"Cum vom putea fi atât de lași încât să ne mulțumim cu mântuirea noastră, dat fiind că ne primejduim propria noastra mântuire, dacă nu ne îngrijim de cea a celorlalți?

Astfel, într-o luptă, cine nu se gândește decât să scape fugind se pierde pe el însuși înainte de a-i pierde pe ai săi; dar cine luptă cu vitejie pentru a-și scoate tovarășii din primejdie, se salvează pe sine însuși, scăpându-i pe alții.

Viața aceasta e un război necontenit și suntem mereu in prezența dușmanilor, să luptăm așa cum ne poruncește împăratul și căpetenia noastră.

Să ne înțelegem toți ca să ne apărăm și să ne mântuim toți împreună."

— Sfântul Ioan Gură de Aur

• ✝️ Sfântul Ioan Gură de Aur: "... despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei ..." / De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească.

• ☦️Sfântul Ioan Gură de Aur Arhiepiscopul Constantinopulului: Nicăieri nu este atâta rău ca în erezie. Nici-o credință falsă să nu primiți chiar dacă ar fi venită sub forma dragostei. / "Cât timp Bisericile locale oficiale colaborează cu ecumenismul, folosindu-se de “bunăvoinţa” acestuia, ortodocşii cu adevărat credincioşi lui Hristos vor fi etichetaţi ca “sectari”, care se rup de la curentul comun, oameni “periculoşi” pentru pacea si ordinea publică. De aceea ei vor fi prigoniţi (II Tim. 3, 12; Apoc. 13, 7). Sectele vor fi numite “adevărate”, iar adevărata Ortodoxie va fi prigonită ca o “sectă”." — Arhimandrit Serafim Alexiev

• ✝️ Sfântul Ioan Gură de Aur: "Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el." / "Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă. Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el. Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută la corabia lui Noe scăpare de potop. Cel care are teamă de trăsnetul straşnic al anatemei, care omoară sufletul şi trupul, acela să ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său, cu ajutorul legilor bisericeşti şi să se supună în toate maicii sale – Biserica… După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească.” — Sfântul Ioan Gură de Aur

• 🍩 Sfântul Ioan Gură de Aur: Daţi lucruri pieritoare şi veţi primi fericirea veşnică / "Aveţi un ban? Cumpăraţi cerul! Nu aveţi bani? Dăruiţi un pahar cu apă, o pâine şi veţi primi Raiul. Daţi lucruri pieritoare şi veţi primi fericirea veşnică. Miluiţi pe cel sărac şi chiar dacă veţi tăcea la Judecată, o mie de guri vă vor lua apărarea..." — Sfântul Ioan Gură de Aur

• 👨‍👩‍👧‍👦 Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre Căsătorie — Unitatea Familiei / După cum, atunci cînd bărbatul şi femeia sunt neuniţi, nu e nimic sănătos în casa lor, chiar dacă lucrurile ar merge bine, tot aşa, cînd domneşte pacea şi unirea, nimic nu va fi neplăcut, chiar dacă s-ar ivi mii de furtuni în aceeasi zi. Dacă căsătoriile se vor face astfel, şi copii vor putea fi crescuţi în lucrarea faptelor bune. Când femeia va fi cinstită, înţeleaptă şi împodobită cu toate virtuţile, va putea să câştige cu totul un bărbat pe care să-l şi stăpînească prin puterea dragostei ei, şi, cînd l-a ciştigat, să găsească în el un tovarăş plin de rîvnă pentru creşterea copiilor. Şi va îndemna chiar pe Dumnezeu să privească cu grijă asupra lor. Atunci cînd chiar Dumnezeu ajută astfel de gospodării aşa de bine îndreptate, îngrijind chiar el de sufletele copiilor, toate chinurile vor pieri, totul va fi iubire în casă, ca şi în sufletele stăpînilor. — Sfântul Ioan Gură de Aur

1. Îngrijește-te zilnic de suflet.

2. Trebuie să dobândești dumnezeiasca dreptate, iar nu logica – doar atunci harul lui Dumnezeu va veni la tine.

3. Înainte de a face ceva, gândește-te: „Oare Hristos vrea să fac eu aceasta?”. Apoi acționează în consecință.

4. Tu însuţi să lucrezi desăvârşit ascultarea, pentru a putea vorbi altora, mai târziu, cu privire la virtutea ascultării.

5. Nu-ul pe care îl spui oamenilor trebuie să fie un nu, iar da-ul trebuie să fie un da. Nu te preface. Spune ceea ce gândești, chiar dacă aceasta face rău celuilalt. Totuşi, spune-o cu bunătate şi nu-l lăsa pe celălalt fără câteva explicaţii.

6. Trebuie să ai și să păzești această demnitate duhovnicească: să fii mereu cu luare-aminte la ceea ce le place fraţilor monahi, iar nu la ceea ce-ţi place ție.

7. În fiecare zi să citești un pasaj din Noul Testament.

8. Nu privi la ceea ce fac alţii, nici nu cerceta cum şi de ce o fac. Propriul tău obiectiv este curățarea sufletului şi desăvârşita supunere a minţii dumnezeiescului har. Aşadar, să ai grijă tu de tine: să te rogi, să studiezi, să spui smerit rugăciunea lui Iisus, să ştii că ai absolută trebuinţă de milostivirea lui Dumnezeu.

— Sfântul Paisie Aghioritul

"Noi, ortodocșii, nu urmărim decât salvarea sufletului și câștigarea Împărăției Cerurilor și acest lucru ni-l poate oferi Biserica Ortodoxă.

Una este doar Biserica Ortodoxă Sobornicească și Apostolească, celelalte ce se numesc “biserici” nu sunt biserici, ci sămânța stearpă a diavolului în lanul de grâu al lui Hristos".

— Sfântul Lavrentie de Cernigov

✝️ Sfântul Lavrentie de Cernigov îi contrazice pe Episcopii semnatari care au participat la sinodul din Creta (2016)

☦️ Sfântul Lavrentie de la Cernigov: Lepădarea de Biserică este un păcat de neiertat, atât în viața asta cât și în viața cealaltă. Asta-i hulă împotriva Duhului Sfânt.

☦️ Starețul Lavrentie de Cernigov: "Frații mei și onorați părinți, voi un lucru nu-l pricepeți și nu-l știți. Eu nu spun doar pentru Rusia noastră, ci pentru întreaga lume. Cuvintele mele sunt adevărate, iar mie mi le-a arătat pe toate Duhul Sfânt, prim milostivirea Bunului Dumnezeu asupra mea."

1. De aceea eu, cel întemniţat întru Domnul, din suflet vă rog să umblaţi cu vrednicie, potrivit chemării cu care aţi fost chemaţi,
2. cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, întru iubire îngăduindu-vă unii pe alţii,
3. străduindu-vă să păstraţi unitatea duhului întru legătura păcii.
4. Un singur Trup şi un singur Duh, aşa cum aţi şi fost chemaţi la o singură Nădejde a chemării voastre;
5. un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez,
6. un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, Care este peste toţi şi prin toţi şi'ntru toţi.
7. Dar fiecăruia dintre noi i s'a dat harul după măsura darului lui Hristos.
8. Pentru aceea zice: Suindu-Se la înălţime, robit-a robia şi daruri datu-le-a oamenilor.
9. Iar aceea că S'a suit – ce înseamnă decât că El mai întâi S'a pogorît în părţile cele mai de jos ale pământului?
10. Cel ce S'a pogorît, El este şi Cel ce S'a suit mai presus de toate cerurile, pentru ca să umple totul. –
11. Şi El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători,
12. ca să-i pregătească pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos,
13. până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos;
14. ca să nu mai fim copii, clătinaţi de valuri şi purtaţi de orice vânt de'nvăţătură încoace şi'ncolo prin viclenia oamenilor, prin meşteşugul lor de a atrage'n rătăcire;
15. ci'n iubire trăind după adevăr, în toate să creştem întru El Care este Capul, Hristos,
16. dintru Care întregul trup, bine alcătuit şi bine încheiat prin toate legăturile care-l hrănesc după lucrarea fiecărei părţi la măsura ei, îşi face creşterea spre a se zidi el însuşi întru iubire.
17. Aşadar, aceasta spun şi mărturisesc întru Domnul: de acum să nu mai umblaţi aşa cum umblă păgânii în deşertăciunea minţii lor,
18. întunecaţi fiind la minte, înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor;
19. fiind ei în nesimţire, s'au dat pe ei înşişi neruşinării, spre nesăţioasa săvârşire a tot felul de necurăţii.
20. Voi însă nu aşa L-aţi primit în învăţătură pe Hristos,
21. dacă într'adevăr L-aţi ascultat şi dacă aţi fost învăţaţi întru El aşa cum este adevărul întru Iisus:
22. Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin poftele înşelăciunii,
23. să vă înnoiţi în duhul minţii voastre
24. şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului.
25. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia ne suntem mădulare.
26. Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi; peste mânia voastră să nu apună soarele,
27. nici să-i daţi diavolului prilej.
28. Cine-a furat să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească lucrând cinstit cu mâinile sale, ca să aibă să dea celui ce are nevoie.
29. Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai cel care este bun spre zidirea cea de trebuinţă, pentru ca el să dea har celor ce-l aud.
30. Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.
31. Să piară de la voi toată amărăciunea şi întărâtarea şi mânia şi strigarea şi blasfemia împreună cu toată răutatea.
32. Ci fiţi buni între voi, milostivi, iertându-vă unul altuia, aşa cum şi Dumnezeu v'a iertat vouă întru Hristos.

