ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

✝️ Icoana femeilor mucenice din temnițele comuniste — operă a doamnei Elena Murariu

- Posted in Icoane și Artă Bizantină by

Sunt reprezentate femeile martir din temnițele comuniste:
Anița Nandriș - Cudla, Elisabeta Rizea și Maria Plop.

Icoana a femeilor din temnițele comuniste — operă a doamnei Elena Murariu

Trei reprezentante ale demnității românești în fața unui regim opresiv.

🔴 Rezistența armată anticomunistă din munții României – Moldova pe drumul crucii

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Moldova pe drumul crucii

Țăranii au avut de suferit nu numai pentru o bucată de pâine, ci şi pentru credinţa strămoşească.

După ce în toamna anului 1948 s-a desfiinţat prin forţă biserica greco-catolică, în primăvara următoare s-a trecut la suprimarea bisericii romano-catolice. Dacă preoţii au cunoscut supliciul şi au pornit pe drumul închisorilor de exterminare, ţăranii au căutat să rămână statornici în credinţă, ca singura cale de salvare în faţa asaltului păgânătăţii.

Trupele Securităţii, înarmate ca de război, au început atacul împotriva satelor din Moldova.

Pe data de 10 martie 1949, în faţa mitralierelor, bărbaţii s-au strâns, cu trupul şi cu sufletul, să apere biserica din satul Fundul Răcăciuni, în timp ce femeile, cu pruncii în braţe sau în mână, luau drumul Măriei.

Legate, cu mic cu mare, femeile au fost aduse din pădure în lăcaşul de închinăciune devenit temniţă.

Anton Bencheş, învăţătorul satului şi în acelaşi timp cantor la biserică, a fost smuls din sânul familiei, chinuit şi batjocorit în faţa soţiei şi a celor 9 copii. După aceea a fost împuşcat, pe data de 12 martie 1949. Copiii, pe rând, i-au sărut rănile însângerate.

După o săptămână, când alţi creştini luau drumul închisorilor, locuitorii din Fundul Răcăciuni se întorceau de la Securitatea din Bacău, desfiguraţi şi-ncovoiaţi.

Pe data de 15 martie, agenţii aceleaşi Securităţi au asaltat satul Faraoani.

Cantorul Ioan Farcaş a fost aruncat din clopotniţă în timp ce da alarma, iar preoţii Buinaru Ion, Anton Dame, Petre Dincă şi Anton Olaru, împreună cu credincioşii ce ieşeau de la slujbă, au cunoscut urgia comunistă: au fost bătuţi, legaţi şi aruncaţi pe zăpadă.

Numai Anton Ciuceu, sprijinindu-şi cei optzeci de ani în baston, a fost lăsat să plece spre casă. Dar nu a ajuns. Secerat de o mitralieră, şi-a dat duhul în mijlocul drumului. Seara, „securitatea victorioasă” a încărcat camioanele cu zeci de săteni, ducându-i spre alte chinuri, iar printre cei ce au murit în aceste condiţii s-au numărat următorii locuitori: Ambruş L. Ion, Bărbuţă A. Aniţa, Bulai Maria, Bulai Martin, Cturca A. Elena, Cobalaş Martin, Istoc M. Ferenţ şi fratele lui, Istoc M. Petrea.

Drumul crucii a fost din ce în ce mai greu şi s-a dovedit foarte lung.

Cicerone Ionițoiu – Rezistența armată anticomunistă din munții României – Moldova pe drumul crucii, p. 89, Editura ”Gândirea românească”, 1993.

Sursa: foaienationala.ro

🔥 După o sută de ani de la revoluţia lui Avram Iancu, trei strănepoţi ai luptătorului din armata Iancului, 1848-1849, Gheorghe Berda Berzescu, se găseau cu arma în mână, luptând pentru credinţă şi neam împotriva comunismului

- Posted in Sfinții Închisorilor by

enter image description here

"Petru Berda Berzescu, Ion Berda Berzescu, fraţi, şi Atanasie Berda Berzescu, nepot de frate, făceau legătura cu străbunicul lor, moş Gheorghe, ostaş al Iancului, aflaţi la datorie, apărând fiinţa neamului românesc. Pe vremea aceea, 1848-1849, moş Gheorghe făcea parte ca ostaş în termen din compania de grăniceri de la Teregova a regimentului de grăniceri din garnizoana Caransebeş. Toţi locuitorii comunelor din raza Comunităţii de Avere se bucurau de multă libertate prin faptul că erau constituiţi în unităţi militare, înfiinţate de Maria Tereza pentru apărarea graniţelor imperiului, Aşa se face că străbunicul meu, moş Gheorghe Berda se afla pe vremea aceea, a revoluţiei lui Avram Iancu, ostaş al Regimentului de Graniţă din Caransebeş. După adunarea poporului român de pe Câmpia Libertăţii din Lugoj, 15-17 iunie 1848, prezidată de Eftimie Murgu, Regimentul de grăniceri, o parte din el, s-a dus în armata lui Avram Iancu, în Munţii Apuseni. În această unitate se aflau douăzeci de tineri din comuna Teregova. Printre ei se afla şi moş Gheorghe Berda Berzescu. Această frumoasă istorie de familie este înregistrată de mine, strănepotul lui moş Gheorghe, de la moş Simion Leican, unchiul bunicii mele după tată, Elena Berzescu. Eu cu Ion, unchiul meu, copii fiind, păşteam oile pe dealul Poieni, unde aveam pământul nostru. Eram vecini cu moş Simion Leican. Fiind nepoţii lui, ne povestea multe lucruri. Printre altele ne spune şi această legendă:

— “Măi copii, să ştiţi că voi, din neamul vostru, al lui Berda, aţi avut un străbunic care a luptat în armata lui Avram Iancu. Pe vremea aceea, când el era bătrân, eu eram copil mai mărişor şi-l ţin bine minte. Era un om mai mult mic de statură, dar bine legat, îndesat şi brunet. Datoria voastră este să nu-l uitaţi. Să mergeţi pe urmele lui, în apărarea poporului nostru românesc. Vedeţi voi, că şi acum toţi vor să ne sară în cap şi să ne sfâşie.”

