă înspăimânt, mă tem de dreapta judecată a Fiului Tău Hristos și Dumnezeul meu.

Vin la tine cu smerenie și umilință și te rog, mijloceste pentru mântuirea sufletului meu împovărat cu păcate!

Tu, ceea ce ești Maica îndurărilor și a milostivirilor, nu mă trece cu vederea pe mine, cel pierdut, ci întoarce-mă și mă scoate din tina păcatului .

Dăruiește-mi izvoare de lacrimi si spală-mi întinăciunea păcatelor mele. Nu mă lepăda, nu te scarbi de mine, spurcatul.

Izbăvește-mă de flăcările iadului.

Te implor! Căci tu ești Născătoarea de Dumnezeu, mântuirea păcatoșilor, apărătoarea și întoarcerea celor deznădăjduiți, mângâierea celor întristați.

Fiul Tău și Dumnezeul nostru te-a dăruit nouă, celor ce te chemăm din toată inima, ca pe o mijlocitoare!

Miluiește-ne, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, pe noi, nevrednicii robii Tăi, pentru milostivirea Fiului Tău și Dumnezeului nostru!

Amin!

✝️ Minune la Hangu-Neamț: a curs mir din Icoana Maicii Domnului de la biserica din Buhalnița / Pe 19 martie, din icoana Maicii Domnului de la biserica din satul Buhalnița, comuna Hangu, judetul Neamt, a început să curgă mir. Era spre lăsarea serii și cu tot cu preotul paroh, Cristian Dăscălescu, erau 9 oameni care au văzut fenomenul destul de des întâlnit în ultima vreme, dar rămas deocamdată inexplicabil din punct de vedere științific.

✝️ Mănăstirea Frăsinei - plânge Maica Domnului și însuși Domnul Nostru Iisus Hristos / Acum la Mănăstirea Frăsinei: Plâng Maica Domnului și însuși Domnul Nostru Iisus Hristos - au mai plâns icoane, dar sa plângă amândoi este pentru prima oară.

✝️ Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Bisericani - Jud. Neamț: vindecătoare de duhuri necurate și boli pulmonare (tuberculoză)

📅 12 Iulie: Cinstirea Sfintei Icoane Prodromița de la Muntele Athos

- Posted in 🪷 Maica Domnului nostru Iisus Hristos by

Icoana Maicii Domnului Prodromița (adica Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească”, comoara Schitului Sfântul Ioan Botezătorul – Prodromu de la Sfântul Muntele Athos.

Cinstirea Sfintei Icoane Prodromița de la Muntele Athos

Troparul Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria la pomenirea cinstitei sale icoane, cea numită „Prodromiţa”, de la Muntele Athos - Glasul 1

Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară, sfintei şi dumnezeieştii icoanei tale cu dragoste şi cu credinţă închinându-ne, o sărutăm mulţumind; căci prin ea celor credincioşi dăruieşti cu adevărat tămăduiri sufletelor şi trupurilor. Pentru aceasta, grăim către tine: Slavă fecioriei tale, slavă milostivirii tale, slavă purtării tale de grijă, Ceea ce eşti Una Binecuvântată.

Minunea pictării icoanei

În anul 1863, în timpul lucrărilor de construire ale Schitului Prodromu de la Muntele Athos, cuvioșii Nifon și Nectarie căutau un iconar care să zugrăvească pe lemn o icoană a Maicii Domnului cu totul deosebită, așa cum aveau toate mănăstirile de la Sfântul Munte. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cei doi monahi l-au găsit pe iconarul Iordache Nicolau din Iași, om bătrân și credincios, cu care s-au învoit să zugrăvească icoana după modelul dat de ei. Iconarul a primit ca îndatorire să lucreze la icoană cu post, adică nemâncând, nici bând până la sfârșitul lucrului din fiecare zi.

Pictorul a început lucrarea, iar în câtva timp a terminat de pictat veșmintele și celelalte părți ale icoanei. Dar, când a ajuns să picteze Sfintele Fețe ale Maicii Domnului și Domnului Hristos, nu izbutea nicidecum să le înfățișeze după cuviință. Mâhnit, iconarul a încetat a mai lucra, apoi a acoperit cu o pânză icoana, a încuiat atelierul și s-a retras în camera sa, nepricepând ce va să fie lucrul acesta căci, silindu-se, mai mult le-a stricat, ca și cum și-ar fi uitat meșteșugul.

În dimineața următoare însă, a descoperit icoana desăvârșit pictată, cu fețele luminoase și pline de dumnezeiesc har, fără să înțeleagă cum se petrecuse lucrarea. Minunea aceasta s-a întâmplat în noaptea de 27 spre 28 iunie.

Mărturia pictorului Iordache Nicolau

Înfricoșat de aceste întâmplări, el a lăsat și o mărturie scrisă care se păstrează la Schitul Prodromu, un document datat 29 iunie 1863, care reprezintă mărturia iconarului Nicolau Iordache, iscălită cu propria sa mână:

Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orașul Iași, am zugrăvit această Sfântă Icoană a Maicii lui Dumnezeu, cu însăși mâna mea, la care a urmat o minune preaslăvită, în modul următor: după ce am isprăvit veșmintele, după meșteșugul zugrăvirei mele, m-am apucat să lucrez Feţele Maicii Domnului și a Domnului nostru Iisus Christos; după ce am dat mâna întâia și a doua, de noapte apucându-mă ca să o zugrăvesc desăvârșit, privind eu la chipuri, cu totul au ieșit dimpotrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul; și așa, fiind seară, m-am culcat scârbit, nemâncând nimic în ziua aceea, socotind că a doua zi, sculându‑mă, să mă apuc mai cu dinadinsul. După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă ca să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi Sfânta ei Icoană, și când m-am dus să mă apuc de lucru – o, preaslăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! – s-au aflat chipurile drese desăvârșit precum se vede; și eu văzând această minune, n-am mai adaos a-mi mai pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși cu greșeală am făcut aceasta, ca să dau lustru la o asemenea minune. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane.

Odorul cel mai de preț al Schitului Prodromu

În urma acestei preaslăvite minuni, icoana a fost dusă cu deosebită cinste în Sfântul Munte Athos, săvârșind multe minuni pe cale, fiind până astăzi odorul cel mai de preț al Schitului Prodromu.

Pomenirea minunatei zugrăviri a acestei Sfinte Icoane s-a stabilit la 12 iulie. În Sfântul Munte Athos se respectă calendarul iulian nerevizuit, conform căruia sărbătoarea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Prodromița este ținută în data de 25 iulie. Acesta este cel de-al doilea hram al Schitului Românesc Prodromu.

De-a lungul vremii au fost făcute câteva copii, dintre care unele au rămas în Sfântul Munte, iar altele au fost trimise în România. O copie a icoanei se află în Paraclisul Noii Catedrala Patriarhale.

Descrierea Icoanei Maicii Domnului Prodromița

Icoana Maicii Domnului Prodromița este descrisă în Sinaxarul zilei de 12/25 iulie de la Slujba Maicii Domnului Prodromița alcătuită Ieromonahul prodromit Dometie Ionescu în anul 1900. Dimensiunile icoanei sunt de 100/70 cm. Chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus au culoarea galbenă, nuanța de galben a grâului. Există mărturii că Sfintele Fețe se schimbă, uneori întunecându-se, alteori luminându-se.

O alta caracteristică este aceea că icoana, cercetată la microscop, nu prezintă urme de pensulă, acest lucru întărind credința că Sfintele Fețe au fost pictate miraculos de mână nepământească.

✝️ Sfântul Ioan Damaschin: „Ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minţii ne unim cu icoana"

enter image description here

Sfântul Ioan Damaschin — Despre Sfintele Icoane

Temeiuri biblice

Marele dialectician creștin care a fost autorul "Fanțanei cunoștinței", cunoscând lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a înțeles ca primul pas ce trebuie făcut în aceasta direcție este lămurirea și stabilirea termenilor. De aceea arata ce trebuie să înțelegem prin termenul de "icoană" și prin cel de "închinăciune". Dacă astăzi prin icoana înțelegem îndeobște reprezentarea grafica a cuiva, Sfânt Ioan Damaschin numea icoană tot ceea ce reproduce și se aseamănă cu un anumit prototip, dar de care se deosebește în ceva. "Icoana este asemănare, care înfățișează originalul - spune autorul celor trei tratate împotriva iconoclaștilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoană și original, deoarece icoana nu se aseamănă în totul cu originalul".

Pornind de la ceea ce deosebește originalul de icoană, autorul împarte icoanele în 6 grupe:

  1. Icoana naturală: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatălui "deosebindu-se în aceea numai că este cauzat: Tatăl este cauza naturală, Fiul cel cauzat, pentru că nu este Tatăl din Fiul, ci Fiul din Tatăl. Caci Fiul are din el - deși nu după el - aceeași existență, pe care o are Tatăl, care l-a născut".

  2. Paradigmele divine care "sunt icoane și exemple ale lucrurilor ce vor fi făcute" de Dumnezeu, în sfatul căruia "cele hotărâte mai dinainte de el și cele ce aveau să existe, în chip neschimbat, au luat formă și s-au înfățișat în icoana înainte de devenirea lor".

  3. "Al treilea fel de icoana este cel făcut de Dumnezeu prin imitare, adică omul. Caci cum va fi cel zidit de aceeași fire cu ziditorul altfel decât prin imitare ?".

  4. "Al patrulea fel de icoana este cel întrebuințat de Scriptură, care atribuie forme, figuri și chipuri celor nevăzute și necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slabă idee despre Dumnezeu și îngeri, deoarece noi nu putem sa contemplam pe cele necorporale fără de formele care sunt corespunzătoare naturii noastre".

  5. Al cincilea fel de icoană se numește acela care înfățișează și schițează mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Exod III, 2), ploaia de pe lână (Judecători VI, 40), toiagul (Numere XVII, 23) și vasul cu mană (Exod, XVI, 33) preînchipuiesc pe Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu. Șarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce muscatura sarpelui, autorul raului (Evrei, II 14), marea, apa și norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).

  6. Al șaselea fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtuții. În aceasta categorie se încadra icoana propriu-zisa pe care Sfântul Ioan Damaschin se angajase sa o apere pe baza Tradiției în fata iconoclaștilor.

După ce stabilește felurile și înțelesurile icoanei, autorul trece la a arata înțelesul "închinăciunii", termen la rândul său cu mai multe înțelesuri:

  1. Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de închinăciune";

  2. Închinăciunea adusa din pricina lui Dumnezeu prietenilor și slujitorilor Lui. După cum Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) și Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au închinat îngerului;

  3. Închinăciunea adusă locurilor lui Dumnezeu, după cum zice David: "Sa ne închinăm în locul, în care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17);

  4. Obiectele afierosite lui Dumnezeu, după cum întreg Israelul se închina cortului;

  5. Acela potrivit căruia ne închinăm unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu și suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu;

  6. Închinăciunea dată celor care conduc și stăpânesc (Romani XIII, 2);

  7. Acela potrivit căruia se închina robii sapanului și cei care au nevoie de ajutorul altora, binefăcătorilor lor, după cum Avraam s-a închinat fiilor lui Emor, când a cumpărat peștera dublă pentru mormânt.

Din împărțirea aceasta observam că prin închinăciune Sfântul Cuvios Ioan Damaschin înțelegea un anumit fel de relații interpersonale pe care le clasează după un anumit criteriu, arătând că închinăciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii și al smereniei". Ceea ce reținem este că numai lui Dumnezeu îi datorăm închinăciune pentru ființa Sa, adică adorare, pe când închinăciunea sau relația pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai în funcție de poziția acestora față de Dumnezeu, deci în fond și aceasta închinare are direcția tot spre Dumnezeu. "Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relație, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu".

Legitimitatea picturii și folosirii icoanelor

Cei care s-au ridicat împotriva icoanelor au invocat printre altele și motivul cum că dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate și mărginite în forme materiale. La aceasta autorul răspunsese în parte prin gruparea sensurilor noțiunii de icoană, în care arată că icoana oglindește fidel prototipul, fără a-i repeta ființa, numai în cazul primei grupe icoana are aceeași ființă ca și originalul, Fiul ipostaziază ființa Tatălui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat învățătura despre posibilitatea picturii și folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sfântul Sava, nu ca nevăzut, ci, ca pe unul care s-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp și sânge. Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu".