📊 Știați că?... populația Pământului este de 8 miliarde, dintre care ... / [...] Prețuiește ceea ce ai. Ceea ce ești. Ceea ce ți-a mai rămas de trăit. Fii RECUNOSCATOR. Ai motive să fii.

Toți se vor mântui? Nu! Dumnezeu este milostiv, dar nu pentru toți; nimeni nu poate să vă ajute dacă voi înșivă nu vă străduiți să vă mântuiți. Având voia liberă, trebuie să lucrați și voi la mântuirea voastră. Iar omul își mântuie sufletul împlinind poruncile lui Dumnezeu și sărind în ajutorul aproapelui. ~ Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos

✝️ Părintele Arsenie Papacioc: "Participarea la Sfânta Liturghie e mai necesară decât lumina și aerul"

Cine spune că-i credincios și nu merge la Biserică, acela să știe că de fapt, nu-i credincios, pentru că nu are nici măcar atâta credință cât să-l mâne până la Biserică.

✝️ Când credința ortodoxă este amenințată de căderea în erezie, nu se face niciun fel de compromis❗

"Canoanele sunt elastice, se pot face pogorăminte când există pocăință din partea penitentului, când e vorba de păcatele omenești, dar până la erezie!

Când credința ortodoxă este amenințată de căderea în erezie, nu se fac niciun fel de compromisuri, niciun fel de pogorăminte, pentru că aici e vorba de Adevăr, adică de Hristos! Nu ne jucăm cu Hristos, care este Adevărul absolut!"

"Nu aperi un cozonac frumos de Paști, tu aperi Adevărul măi, adică pe Hristos!"

— spunea vrednicul de pomenire, Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc.

✝️ Cuvânt mare vă spun: în ordinea cea mai duhovnicească nici nu există cădere – există numai ridicare

Nu vă îngrijoraţi deloc pentru că nu puteţi mai mult.

“Rămâneţi la nivelul acesta şi mulţumiţi. Acest lucru nu este puţin. Nu este bine să cereţi daruri mai mari. Dacă sunteţi sincer smerit cu înţelegerea la nivelul minţii sunteţi destul de bogați. Nu vă alarmaţi. Împliniţi cât puteţi prin dragoste creştină şi multe frumuseţi duhovniceşti vor veni singure fără de veste. Deci mulţumiţi-vă cu puţin.

Deja purtaţi o forţă cu destulă rodire şi mai ales să nu vă pierdeţi încrederea în aceste posibilităţi.

Purtaţi un zâmbet ascuns în inimă pentru toţi, cu adevărat pentru toţi şi aceasta este deja o mare depăşire decât să rămâneţi într-o excesivă meditaţie.

Lucrurile minunate nu se cerşesc, ci se cuceresc şi aceasta mergând liniştite şi treze şi libere pe singurul vostru drum. În felul acesta purtând pe Hristos, Dumnezeu se va îngriji El să vă aprindă.

[…]

Nu pierim de focul ispitelor care ne căleşte şi ne dă culoare smerită şi luminoasă.

Proverb indian: „Focul înnegreşte ce nu poate arde”.

Să fie inima veselită, inima aceasta, pe care am dăruit-o curată şi cu atâta râvnă celui mai ales şi mai puternic Prinţ al Cerurilor Cerurilor – Iisus Hristos, inima aceasta care poate aprinde în ea o lume mică, şi un Dumnezeu mare întreg. Chiar dacă sîngerează să nu abdice.

Există o singură frumuseţe – curăţia, şi o singură liniştire statornică şi adevărată - de a sluji singur lui Dumnezeu şi repet: înaintea ochilor noştri să nu fie nimic înalt, mare, frumos, plăcut fără numai unul Dumnezeu.

Nu vă descurajaţi. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice şi o mare taină a vieţii duhovniceşti: de a ne ridica, de a nu rămâne pe piatra grea şi îngrozitoare a căderii.

Cuvânt mare vă spun: în ordinea cea mai duhovnicească nici nu există cădere – există numai ridicare.

Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou, cât timp sufletul nu abdică.

Vă spun cu gândul de a rămâne într-o neîntreruptă încurajare.

Am zis şi mi-am mântuit sufletul meu.”

— Arhimandrit Arsenie Papacioc

Dumnezeu este bun; El vrea ca toți să ne mântuim. Dacă ar fi fost să se mântuiască numai puțini, atunci de ce S-ar mai fi răstignit Hristos? Poarta Raiului nu este strâmtă. Îi încape pe toți oamenii care se pleacă cu smerenie și nu sunt umflați de mândrie. Numai să se pocăiască, adică să-I dea lui Hristos povara păcatelor lor, după care vor putea trece ușor prin poartă.

După aceea avem și îndreptățirea că suntem făcuți din pământ, nu suntem numai duh, ca îngerii. Dar suntem fără de răspuns atunci când nu ne pocăim și nu ne apropiem cu smerenie de Mântuitorul nostru. Tâlharul de pe Cruce numai un iartă-mă a spus și s-a mântuit (Lc. 23, 40-43). Mântuirea omului depinde de secundă, nu de minut. Omul se mântuiește chiar și cu un singur gând smerit, în timp ce, dacă aduce un gând de mândrie, le pierde pe toate.

Trebuie să ne mântuim numai prin mărinimie. Nu există durere mai mare pentru Dumnezeu decât aceea de a-l vedea pe om in iad. Cred că de vom avea recunoștință față de multele binecuvântări ale lui Dumnezeu și un comportament smerit și cu dragoste față de chipurile Lui – semenii noștri – împreună cu puțină nevoință făcută cu mărime de suflet, este îndeajuns ca să avem sufletul odihnit atât în viața aceasta, cât și în cealaltă.

— “Trezire Duhovnicească II” – Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești (Editura Evanghelismos, București – 2017).

"Dumnezeu primeşte pe om la pocăință până la ultima lui suflare, dacă se întoarce din toată inima şi cinsteşte pe Maica Domnului.

Să aveți mare evlavie către Ea, că fericită este casa şi familia care are în casă icoana Maicii Domnului.

În fiecare zi să citiți Acatistul şi Paraclisul Ei.

Dacă nu ar fi Maica Domnului în ceruri, lumea aceasta s-ar fi pierdut de două mii de ani.

Ea pururea stă în genunchi şi se roagă Preasfintei Treimi.

Ea este a patra față duhovnicească din ceruri."

— Părintele Cleopa Ilie

Un vrăjitor, pe nume Misitis, avea un prieten, care era un bun creștin. Vrând să-l tragă și pe creștin la vrăjitorie, îi spune:

– Mergem într-o plimbare prin cetate (Constantinopol)?

– Mergem, spuse creștinul fără să bănuiască nimic.

Pe drum le apăru înainte un turn, prin nălucire vrăjitorească. Intrând creștinul înăuntru, s-a aflat înaintea unei adunări a demonilor. De îndată ce diavolul l-a văzut pe vrăjitor, l-a primit cu cinste și l-a întrebat despre creștin:

– Acesta cine este?

– Robul tău este.

– Robul meu este? întrebă diavolul.

– Sunt robul Tatălui și Fiului și Sfântului Duh! a răspuns creștinul, făcându-și cruce.