Iată deci, un mesaj al lui moş Gheorghe pentru noi cei de azi. Cuvintele de atunci, ale lui moş Simion Leican, au dospit în sufletele noastre. În adâncul fiinţei noastre, ele şi-au găsit loc, aşteptând clipa de a ţâşni. Au ţâşnit din fiinţa noastră exact după o sută de ani de la lupta Iancului. În arc peste timp, lupta Iancului de atunci se lega cu lupta vremurilor noastre, pe viaţă şi pe moarte împotriva comunismului. Parcă era ca acum. Mă văd cu pistolul în mână păşind în sus, pe coasta dealului Tomnacica, alături de uica Pătru şi uica Ion, fraţii tatălui meu. Mă conduceau spre Slatina-Timiş, împreună cu Martin Moatăr şi Martin Copăceanu, prietenii şi camarazii mei. Fusesem la o întâlnire cu Spiru Blănaru şi Petru Domăşneanu. Ore întregi am discutat cu ei despre ceea ce trebuia să facem în lupta noastră de apărare. Era 23 ianuarie 1949. Neaua era mare şi frig. Păşind la vale prin omăt, ne-am înfrăţit cu duhul lui moş Gheorghe Berda, ostaşul Iancului din 1848. Unitu-s-au atunci Duhul Iancului cu Duhul Codreanului, punte de legătură, Duhul neamului lui Berda Berzescu. De aici şi credinţa că neamul nostru românesc, poporul nostru are o misiune de la Dumnezeu. În măsura în care-şi îndeplineşte misiunea, în măsura aceea îşi va găsi un loc în faţa divinităţii. Un lucru am învăţat din tot zbuciumul acesta de luptător de o viaţă:

— “Dacă în tot ceea ce faci nu eşti curat ca lacrima, atunci totul este cenuşă."

(Atanasie Berzescu - Lacrimi și sânge, Rezistența anticomunistă din Munții Banatului, Editura Marineasa Timișoara, 1999)

✝️ Executat în lanțuri: Spiru Blănaru, comandantul luptătorilor anticomuniști din Munții Banatului (16 iulie 1949)

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Spiru Blănaru here

Ultimele cuvinte adresate fratelui său de luptă Atanasie Berzescu sunt un adevărat testament:

„Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunicii noştri, crescuţi în legea creştină”.

„a) – De când stau aici în grup cu aceşti oameni, hotărâţi să lupte până la unul, am observat un lucru extrem de important în felul lor de comportare. Deşi suntem, ca apartenenţă politică, diferiţi, ne înţelegem ca fraţii. Nu facem diferenţă între noi. Aici, după cum ştii, sunt mulţi legionari, ţărănişti, liberali şi militari. Suntem de atâta timp la un loc, nu i-am auzit o dată să facă deosebire între ei după apartenenţă politică. Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reuşit să realizăm, în ciuda păcatului, unitatea între noi. b) – În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm din drăceasca încleştare între bine şi rău. S-a realizat o prietenie, liantul fără de care nu va fi niciodată biruinţă. c) – Aş dori ca, la momentul potrivit, să ştie şi ai mei, de acasă, familia mea, prin ce am trecut şi care au fost condiţiile de viaţă şi şansele de biruinţă asupra comunismului. Ne-am împăcat cu gândul că va trebui să murim până la urmă. Eu, frateTase, am certitudinea că voi muri şi-ţi încredinţez ţie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele frământări ale mele ca om. Fiul meu, dacă va mai apuca să scape cu viaţă, la fel şi soţia mea, aş vrea să cunoască prin ce am trecut. d) – Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit. Dumnezeusă fie cu el. Dezmembrările de partid să dispară. Poporul român s-a născut creştin. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunicii noştri, crescuţi în legea creştină. Fă acest lucru, fratele meu, şi este de-ajuns pentru mine. Cei care vin după noi să ştie ce-am făcut şi ce-am gândit şi noi, în “toiul beznelor adânci”.

† 23 aprilie - 65 de ani de la moartea martirică a dârzului şi credinciosului făgărăşean Victor Metea, luptătorul anticomunist din Munţii Făgăraşului →

enter image description here

De praznicul Sfântului Mucenic Gheorghe se împlinesc 60 de ani de la executarea lui Victor Metea, luptătorul anticomunist din Munții Făgărașului. Avea 18 ani, abia terminase Liceul “Radu Negru”, când a plecat în munți. Nu avea origine “sănătoasă”, era credincios și se împotrivea ocupației sovietice. Munții Făgărașului au devenit pentru șapte ani zona liberă de comunism a României. Pentru luptătorii din munți “libertatea a luat chipul lui Dumnezeu” (așa cum frumos a scris camaradul său de luptă, Nicolae Mazilu).