Cat privește mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit căruia Dumnezeu ar fi oprit în mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin arată că o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denotă necunoașterea exactă a Sfintei Scripturi. Autorul arată că Scriptura unește adorarea cu închinarea, de unde înțelegem că în textul din decalog este oprită adorarea altor persoane sau lucruri în afara de Dumnezeu, porunca data Iudeilor "din pricina lesnei lor înclinări spre idolatrie". Dacă însă am vedea în textul respectiv oprirea oricărui fel de reprezentare a celor duhovnicești ar însemna să-L punem pe Dumnezeu în contradicție cu sine însuși, căci tot în Vechiul Testament El însuși poruncise lui Moise să facă cortul mărturiei (Exod XXXI, 1-6) în care erau reprezentați heruvimii.

Oprirea adresata celor de sub lege (din Vechiul Testament) nu are autoritate și asupra noastră, a celor de sub har (cei care am primit legea ce nouă), "care am primit de la Dumnezeu puterea de discernământ și știm ceea ce poate fi înfățișat și ceea ce nu poate fi înfățișat în icoana". De altfel cel care a făcut cel dințai icoana a fost însuși Dumnezeu, care a născut pe Fiul Sau, Unul-Născut și Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturala, și chip cu totul asemenea al veșniciei Lui".

Pictarea și folosirea icoanelor ne apare nu numai îndreptățită și bazată pe revelație, ci și utilă prin faptul că astfel ne sunt mijlocite adevărurile mântuitoare. Așa "putem să facem icoanele tuturor formelor pe care le-am văzut, le înțelegem însă așa cum au fost văzute. Caci deși uneori prin intermediul rațiunii înțelegem figurile, totuși ajungem la înțelegerea acestora pe temeiul celor ce am văzut".

Legitimitatea cultului icoanelor

Adversarii icoanelor au fost împărțiți în doua mari grupe:

  1. cei radicali, care condamnau atât folosirea, cât și cultul icoanelor;

  2. cei moderați care condamnau numai cultul icoanelor.

Prima grupa reprezenta situația din Bizanț, schițata mai sus, iar cea de a doua reprezintă pe dușmanii icoanelor în Occident.

Chiar și iconoclastii cei mai radicali acceptau că Sfintei Cruci și Sfintei Evanghelii să li se aducă închinare, după cum reiese din cele 8 anatematisme (osândirea unor practici) date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sfântul Ioan Damaschin ajunge foarte ușor la a demonstra legitimitatea cultului Sfintele Icoane, arătând că "dacă ne închinăm chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne închinăm icoanei celui răstignit". Pe baza specificării termenelor arătate mai sus, Sfântul Ioan ne spune că "cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană", în acest caz icoana va fi cinstita și venerată, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana. Dumnezeului întrupat".

Dar aceasta n-ar însemna că ne închinăm materiei din care este făcută icoana, ci "acelora care sunt înfățișați de ea", tot așa "după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".

Sfântul Ioan Damaschin se conduce și de aceasta dată de criteriul hristologic al demonstrației sale, ceea ce avea să-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu caută să demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mântuitorului, ci și al icoanei Sfinților, care sunt "fiii lui Dumnezeu" (Romani VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai împărăției, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori ai lui Hristos (Romani VIII, 17; Galateni IV, 7). Cum sfinții "sunt cu adevărat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de închinăciune, nu din pricina firii lor, ci din cauza că au în ei pe cel prin fire demn de închinăciune, în același chip, în care fierul înroșit nu este prin fire cu neputința de atins și arzător, ci pentru că participă celui arzător prin fire. Ne închinăm deci Sfinților, ca unora ce sunt slăviți de Dumnezeu, ca unora ce sunt făcuți de Dumnezeu temători potrivnicilor și binefăcători celor care se apropie de ei cu credință; nu ne închinăm lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei și binefăcători, ci ca unor servi și slujitori ai lui Dumnezeu".

Prin învățătura acestui frumos pasaj, Sfântul Ioan restabilește nu numai legitimitatea cultului Sfinților în raport cu cultul Mântuitorului, ci și cultul icoanei sfinților în raport cu cultul icoanei Mântuitorului. Definiția Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, arătând ca închinarea datorată lui Dumnezeu se numește adorare, iar cea datorata icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclaștilor ne îndeamnă "sa ne închinăm și să ne adresam numai Ziditorului și Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi închinat. Sa ne închinăm și Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului întrupat. Sa ne închinăm și sfinților, ca prietenilor aleși ai lui Dumnezeu și ca unora ce au dobândit deplina încredere pe lângă El".

De remarcat că autorul nostru nu face deosebire intre cultul datorat Prea Sfintei Fecioare și cel datorat sfinților în general. În acest context este justificata această nedeosebire pentru că se are în vedere pe de o parte cultul pe care-l datoram lui Dumnezeu, singurul vrednic de închinare prin firea Sa, iar pe de altă parte, cultul datorat creaturilor, intre care intră și Preacurata Fecioara Maria, ce sunt vrednice de închinăciune numai prin relația lor cu Dumnezeu.

Rolul icoanelor în cult

Dacă cultul și folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifică atunci când avem în vedere rolul sfintelor icoane în cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodată și motivul forte clare impune icoana în evlavia creștină. Acest rol are un dublu aspect: a) instructiv-educativ și b) harismatic.

Instructiv-educativ. - Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum când cultul ei fusese atacat de iconoclaști, dar uzul icoanelor era vechi în Biserica, impus mai ales pentru folosul său didactic. Invocând texte mai vechi, mai ales din Părintii capadocieni, care au evidențiat acest aspect al importantei icoanelor în cult, Sfântul Ioan Damaschin precizează ca "icoanele sunt carte pentru cei neștiutori de carte și cronici care vorbesc neîncetat, ai cinstirii sfinților, instruind fără cuvinte pe cei care le văd și sfințind vederea. Nu am prea multe carte - continua eruditul autor al "Sfintelor Paralele, - și nici nu am timp liber spre a citi , intru însă în biserica, spitalul obștesc al sufletelor, înăbușit de gânduri ca de niște spini, podoaba picturii ma atrage să nu uit, îmi desfătează vederea ca o livadă și, pe nesimțite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununiilor și mă aprind ca prin foc cu dorința de a-l imita. Cazane la pasant ma închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului și mă mântui". Este schițat aici într-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele își îndeplinesc rolul instructiv prin faptul că ne pun mereu în față faptele trecute, minunile sau virtuțile "spre slava, cinstea și cunoașterea celor care au învins și s-au distins în virtute", dar aceasta instruire se face cu un scop educativ: "Ca sa evităm cele rele și să râvnim virtuțile".

Rolul icoanelor n-are numai o direcție umană, ci în același timp el are și o direcție spre Dumnezeu, căci "sunt făcute spre slava Lui și a Sfinților Lui, spre râvnirea virtuții și evitarea viciului și spre mântuirea sufletelor".

Harismatic - Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin "a lărgit dezbaterea, legând foarte abil problema cultului și a folosirii icoanelor, în legătura cu rolul jucat de riturile și obiectele sensibile în opera mântuirii și a sfințirii noastre, de problema posibilității sfințirii și ridicării materiei la o stare supranaturala". Este adevărat ca "a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentală, este una dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sf Ioan Damaschin, în ele este abia atinsa aceasta problema și așa destul de sensibilă.

Așa cum se dă har dumnezeiesc "celor materiale din pricina numelor celor pictați pe icoane", tot așa "dacă cel zugrăvit este plin de har, participă și icoanele la har în măsura credinței".Prin aceasta se conturează deplin poziția și rolul icoanelor în cultul creștin din totdeauna, în cadrul căruia apar ca o necesitate de forma prin rolul lor instructiv-educativ și harismatic, devenind "un mijloc de comuniune între cel care se roagă și Dumnezeu, Fecioară sau sfinți".

Din perspectiva secolelor care au trecut și care au confirmat ortodoxia învățăturii autorului celor trei tratate împotriva iconoclaștilor, este foarte ușor să apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a ținut să specifice că învățătura sa este "tradiția Bisericii", afirmație justificată mai ales de bogatele citate din Sfinții Părinți cu care se încheie fiecare tratat.

Prin învățătura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana în cultul Bisericii, unde ea există de la început, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, după criteriile Revelației din Sfânta Scriptura și Sfânt Tradiție. Icoana reprezintă una dintre funcțiile materiei de a mijloci înțelegerea celor nevăzute, de a ține locul cuvântului, fie pentru cei care știu să citească, de a tine locul cuvântului, fie pentru cei care n-ar ști să citească, de a face vii în mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfinților, spre a ne îndemna la a-i imita, spre a mijloci harul mântuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin aceasta învățătura, teologul icoanelor lasă Bisericii truda vieții și rodul evlaviei lui, încheind prin moartea sa perioada patristică, aceea care a dat creștinătății pe marii și neîntrecuții ei apărători. Prin hotărârea dogmatică a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat și oficializat învățătura Sfântul Ioan Damaschin cu privire la importanta Sfintelor icoane în cultul creștin. Aceasta învățătură se bucură și astăzi de aceeași valabilitate în Biserica Ortodoxă.

În lumina spiritului ecumenist, din perspectiva căruia sunt astăzi reconsiderate vechile raporturi dintre diferitele confesiuni creștine, dintre care unele n-au mai păstrat integritatea cultului creștin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprecia că precizările făcute de Sfântul Ioan Damaschin, cu privire la cultul Sfintelor icoane, nu numai că justifică practica ortodoxă a cinstirii icoanelor, ci o și impun acolo unde a fost înlăturată.


✝️ Iehoviștii, mormonii, toți sectarii, musulmanii nu cinstesc Sfintele Icoane - cinstirea pe care o dăm noi icoanelor este considerată de către ei drept idolatrie

✝️ Părintele Haralambos Papadopoulos: În ochii luminoși ai icoanelor să vedeți durerea nespusă a crucii, nopțile de singurătate absolută, ale căror zori se-asemănau izbăvirii.

✝️ Pictorul Vasile Neguş - discurs excepțional despre icoană și darul creației → Mai înainte de orice, ICOANA este teologia Bisericii Ortodoxe și opera Sf. Duh, „scrisăˮ prin culoare și prin mâinile omului ce se despătimeşte neîncetat!…De aceea, pictorii cei vechi nu se considerau autorii principali ai icoanelor, și fie nu se semnau pe ele, fie își scriau numele după ce începeau cu formula: „Cu darul și harul Sf. Duh, s-a săvârșit această icoană (sau pictura acestei Biserici) în anul Domnului […] de către […]ˮ. Așadar, primordial pentru o compoziție iconografică este transmiterea corectă a mesajului ei teologic, după dreptarul ortodoxiei, ceea ce implică o mare răspundere și o amplă pregătire teologică, practică și teoretică, pentru pictorul bisericesc. Căci „cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor (adică în Biserica lui Hristos, sub toate aspectele ei), ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlharˮ. Ca atare, tehnica icoanei este secundară, însă nici aceasta nu se aplică la întâmplare, ci urmărește toate etapele inițierii pe calea bătătorită a pictorilor consacrați de Biserică și numai printre jaloanele canoanelor sfinte. Astfel, singurul stil ce s-a ridicat la măsura posibilității reprezentării prin transfigurare a unui trup de om pnevmatizat, care a ajuns sfânt, este stilul consacrat deja şi numit: stilul BIZANTIN. În afara acestor repere veșnice, totul devine kitsch sau chiar erezie iconografică. Din păcate, astăzi aproape orice imagine este numită „icoanăˮ iar pangarele Bisericilor sunt pline cu kitsch-uri catoliciste! Iar altele, inclusiv pictura bisericească, se lustruiesc excesiv și se sorcovesc cu chenare alambicate si detalii inutile, încât adumbresc cu totul funcțiile si simplitatea icoanei, precum si caracterele ei aspaţiale și atemporale.

✝️ Părintele Savatie Baștovoi: Iubiți icoanele, iubiți Sfinții, iubiți Ortodoxia, căci doar așa putem ajunge la adevărata iubire de Dumnezeu, închinîndu-ne Lui în Duh și Adevăr. → Nu în zadar, Sfinții Părinți au numit icoana "Evanghelia în culori". Limba culorilor nu are nevoie de a fi tradusă, la fel ca și cea a muzicii, convingînd neamurile înainte ca ele să învețe a scrie și citi.