Și îndată au dispărut toate, precum și Mesitis pe care l-au luat demonii în iad, încă în trup fiind. Creștinul s-a suit pe cal și s-a întors. Pe drum a întâlnit un prieten de-al său care era ofițer și i-a spus:

– Mergem la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne să ne rugăm?

– Mergem.

Au mers la Biserică și nu era nimeni acolo. Au îngenuncheat și au început să se roage. Ofițerul vedea că ochii lui Hristos din Icoana Sa priveau la prietenul său. La început s-a gândit că așa este pictura. A schimbat locul, a mers când încolo, când încoace. De oriunde privea, ochii lui Hristos erau ațintiți asupra prietenului său. Atunci supărat I-a spus:

– Hristoase, privește și la mine! De ce nu mă privești?

Și a auzit o voce din Icoană zicându-i:

– Tu, din ceea ce Îți dau, dai. (Căci ofițerul era foarte milostiv). Pe acesta însă îl privesc, fiindcă Îi sunt dator. Acesta M-a mărturisit înaintea demonilor. De aceea și Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu din Ceruri!

Vedeți răsplata mărturisirii?

Iar noi, deși acum suntem precum cei pierduți de răutate și de păcatele noastre, dacă rămânem statornici în mărturisirea noastră, vom fi mărturisitori chiar și fără să ne dăm seama, printre cetele Îngerilor și ale Sfinților în Ierusalimul cel de Sus. Și vom avea cunună pe cap, vom străluci precum soarele lângă Hristos, vom vedea dumnezeiescul Său Chip și vom prăznui Paștele cel veșnic!

Să ne învrednicim și noi, smeriții și netrebnicii, de cercetarea Duhului Sfânt, ca să ne dea iertarea păcatelor noastre, să ne dăruiască renaștere duhovnicească, ca să putem ajunge la mucenicie pentru dragostea lui Hristos și să ne desfătăm de Paștele veșnic! Amin.

Extras din Arta Mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.

Pentru fiecare copil ucis în pântece Părintele dădea canon câte 500 de închinăciuni.

El spunea ca este păcat să avem televizor în casă și ce păcat este..., pentru că tot ceea ce este arătat pe el contrazice toate poruncile lui Dumnezeu. De exemplu, porunca spune - iubește-l pe Dumnezeu... și aici - Nu-l Iubi. Se spune: "Iubește-ți aproapele". și aici spune să nu-l iubești. Așa că Părintele Gurie spunea că televizorul este o fereastră spre iad, iar diavolul trimite pe pământ de acolo, prin intermediul ecranului, tot ceea ce este necesar pentru distrugerea oamenilor. Prin televizor în casă intră curvia, beția, tot felul de certuri, de aceea rare sunt familiile care acum păstrează evlavia.

Am ajuns pe treptele Bisericii (eram 15 persoane la acea vreme), iar acolo stătea un cerșetor. Părintele și-a scos portofelul în fața tuturor, i-a dat cerșetorului niște bani și a spus: "Aceasta este milostenia pentru ca cerșetorul să intre în Împărăția Cerurilor. Apoi a arătat cu degetul spre scările care duc la Biserică și a spus: "Și aceasta este scara de intrare în Împărăția Cerurilor". Părintele Gurie binecuvânta întotdeauna să dăm milostenie săracilor cu cuvintele: "Luați pentru pâine pentru Hristos!"

La întrebarea "Cum să ne mântuim?", părintele Gurie a spus următoarele:

• Citiți Evanghelia și parcurgeți împreună cu Hristos întreaga cale a suferințelor Sale și simțiți toate suferințele Lui ca pe propria persoană. Amintiți-vă de aceasta în fiecare zi;

• Faceți o listă mai mare cu numele celor adormiți și amintiți-vă mai des de ei. Este un ciclu: tu te rogi pentru ei, ei se roagă pentru tine;

• Citește zilnic Rugăciunile Cincizecimii.

• Nu acceptați pecetea lui Antihrist și a tuturor înaintea mergatorilor săi cu numărul "666" (cu un cod de bare), nu vă închinați chipului fiarei - televizor, calculator;

• Împărtășiți-vă mai des cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Fugiți, târâți-vă la Biserică cât mai puteți. Iar când va veni Antihristul și se va așeza pe tron, atunci vor schimba toată slujba (vor schimba "Crezul", "Tatăl nostru"), atunci harul lui Dumnezeu va părăsi Biserica și va fi imposibil să te duci acolo.

• Mulțumiți-i lui Dumnezeu pentru toate.

• Rugați-vă noaptea, de la ora 24.00 la ora 3.00. Rugăciunea de noapte este de patruzeci de ori mai puternică decât cea din timpul zilei;

• Strigă la rugăciune pentru ca Dumnezeu să te audă; așa cum strigă un prunc când îi este foame, pentru ca mama lui să audă chiar și în apartamentul vecin;

• Cereți înmulțirea credinței în Dumnezeu.

• Nu scuipați pe jos, altfel vrăjmașul vă va cunoaște gândurile și vă va putea controla cu ușurință;

• Faceți Sfânta Cruce pe tot: drumul, masa, mijloacele de transport, ușa, apa, etc. Dușmanul așteaptă peste tot să te prindă (mai ales pe apă);

• Înainte de a spune, a lua, a face ceva: "Doamne Binecuvintează-ma" Nu vă grăbiți să răspundeți, mai ales să promiteți ceva. Părintele Gurie nu promitea nimic, ci spunea: "Dacă nimic nu mă va împiedica, atunci poate voi veni". Iar dacă nu ne îndeplinim promisiunile, păcătuim din nou.

Întotdeauna să ai la tine un creion și un caiet în care să-ți scriii păcatele imediat ce păcătuiești. Iar la spovedanie citește-le pe toate. Ar trebui să te spovedești o dată în toată viața ta, de la vârsta de șapte ani. Stai jos și scrie într-un caiet toate păcatele pe etape: copilărie, adolescență, viața de dinainte de căsătorie, viața de după căsătorie, munca ... Această spovedanie îți va șterge toate păcatele. Dar nu ascundeți nimic în mod conștient. Dacă ți-e rușine să o citești singur, dă-i-o Preotului. Această rușine este falsă, este de la vrăjmaș, care vrea să ne tragă în iad pentru veșnicie. Întindeți mâna deasupra focului - vă doare? Și dacă îți bagi tot corpul în foc? Focul gheenei este cu atât mai puternic decât focul pământesc cu cât focul pământesc diferă de focul gheenei. La spovedanie, nu este important să numești detaliile păcatului, ci este important să numești păcatul pe care l-ai săvârșit tu însuți (și nu alții). La Judecata de Apoi, fiecare va răspunde pentru păcatele sale. Nu urmați mulțimea spre iad, ci căutați-vă propria cale spre Dumnezeu. Cereți-i lui Dumnezeu darul Duhului Sfânt. Dacă El nu este prezent, va intra un duh necurat. Sufletul nu este niciodată gol.

Noi pierdem timpul în care am putea să facem rugăciune, această avere prețioasă dăruită de Dumnezeu, ce ni se scurge printre degete.

Astfel, nu cumpăram lucruri prețioase, folositoare pentru Împărăția lui Dumnezeu, și diavolul râde de noi și ne azvârle afară.

De aceea, cumpăram trândăvie, lipsa de grijă, grăire în deșert, osânda, risipirea minții, cugete nefolositoare, și toate acestea înseamnă cheltuirea timpului prețios al vieții.

Din nefericire, mâine ne vom găsi în acest ceas în care frații s-au găsit cu puțin mai înainte și vom zice:

„Ce-am făcut? Cum mi-am bătut joc de mine si m-am lăsat înșelat? Dar nu m-așteptam să mor atât de repede!“

Să luăm aminte fraților până nu este prea târziu.

Tocmai de aceea, trebuie să fim atenți în toate.

Să avem mare grijă.

Vom trece prin niște încercări înfricoșătoare.

— Pr. Efrem Filotheitul

Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.

• Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.

• Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.

• Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.

• Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.

• Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.

• Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.

• Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.

• Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.

• Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.

• Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.

• Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea.

• De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală.

• Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.

— Și care sunt nevoile sufletului, părinte?

— Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească.

traducere şi adaptare: Laura Enache / sursa: ΑΓΙΟΡΕΙΤΙΚΟ ΒΗΜΑ www.agioritikovima.gr

Când scad cele ale trupului, cresc cele ale sufletului.

Ce este postul?

"Postul este înfrânarea de toate mâncărurile, sau, la caz de boală, numai de unele, de asemenea și de băuturi și de toate cele lumești si de toate poftele cele rele, pentru ca să poată creștinul să își facă rugăciunea lui mai cu înlesnire și să îi fie milostiv Dumnezeu. Încă și pentru a ucide poftele trupului și a primi harul lui Dumnezeu ... "

Postul este o faptă de virtute, un exercițiu de înfrânare a poftelor trupului și de întărire a voinței, o formă de pocăință, deci mijloc de mântuire. Dar este în același timp, și un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că el este o jertfă, adică o renunțare de bună voie la ceva care ne este îngăduit, izvorâtă din iubirea și respectul pe care îl avem față de Dumnezeu.

Postul este și un mijloc de desăvârșire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei și sârguinței noastre, spre asemănarea cu Dumnezeu și cu îngerii, care n-au nevoie de hrană. «Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană - zice Sf. Simion al Tesalonicului. Este viață și petrecere îngerească, pentru ca îngerii sunt fără hrană. Este omorârea trupului, că acesta hrănindu-se, ne-a făcut morți; și izgonirea patimilor este postul, căci lăcomia întărâtă patimile trupului».

Care e rostul și folosul postului?

Postul folosește și sufletului și trupului, pentru că întărește trupul, ușurează și curățește sufletul. Păstrează sănătatea trupului și dă aripi sufletului. De aceea, Legea Veche îl recomandă și îl impune de atâtea ori (Ies. 34, 28; Deut. 9, 9;18; Jud. 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58; Ioil 2,15). „Nu fi nesățios întru toată desfătarea și nu te apleca la mâncăruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere și nesațiul va veni până la îngrețoșare. Pentru nesațiu, mulți au pierit; iar cel înfrânat își va înmulți viața”, zice Înțeleptul Isus, fiul lui Sirah (37, 32-34). Mântuitorul însuși a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2 și Luca 4, 2): El ne învață cum să postim (Matei 6,16-18) și ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post și rugăciune (Matei 17, 21; Marcu 9, 29).

Posteau de asemenea Sfinții Apostoli și ucenicii lor (Fapte 13, 2, 3; II Cor. 6, 5); ei au și rânduit postul pentru toți creștinii. Sfinții Părinți laudă și recomandă postul cu stăruință: Iată ce spune, de pildă, Sf. Ioan Gură de Aur:

Postul potolește zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curățește și înaripează sufletul, îl înalță și îl ușurează.

De câte feluri este postul după asprimea lui?

După asprimea lui, postul poate fi de mai multe feluri:

Ajunare desăvârșită, adică atunci când nu mâncăm și nu bem nimic cel puțin o zi întreagă. Postul aspru sau uscat (xhroragiva) sau ajunarea propriu-zisă, atunci când mâncăm numai spre seară mâncăruri uscate (pâine și apă, fructe uscate, semințe etc).

Postul obisnuit sau comun, când mâncăm la orele obișnuite, dar numai „mâncăruri de post”, adică ne înfrânăm de la „mâncărurile de dulce” (carne și pește, brânză, lapte, ouă, vin, grăsime).

Postul ușor (dezlegarea), când se dezleagă la vin, pește, icre și untdelemn, cum se prevede în Tipic, la anumite sărbători care cad în cursul posturilor de peste an.

De câte feluri este postul, după lungimea lui?

De două feluri:

• Post de o zi și
• Post de mai multe zile.

Care sunt posturile de o zi și pentru ce au fost așezate?

Sunt posturile pe care le ținem:

Miercurea și vinerea din fiecare săptămână, în amintirea Patimilor Domnului: miercurea au făcut sfat cărturarii și arhiereii iudeilor să prindă pe Hristos, iar vinerea L-au răstignit pe cruce. Tot în această zi, după Tradiție, mâncase Adam din pom, lucru pentru care a fost izgonit din rai. Ziua Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), în amintirea Patimilor Domnului pe cruce (dezlegare la untdelemn și vin).

Ziua tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august), zi de post și plângere pentru cel care a fost cel mai zelos propovăduitor și împlinitor al postului și al pocăinței (dezlegare la untdelemn și vin). Ajunul Bobotezei (5 ianuarie): post așezat și rămas din vremea când catehumenii se pregăteau prin post și rugăciune pentru primirea Botezului a doua zi. Se ajunează în orice zi ar cădea, iar a doua zi se ia Aghiazma pe nemâncate.

Cei ce vor să prisosească în evlavie sau să facă anumite făgăduințe sau legăminte față de Dumnezeu, pentru felurite pricini, pot să postească și în alte zile de peste săptămână decât cele orânduite de Biserică. Cea mai potrivită este ziua de luni. În nici un caz să nu se postească sâmbata sau duminica. Postul acesta de bună voie nu are însă valoare decât atunci când păzim și zilele de post orânduite de Biserică.

Când nu se postește miercurea și vinerea?

Fie pentru însemnătatea sărbătorilor mari, adică pentru a nu se șterge prin post bucuria praznicului Nașterii Domnului, al Învierii, al Rusaliilor, fie pentru prisosința postului dinaintea acestor sărbători mari sau pentru a nu ne asemăna cu unii eretici, Biserica îngăduie să mâncăm de dulce miercurea și vinerea în anumite răstimpuri din cursul anului. Aceste zile sunt numite de dezlegare (a postului) și sunt însemnate în calendare cu cuvântul harți.

Iată când nu se postește miercurea și vinerea:

• În Săptămâna luminată (săptămâna Paștilor).
• De la Nașterea Domnului până în ajunul Bobotezei.
• În săptămâna de după Rusalii (înainte de începutul postului de Sân-Petru).
• În săptămâna întâi a Triodului (între Duminica Vameșului și a Fariseului și Duminica Fiului Risipitor).
• În săptămâna Brânzei (înaintea lăsatului sec pentru Postul Paștelui); se dezleagă numai la lapte, oua și brânză.
• Nu se postește, de asemenea, în ziua Nașterii Domnului și cea a Bobotezei, când aceste sărbători cad miercuri sau vineri.

Care sunt posturile de mai multe zile din cursul anului?

• Postul Paștelui,
• Postul Crăciunului,
• Postul Sânta-Mariei și
• Postul Sân-Petrului.
• Ce este postul Paștelui?

Postul Paștelui, Postul Mare sau Paresimile (de la cuvântul latinesc "quadragessima" "patruzeci") este postul dinaintea Paștelui. E așezat în cinstea Patimilor Domnului și ne amintește de postul de patruzeci de zile al Mântuitorului în pustie, înainte de a ieși în lume pentru propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2 și Luca 4, 2). E totodată vreme de pregătire, prin post, rugăciune și pocăință, pentru apropierea cu vrednicie de Sfântul Trup și Sânge, întrucât, de obicei, la Paști se împărtășesc toți credincioșii. Ține șapte săptămâni, începând cu Duminica lăsatului sec de brânză (Duminica izgonirii lui Adam din rai) și se încheie în noaptea Paștelui, la Înviere. E cel mai vechi, mai lung și mai de seamă dintre posturile bisericești. Nu se mănâncă nici pește, nici untdelemn și nu se bea vin. Se dezleagă la vin și untdelemn numai sâmbăta și duminica (pentru că în aceste zile se face Liturghie deplină), iar la pește, numai în ziua de Buna-Vestire și de Florii (pentru ca sunt praznice mari).

Sunt scutiți de ajunare numai copiii, lăuzele, bătrânii și bolnavii sau cei neputincioși, precum și cei aflați în situații speciale. Cu deosebită evlavie trebuie să postim prima și ultima săptămână din Postul Paresimilor.

Ce este postul Crăciunului?