💗 Icoana Maicii Domnului "Igorevskaia"

- Posted in 🪷 Maica Domnului nostru Iisus Hristos by

Icoana Maicii Domnului - Igorevskaia

Numele acestei icoane a Maicii Domnului provine de la Marele Cneaz al Kievului, Igor Olegovici, mult-pătimitorul, care a fost martirizat în fața icoanei pe 19 septembrie 1147. Cneazul Igor Olegovici a fost una dintre victimele luptei pentru tron din Rusia. El a fost întemnițat de Marele Cneaz Iziaslav II Mstislavici în Mănăstirea Pereiaslavl - a Sfântului Ioan. Departe de idolii acestei lumi, și grav bolnav, el a început să se pocăiască de păcatele sale și a cerut permisiunea de a fi tuns în monahism. Pe 5 ianuarie 1147 a fost tuns în monahism de către Episcopul Eftimie de Pereiaslavl, primind numele Gabriel. La scurt timp după tunderea în monahism el s-a însănătoșit și s-a transferat la Mănăstirea Theodorov din Kiev, unde a devenit schimonah. Departe de jocurile politice, Igor s-a dedicat în întregime nevoințelor monahale. Cu toate acestea, noii conducători de la Kiev se gândeau la uciderea călugărului, de teama ca să nu revendice Cnezatul. În ziua de 19 septembrie 1147, Marele Cneaz Igor a fost ucis în momentul în care se ruga înaintea unei icoane a Maicii Domnului în timpul Sfintei Liturghii. Cu binecuvântarea Mitropolitului Clement Smoliatic, egumenul Anania al Mănăstirii Theodorov a îngropat trupul mult-pătimitorului Igor în biserica Mănăstirii Simonov din Kiev.

La data de 05 iunie 1150, sfintele moaște ale Sfântului Igor au fost mutate în mod solemn la Cernigov - regiunea sa natală, unde au fost așezate într-o raclă, în Catedrala Hristos Mântuitorul.

Icoana înaintea căreia s-a rugat Sfântul Igor înainte de martiriul său a primit numele „Igorevskaia” și a fost mutată în Catedrala Sfântul Ioan, a Lavrei Pecerska din Kiev, unde a rămas până la începutul secolului XX. Icoana Maicii Domnului „Igorevskaia” este o variantă restrânsă a icoanei Maicii Domnului din Vladimir, înfățișând doar partea superioară a icoanei „Vladimirskaia”. Această variantă reflectă o practică străveche a copierii icoanelor făcătoare de minuni (copia era făcută în mărime mai mică și cu mai puține detalii).

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (a Sfântului Igor) a circulat prin intermediul a mai multe copii, chiar înainte de a fi foarte cunoscută icoana Maicii Domnului din Vladimir. La fel ca și celelalte icoane de tip „Eleousa” (Milostiva), atenția se concentrează pe chipurile Maicii și a Pruncului. În timpul ocupației Kievului, în 1941, icoana a dispărut, dar amintirea și cinstirea ei s-au păstrat.

Rugăciune către Maica Domnului:

"O, Preaminunată Ocrotitoare cerească a întregii Ortodoxii, primește și razele gândurilor noastre pe care le îndreptăm cu smerenie către Tine. Păzește-ne pe noi de vrăjmașii văzuți și nevăzuți și abate norul mâniei lor dinspre noi, ca întru pace să-Ți dăruim curgerea rugăciunii noastre. Pe scaunul slavei cerești ai fost așezată de Cel Căruia te-ai făcut scaun preaînalt a toată desăvârșirea.

De acolo veghezi ca o Împărăteasă asupra poporului tău și pe îngeri îi trimiți ca să păzească pe robii tăi de toată vătămarea potrivnicilor noștri. Sub lumina privirii tale iubitoare de Maică ajută-ne să punem început bun pocăinței noastre și să deprindem virtuțile. Pe cei din primejdii îi acoperă cu darul tău, pe cei întristați îi povățuiește la limanul păcii dumnezeiești și pe noi, pe toți, ne întărește întru mărturisirea dreptei credințe prin cuvânt, dar mai ales prin faptele cele bune izvorâte din inimă smerită și iubitoare. Cu sabia rugăciunii tale taie toate gândurile patimilor noastre și tulburarea furtunii ispitelor de pe marea vieții o potolește, ca întru pace să petreacă robii tăi în toate zilele în așteptarea Împărăției celei cerești. Zdrobește cu gânduri smerite pe vrăjmașii care caută să ne prăbușească în prăpastia răutății. Ridicând mâinile tale la rugăciune, dobândește pentru noi surparea gândurilor întunecate și strălucește mintea noastră cu lumina Soarelui înțelepciunii. Nu avem pocăința cea mântuitoare și nici nu știm a ne ruga pentru a atrage asupra noastră mila Stăpânului, dar nu ne lăsa pe noi, Maică Preacinstită, ci cu însăși cheia rugăciunii tale descuie-ne ușa milei dumnezeiești. Împacă viața noastră și în ceasul sfârșitului vieții noastre pământești să ne întâmpini cu față luminoasă și cu nădejdea mântuirii, alungând de la noi toată frica, spre a te lăuda cu bucurie în vecii vecilor. Amin."

✝️ Mărturisitorul Ioan Ianolide — n. 1919 - ✝ 1986

- Posted in ✝️ Sfinții Închisorilor by

"Mântuirea se lucrează în orice clipă."

Mărturisitorul Ioan Ianolide
Icoană realizată de maicile de la Mănăstirea Paltin

"Deşi pare abstractă, credinţa e concretă. Deşi pare imposibilă, credinţa e reală. Deşi pare grea, credinţa e uşoară. Deşi pare oarbă, credinţa e lumină. Deşi are origini divine, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o eshatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric."


"Numai dacă știm să exprimăm adevărul și să-l impunem în fața oamenilor – convingându-i pe cei nelămuriți și vădindu-i pe cei vicleni și răi - el nu este ținut sub obroc. Căci adevărul învinge minciuna nu numai prin felul în care știe să răspundă, ci și prin modul în care știm să-l arătăm."


"Numai ajungând la o cunoaştere şi stăpânire a sinelui, vei cunoaşte şi stăpâni în bine raporturile cu semenii."


"Nimeni nu are răspunderi mai evidente ca oamenii ce conduc oameni și nici nu există un alt domeniu mai dificil de încreștinat decât cel politic. Trebuie reabilitată noțiunea de politic ori dacă nu, înlocuită, căci ea are un conținut și un sens nobil."


"Criza civilizației contemporane este în primul rând religioasă. Creștinătatea trebuie reîncreștinată, atât în duh, cât și social. Creștinii lâncezesc și nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbinați și nu mai au unitate. Nu mai au conștiința misiunii lor, nu mai cred în Împărăția lui Dumnezeu. Sunt derutați de confuzii ideologice și nu mai au o viziune proprie. Pare aberant dar vedem mulți creștini cu concepție antropocentrică, egoistă, umanistă, pozitivistă ori materialistă, ancorând Biserica fie în factorul politic, fie în cel social ori economic."


"Ideal este ca puterea spirituală și cea politică să colaboreze în același scop sfânt. Deci nici cezaro-papism, dar nici papo-cezarism, ci colaborare în duh și în lucrare creștină."


"În faţa Judecăţii au să dispară cele 2 cauze ce întunecă aici conştiinţa: starea de păcat şi ignoranţa. Oamenii vor fi puşi în faţa evidenţei pe care au ignorat-o, deşi o avuseseră în faţă, încât nu se vor mai putea apăra. Omenirea va deveni transparentă şi tot păcatul va fi privit deschis."


"Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină."


"Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea să biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile."


"Nu este verosimilă şi nici convingătoare o împărăţie a lui Dumnezeu care ar lucra numai asupra conştiinţelor, dar ar fi indiferentă la orânduirile politico-sociale ori la fenomenele cultural-ştiinţifice ale omenirii."


"În temnițe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu și satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibile dulcegăriile și jumătățile de măsură. Temnițele au scos la iveală forța creștinismului, care este capabilă să învingă acest veac. Lumea va avea de învățat din experiența temnițelor."


"Știm că adevărul va ieși oricum la lumină, dar nu trebuie să întârzie sub obroc din pricina nepriceperii și lașității noastre. Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare – a nu se confuda deci smerenia cu capitularea și dragostea cu slăbiciunea, căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul."


"Știm că adevărul va ieși oricum la lumină, dar nu trebuie să întârzie sub obroc din pricina nepriceperii și lașității noastre. Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare – a nu se confuda deci smerenia cu capitularea și dragostea cu slăbiciunea, căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul."


"Satanizarea ajunsă stare de lege, de ordine şi de guvernare creează o atmosferă satanică, o pseudo-spiritualitate şi o modalitate de vieţuire satanică. Sunt astăzi organizaţii omeneşti satanizate ce răspândesc satanismul. Satanizarea e mai rea decât păgânismul."


"Tehnica nu poate fi folositoare decât în lumina şi perspectiva libertăţii şi a desăvârşirii omeneşti. Nu există mântuire în afara lui Hristos."


"E necesar ca Biserica să rămână liberă, independentă şi autonomă faţă de stat, tocmai pentru a putea încreştina statele."


"Creştinismul opune păcatului virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organizate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucrătoare, mai puternică şi mai convingătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic. Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic."


"Satana ajunge să stăpânească omul, apoi îl face agent al său, al răului comunitar şi al răului politic. Omul satanizat este un pericol social, cultural, politic şi spiritual. Satanizarea colectivă şi organizată politic este un monument de răutate, ce se asemuieşte sfatului satanic din iad, oştirilor demonilor şi ordinii demonice din iad."


"Lumea creştină are nevoie de strălucirea puterii, de aceea îi trebuie o expresie politică fidelă. O astfel de expresie presupune o conştiinţă creştină şi o trăire în Duhul Sfânt."


Ioan Ianolide (n. 1919 - ✝1986)


Viața

Anii copilăriei


Ioan, elev de liceu - anul 1939

27 ianuarie 1919, Comuna Dobrotești, județul Teleorman. Este ziua când se naște Ioan, cel de-al doilea fiu al macedoneanului Nicolae Ianolide. Mama, Aspasia, bucuroasă ca orice femeie care a trecut cu bine peste chinurile nașterii…. Nu avea de unde să știe sărmana că durerile nașterii vor fi abia începutul pătimirilor sale pentru fiul a cărui rânduială în lume era martiriul. Însă acum era bucurie.

Ca orice copil crescut la țară în vremea aceea, copilul Ioan s-a format și a crescut duhovnicește în atmosfera religioasă a satului: slujbele bisericești, colindele, pomenile, deniile, rusaliile, toate înfiripând în sufletul lui convingerea că Hristos este prezent pretutindeni și ”că El plutește în văzduh cu toți îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfințim și să ne mântuim” Dar cel mai important rol în formarea lui, l-au avut bunica și mama, două femei foarte evlavioase și cu mult echilibru sufletesc.

În aceste condiții, relația lui Ioan cu Iisus devine una naturală, familiară și permanentă, viața părându-i-se inimaginabilă fără El, căci Dumnezeu dădea plinătate sufletului său.

Copilăria i-a fost liniștită dar născându-se și trăind la răscrucea unor vremuri pline de tensiuni și de transformări sociale, între dictatura lui Hitler și cea a lui Stalin, nu va rămâne indiferent față de provocările veacului. Astfel, în anul 1937, ca majoritatea tinerilor cu idealuri înalte din perioada interbelică, intră în Frățiile de Cruce, organizație naționalistă de educație moral-religioasă. Deși lipsit de experiență, era visător, sperând într-o Românie izbăvită de păcatele politicianismului burghez și de ateismul bolșevic. Așadar, s-a angajat în această luptă care îi va schimba definitiv cursul vieții.

După absolvirea liceului, pentru că părinții aveau o situație materială bună, merge să studieze Dreptul la Bucureşti.

Arestarea și condamnarea


Ioan, student la drept

Era în anul I de facultate când România intrase efectiv în Cel de-al II-lea Război Mondial pentru recuperarea teritoriilor răpite de URSS. Pe fondul acestor schimbări sociale majore, în ziua de 19 octombrie 1941 urma să se adune un numeros grup de tineri condus de Ioan, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara.2 Întâlnirea a avut loc într-o pădure din marginea Bucureștiului, însă s-a dovedit a fi parte dintr-o înscenare a autorităților. Eugen Cristescu, director general al Siguranţei Statului, avea nevoie de un complot împotriva vieţii mareşalului Antonescu pentru a declanşa un scandal care să îl pună în conflict cu Mişcarea Legionară, din a cărei componență făceau parte și Frățiile de Cruce. Prin urmare, montează această întâlnire clandestină a fraţilor de cruce în pădurea Băneasa.3

Astfel, Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, arestând pe toţi tinerii care au intrat în raza supravegherii lor. Printre cei prinşi va fi și Ioan.