Postul Crăciunului este postul dinaintea Nașterii Domnului. Ține 40 de zile (15 noiembrie - 25 decembrie). Lăsăm sec în seara de 14 noiembrie (ziua Sf. Filip); iar dacă această zi cade miercuri sau vineri, începem postul cu o zi mai înainte. E așezat pentru a ne pregăti spre cuviincioasa întâmpinare a Nașterii Domnului și închipuie noaptea în care trăia omenirea dinainte de Mântuitorul, când Patriarhii și Drepții Legii vechi așteptau venirea Lui, cu post și rugăciune. Ne aduce aminte îndeosebi de postul de 40 de zile al lui Moise în pustie, înainte de primirea Legii (Ieș. 34, 28). Se dezleagă la pește în ziua de 21 noiembrie (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului), fiind praznic mare. În ziua cea din urmă a acestui post (Ajunul Crăciunului) se ajunează, adică nu se mănâncă nimic până la ivirea luceafarului de seară, care închipuie steaua Magilor; apoi mâncăm uscat: semințe, poame, turte sau covrigi. Tot în această seară, pe alocuri, slujitorii Bisericii umblă cu Icoana Nașterii, cântând troparul Crăciunului și aducând astfel, în casele creștinilor, vestea cea bună a marii sărbători din ziua următoare. În ziua Crăciunului, în orice zi ar cădea, mâncăm de dulce.

Ce este Postul Sântă-Măriei?

Postul Sântă-Măriei Mari (sau postul lui August) este postul dinaintea Adormirii Maicii Domnului. E așezat în cinstea Maicii Domnului, amintindu-ne de postul cu care aceasta, după tradiție, s-a pregătit spre trecerea ei la cele veșnice. Ține două săptămâni: de la 1-15 august. Lăsăm sec la 31 iulie seara; iar dacă această zi ar cădea miercuri sau vineri, lăsăm sec cu o zi înainte. Se dezleagă la pește în ziua Schimbării la Față (6 august), fiind praznic mare. Dacă ziua Sântă-Măriei (15 august) cade miercuri sau vineri, nu mâncăm de dulce, ci se dezleagă numai la pește. În timpul acestui post se citește mai cu deosebire Al doilea Paraclis al Maicii Domnului, pe care îl găsim în Ceaslov.

Pentru ce s-a așezat și cât ține postul Sân-Petrului?

Postul Sân-Petrului, adică al Sfinților Apostoli Petru și Pavel, e așezat în cinstea acestor doi Sfinți Apostoli, a căror moarte mucenicească se serbează la 29 iunie și care s-au ostenit cel mai mult pentru vestirea Evangheliei și pentru răspândirea credinței creștine. Totodată ne aduce aminte de postul cu care Sf. Apostol Pavel, împreună cu Varnava, s-au pregătit înainte de trimiterea lor la propovăduire, din porunca Duhului Sfânt (Fapte 13, 2-3; Isaia 58, 3-7). Acest post are o lungime schimbătoare, întrucât începutul lui atârnă de data Rusaliilor. Se lasă sec în Duminica întâi după Rusalii (a tuturor sfinților) și se postește până în ziua de Sân-Petru (29 iunie). Dacă această zi cade miercuri sau vineri nu mâncăm de dulce. E un post mai ușor; se dezleagă marțea și joia la vin și untdelemn, iar sâmbăta și duminica și la pește.

Cum trebuie să postim?

Respectarea posturilor este o datorie a bunului credincios, care este cuprinsă în porunca a doua a Bisericii. Sfintele Soboare și rânduielile date de Sfinții Părinți pedepsesc cu asprime pe cei ce nu păzesc posturile (Can. 69 al Sf. Apostoli). Dar trebuie să postim nu numai cu trupul, ci și cu sufletul. Adică nu numai mâncând de post, ci și înfrânându-ne totodată de la patimi, păcate și ispite. Odată cu înfrânarea de la mâncărurile de dulce, să ne silim a ne curăți nu numai trupul, ci și sufletul, petrecând în rugăciune și pocăință. Postul întreg, adevărat și desăvârșit este deci nu numai cel trupesc, ci și sufletesc: postul de bucate, împreună cu cel de fapte, postul de mâncare și totodată de purtări. Așa ne îndeamnă Biserica, prin cântările ei din slujbele Postului celui Mare: «Să postim, post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăți, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat și bineprimit». Iar Sf. Ioan Gură de Aur zice: «Postiți? Arătați-mi-o prin fapte. Cum? De vedeți un sărac, aveți milă de el; un dușman, împăcați-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiați; o femeie frumoasă, întoarceți capul. Nu numai gura și stomacul vostru să postească, ci și ochiul, și urechile, și picioarele, și mâinile voastre, și toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate și de hrăpire și de lăcomie. Picioarele, nealergând la priveliști urâte și în calea păcătoșilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumusețile străine... Gura trebuie să postească de sudalme și de alte vorbiri rușinoase».

— Sursa: "Învățătura de Credință Ortodoxă. Mitropolia Moldovei și Bucovinei. Editura Doxologia."

"Noi, ortodocșii, nu urmărim decât salvarea sufletului și câștigarea Împărăției Cerurilor și acest lucru ni-l poate oferi Biserica Ortodoxă. Una este doar Biserica Ortodoxă Sobornicească și Apostolească, celelalte ce se numesc “biserici” nu sunt biserici, ci sămânța stearpă a diavolului în lanul de grâu al lui Hristos". — Sfântul Lavrentie de Cernigov

Sfântul Lavrentie din Cernigov – după numele său de botez, Luca Evseevici Proscura – s-a născut în anul 1868, în localitatea rusească Karilsk, din regiunea Cernigov. Părinţii săi, Evsevii şi Hristina, au fost oameni simpli, dar muncitori şi credincioşi. Din cei şapte copii ai familiei, cinci erau băieţi, Luca fiind cel mai mic dintre aceştia. Muncind încă de mic, împreună cu toţi membrii familiei sale, tânărul Luca a avut o viaţă destul de grea; copil fiind, din pricina unei căzături la joacă, el va şchiopăta toată viaţă cu un picior. Rămas orfan de tată încă de mic, iar mama lui căzând la pat, lui Luca i-au revenit mai toate sarcinile casei, ceilalţi fraţi muncind afară.

Studiile elementare au fost urmate de tânăr la Şcoală din satul natal. Pentru că avea o minte luminată, profesorul l-a rânduit să aibă grijă de elevii mai mici. Încă din această perioadă a copilăriei, Luca a simţit o atragere deosebită faţă de muzică bisericească, precum şi faţă de cântările vechi bisericeşti. Astfel, nu după multă vreme, Luca avea să cânte foarte bine la vioara, iar mai apoi, în corul bisericii, precum era obiceiul elevilor. La numai 12 ani, tânărul îi îndrumă pe ceilalţi corişti, iar la 14 ani ajunsese deja să conducă întregul cor al bisericii din sat.

Încă de mic, tânărul Luca a avut o viaţă curată şi o rugăciune smerită; pentru aceasta, el a fost învrednicit de Dumnezeu cu multe daruri duhovniceşti. Astfel, adesea îl vedea pe diavol, fie când mergea singur pe drum, fie când lucra ceva în casă, ori în curte. Cum era şi firesc, dorinţa după viaţă monahală nu a întârziat să apară în inima tânărului.

Când avea putinţă, Luca mergea la Mănăstirea Rahla, aflată la o distanţă de 19 kilometri de satul său, spre a lua aminte la viaţă monahilor rugători. Abia după moartea mamei sale, renunţând la partea sa de moştenire, Luca a mers la mănăstirea iubită, spre a se călugări. Aici, stareţul l-a rânduit pe tânăr în corul bisericii, aşteptând momentul potrivit spre a-l călugări.

În scurtă vreme, vestea despre viaţă curată şi mintea luminată de har a tânărului Luca s-a răspândit în toată regiunea. Astfel, episcopul Antonie, care purta de grijă locului în care se află mănăstirea, l-a luat pe tânărul nevoitor, spre întristarea călugărilor de la Mănăstirea Rahla, şi l-a aşezat în Mănăstirea Sfânta Treime, o mănăstire din localitatea Cernigov. Cu această ocazie, episcopul a spus călugărilor: „Ăsta e un aşa Luca, de care o să întrebe toată lumea”.

Luca s-a întristat de dorinţa episcopului, el iubind mult mănăstirea în care se instalase dintru început, însă în noaptea cu pricina, Maica Domnului de la Cernigov i-a apărut şi l-a binecuvântat. A doua zi, în zori, luând binecuvântare de la stareţ, Luca a plecat la drum. La început, după dorinţa episcopului, Luca s-a ocupat de tinerii seminarişti.

Mănăstirea Sfânta Treime din Cernigov este locul unde Luca a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie. Mai apoi, în anul 1895, el a fost numit ieromonah, iar după o vreme, egumen. Părintele Lavrentie, om de statură mijlocie, nedezlipit de toiagul lui, avea un chip blând şi luminos; părul îi era alb că zăpadă, iar faţă emană bucurie; ochii albaştri trimiteau parcă spre cer.

Vestea despre bunătatea şi darul înainte-vederii Părintelui Lavrentie se răspândea tot mai departe. Toată viaţă, sfântul a rostit rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cuvintele duhovniceşti ale cuviosului erau pline de har şi roditoare. Părintele îi iubea pe toţi şi era repede săritor la orice nevoie; lumea umblă în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învăţătură sau pentru a-i cere un sfat de mântuire.

În vremurile grele, în care manstirile trebuiau închise de autorităţi „pentru reparaţii” (1930), părintele a trăit la poalele unui munte, la o văduva drept-credincioasă. La această, părintele îşi petrecea tot timpul într-o micuţa cameră, în post şi rugăciune.

În anul 1941, după ce a început războiul, sfântul a redeschis fosta mănăstire de călugări din Cernigov, transformat-o în mănăstire de maici, precum şi Mănăstirea Domnitskii; în prima mănăstirea vieţuiau 75 de maici, iar în cea de a doua, numai 35. Sfântul s-a ocupat mult de corul bisericii, precum şi de refacerea bisericilor şi a clădirilor monahale.

La un moment dat, sfântul a proorocit, zicând: „Din acest moment eu voi mai trăi un an şi jumătate. Anul 1950 vă va arăta, iar în 1952 veţi vedea multe rele”. Cuvântul i s-a împlinit întocmai, căci Sfântul Lavrentie a trecut la cele veşnice în anul 1950, iar în anul 1952, Mănăstirea Domnitskii a fost închisă de autorităţi, „pentru reparaţii”.

În toamna anului 1949, cuviosul Lavrentie, fiind tare slăbit, a participat la ultima sa priveghere; după slujbă, el a fost dus pe mâini la chilia sa, de unde nu s-a mai ridicat din pat. Bolnav fiind, sfântul s-a împărtăşit zilnic, până în ultima zi. După o boală de câteva luni, Sfântul Cuvios Lavrentie de Cernigov a adormit întru Domnul în anul 1950, în ziua Botezului Domnului, la ora 10.30, după citirea Psaltirii şi a altor rugăciuni. Trupul său a rămas în biserica vreme de patruzeci de zile, neschimbandu-se câtuşi de puţin. În ziua de 20 februarie 1950, sfântul a fost coborât în mormânt.

"Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Luaţi seama că tare este scump Raiul şi tare este greu de ajuns la Rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei!” - Părintele Paisie Olaru

«Dragă, numai dracul nu se poate mântui. Acesta-i răspunsul. Deci, nu mai puneți nici o întrebare de felul acesta. Condiția este să se pocăiască. Dacă a omorât o mie de oameni, se spovedește, se căiește, plânge, DUMNEZEU îl iartă. Jertfa de pe Golgota s-a făcut pentru mântuirea lumii, nu numai a unora, pentru toți. Dacă nu vor, nu vor ei, dar pot să se mântuiască. Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greșeli, ci pentru tot ce este greșeală pe pământ. Mai mare păcat decât a făcut Iuda nu există, ca să-L trădezi chiar pe DUMNEZEU conștient. Și totuși îl ierta si pe el dacă nu se spânzura. Un sfat pe care-l dau duhovnicilor este să-i iubească pe fiii lor așa cum sunt.» - Pr Arsenie Papacioc

Ecumenismul	este panerezia veacului nostru
	“Este foarte comod să te minți că și cei de alte religii se mântuiesc. Nu mai trebuie să fii creștin mărturisitor. Dar atunci, de ce S-a mai jertfit Hristos? Nu tocmai ca să elibereze pe om din robia satanei, tatăl minciunii? Și, acceptând că și minciuna mântuieşte, nu consimt de fapt la lucrarea satanei?” - Sfântul Iustin Popovici

Ecumenismul e numele de obște pentru creștinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creștinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obște este acela de „a-tot-erezie” (pan-erezie).

De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluțeau anume însușiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime și pun în locul Lui pe omul european. În această privință nu e nici o deosebire esențială între papism, protestantism, ecumenism și celelalte secte, al căror nume este „legiune”.

Dogma ortodoxă și, ceva mai mult, a-tot-dogma despre Biserică, a fost respinsă și înlocuită cu a-tot-dogma eretică latină despre întîietatea și infailibilitatea papei, a omului. Din această a-tot-erezie s-au născut și se nasc fără încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului zidit, azimele, purgatoriul, depozitul de merite prisositoare („suprarogatorii”), învățătura mecanicistă privitoare la mîntuire, și prin aceasta învățătura mecanicistă despre viață, papo-centrismul, „sfînta” inchiziție, indulgențele, uciderea păcătosului pentru păcatul săvîrșit; iezuitismul, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social…

Dar protestantismul? Este cea mai apropiată și credincioasă odraslă a papismului, care prin scolastica sa raționalistă se aruncă din erezie în erezie și se îneacă fără încetare în feluritele otrăvuri ale rătăcirilor lui eretice. Pe lîngă aceasta, trufia papistă și nebunia „infailibilă” domnesc în chip desăvîrșit în sufletele credincioșilor protestantismului, pustiindu-le. De principiu, orișice protestant este un papă de sine stătător, papă infailibil în toate chestiunile de credință; iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta, și nu mai e sfîrșit acestei muriri, fiindcă numărul morților duhovnicești ale omului este fără număr.

Așa stînd lucrurile, ecumenismul papisto-protestant, cu biserica sa mincinoasă și cu creștinismul său mincinos, nu are ieșire din moartea și din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeu-Omului, Domnul Hristos, și a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocăința este leacul pentru orice păcat, leacul dat ființei omenești, celei după chipul lui Dumnezeu, de către singurul iubitor de oameni.

Fără de pocăință și de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos, este un lucru nefiresc și lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio”. Lucrul cel mai de seamă este a ajunge omul parte din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, și, prin aceasta, părtaș la sufletul Bisericii, Sfîntul Duh, și moștenitor al tuturor bunătăților fără de moarte ale Dumnezeu-Omului.

„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se înfăptuiește în chipul unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul, pornit din puținătatea de credință, sfințirii Duhului și credinței adevărului (2 Tesaloniceni 2:18), adică refuzul singurei iubiri de adevăr (ibid. 2:10) mîntuitoare. Esența dragostei este adevărul și dragostea viază doar umblînd întru adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omenești, deci și a dragostei; și fiecare din acestea arată și binevestește pe Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, Care singur este întruparea și întruchiparea adevărului Dumnezeiesc, adică a a-tot-adevărului. Dacă adevărul ar fi fost altceva decît Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi fost mic, neîndestulător, trecător, muritor. Astfel ar fi fost, dacă el ar fi fost concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau rațiune, sau știință, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lumea, sau toate lumile, sau orișicine, sau orișice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul este însă chip – și anume Chipul Dumnezeu-Omului Hristos, cel de-al doilea Chip al Sfintei Treimi – și, prin urmare, el e desăvîrșit, netrecător și veșnic; fiindcă în Domnul Hristos adevărul și viața sînt de-o-ființă: adevărul veșnic și viața veșnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos sporește mereu prin adevărul Lui în Dumnezeieștile Lui nemărginiri. El crește cu toată ființa lui, cu toată mintea lui, cu toată inima și cu tot sufletul lui. În Hristos trăim adevărați fiind întru dragoste – alhqeuonte” en agaph, fiindcă numai în felul acesta putem să creștem întru toate pentru El, Care este capul, Hristos (Efeseni 4:15). Mai mult: aceasta se face totdeauna împreună cu toți Sfinții (Efeseni 3:18), totdeauna în Biserică și prin Biserică, fiindcă altminteri omul nu poate să crească în Acela care este capul trupului Bisericii, adică în Hristos. Nemărginitele puteri ce sînt neapărat trebuincioase pentru creșterea tuturor creștinilor în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii sînt dobîndite de către Biserică nemijlocit de la capul ei, Domnul Hristos; fiindcă doar El, Dumnezeu și Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite și le iconomisește în chip a-tot-înțelept.

Să nu ne amăgim. Există și un „dialog al minciunii”, atunci cînd cei care dialoghează se înșeală, cu știință sau fără știință, unii pe alții. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este și părintele minciunii (Ioan 8:44). Propriu este și pentru toți împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci cînd ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la „adevărul” lor cu ajutorul minciunii. Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc și mincinos. De aceea și porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefățarnică (Romani 12:9).