Toți elevii arestați au fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei. Unul din martorii care au luat parte la dramaticul eveniment, avea să mărturisească mai târziu că Ioan a fost adus „cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal, se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi”.4

Imediat au început și anchetele, cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui Ioan. În anchete este bătut cu sălbăticie, astfel încât a fost nevoit să-și scrie declarațiile cu mâna stângă, însă tratamentul inuman de care a avut parte a fost prilej ca Ioan să se apropie mai mult de Dumnezeu și în așteptarea procesului se roagă intens, fără să dea vreo dispoziție sau sugestie celorlalți prieteni.5

La sfârșitul procesului autoritățile vor condamna pe opt dintre frații de cruce arestați iar prin sentința nr. 2208 din 21.11.1941, Curtea Marțială îl condamnă pe Ioan la 25 de ani muncă silnică ”pentru crima de participare la organizație interzisă de lege”.6 Totuși, în ciuda nedreptății strigătoare la cer care i se face, Ioan nu se tulbură. Același martor dă mărturie că ”la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci”. 7 Aşa se face că la 21 de ani Ioan a intrat în temniţă.

Aiud, primii ani de frământări sufletești


Ioan în arest la Aiud, în primii ani

În iarna geroasă a lunii ianuarie 1942, într-un grup de tineri legați cu lanțuri la mâini și la picioare, Ioan este adus la Aiud ca să pătimească pentru Hristos și neam.

Odată ajunși, vor întâmpina un regim penitenciar dur, cu mâncare mizerabilă și frig insuportabil. Peste toate acestea, directorul penitenciarului Aurel Munteanu îi teroriza neîncetat, făcându-le viața un calvar.

Perioada aceasta a anilor 1942-1944 este una de frământări și căutări sufletești căci credința lui, și a celorlalți frați de cruce își căuta încă albia spirituală, însă de la bun început Ioan a considerat temnița ca prilej de martiriu8: ”Se punea întrebarea: ce căutam noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul.”9

În aceste condiții va studia mult, în special dreptul, filozofia, politica, sociologia și pedagogia, dar preocuparea de căpătâi îi va fi cea sufletească: se roagă ore întregi pe zi, face rugăciuni de noapte, privegheri și citește zilnic Sfânta Scriptură.10

Totuși, în ciuda eforturilor duhovnicești intense, Ioan încă nu ajunsese la o viață lăuntrică căci nu reușise să-și înfrângă orgoliul pentru a câștiga umilința duhului. Mai mult, avea conștiința unor păcate generale omenești, dar nici pe acelea nu îndrăznea să le spovedească din cauza aceluiași amor propriu amestecat cu rușinea. Peste toate acestea, lipsa îndrumării unui duhovnic își spunea cuvântul.

Dar nici Dumnezeu nu a întârziat să găsească prilej pentru desăvârșirea lui Ioan, așa încât îi va rândui o pricină de smerenie. Drept urmare, într-o zi, un om ticălos din administrația închisorii îl va chinui ca să recunoască public că este un bandit iar acela un om de onoare. Din cauza suferințelor Ioan va fi înfrânt dar acel moment, deși umilitor, va fi unul de răscruce în viața sa căci îl va ajuta să-și reconsidere întreaga viețuire creștină: ”Atunci am căzut cu fața la pământ și pentru prima oară în viață mi-am spus cu putere: ”Sunt un ticălos!”11.

Acum, prin înfrângerea suferită, îi fusese în sfârșit dărmat orgoliul dar din pricina căderii se desființase cu totul în ochii săi, astfel încât își era sieși insuportabil. În această deznădejde și dezorientare află de la un preot despre rugăciunea isihastă pe care o va practica vreme de câteva luni. Acum, la acestă primenire în duh, i-a hotărârea să-și închine toată viața lui Hristos. Cu toate acestea, va mărturisi Ioan mai târziu, ”aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredințez toată intimitatea simțămintelor mele și să-i cer să-mi fie călăuză. Știam că preotul are har și credeam că el poate să-mi transmită puterea și lumina dumnezeiască de care aveam nevoie și după care râvneam cu atâta nesaț.”12

În scurt timp, prin rânduiala lui Dumnezeu, duhovnic îi va deveni chiar unul din prietenii săi, părintele Arsenie Papacioc. Dealtfel, Ioan îl va considera pe părintele Arsene ”ctitorul” sufletului său.13

Începutul ordonării vieții nu a fost ușor dar cu multă răvnă pusă sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan va spori mult pe calea desăvârșirii. Zilnic poartă discuții duhovnicești și citește cărți precum Patericul, Urmarea lui Hristos sau Filocalia. Zi de zi va muri omului cel vechi pentru ca Hristos să se nască în el: ”procesul de ruptură față de conceptele vechi, de vechii prieteni și de preocupările vechi era dureros, dar redescoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil.”14

În această vreme harul Duhului Sfânt se pogorâse cu putere peste el, astfel încât nu a mai simțit nici foametea și nici celelalte chinuri ale temniței, dobândind mare pace lăuntrică, încât și somnul îi era plin de vise frumoase.15

Într-un final, după o cercetare temeinică, se va și spovedi și va primi canon, apoi, sub imboldul bucuriei de a fi primit iertarea dumnezeiască, va face încă un gest care îi va influiența tot viitorul. Se îndreaptă spre celula în care locuiau Valeriu Gafencu și Marin Naidim, mărturisindu-și cu bărbăție și smerenie toate păcatele de pe lista făcută pentru spovedanie: ”Vreau ca voi să mă cunoașteți pe dinăuntru, gol în goliciunea din mine și de puteți, să mă ajutați!”16

Cei doi prieteni au fost atât de impresionați de sinceritatea lui Ioan încât drept răspuns s-au mărturisit și ei lui. Astfel, au luat hotărârea să conviețuiască cu toții în aceeași celulă, căci lucrul acesta era permis la vremea aceea, iar atmosfera devine una de trăire intensă. Se roagă ziua și noaptea împreună, citesc și comentează lecturi sfinte și se țin în deplină încredere sufletească unul față de altul.17

Tot în această perioadă Ioan se deprinde cu arta sculpturii în lemn, confecționând cruciulițe și iconițe de tot felul, deprindere duhovnicească care îl va însoți până la sfârșitul vieții.

În colonia de la Galda ca rob al muncii


Ioan și Valentina Gafencu la Galda de Jos

Pentru că participarea României în Cel de-al II-lea Război Mondial determinase consumarea tuturor rezervelor de hrană, penitenciarele au primit în iarna anului 1945 o dispoziţie ministerială prin care erau determinate să se autoîntreţină din munca deţinuţilor, căci statul nu mai putea acorda subvenţii. Astfel, Ioan este transferat la colonia de muncă Galda de Jos, împreună cu Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Costică Dumitru și alți nevoitori, pentru a munci pe proprietatea unui moșier.18

Cu toate că în această colonie regimul este unul de semi-libertate, vor îndura lipsurile în continuare căci proprietarul moșiei pe care lucrau ne le-a permis să se înfrupte din roadele pământului. În schimb, vor avea posibilitatea de a comunica cu familia, de a merge la slujbele bisericii din apropiere și de a se mișca într-un spațiu mai larg.

În aceste condiții, Ioan o va cunoaște și o va îndrăgi pe Valentina, sora cea mică a lui Valeriu, iar după un timp vor face și logodna la biserica din sat, urmând să se căsătorească după eliberare. Dar până atunci mai erau multe de răbdat așa încât viața de cruciat al veacului și-a urmat cursul firesc al pătimirilor.

Munca câmpului era epuizantă, mai ales că de multe ori munceau înfometați, dar o împleteau cu rugăciunea, împreuna sfătuire și iubirea frățească, așa cum se deprinseseră de la Aiud.

De acest regim s-au bucurat doar aproximativ doi ani căci după ce comuniștii au câștigat puterea deplină în țară, au hotărât să reeduce ”dușmanii poporului”, pentru studenți pregătind ceva cu totul diabolic.

La Pitești, în iadul studenților

Deși purta deja 7 ani de temniță grea pe umeri, în vara anului 1949 Ioan este transferat la Pitești, căci încă figura ca student în evidențele Securității. Dealtfel toți studenții arestați în timpul guvernării antonesciene erau în aceeași situație.

Odată sosit, va prinde faza premergătoare reeducării, cu înfometare, frig și umilințe de tot felul. Acesta era doar începutul durerilor, căci prin acest regim se urmărea slăbirea fizică și demoralizarea tuturor studenților, pentru a nu putea avea tăria de a reacționa împotriva torturilor fără oprire care urmau să se aplice tuturor ”bandiților”, și cu atât mai mult celor ”mistici”.

Simțeau ei că li se pregătește ceva, dar nu bănuiau cât de monstruos va fi experimentul. Totuși, într-o seară din preajma Crăciunului anului 1949, unul din colegii de celulă venit din ”tura” de reeducare, îi va povesti lui Ioan prin câte grozăvii trecuse și ce metode de tortură se aplicau la camera 4 spital, și mai ales că nu se poate rezista, căci nici moartea nu era oferită ca alternativă. ”În timp ce-mi vorbea, – mărturisește Ioan – simțeam în mine tăria rugăciunii și groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci și fierbinți mă străbăteau. Mă concentram și mai mult în rugăciune.”19

Prin rânduiala lui Dumnezeu, Ioan nu va intra în reeducare, dar a doua zi după ce a aflat cum sunt torturați studenții, este bătut cu bestialitate de temutul gardian Georgescu. Pricina a fost tot pentru Hristos căci până atunci, pentru întărirea lui sufletească, Ioan reușise să ascundă cu mare grijă o cruciuliță, o iconiță și o fasciculă din Biblie. Iconița o purta în pantaloni, crucea în mâneca dreaptă a ploverului iar fascicula o așezase în saltea.

Dar Georgescu aflase de ”obiectele” interzise așa că Ioan a fost nevoit să le predea, numai că atunci când a dat și cruciulița i-a spus gardianului: ”Domnule Georgescu, aveți grijă să nu vă luptați cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”20

La auzul acestei mărturisiri de credință, crudul călău îl va călca în picioare cu cizmele și îl va lovi cu ranga, urlând ca un îndrăcit, până la umplut de sânge.

După tortură primește minime îngrijiri medicale și este dus din nou în celulă, dar aici este pus la curent noile grozăvii care s-au petrecut în răstimp. Așa află că unii din prietenii lui, care deși aveau suflete tari și minți strălucite, au fost torturați de studenții reeducați până au ajuns să se prostitueze ei înșiși. Dar cu toată grozăvia ce-i străbătea ființa, Ioan continuă să se roage: ”nu vedeam nici o scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu. (…) Simțeam că mi se tulbură mintea și-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină și pace.”21

Atmosfera din temniță devenise una de insuportabilă teroare psihologică, însă deprinderea duhovnicească pe care Ioan o dobândise până atunci i-a fost scut în acele împrejurări dramatice: ”în așteptarea „turei”, mă rugam zece, șaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbușire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aș fi ales să mor decât să fiu ucis sufletește și mi-aș fi căutat moartea dacă aș fi văzut că nu pot rezista. Însă am fost salvat și așa am ajuns până la bătrânețe.”22

Această situație de maximă încordare sufletească nu a mai durat mult căci într-o zi, după atâția ani de frig, foamete și bătăi, trupul lui Ioan cedează pe neașteptate, făcând prima criză de hemoptizie: ”plângeam încetișor, când am simțit un val fierbinte că năvălește din piept spre cap. Simțeam că mă desfac, mă înec și mor. Am avut senzația eliberării și aproape eram fericit. Sânge abundent a năvălit pe gură și pe nas. (…) Eram într-un lac de sânge. Simțeam o mare ușurare în trup și-n suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toți. Așteptam să-mi dau sfârșitul și eram liniștit.”23

Drept urmare Ioan va scăpa de reeducarea prin tortură căci îmbolnăvindu-se de TBC este transferat la începutul lunii ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu Ocna.

Târgu Ocna – lumina din răni

La Târgu Ocna, deși îngrijirea medicală era minimă, condițiile erau mult mai blânde decât la Pitești. Mâncarea era relativ îndestulătoare, iar plimbarea în aer liber și comunicarea cu familia erau permise. Astfel, Ioan deși ”foarte slăbit la început, s-a refăcut repede și s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi.”24 Încă era suferind de TBC, dar nu s-a cruțat pe sine pentru iubirea de frați, astfel încât spală hainele și așternuturile murdare ale bolnavilor, le curăța rănile și le împlinește toate nevoile, slujind jertfelnic din toate puterile. Mai mult decât atât, alături de alți mărturisitori mai întremați trupește, face privegheri de noapte la camera muribunzilor, aici înfiripându-se o atmosferă de adâncă viețuire creștină.

Din păcate liniștea acestei minunate atmosfere avea să fie tulburată odată cu sosirea unui grup de studenți trecuți prin reeducarea de la Pitești, care aveau scopul de a începe și aici acțiunea de reeducare. Așa se face că Ioan este iarăși propus pentru a intra la camera de reeducare, ”unde era unul Pătrășcanu și încă câțiva care erau veniți de la Pitești.”25

Totuși, Ioan împreună cu Valeriu și celelalte suflete alese, nu întârzie să opună rezistență împotriva procesului de reeducare. Se vor ruga cu toată intensitatea, îi vor îmbărbăta constant pe cei șovăielnici, vor strânge legăturile cu toți pătimitorii, formând o mare familie duhovnicească și se vor delimita ferm de reeducați.

Pentru că s-a opus procesului de reeducare, Ioan va fi izolat un timp împreună cu alți 7 mărturisitori dar până la urmă este dus înapoi și continuă să-l îngrijească cu tot devotamentul pe Valeriu.26

Între timp nici studenții reeducați nu au dat prea ușor înapoi, încercând să timoreze deținuții mai slabi sufletește. Unul dintre aceștia era și Virgil Ionescu, un student trecut deja prin iadul de la Pitești, și care încerca să-și revină din traume. Dar, într-una din zilele lui septembrie 1950, în timp ce deținuții se plimbau prin curte, Virgil Ionescu clachează psihic, hotărând să protesteze față de reînceperea reeducării prin tăierea venelor de la mâna stângă.

Aflându-se vestea tentativei de suicid, plimbarea s-a întrerupt brusc și după o clipă de liniște în derută, pătimitorii s-au năpustit spre ușa clădirii penitenciarului, cu intenția declarată de a-i pune la punct pe reeducați. Numai că aici au avut parte de o neașteptată opoziție. Martor al tensionatului eveniment, fostul deținut politic Victor Stoica consemnează în memoriile sale că ”în fața lor, în dreptul ușii, s-a oprit cu brațele deschise, Ion Ianolide:

– Stați pe loc. Nimeni nu trece acum dincolo decât dacă mă calcă pe mine în picioare. Vreți să faceți și voi ce fac ei acum, să folosiți forța? Opriți-vă!”27

Intervenția lui Ioan s-a dovedit un gest de adâncă înțelepciune, căci i-a scutit pe ceilalți pătimitori de grave consecințe, întrucât administrația închisorii nu ar fi tolerat actele de răzvrătire și ar fi recurs la violență, oricâtă dreptate ar fi avut deținuții.

Într-un final, reeducarea de la Târgu Ocna a luat sfârșit și în minunata atmosferă duhovnicească a fost posibilă chiar refacerea unor studenți trecuți prin reeducare. Un aport semnificativ la avut și Ioan care îngrijește de însănătoșirea fizică și sufletească a câtorva studenți mutilați psihic de torturi. Unul dintre ei, mișcat profund de dragostea pe care Ioan i-o arăta necondiționat, i-a luat mâna și i-a sărutat-o. ”Mă va arde toată viața acel sărut fantastic”28, își va aminti Ioan mai târziu.

Însă cea mai mare grijă a lui Ioan va fi față de sufletul său pereche, Valeriu. În fiecare zi merge la camera muribunzilor, pentru a îngriji de rănile lui, întreținându-se amândoi, ca întotdeauna, în ample discuții teologice.

Tot aici Ioan va veghea la căpătâiul muribunzilor, petrecându-i cu rugăciuni la ieșirea sufletului din trup. Așa a venit și ziua de 18 februarie 1952 când, sfâșiat de durere, a trebuit să se despartă de Valeriu, care era chemat la veșnica odihnă.

După moartea lui Valeriu, pastorul Wurmbrand, impresionat de viața de sfințenie a celui dintâi, insistă pe lângă Ioan să fie botezat ortodox. Ioan îl va amâna până în vară, punându-l în temă de consecintețe profunde ale acestui act. Apoi, în mare secret, botezul va fi săvârșit de un preot.29

La Târgu Ocna Ioan va sta până în luna februarie 1953 după care este transferat la Caransebeș, apoi la Jilava și din nou adus la Aiud.

Din nou Aiudul

În luna decembrie 1954, Ioan este internat la secția de TBC-osos. Doctor curant în această secție era profesorul universitar Gheorghiu, deținut la rândul său. Pentru că era un om cu suflet mare doctorul le punea bolnavilor la dispoziție petice de hârtie rămase de la medicamente și cu care deținuții scriau cu ajutorul unui bețișor ascuțit. Astfel, secția TBC a devenit un fel de facultate în care se învăța filozofie, psihologie, pedagogie, matematici, chimie, limbi străine și multe altele, de la ale cărei ”cursuri” nu a lipsit nici Ioan.30

Însă și aici, dragostea lui se va revărsa cu prisosință peste frații de suferință. Unul dintre aceștia, Mihai Pușcașu, va consemna în memoriile sale cum avea să se trezească dintr-o stare de febră avansată, în timp ce Ioan îi purta de grijă, ”schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara-i neagră.”31

Cel de-al doilea proces


Ioan Ianolide la al doilea proces din 1959

Pentru că în anul 1958 trupele sovietice s-au retras din țară, Securitatea dezlănțuie un nou val de arestări ca măsură preventivă pentru orice încercare de împotrivire față de ”democrația populară”. Pe de altă parte, mulți dintre ”dușmanii poporului” arestați în primul val din 1948 se eliberaseră deja din temniță așa că Partidul dorea o reîntoarcere a lor în ”siguranță”.

Așadar, pe lângă noile arestări, Securitatea va căuta să înnoiască condamnările foștilor deținuți, inclusiv a acelora care încă nu se eliberaseră.

Astfel, într-o seară din toamna anului 1958 Ioan este luat din Aiud și depus la București pentru anchete. Acum avea să treacă din nou prin calvarul torturilor și al amarelor umilințe. Capetele de acuzare erau în principal două: că ar fi organizat o bandă de legionari la Târgu Ocna și că a dispus ca cei ce se eliberează să mențină organizația și să realizeze o contrarevoluție împotriva ”clasei muncitoare”.32

Acuzele erau derizorii. Cele mai firești fapte creștine pe care le săvârșise împreună cu ceilalți mărturisitori de la Târgu Ocna erau politizate de Securitate drept ”activitate legionară” pentru a masca prigoana religioasă. Astfel, în timpul anchetelor Ioan află cu stupoare că ”o nuntă poate fi considerată ”adunare legionară contrarevoluționară”, un cadou făcut la botez ar putea fi ”ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale; un pelerinaj la mănăstire este ”marș legionar de antrenament” în scopul cuceririi puterii politice”33 și multe astfel de interpretări absurde.

O altă acuză gravă adusă lui Ioan erau cele 12 principii creștine formulate la Târgu Ocna și cu care a îmbărbătat mai apoi deținuții din închisorile prin care a mai trecut. Scrise după eliberare de părintele Voicescu pe o carte confiscată cu ocazia arestării în 1959, aceste principii erau și ele catalogate de Securitate drept ”legionare”: „Copie după instrucţiunile de activitate legionară elaborate de învinuitul Ianolide Ion difuzate în rândul legionarilor şi reconstituite în anul 1954 de învinuiţii Voicescu Constantin şi Petrescu Vasile pe filele cărţii Trilogii de Simion Mehedinţi”.34 În realitate principiile, de mare profunzime teologică, au fost alcătuite de Valeriu împreună cu Ioan, ca rezultat al experienței duhovnicești acumulate în ani de suferință.

Dealtfel, Securitatea îi privea pe Valeriu și Ioan drept capii atmosferei ”mistice” de la Târgu Ocna, dar pentru că Valeriu trecuse deja la cele veșnice, ”uneltirile” apăsau acum pe umerii lui Ioan. Drept urmare Securitatea îl va desemna pe el șef al lotului din care mai făceau parte Aurel Dragodan, Aurelian Guță, Constantin Țoțea, părintele Constain Voicescu, Mihail Lungeanu și alții.

După cinci luni de chinuitoare anchete Ioan ajunge într-o strare deplorabilă fapt pentru care este trimis la refacere în spitalul penitenciar Văcărești.35 Desigur, măsura nu era luată din compasiune sau umanitarism, ci pentru ca urmările detenției inumane să nu poată fi sesizate la procesul ce avea să se desfășoare în curând. Dar nici în această ”refacere” nu scapă de calvarul suferințelor căci va fi chinuit de un tânăr doctor evreu, fără vreo justificare.36

Când este adus la proces, ținut la Tribunalul Militar din București, are în sfârșit ocazia să-și vadă părinții, după atâta amar de dor. Însă trecând Ioan pe lângă mama sa, aceasta nu și-a dat seama cine este, exclamând: ”Dar ăsta, săracu’, al cui o fi?!”37. Era atât de schilodit și desfigurat, încât nici propria mama nu îl mai recunoscuse.

Când a luat cuvântul Ioan va mărturisi că ”eu am discutat probleme creșine cu toți deținuții. N-a existat deținut cu care să nu fi discutat probleme creștine, respectiv principii creștine. Cred că m-aș fi preoțit și eu dacă aș fi fost vreodată liber”38. Mai mult decât atât, va lua apărarea tuturor acuzaților, așa încât la ultimul cuvânt va spune: ”Nimeni dintre acuzați nu este vinovat! Lăsați oamenii să meargă la familiile lor!”39

Desigur, pedepsele au curs masiv căci procesul era o mascaradă cu sentințele stabilite dinainte, așa încât 29 de persoane au fost condamnate de la minim 15 ani până la muncă silnică pe viață. Erau din nou întemnițați pentru aceeași vină că l-au mărturisit pe Hristos, vină pentru care regimul de teroare nu-l putea ”ierta” cu atât mai puțin pe Ioan, așa încât l-a condamnat la alți 25 de ani de muncă silnică.

La Jilava

În luna aprilie 1960 Ioan este transferat la Jilava, în infernul temutului Maromet. Pe foaia de transfer, la rubrica ”grad de periculozitate”, se precizează în roșu, încadrat în chenar: ”atenție f. periculos legionar”.40 El, blândul și nevinovatul Ioan era considerat pericol public. El, care era de o dumnezeiască cuvioșie și delicatețe, reprezenta o mare amenințare la adresa ”ordinii sociale”. Dar într-un fel Securitatea avea dreptate căci mărturisirea lui Hristos în acele vremuri era pericolul de moarte al ateismului comunist.

Odată ajuns, va fi introdus într-una din camerele supra-agomerate din hrubele Jilavei. George Ungureanu, unul din pătimitorii care se afla deja în celula în care a intrat Ioan, va consemna mai târziu că ”în una din seri, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deținut, înalt, frumos, cu o bocceluță sub braț și o batistă plină de sânge, la gură:

– Îl vedeți? zise gardianul, din pragul camerei, face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam!

– Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenției mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitați-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă:

pe lângă aceasta mai am o boală, nu-mi pot ține echilibrul. Am fost bătut la cap și tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră vreun preot?… Dacă este, îl rog să mă binecuvinteze!

– Doamne Dumnezeule, binecuvintează pe acest frate Ioan, venit în mijlocul nostru! glăsui preotul Popescu Buzău.

După această binecuvântare, se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deținuții din paturile de sub geam nu voiră să cedeze nici unul locul lui Ioan, care avea absolută nevoie de aer, pentru a-l mai stopa din acțiune pe bacilul Koch. Ianolide, învățat în lunga lui detenție cu fel de fel de certuri și incidente, se așeză liniștit în pat cu Romeo Pușcașu, lipit de peretele ușii.

Ioan Ianolide, de 38 ani, din care peste douăzeci petrecuți în închisorile României, purta cu el două mari daruri date de Dumnezeu: frumusețe sufletească și fizică. Pe drumul pușcăriilor, cât am umblat și eu, nu am întâlnit pe un altul cu suflet atât de frumos, împăcat cu situația în care se găsește. Era un sfânt printre ceilalți. Peste douăzeci de ani de închisoare, trecut prin toate caznele scormonite de mintea diavolească a unor oameni, prin ger, foamete, război și moarte, tifos și tuberculoză. Făcând comparație între chinurile primilor creștini, arși în foc și sfâșiați de fiare, chinurile lui Ianolide le întrece. Aceia au suferit câteva minute și au murit, acesta însă este chinuit zeci de ani. (…) În timp ce în cameră se purtau discuții, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau neliniști, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viață, în închisoare, viață înconjurată de nimb dumnezeiesc.”41

Iată că după atâția ani de nevoințe și îndelungă răbdare în suferințe, Ioan dobândise pacea lăuntrică, iar acum plutea peste toate mizeriile vieții de întemnițat.

La Jilava nu va sta decât în tranzit iar în noiembrie 1959 este transferat la Gherla, apoi retrimis la Aiud.