Dezbinarea și despărțirea umanistă eretică între dragoste și adevăr este ea însăși o dovadă a lipsei credinței Dumnezeu-omenești și a pierderii cumpenei și gîndirii sănătoase duhovnicești, Dumnezeu-omenești. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată și nu este calea Sfinților Părinți. Ortodocșii, cu totul înrădăcinați și întemeiați împreună cu toți Sfinții în adevăr și dragoste, au vestit și vestesc, din vremurile Apostolilor pînă astăzi, această dragoste mîntuitoare Dumnezeu-omenească față de lume și față de toate zidirile lui Dumnezeu.

Minimalismul moral și pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decît un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste, filosofia lor bolnavă și etica lor neputincioasă, cea după predania oamenilor (v. Coloseni 2:8). Și, mai mult: vădesc criza credinței lor hoministe în adevăr și nesimțirea lor dochetistă față de istoria Bisericii, față de continuitatea ei apostolică și sobornicească, Dumnezeu-omenească, în adevăr și în dar. Iar cugetarea în-dumnezeită și gîndirea sănătoasă apostolică și patristică binevestește prin gura Sfîntului Maxim Mărturisitorul adevărul credinței Dumnezeu-omenești: „Credința e temelia nădejdii și a dragostei… Căci credința face neîndoielnic însuși adevărul.”

Nu există nici o îndoială că măsura părintească, moștenită de la Apostoli, a dragostei față de oameni și a legăturilor cu ereticii are în întregime un caracter Dumnezeu-omenesc. Lucrul acesta îl arată de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiași sfînt: „Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur și împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioși, decît să vadă adunați împreună pe copiii cei risipiți ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnîndu-vă să puneți asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aș putea să fiu atît de sălbatic – ci rugîndu-vă să faceți și să lucrați cele bune pentru toți oamenii cu luare aminte, și cu cercare multă, și făcîndu-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi: Vă rog să fiți aspri și neîndurați față de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinței lor nebunești, căci socotesc ură față de oameni și despărțire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticești spre mai mare pierzanie a celor ce se țin de această rătăcire.”

2. Învățătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostită de către Sfinții Apostoli, de către Sfinții Părinți și de către Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este următoarea: Ereziile nu sînt Biserică și nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, și mai cu seamă Taina Împărtășirii – această Taină a Tainelor; fiindcă tocmai Sfînta Împărtășire este totul și toate în Biserică: Însuși Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, și Biserica însăși, ca trup al Lui, și îndeobște tot ce este Dumnezeu-omenesc.

„Intercommunio” – între-unirea, între-împărtășirea cu ereticii în Sfintele Taine, și îndeosebi în Sfînta Împărtășire – este cea mai rușinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă; și, mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeu-omenești, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinților Părinți, a Bisericii Sfintei Tradiții, a Bisericii celei una. Aici ar trebui omul să-și oprească mintea și conștiința în-creștinată asupra cîtorva sfinte fapte, sfinte bune-vestiri, sfinte porunci.

Mai înainte de toate, trebuie să ne întrebăm: Pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserică se întemeiază așa-zisa „intercommunio”? Fiindcă întreaga teologie ortodoxă privitoare la Biserică se întemeiază nu pe „intercommunio”, ci pe realitatea Dumnezeu-omenească a lui „communio”, pe împreună-unirea Dumnezeu-omenească – pe koinwnia Dumnezeu-omenească (v. 1 Corinteni 1:9, 10:16-17; 2 Corinteni 13:13; Evrei 2:14, 3:14; 1 Ioan 1:3) – în timp ce noțiunea „intercommunio” (între-unire) este în ea însăși contradictorie și cu totul neînțeleasă pentru conștiința ortodoxă sobornicească. Al doilea fapt, sfînt fapt al credinței ortodoxe, este următorul: în învățătura ortodoxă despre Biserică și Sfintele Taine, singura și neasemănata Taină este Biserica însăși – trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în așa fel că ea este și singurul izvor și conținutul tuturor Sfintelor Taine.

În afară de Taina aceasta Dumnezeu-omenească și a-tot-cuprinzătoare a Bisericii, care este a-tot-Taina, nu există și nici nu pot să existe „Taine”; așadar, nu poate exista nici o „între-împărtășire” („intercommunio”) în ceea ce privește Tainele. De aici, numai în Biserică – în această neasemuită a-tot-Taină a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindcă Biserica Ortodoxă, ca trup al lui Hristos, este izvorul și criteriul Tainelor, și nu invers. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii și nici nu pot fi gîndite în afară de trupul Bisericii.

Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii sobornicești a lui Hristos și cu întreaga Predanie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existența altor Taine în afara ei, nici nu le socotește Taine, pînă la venirea prin pocăință din „biserica” eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Cîtă vreme cineva rămîne în afară de Biserică, neunit cu ea prin pocăință, unul ca acesta este pentru Biserică eretic și, în chip de neocolit, se găsește în afara împreună-unirii mîntuitoare: Fiindcă ce părtășie poate fi între dreptate și nelegiuire? Ce părtășie poate să fie între lumină și întuneric? (2 Corinteni 6:14).

Întîiul vîrf și Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Omul, dă porunca: ”De omul eretic, după prima și a doua sfătuire, desparte-te” (Tit 3:10). Acela deci, care nu numai că nu se desparte de „omul eretic”, ci-i dă acestuia și pe Domnul Însuși, în Sfînta Împărtășire, se mai găsește oare în sfînta credință apostolică și Dumnezeu-omenească? Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, dă următoarea poruncă: Pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos și nu primește învățătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, „să nu-l primiți în casă” (2 Ioan 1:10).

Canonul 45 al Sfinților Apostoli poruncește cu glas de tunet: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul, care numai s-a rugat cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit lor să lucreze ceva ca clerici, să se caterisească.” (Vezi și Canonul 33 al Soborului din Laodikia) Porunca aceasta este limpede chiar și pentru o conștiință de țînțar. Oare nu?

Canonul 65 al Sfinților Apostoli hotărăște: „Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească și să se afurisească.” Și aceasta este limpede, chiar și pentru conștiința cea mai primitivă. Oare nu?

Canonul 46 al Sfinților Apostoli: „Episcopul sau preotul care primește botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înțelegere poate să fie între Hristos și Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” Este un lucru bătător la ochi, chiar și pentru cei lipsiți de ochi: această poruncă hotărăște în chip imperativ că nu trebuie să recunoaștem ereticilor nici o Sfîntă Taină și că trebuie să judecăm toate ale lor ca nelucrătoare și lipsite de dar.

De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvînt al Predaniei apostolești și părintești sobornicești a Bisericii lui Hristos, Sfîntul Ioan Damaschin, bine-vestește din inima tuturor Sfinților Părinți, tuturor Sfinților Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii următorul adevăr Dumnezeu-omenesc: „Pîinea Euharistiei = Sfintei Împărtășanii nu este simplă pîine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curățindu-ne, ne unim cu trupul Domnului și cu Duhul Lui și ne facem trup al lui Hristos” – swma Cristou = Biserica… Taina Euharistiei „se numește Împărtășanie – metalhyi” – fiindcă printr-însa ne împărtășim de Dumnezeirea lui Iisus. Și se numește cuminecare – koinwnia – și cu adevărat este, pentru cuminecarea prin ea cu Hristos și părtășia la trupul și la Dumnezeirea Lui. Iar pe de altă parte, ne cuminecăm și ne unim și unii cu alții prin ea. Căci, pentru că ne împărtășim dintr-o singură pîine, ne facem cu toții un trup și un sînge al lui Hristos și unii altora mădulare, ajungînd de un trup – susswmoi – cu Hristos.

Pentru aceea să ne păzim cu toată puterea a lua împărtășanie de la eretici – aipetikwn – și a le-o da: Nu dați cele sfinte cîinilor– zice Domnul – și nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor(Matei 7:6), ca să nu ne facem părtași relei slăviri – kakodoxia” – și osîndei lor. Căci, dacă de bună seamă unire este cu Hristos și cu ceilalți, de bună seamă ne unim pe noi, de bună voie, cu cei ce se împreună-împărtășesc. Căci de bună voie se face însăși unirea, iar nu fără voia noastră: Căci un trup sîntem toți, fiindcă dintr-o singură pîine ne împărtășim, precum zice Apostolul (1 Corinteni 10:17)(Deslușireacredinței, IV, 3; PG 94, 1149, 1152, 1153).

Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor Dumnezeu-omenești ale ortodocșilor vestește tuturor oamenilor din toate lumile: „Împărtășania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului.” (Theodor Studitul, (ed. Peterburg, 1908, tom. 2), p. 332.) În Euharistie, „pîinea ereticilor nu e trupul lui Hristos.” „După măsura deosebirii dintre lumină și întuneric, așa e și deosebirea dintre împărtășania drept slăvitoare (ortodoxă) și cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl unește cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viață sufletului, cealaltă îl ucide”. „Împărtășania din mînă eretică este otravă, nu simplă pîine.”(Theodor Studitul, (ed. Peterburg, 1908, tom. 2), p. 596, 742, 780)(…)

IEȘIREA DIN TOATE FUNDĂTURILE

Ieșirea din toate fundăturile umaniste, ecumeniste, hoministe, papiste, e Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos, și zidirea Sa Dumnezeu-omenească istorică – Biserica, căreia El îi e cap veșnic și care este trupul Lui cel veșnic. Credința apostolică = a Sfinților Părinți = a Sfintei Tradiții = a Sfintelor Sinoade = universală = Ortodoxă este în ea, și este învierea din toate morțile cele din erezii, orișicum s-ar numi acestea. Căci orice erezie e de la om și după om; fiecare din ele așează pe om în locul Dumnezeu-Omului, înlocuiește pe Dumnezeu-Omul cu omul; și prin aceasta e tăgăduită și lepădată Biserica, care e toată în Dumnezeu-Omul, și e toată de la Dumnezeu-Omul și toată după Dumnezeu-Omul. Care e mîntuirea din aceasta? Credința apostolică Dumnezeu-omenească, întoarcerea a-tot-cuprinzătoare la calea Dumnezeu-omenească a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți(1) , adică întoarcerea la credința lor ortodoxă cea nepătată în Dumnezeu-Omul Hristos, la harica lor viață Dumnezeu-omenească în Biserică prin Duhul Sfînt, la slobozenia lor cea întru Hristos cu care ne-a slobozit Hristos, la harica lor petrecere Dumnezeu-omenească în Duhul Sfînt, la sfintele lor fapte bune Dumnezeu-omenești. Aceasta și doar aceasta poate să-l mîntuiască și să îl slobozească pe om din robia feluritelor lingușiri ale omului, și slujiri ale omului, și înrobiri la om umanist-comuniste, și să-i șteargă toate păcatele; pentru că robia aceasta este același lucru cu închinarea la dumnezeii cei mincinoși ai veacului nostru anarhic și nihilist. Altminteri, fără să ținem seama de calea Apostolilor și Sfinților Părinți, fără a urma Apostolilor și Sfinților Părinți după Acela care este singurul și adevăratul Dumnezeu în toate lumile, și fără de închinarea înaintea singurului, și adevăratului, și veșnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului și Mîntuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a civilizatelor închinări europene la idoli, și, în locul viului și adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoși ai veacului acestuia, „întru care nu este mîntuire”, nici înviere, nici în-dumnezeire pentru ființa cea nenorocită care se cheamă om.

Răscumpărați prin Dumnezeu-Omul Hristos de slujirea idolească în toate chipurile ei, iată ce ne binevestesc, ne poruncesc și ne predanisesc Sfinții Părinți ai celor Șapte Sinoade Ecumenice, ca pe singura cale adevărată, calea Dumnezeu-Omului, pe care trebuie să meargă cineva, de-a lungul tuturor întunecimilor istorice și de-a lungul întunericului veacului și lumii acesteia:

„Împlinind Dumnezeiasca poruncă a Dumnezeului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Sfinții noștri Părinți nu au ascuns sub obroc lumina cunoștinței Dumnezeiești cea da tă de El, ci au pus-o în sfeșnicul celei mai folositoare învățături, ca să lumineze tuturor celor din casă, adică celor ce se vor naște în Biserica sobornicească, pentru ca nu cumva să-și lovească cineva piciorul de piatra învățăturilor eretice greșite, ci să rămînă la mărturisirea plină de evlavie a Domnului. Căci unii ca aceștia îndepărtează de la ei toată înșelăciunea ereticilor, iar mădularul cel putred, dacă nu mai este nădejde de vindecare, îl taie și îl îndepărtează de la ei; și, ținînd în mînă mătura, curăță aria; și grîul, adică cuvîntul cel de hrană dătător, care întărește inima omului, îl închid în jitnița Bisericii sobornicești, și neghinele învățăturii greșite eretice, aruncîndu-le afară, le ard cu foc nestins… Iar noi, știind întru totul lucrurile acestor de Dumnezeu purtători Părinți, propovăduim cu o singură gură și cu o singură inimă, neadăugînd nimic și neînlăturînd nimic din cele ce ni s-au predat de la ei. Ci, în acestea stăruim, în acestea ne sprijinim. Așa mărturisim, așa învățăm, precum Sfintele și Ecumenicele șase Sinoade au hotărît și au încredințat… Și credem, precum zice Proorocul, că nu vreun Înger, ci Însuși Domnul ne-a mîntuit pe noi (Isaia 6:3,9), căruia și noi urmînd și împropriindu-ne glasul lui, strigăm în gura mare: Nu vreo adunare, nu vreo stăpînire împărătească, nu niscaiva uneltiri blestemate de Dumnezeu ale înșelăciunii idolilor au slobozit Biserica, așa cum a defăimat sinedriul jidovesc…, ci Însuși Domnul slavei, Dumnezeu cel Întrupat; El a mîntuit-o și a liberat-o de înșelăciunea cea idolească; Lui se cuvine deci slavă, Lui se cuvine dar, Lui se cuvine mulțumită, Lui se cuvine laudă, Lui se cuvine măreție; căci a Lui este răscumpărarea, a Lui mîntuirea, a celui ce singur poate să mîntuiască la nesfîrșit, iar nu a altor oameni, care vin de jos… Cum au văzut Proorocii, cum au învățat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit Dascălii, cum a găsit cu cale lumea întreagă, cum a luminat darul, cum s-a dovedit adevărul, cum a fost nimicită minciuna, cum a mărturisit cu curaj înțelepciunea, cum a așezat primul Hristos, noi așa gîndim, așa vorbim, așa propovăduim pe Hristos ca Dumnezeul nostru adevărat… Aceasta este credința Apostolilor, aceasta este credința Părinților, aceasta este credința ortodocșilor, și credința aceasta a sprijinit lumea întreagă.”(2)

(1) Cel de-al „treisprezecelea apostol”, „Părintele Ortodoxiei”, Sfîntul Atanasie cel Mare, binevestește cu înțelepciune apostolică și părintească tot adevărul despre credința cea adevărată, spunînd că noi ținem „această predanie și învățătură și credință dintru început a Bisericii sobornicești, pe care Domnul a dat-o, Apostolii au propovăduit-o și Părinții au păzit-o. Căci întru aceasta Biserica s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi și nici nu se mai poate numi creștin”. (Către Serapion, epist. 1, P.G. 26, 593C – 596A).

(2)Actele Sinodului VII Ecumenic. Actul nr. 4, Mansi, vol. 13, p. 129. Vezi, de asemenea, și Sinodiconul Ortodoxiei, în Triod (ed. grecească a Apostoliki Diakonia, Atena 1960, p. 145).

"Cu cât se întărește cineva mai mult în încredințarea că a sporit în apropierea lui Dumnezeu, cu atât asalturile duhurilor rele sunt mai stăruitoare. Dar și în respingerea acestora ne bucurăm mai mult de ajutorul îngerilor. În felul acesta, îngerii înșiși sporesc împreună cu noi în desăvârșire, luptând și ei împreună cu noi împotriva atacurilor rele. Dacă îngerii înșiși ar fi supuși unor asemenea încercări și ar trebui să lupte pentru respingerea lor de la ei înșiși, ei ar face fără noi suișul lor spre Dumnezeu. Dar nu li s-a dat să urce fără noi, fără să ne ajute pe noi. De altfel, s-ar putea spune că aceasta e o rânduială generală. Niciun om nu poate urca spre Dumnezeu (spre bine) dacă nu ajută și pe alții să urce și dacă nu e ajutat și el de alții." - Părintele Dumitru Stăniloae, nota 323 la Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, Editura Humanitas, București, 2008, p. 235-236