Biruind și ultima reeducare

În anul 1962 începe ultima reeducare a deținuților politici, căci la presiunile forurilor internaționale, Partidul unic era constrâns să elibereze deținuții condamnați pe considerente politice. Pentru că ighemonii veacului se temea să elibereze ”dușmanii de clasă” mai înainte de a-i fi reeducat, se va pune la cale ultimul proces de reeducare al deținuților politici. Conducătorul inumanului proces de mutilare sufletească avea să fie colonelul Gheorghe Crăciun, cel care participase și la asasinarea eroilor anti-comuniști din munți.

De data aceasta metodele aveau să fie mult mai rafinate decât la Pitești, dar în fapt vizând același scop. Astfel, în loc să se recurgă la violență regimul devine din ce în ce mai lejer, se fac promisiuni de eliberare în cazul colaborării, iar în caz de opoziție se recurge la înfometare, la izolare și la șantaj. Pentru desfășurarea cât mai eficientă a reeducării se realizează cluburi cultural-educative, în fapt educația ”culturală” fiind educație de reeducare în spirit marxist-comunist.

Ioan avea să fie și el introdus în reeducare, dar și la acest ultim asalt diabolic rămâne ”nereeducabil”. Dovadă stă și o caracterizare făcută chiar de colonelul Crăciun în iulie1963: ”În general este un element recalcitrant și fanatic. Începând cu anul 1962 a fost antrenat în munca cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziție net dușmănoasă muncii culturale. Și în prezent se menține pe aceeași poziție de rezervăși refractară, cu influențe negative în rândul deținuților. Nu este folosit la munci”.42

Mai târziu nu i se mai fac presiuni căci va fi internat în secția a XI-a TBC, ”prăpădit de bolnav, țintuit la pat”43

”Eliberarea” în marea temniță România

În sfârșit, în anul 1964 se emite decretul general de amnistiere a tuturor deținuți politici. Cu toate acestea, era luna iulie și deținuților încă li se spunea că nu vor fi eliberați dacă nu se vor reeduca.44 Era încercarea disperată a regimului de a compromite conștiințele martirilor pe ultima sută de metri. Totuși, în cursul aceleiași luni grupuri întregi de pătimitori vor părăsi infernul Aiudului iar în ziua de 31 iulie lui Ioan i se va pune în mână foaia de eliberare și un bilet de tren până la București. ”Am avut un șoc și am plâns smasmodic”45, își va aminti Ioan mai târziu de acele momente de grea încărcătură sufletească.

Astfel, după 23 de ani de cumplite pătimiri, anchilozat de reumatism și TBC, Ioan părăsește ultima temniță pentru a intra în marea temniță a României comuniste. Însă în tot acest ocean de suferințe, câștigul sufletesc era imens căci, deși relativ tânăr, ”câștigase înțelepciunea filocalică a unui mare avvă”46

Pentru că nu știa cine mai trăiește din familia lui, hotărășete să meargă la o mătușă de-a sa. Tot drumul va plânge, sfâșiat de perspectivele înfiorătoare pe care le oferea societatea comunistă.

Odată ajuns la Gara de Nord o caută pe logodnica sa, dar nici ea și nimeni din familia lui nu îl așteptau. Era un nimeni printre străini.

Într-un târziu, însoțit de un frate de suferință, ajunge la acea mătușă. Este întâmpinat cu multe lacrimi și emoții dar bucuria revederii va fi scurtă căci acum avea să primească ultima lovitură care să umple până la refuz paharul suferințelor. Astfel, află că mama i-a murit în urmă cu trei ani iar logodnica, Valentina, se căsătorise cu un an în urmă, întrucât optsprezece ani îl așteptase fără să știe dacă mai trăiește sau nu. La auzul acestei vești, inima lui Ioan este sfâșiată: ”m-am încovoiat și am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârși niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră. M-am lăsat în voia rudelor mele. De mână cu doi bătrâni am pornit într-o lume nouă, ostilă, pustiită.”47


Ioan și Constanța Ianolide

La scurt timp, se înternează într-un spital pentru recuperare iar Valentina îl vizitează și îi spune că va divorța de actualul soț pentru a se întoarce la el. Ioan refuză, motivând că taina cununiei este mai mare decât logodna. Refuzul său era încă o dovadă de renunțare la tot ce avusese mai frumos în viață, pentru Hristos.

Cu toate acestea, încetul cu încetul se reface fizic și va încerca să intre în mănăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis acest lucru.

Totuși, pentru suferințele sale sufletești Dumnezeu nu va întârzia să-i rânduiască o soție minunată. Astfel, la un an după eliberare Ioan se căsătorește cu Constanța, care îl va îngriji cu devotament până la moarte.

Pentru a-şi caştiga existenţa, muncește mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.48

A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Dar nu i s-a acordat paşaport, deci nu i s-a permis ieşirea din ţară.

Drept urmare a fost nevoit să rămână într-o lume ostilă sufletului său delicat, suportând în continuare stigmatul de ”dușman al poporului”. De umilințele îndurate nu s-a putut apăra decât tăcând și iertând totul. Tot mai șicanat de ”oamenii muncii” se închide în sine, dedicându-și timpul rugăciunii și sculptării de troițe, cruciulițe și alte obiecte de artă creștină.

Ultimii ani de viață

Deși este urmărit permanent, hărțuit și amenințat cu moarte de către Securitate, Ioan hotărăște să își riște din nou viața și sufletul pentru a lăsa o mărturie scrisă despre cele trăite și văzute în temnițele comuniste. Astlfel, vreme de trei ani, din 1981 până în 1984, deși se afla sub teroarea continuă de a fi depistat de Securitate, scrie sute de pagini din adâncul inimii sale sfinte.

Pentru a nu fi prins, confecționează trei lămpi de cameră cu picior, având ca suport cutii paralelipipedice de lemn, decorate cu ornamente din material plastic. În aceste cutii de lemn va introduce alte cutii mai mici, de tablă, în care va ascude fiecare filă, imediat ce va fi fost terminată.49

Pe una din aceste file chiar va nota că ”am scris în pripă, pe furiș, singur și fără corecturi. Rog să se facă corecturi. Nu am avut documente, nici prieteni cu care să mă consult, nici cel puțin nu am putut reciti cele însemnate căci imediat ce o filă este scrisă, este bine ascunsă. (…) Am scris ca o mărturisire. Am scris ca un testament. Am scris cu speranța că aceste rânduri vor supraviețui mie.”50

După ce sfârșește și această ultimă mărturisire de credință, Dumnezeu îi pregătește chemarea la veșnica odihnă. Drept urmare, la scurt timp după pensionare, se îmbolnăvește de ciroză hepatică, apoi va surveni şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui.51

Astfel, după o întreagă viață închinată lui Dumnezeu, Ioan este chemat să primească răsplata sfintelor sale nevoințe în data de 5 februarie 1986. Trupul său, care a pătimit chinuri martirice, odihnește în cimitirul mănăstirii Cernica, nu departe de cel al duhovnicului său de după eliberare, luminosul părinte Benedict Ghiuș.

Una din ultimele sale dorințe a fost ca la înmormântarea lui, doritorii să primească medalioane și cruciulițe pe care le sculptase până ce vederea nu l-a mai ajutat. Era cel mai mare discurs al lui Ioan pentru neamul nostru: ”Purtaţi-vă crucea!”52 Dealtfel, chiar pe crucea mormântului său, este gravat mesajul sublim al existenței sale: ”Totul în Hristos”.

După mutarea la Domnul

O mare parte din manuscrisele pe care Ioan le-a scris sub imperiul teroarei, ajung în occident, în speranța că vor putea fi publicate acolo. În cele din urmă, după revoluția din ’89, au fost readuse în țară prin grija părintelui Constantin Voicescu iar apoi, prin rânduiala lui Dumnezeu, ajung la mănăstirea Diaconești. Aici, manuscrisele vor fi aranjate și diortosite cu multă migală vreme de doi ani. Ceea ce s-a scos la iveală sunt adevărate file de Pateric, de Filocalie și de Viețile Sfinților, toate închegate sub titlul ”Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”.53

Mărturia lui Ioan este cutremurătoare și răscolește sufletele, căci după ce citești aceste pagini nu mai poți fi niciodată același om care ai fost înainte. Tăria cu care mărturisește te aduce mai aproape de Hristos căci el este glasul puternic al sfinților din închisori care strigă pentru generațiile de azi, până la sfârșitul lumii ”să se întoarcă la Hristos”, ca singura șansă de mântuire a omenirii.

Deși în lume a viețuit ca un anonim pe care ”nu-l cunoaște decât temnița”, urma de lumină pe care a lăsat-o în istorie și lucrare duhovnicească care a rodit în urma sa, ne îndreptățește să spunem că viața lui Ioan Ianolide este o icoană a desăvârșirii creștine și că în ceruri îl avem rugător și mijlocitor în ceata sfinților închisorilor.

Bucură-te fericitule Ioane, îndelung pătimitorul lui Dumnezeu!

(Dan Tudorache)

✝️ Părintele Haralambos Papadopoulos: În ochii luminoși ai icoanelor să vedeți durerea nespusă a crucii, nopțile de singurătate absolută, ale căror zori se-asemănau izbăvirii.

- Posted in ✝️ Duhovnici - Cuvinte de folos by

Pr Haralambos Papadopoulos

"Numai un lucru o să vă cer s-aveți în minte în timp ce vă închinați icoanei sfântului sau sfintei: că în spatele nimbului de lumină pe care-l vedeți, admirați și cu care vă mângâiați, există un om care a luptat mult cu sine însuși. Pe care relația sa cu Dumnezeu l-a costat foarte mult și l-a "zdrobit".

În ochii luminoși ai icoanelor să vedeți durerea nespusă a crucii, nopțile de singurătate absolută, ale căror zori se-asemănau izbăvirii.

De aceea, când sărutați icoanele sfinților, nu cereți numai, ci spuneți și un "mulțumesc", un "te iubesc pentru cele prin care ai trecut, sfinte al meu".

Părintele Haralambos Papadopoulos - "Viața fără rețete" - Editura Sophia, București

📅 5 Mai - Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou

Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou

Rugăciune grabnic folositoare către Sfântul Efrem cel Nou

Sfinte Mare Mucenice Efrem, ascultă rugăciunea mea, a păcătosului, şi vino în ajutorul meu. Am aflat de minunile tale, am aflat de darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu pentru jertfelnicia ta. Şi, văzând cum atâta mulţime de oameni a fost ajutată de tine, îndrăznesc să nădăjduiesc şi eu, ştiind că nu vei trece cu vederea cererea mea. De nenumărate ori te-ai arătat în vedenii şi vise, spunând celor credincioşi că vor primi cele cerute în rugăciune. Eu nu sunt vrednic de o astfel de mângâiere, pentru că păcatele mele sunt multe şi credinţa mea este puţină, dar cred că iubirea ta covârşeşte răutăţile mele şi nădăjduiesc, prin mijlocirea ta, să pun început bun mântuirii mele.

Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, Sfinte, să caut cele de folos mântuirii. Trupul meu este slăbănogit de păcate şi sufletul meu este moleşit din pricina patimilor. Iubitor de păcate sunt şi la faptele cele bune mă lenevesc. Cere-I lui Dumnezeu să îmi sporească credinţa, să-mi înmoaie inima cea învârtoşată, să îmi dăruiască smerenie, răbdare şi râvnă în războiul duhovnicesc. Sfinte Efrem, învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert.

Sfârşitul tău mucenicesc mă îndeamnă să lepăd desfătările trecătoare ale acestei lumi. Chinurile pe care le-ai suferit mă îndeamnă să ridic şi eu crucea ascultării de Dumnezeu. Învaţă-mă, sfinte, să trăiesc nu după voia mea, ci după voia dumnezeiască, să nu caut cele ale mele şi să mă izbăvesc de patimile şi de păcatele care mă apasă. Alungă de la mine toate ispita diavolească. Prea mult am păcătuit, prea mult am izgonit de la mine harul dumnezeiesc. Acum a sosit ceasul mântuirii mele, sfinte. Domnul bate la uşa inimii mele şi vreau să Îi deschid. Ajută-mă, sfinte, că sunt neputincios!

Roagă-te pentru mine până la ultima suflare a vieţii mele. Roagă-te, Sfinte Efrem, pentru tot poporul creştinesc, pentru toţii ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii. Roagă-te pentru părintele meu duhovnicesc şi pentru toate rudeniile mele după trup şi după duh. Roagă-te, sfinte, pentru robii lui Dumnezeu (numele), pentru toţi cei care mi-au cerut să mă rog pentru dânşii, pentru toţi cei care se roagă ori se ostenesc pentru mine, pentru toţi cei care mi-au făcut vreun bine ori vreodată m-au ajutat, ştiuţi şi neştiuţi.

Ajută, Sfinte Efrem, pe cei care zac în patimi, robiţi de nepocăinţă şi trândăvie, pe cei ce sunt în necazuri şi în ispite. Alină-le suferinţa sufletească şi trupescă şi-i ocroteşte pe cei ce sunt în închisori, în spitale, azile sau orfelinate şi pe toţi cei care sunt singuri, bolnavi şi neputincioşi.

Înmulţeşte rugăciunile pe care le faci pentru noi, Sfinte, ca şi noi să cădem la rugăciune, mulţumindu-ţi din prea plinul inimii. Ca împreună cu tine să Îl slăvim pe Dumnezeul cel în Treime lăudat, în vecii vecilor. Amin.

✝️ Părintele Cleopa Ilie: În fiecare zi să citiți Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului

- Posted in ✝️ Părintele Cleopa Ilie by

Părintele Cleopa Ilie

"Dumnezeu primeşte pe om la pocăință până la ultima lui suflare, dacă se întoarce din toată inima şi cinsteşte pe Maica Domnului.

Să aveți mare evlavie către Ea, că fericită este casa şi familia care are în casă icoana Maicii Domnului.

În fiecare zi să citiți Acatistul şi Paraclisul Ei.

Dacă nu ar fi Maica Domnului în ceruri, lumea aceasta s-ar fi pierdut de două mii de ani.

Ea pururea stă în genunchi şi se roagă Preasfintei Treimi.

Ea este a patra față duhovnicească din ceruri."

Părintele Cleopa Ilie

✝️ Robert Arakaki: ... Ultimul lucru din lume la care mă așteptam să mi se întâmple era să devin ortodox!

“În anul 1990, am părăsit Hawai pentru a studia la seminarul teologic “Gordon-Conwell”, am făcut-o cu scopul de-a ajunge profesor la liberalul seminar al „Bisericii Unite a lui Hristos”.

Aceasta era una dintre cele mai liberale denominaţii protestante, şi voiam și eu să ajut la aducerea sa înapoi la „rădăcinile biblice”…

Ultimul lucru din lume la care mă așteptam să mi se întâmple era să devin ortodox! După primul semestru, am fost invitat la un studiu biblic ţinut la Biserica Ortodoxă grecească a Sfinţilor Constantin şi Elena.

enter image description here

În timpul studiului, privirile îmi tot fugeau spre masa unde se găseau de vânzare nişte icoane. Ochii mi se întorceau către o icoană anume, a lui Hristos ţinând Scriptura în mână. În zilele ce au urmat nu mi-am putut scoate din minte acea icoană, aşa că m-am întors şi am cumpărat-o...

Când am luat-o, nici prin gând nu-mi trecea să mă fac eu ortodox vreodată. Am cumpărat-o ca pe-un mic gest de răzvrătire împotriva puternicei atitudini reformate de la Gordon-Conwell. Am simțit însă în icoană şi o putere duhovnicească, care m-a făcut mai conştient de prezenţa lui Hristos în viaţa mea.

În al treilea an de Seminar am scris o lucrare numită „Icoana şi spiritualitatea evanghelică”. În ea, analizam cum frumuseţea vizuală a icoanelor ar putea îmbogăţi spiritualitatea evanghelicilor, care e adesea destul de raţionalistă şi austeră.

Pe măsură ce făceam studiul, am ştiut că era important să înţeleg icoana de pe poziţii ortodoxe, iar nu să impun asupra subiectului prejudecăţile protestante. Deşi după ce-am terminat lucrarea am rămas în comunitatea evanghelică, începusem să percep înţelegerea sacramentală ortodoxă a realităţii.

După ce-am absolvit Seminarul, am mers la Berkeley şi am început studiile de doctorat în religie comparată. Pe când eram acolo, am frecventat Biserica Ortodoxă Bulgară a Sfinţilor Chirii şi Methodie, o parohie mică, alcătuită în mare parte din convertiţi americani. Acolo am văzut Ortodoxia trăită!

✝️ Iehoviștii, mormonii, toți sectarii, musulmanii nu cinstesc Sfintele Icoane - cinstirea pe care o dăm noi icoanelor este considerată de către ei drept idolatrie

- Posted in 📖 Abecedarul credinței by

I-am spus cândva unui iehovist:

"Nu aveți deloc poze în case?"

"Ba da, avem.." îmi spune el.

"Păi mama, când copilul ei este plecat departe, nu sărută, de dor, fotografia copilului ei ?!?"

"Ba da, îl sărută..." îmi spune el.

"Ea sărută atunci cartonul, sticla, lemnul... sau pe copilul ei ?!?"

"Păi.., pe copilul ei, normal..." îmi spune el.

"Păi dacă ea, când sărută fotografia copilului ei", îi spun, "își sărută copilul și nu hârtia, așa îl sărutăm și cinstim și noi, ortodocșii, pe Hristos și sfinții, și nu pupăm hârtia, lemnul, sticla sau placa din pozele cele sfinte numite icoane, ci pe Însuși Hristos, sau pe ceilalți sfinți întipăriți frumos acolo ..."

— Sfântul Paisie Aghioritul

Ce este icoana?

Cuvântul „icoană” vine din grecescul „εικον”, care se traduce prin „chip, reprezentare” a ceva. Astfel, icoana este o reprezentare grafică a unui „prototip”, care poate fi o persoană, o faptă sau un adevăr, ea nefiind nimic în sine, ci doar o metodă de relaţionare cu „prototipul”, asemenea unei fotografii care ne aduce aminte de o persoană, un loc sau o întâmplare.

În ortodoxie (ca şi în catolicism), icoana este o reprezentare a unui personaj sfânt (Iisus Hristos, Sfânta Treime, Maica Domnului, îngeri sau diverşi sfinţi), a unui eveniment important (sărbătoare) sau unui adevăr, principiu sau învăţături de credinţă. Totuşi, icoanele nu sunt fotografii sau picturi, care surprind doar imaginea de moment, ci forme de mărturisire teologică. De aceea, ele conţin foarte multe simboluri.

De remarcat că traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este „scrierea de imagini”, ceea ce înseamnă că icoanele sunt „Biblia neştiutorilor de carte”, adică o altă formă de exprimare a unor învăţături scrise în Biblie. Totodată, principiul iconografiei este foarte prezent şi în lumea modernă a calculatoarelor, fişierele sau programele fiind adeseori relaţionate prin „iconiţe”.

Dar cea mai vie icoană este omul, care este „chip al lui Dumnezeu”, menit să ajungă la „asemănarea cu Dumnezeu”.

De unde vin icoanele?

Principiul iconografiei coboară în istorie până în vremea Vechiului Testament. Primul simbol iconografic îl găsim pe vremea lui Noe; este curcubeul pe care Dumnezeu îl rânduieşte ca „semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Facerea 9, 13). Apoi vom găsi şi alte simboluri iconografice: sângele de miel de pe casele evreilor care erau robi în Egipt, şarpele de aramă ridicat în pustie care prefigura jertfa lui Hristos, norul şi focul de deasupra tabernacolului, cei doi heruvimi din aur de pe capacul chivotului Legii, chipurile de heruvimi de pe ţesăturile din tabernacol, diadema sfinţeniei, etc.

Acelaşi principiu pătrunde şi în creştinism chiar din primul secol. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este considerat fondatorul iconografiei creştine, istoria bisericească menţionând că el pictează primele icoane creştine, cele ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Apoi, catacombele şi sarcofagele creştine sunt împodobite cu picturi iconografice.

Creştinismul însuşi avea, în sec. II, ca simbol, peştele, căci în greacă peşte=ihtis, care este monograma Crezului prescurtat „Iisus Hristos Theou Uios Sotir" (Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul).

Documente despre icoane se regăsesc la primii scriitori bisericeşti: Sfântul Tertulian şi Eusebiu de Cezareea, care susţine că a văzut cu proprii ochi icoane ale Mântuitorului Iisus Hristos şi ale Sfinţilor Petru şi Pavel.

Odată cu scoaterea creştinismului din ilegalitate, cultul icoanelor se va dezvolta atât de mult încât, la un moment dat, va stârni împotriviri iconoclaste.

Pentru a opri certurile şi tulburările pe tema icoanelor, Sinodul al VII-lea ecumenic va definitiva învăţătura ortodoxă despre icoane, stabilind motivele pentru care ortodocşii se închină înaintea icoanelor.

Care sunt motivele pentru care ortodocşii cinstesc icoanele?

Sinodul al VII-lea ecumenic a proclamat principiul de bază pentru cultul icoanelor: „Icoanele să fie cinstite nu cu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, cu Sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte”.

Totodată Sinodul rânduia ca „împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri".

Fundamentul acestor decizii a fost sintetizat definitiv de către Sf. Ioan Damaschinul, cel care va pune punct confuziilor teologice privind icoanele, acuzate de a fi idoli. „Icoanele nu sunt idoli, ci simboluri, astfel că, atunci când cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El nu se adoră simbolul, ci doar îl venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau culorii sau pietrei, ci persoanei zugrăvite.” Principiul este asemănător cu funcţia pe care o are orice fotografie de astăzi: ea este cu atât mai preţioasă cu cât subiectul pe care îl reprezintă este mai preţios.

Icoanele sunt „chipuri cioplite”?

Marea confuzie în privinţa icoanelor, care se mai face şi astăzi de creştini insuficient documentaţi, pleacă de la Porunca a 2-a din Decalog, care interzice idolatria: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”.

Piatra de poticnire în înţelegerea corectă a icoanelor este sintagma „chip cioplit”. Deşi porunca vorbeşte de chip şi asemănare (care se referă la funcţia iconografică), porunca se referă nu la icoană ci la idol, definit prin „lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”

Prin urmare, rolul Poruncii a 2-a este acela de a feri pe credincios de idolatrie, de confuzia între Creator şi creatură, între Dumnezeu şi lucrurile materiale, în final între realitatea existenţei divine şi închipuirile minţii umane („idol” vine din grecescul εíδωλο = imagine înşelătoare, vis).

Aşadar, trebuie făcută bine diferenţa între icoană (reprezentare a Divinităţii) şi idol (reprezentare a unei false divinităţi).

De altfel, dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu era nevăzut şi, prin urmare, nu putea fi reprezentat, prin Hristos Dumnezeu se face văzut, om asemenea nouă, ceea ce justifică teologic atât reprezentarea cât şi adorarea Sa, prin icoane. Sf. Ioan Evanghelistul exprimă biblic acest adevăr „Cuvântul (lui Dumnezeu) S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”

La rândul său, Sfântul Pavel spune clar că prin Iisus Hristos, omul a văzut pe Dumnezeu în mod deplin căci „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”.

În concluzie, reprezentându-l iconografic pe Iisus Hristos, reprezentăm în realitate însăşi Divinitatea (este motivul pentru care în aura Mântuitorului apar simbolurile aseităţii divine, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul).

Icoanele nu sunt idoli, pentru că Dumnezeu nu poate fi idol.

Icoana – fereastră spre cer

Icoana – fereastră spre cer

Cea mai frumoasă definiție pentru icoană este această metaforă: fereastră spre cer. O definiție cu adevărat inspirată.

Elementul comun al tuturor icoanelor este sfințenia persoanelor reprezentate în ele. Tocmai de aceea, icoana are această calitate: de a ne facilita legatura cu Dumnezeu și cu Sfinții Săi.

Ființa umană, grație dimensiunii sale spirituale, e însetată de Dumnezeu. Așa se face că omul e într-o continuă căutare. Câtă vreme el caută numai lucruri materiale, e nemulțumit și e mereu însetat. Își dorește cu ardoare un lucru, îl obține (cu mai mult sau cu mai puțin efort) și, inevitabil, după un timp relativ scurt, vrea altceva, altul devine obiectul dorinței sale ardente. Îl obține și pe acela, dar nici așa el nu-i mulțumit și rămâne într-o înfrigurată căutare a ceva nou.

De la o vreme, omul simte un gust amar, un soi de dezamăgire amestecată cu o lehamite ce nu poate fi vindecată și care îl duce încet într-o stare de deprimare fără un motiv aparent. Motivul însă există și el este cât se poate de întemeiat: în realitate, nu lucruri caută omul, de aceea se plictisește de ele imediat; nici oamenii nu reprezintă termenul final al căutărilor sale: oricât de speciali ar fi ei, nu-l împlinesc până la desăvârșire, mai încape întotdeauna în inima lui Cineva și locul acela e perceput ca un gol ființal câtă vreme el nu e umplut cu Cel Care Singur îl poate umple, cu – Dumnezeu.

Omul e făcut după chipul lui Dumnezeu și el tânjește după Creatorul său.

Agonisește în jurul său lucruri și oameni, dar faptul că rămâne mereu însetat de ceva sau de cineva nou – este dovada că altceva caută inima sa. Mai corect spus: pe Altcineva!

Numai Dumnezeu poate să umple inima omului, așa încât omul să se simtă cu adevărat împlinit. Dumnezeu Care, fiind Persoana Absolută (Treimea Personală Absolută), este Cel Care este dintotdeauna Același și veșnic Nou. Noutatea Sa vine pentru om din aceea că el înaintează la nesfârșit în cunoașterea lui Dumnezeu și în comuniunea cu El și niciodată nu ajunge la capăt, ci aprofundează mereu această comuniune-cunoaștere. Astfel, numai când omul Îl află pe Dumnezeu, înțelege sensul adevărat al căutărilor sale.

Icoana înlesnește accesul nostru spre Dumnezeu și spre toate persoanele sfinte care sunt reprezentate în ele.

Ca ortodocși, noi nu ne rugăm bucății de materie care este suportul pe care e zugrăvit chipul sfânt. Ci ne rugăm Sfântului însuși care este pictat pe suportul respectiv. Așa cum, atunci când privim fotografia unui om drag, nu o confundăm cu omul în cauză, ci ea reprezintă doar un pod de acces către persoana respectivă și un mijloc de aducere-aminte. Icoana este un mijloc de aducere-aminte și de comunicare cu Persoana sfântă cu care vorbim în rugăciunile noastre. Și, dacă nu aruncăm la gunoi fotografia unui om drag, pentru respectul și pentru dragostea ce i le purtăm omului din fotografie, cu atât mai mult pastrăm cu evlavie „fotografia” unei persoane sfinte.

Icoana este o fereastră spre cer, pentru că, rugandu-mă Persoanei sfinte care este zugravită în icoană, Persoana respectivă se apropie de mine, îmi ascultă păsul și mă ajută să ies din impas; în același timp, eu, cel care mă rog, particip nevăzut, cu toată ființa mea, la sfințenia Persoanei respective, mă împărtășesc de ea, după măsura mea, mă umplu, adică, de sfințenie pe cât pot să încap. Este o comuniune care mă ajută în desăvârșirea mea și mă apropie și ea pas cu pas de asemănarea cu Dumnezeu, spre care asemanarea sunt chemat și spre care tind, în virtutea chipului divin pe care îl port în mine prin creatie.

  • ✝️ Pictorul Vasile Neguş - discurs excepțional despre icoană și darul creației → Mai înainte de orice, ICOANA este teologia Bisericii Ortodoxe și opera Sf. Duh, „scrisăˮ prin culoare și prin mâinile omului ce se despătimeşte neîncetat!…De aceea, pictorii cei vechi nu se considerau autorii principali ai icoanelor, și fie nu se semnau pe ele, fie își scriau numele după ce începeau cu formula: „Cu darul și harul Sf. Duh, s-a săvârșit această icoană (sau pictura acestei Biserici) în anul Domnului […] de către […]ˮ. Așadar, primordial pentru o compoziție iconografică este transmiterea corectă a mesajului ei teologic, după dreptarul ortodoxiei, ceea ce implică o mare răspundere și o amplă pregătire teologică, practică și teoretică, pentru pictorul bisericesc. Căci „cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor (adică în Biserica lui Hristos, sub toate aspectele ei), ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlharˮ. Ca atare, tehnica icoanei este secundară, însă nici aceasta nu se aplică la întâmplare, ci urmărește toate etapele inițierii pe calea bătătorită a pictorilor consacrați de Biserică și numai printre jaloanele canoanelor sfinte. Astfel, singurul stil ce s-a ridicat la măsura posibilității reprezentării prin transfigurare a unui trup de om pnevmatizat, care a ajuns sfânt, este stilul consacrat deja şi numit: stilul BIZANTIN. În afara acestor repere veșnice, totul devine kitsch sau chiar erezie iconografică. Din păcate, astăzi aproape orice imagine este numită „icoanăˮ iar pangarele Bisericilor sunt pline cu kitsch-uri catoliciste! Iar altele, inclusiv pictura bisericească, se lustruiesc excesiv și se sorcovesc cu chenare alambicate si detalii inutile, încât adumbresc cu totul funcțiile si simplitatea icoanei, precum si caracterele ei aspaţiale și atemporale.

  • ✝️ Părintele Savatie Baștovoi: Iubiți icoanele, iubiți Sfinții, iubiți Ortodoxia, căci doar așa putem ajunge la adevărata iubire de Dumnezeu, închinîndu-ne Lui în Duh și Adevăr. → Nu în zadar, Sfinții Părinți au numit icoana "Evanghelia în culori". Limba culorilor nu are nevoie de a fi tradusă, la fel ca și cea a muzicii, convingînd neamurile înainte ca ele să învețe a scrie și citi.

❤️ Icoană - Maica Domnului la 15 ani

- Posted in 🪷 Maica Domnului nostru Iisus Hristos by

Icoană - Maica Domnului la 15 ani

Ceea ce ești bucuria cetelor cereşti şi pe pământ folositoare tare oamenilor, miluiește, Preacurată Fecioară, pe cei ce nădăjduiesc întru tine, căci, după Dumnezeu, spre tine, de Dumnezeu Născătoare, nădejdea ne-am pus.

✝️ Icoana femeilor mucenice din temnițele comuniste — operă a doamnei Elena Murariu

- Posted in 🖼️ Icoane și Artă Bizantină by

Sunt reprezentate femeile martir din temnițele comuniste:
Anița Nandriș - Cudla, Elisabeta Rizea și Maria Plop.

Icoana a femeilor din temnițele comuniste — operă a doamnei Elena Murariu

Trei reprezentante ale demnității românești în fața unui regim opresiv.

❤️ O icoană rară cu Domnul nostru Iisus Hristos la 12 ani.

- Posted in 🖼️ Icoane și Artă Bizantină by

Domnul nostru Iisus Hristos la 12 ani
Icoană: Domnul nostru Iisus Hristos la 12 ani.

Iisus în Templu la vârsta de 12 ani

Iisus rămâne în Templu

Si părintii Lui, în fiecare an, se duceau, de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii.

Sfârșindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părintii Lui nu știau.

Socotind însă că este in ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude și printre cunoscuți; dar, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L.

Găsirea lui Iisus

După trei zile L-au aflat la templu, șezând in mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i.

Și toți care îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui.

Și, văzându-L, rămaseră uimiți, iar mama Lui a zis către El:

"Fiule, de ce ne-ai făcut noua așa? Iată tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați".

Și El a zis către ei:

"De ce era să Mă căutați? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?

Dar ei n-au înțeles cuvântul pe care l-a spus lor.

Iisus este supus

Și a coborât cu ei și a venit în Nazaret și le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte.

Și Iisus sporea cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul la Dumnezeu și la oameni (Lc. 2, 41-52).

Doamne, iubit-am bunăcuviința casei Tale și locul locașului slavei Tale (Ps. 25, 8).


☦️ Andrei Rubliov — 29 Ianuarie

- Posted in 📖 Abecedarul credinței by

Andrei Rubliov într-o miniatură de la începutul secolului al XVI-lea

La 29 ianuarie (1427 sau 1430), călugărul Andrei Rubliov, cel mai mare pictor rus de icoane și de fresce din Evul Mediu, trecea la cele veșnice în Mănăstirea Andronikov, de la Moscova.

Ucenic al pictorului de origine greacă, Theophan Grecul, Rubliov continuă tradiția icoanelor bizantine, adăugând subtile nuanțe de lumină, specifice iconografiei rusești.

Canonizat de Biserica rusă în iunie 1988, este sărbătorit pe 29 ianuarie și pe 4 iulie.

Icoana Sfintei Treimi, realizată în 1410, destinată lavrei Sfintei Treimi – Sfântul Serghei, de la Serghiev Posad este cea mai cunoscută și răspândită icoană a sa.

Andrei Rubliov: Icoana Sfintei Treimi

Icoana sa cea mai cunoscută, care atinge perfecțiunea, larg difuzată prin copii în zilele noastre, este Icoana Sfintei Treimi, realizată în anul 1410. Reluând o temă clasică a iconografiei bizantine, ospitalitatea lui Avraam, Andrei Rubliov a fost primul iconar care a făcut să dispară din cadrul icoanei personajele Avraam și Sarra, concentrând atenția privitorului spre cei trei îngeri așezați lângă stejarul Mamvri, ilustrare a armoniei trinitare.

Andrei Rubliov, canonizat recent de Biserica Ortodoxă Rusă, a fost un instrument al lui Dumnezeu în mâna Duhului Sfânt, așa cum sunt toți marii pictori de icoane.

Viața lui Rubliov nu o putem urmări decât prin prisma operelor sale.


✝️ Pictorul Vasile Neguş - discurs excepțional despre icoană și darul creației →

- Posted in 🖼️ Icoane și Artă Bizantină by

Din cei 56 de ANI strânși până astăzi din mila Bunului Dumnezeu, am ales…17 minute imortalizate recent, pe care vi le ofer ca pe o pârgă adunată în pomul vieții mele, și cine le va urmări cu mintea și le va „gustaˮ cu sufletul până la capăt, așa mă va bucura la acest moment aniversar. Căci îmi va înțelege și mai bine ROSTUL pe pământ, pe care toți suntem datori să ni-l descoperim în Lumina lui Hristos-Dumnezeu. Așadar, slavă Bunului Dumnezeu pentru toate!…

POST SCRIPTUM: Dacă am mai apucat încă o zi de naștere sau încă o zi onomastică aceasta este din mila lui Dumnezeu, însemnând că ne-a mai dat timp de pocăință. Și fie că pică în post, așa cum pică mereu ziua mea de naștere, fie în afara postului, am mulțumit Domnului făcând vreo milostenie, o sfeştanie sau un acatist, la acestea din urmă participând chiar și oaspeții. Uneori ziua de naștere pica când nu era dezlegare la peşte și vin, ca și astăzi, sugerându-mi-se să fac în altă zi când este dezlegare. Niciodată nu am făcut această greşeală, nici mai devreme și nici mai târziu, pentru că zilele nu sunt ale noastre, ci ale lui Dumnezeu, și sunt numai atunci când ni s-au DAT. Așadar, nu m-a interesat mâncarea sau băutura, deşi masa ne-a fost plină, nici măcar darurile, ci bucuria de a mulțumi lui Hristos, indiferent câți oaspeți aș avea, pentru că prietenii mei nu pot fi decât aceia care sunt și prietenii lui Hristos. Prin urmare, nimic nu suntem, nimic nu avem, fără Bunul Dumnezeu!...

enter image description here

Mai înainte de orice, ICOANA este teologia Bisericii Ortodoxe și opera Sf. Duh, „scrisăˮ prin culoare și prin mâinile omului ce se despătimeşte neîncetat!…De aceea, pictorii cei vechi nu se considerau autorii principali ai icoanelor, și fie nu se semnau pe ele, fie își scriau numele după ce începeau cu formula: „Cu darul și harul Sf. Duh, s-a săvârșit această icoană (sau pictura acestei Biserici) în anul Domnului […] de către […]ˮ. Așadar, primordial pentru o compoziție iconografică este transmiterea corectă a mesajului ei teologic, după dreptarul ortodoxiei, ceea ce implică o mare răspundere și o amplă pregătire teologică, practică și teoretică, pentru pictorul bisericesc. Căci „cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor (adică în Biserica lui Hristos, sub toate aspectele ei), ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlharˮ. Ca atare, tehnica icoanei este secundară, însă nici aceasta nu se aplică la întâmplare, ci urmărește toate etapele inițierii pe calea bătătorită a pictorilor consacrați de Biserică și numai printre jaloanele canoanelor sfinte. Astfel, singurul stil ce s-a ridicat la măsura posibilității reprezentării prin transfigurare a unui trup de om pnevmatizat, care a ajuns sfânt, este stilul consacrat deja şi numit: stilul BIZANTIN. În afara acestor repere veșnice, totul devine kitsch sau chiar erezie iconografică. Din păcate, astăzi aproape orice imagine este numită „icoanăˮ iar pangarele Bisericilor sunt pline cu kitsch-uri catoliciste! Iar altele, inclusiv pictura bisericească, se lustruiesc excesiv și se sorcovesc cu chenare alambicate si detalii inutile, încât adumbresc cu totul funcțiile si simplitatea icoanei, precum si caracterele ei aspaţiale și atemporale.

— Pictorul Vasile Neguş

Sursa: https://www.facebook.com/vasile.negus.bizantin

 


 

Page 1 of 2