"Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Luaţi seama că tare este scump Raiul şi tare este greu de ajuns la Rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei!” - Părintele Paisie Olaru

Părintele Cleopa Ilie:

"Dumnezeu primeşte pe om la pocăință până la ultima lui suflare, dacă se întoarce din toată inima şi cinsteşte pe Maica Domnului.

Să aveți mare evlavie către Ea, că fericită este casa şi familia care are în casă icoana Maicii Domnului.

În fiecare zi să citiți Acatistul şi Paraclisul Ei.

Dacă nu ar fi Maica Domnului în ceruri, lumea aceasta s-ar fi pierdut de două mii de ani.

Ea pururea stă în genunchi şi se roagă Preasfintei Treimi.

Ea este a patra față duhovnicească din ceruri."

1. De aceea eu, cel întemniţat întru Domnul, din suflet vă rog să umblaţi cu vrednicie, potrivit chemării cu care aţi fost chemaţi,
2. cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, întru iubire îngăduindu-vă unii pe alţii,
3. străduindu-vă să păstraţi unitatea duhului întru legătura păcii.
4. Un singur Trup şi un singur Duh, aşa cum aţi şi fost chemaţi la o singură Nădejde a chemării voastre;
5. un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez,
6. un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, Care este peste toţi şi prin toţi şi'ntru toţi.
7. Dar fiecăruia dintre noi i s'a dat harul după măsura darului lui Hristos.
8. Pentru aceea zice: Suindu-Se la înălţime, robit-a robia şi daruri datu-le-a oamenilor.
9. Iar aceea că S'a suit – ce înseamnă decât că El mai întâi S'a pogorît în părţile cele mai de jos ale pământului?
10. Cel ce S'a pogorît, El este şi Cel ce S'a suit mai presus de toate cerurile, pentru ca să umple totul. –
11. Şi El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători,
12. ca să-i pregătească pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos,
13. până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos;
14. ca să nu mai fim copii, clătinaţi de valuri şi purtaţi de orice vânt de'nvăţătură încoace şi'ncolo prin viclenia oamenilor, prin meşteşugul lor de a atrage'n rătăcire;
15. ci'n iubire trăind după adevăr, în toate să creştem întru El Care este Capul, Hristos,
16. dintru Care întregul trup, bine alcătuit şi bine încheiat prin toate legăturile care-l hrănesc după lucrarea fiecărei părţi la măsura ei, îşi face creşterea spre a se zidi el însuşi întru iubire.
17. Aşadar, aceasta spun şi mărturisesc întru Domnul: de acum să nu mai umblaţi aşa cum umblă păgânii în deşertăciunea minţii lor,
18. întunecaţi fiind la minte, înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor;
19. fiind ei în nesimţire, s'au dat pe ei înşişi neruşinării, spre nesăţioasa săvârşire a tot felul de necurăţii.
20. Voi însă nu aşa L-aţi primit în învăţătură pe Hristos,
21. dacă într'adevăr L-aţi ascultat şi dacă aţi fost învăţaţi întru El aşa cum este adevărul întru Iisus:
22. Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin poftele înşelăciunii,
23. să vă înnoiţi în duhul minţii voastre
24. şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului.
25. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia ne suntem mădulare.
26. Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi; peste mânia voastră să nu apună soarele,
27. nici să-i daţi diavolului prilej.
28. Cine-a furat să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească lucrând cinstit cu mâinile sale, ca să aibă să dea celui ce are nevoie.
29. Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai cel care este bun spre zidirea cea de trebuinţă, pentru ca el să dea har celor ce-l aud.
30. Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.
31. Să piară de la voi toată amărăciunea şi întărâtarea şi mânia şi strigarea şi blasfemia împreună cu toată răutatea.
32. Ci fiţi buni între voi, milostivi, iertându-vă unul altuia, aşa cum şi Dumnezeu v'a iertat vouă întru Hristos.

«Dragă, numai dracul nu se poate mântui. Acesta-i răspunsul. Deci, nu mai puneți nici o întrebare de felul acesta. Condiția este să se pocăiască. Dacă a omorât o mie de oameni, se spovedește, se căiește, plânge, DUMNEZEU îl iartă. Jertfa de pe Golgota s-a făcut pentru mântuirea lumii, nu numai a unora, pentru toți. Dacă nu vor, nu vor ei, dar pot să se mântuiască. Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greșeli, ci pentru tot ce este greșeală pe pământ. Mai mare păcat decât a făcut Iuda nu există, ca să-L trădezi chiar pe DUMNEZEU conștient. Și totuși îl ierta si pe el dacă nu se spânzura. Un sfat pe care-l dau duhovnicilor este să-i iubească pe fiii lor așa cum sunt.» - Pr Arsenie Papacioc

Ecumenismul	este panerezia veacului nostru
	“Este foarte comod să te minți că și cei de alte religii se mântuiesc. Nu mai trebuie să fii creștin mărturisitor. Dar atunci, de ce S-a mai jertfit Hristos? Nu tocmai ca să elibereze pe om din robia satanei, tatăl minciunii? Și, acceptând că și minciuna mântuieşte, nu consimt de fapt la lucrarea satanei?” - Sfântul Iustin Popovici

Ecumenismul e numele de obște pentru creștinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creștinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obște este acela de „a-tot-erezie” (pan-erezie).

De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluțeau anume însușiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime și pun în locul Lui pe omul european. În această privință nu e nici o deosebire esențială între papism, protestantism, ecumenism și celelalte secte, al căror nume este „legiune”.

Dogma ortodoxă și, ceva mai mult, a-tot-dogma despre Biserică, a fost respinsă și înlocuită cu a-tot-dogma eretică latină despre întîietatea și infailibilitatea papei, a omului. Din această a-tot-erezie s-au născut și se nasc fără încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului zidit, azimele, purgatoriul, depozitul de merite prisositoare („suprarogatorii”), învățătura mecanicistă privitoare la mîntuire, și prin aceasta învățătura mecanicistă despre viață, papo-centrismul, „sfînta” inchiziție, indulgențele, uciderea păcătosului pentru păcatul săvîrșit; iezuitismul, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social…

Dar protestantismul? Este cea mai apropiată și credincioasă odraslă a papismului, care prin scolastica sa raționalistă se aruncă din erezie în erezie și se îneacă fără încetare în feluritele otrăvuri ale rătăcirilor lui eretice. Pe lîngă aceasta, trufia papistă și nebunia „infailibilă” domnesc în chip desăvîrșit în sufletele credincioșilor protestantismului, pustiindu-le. De principiu, orișice protestant este un papă de sine stătător, papă infailibil în toate chestiunile de credință; iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta, și nu mai e sfîrșit acestei muriri, fiindcă numărul morților duhovnicești ale omului este fără număr.

Așa stînd lucrurile, ecumenismul papisto-protestant, cu biserica sa mincinoasă și cu creștinismul său mincinos, nu are ieșire din moartea și din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeu-Omului, Domnul Hristos, și a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocăința este leacul pentru orice păcat, leacul dat ființei omenești, celei după chipul lui Dumnezeu, de către singurul iubitor de oameni.

Fără de pocăință și de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos, este un lucru nefiresc și lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio”. Lucrul cel mai de seamă este a ajunge omul parte din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, și, prin aceasta, părtaș la sufletul Bisericii, Sfîntul Duh, și moștenitor al tuturor bunătăților fără de moarte ale Dumnezeu-Omului.

„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se înfăptuiește în chipul unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul, pornit din puținătatea de credință, sfințirii Duhului și credinței adevărului (2 Tesaloniceni 2:18), adică refuzul singurei iubiri de adevăr (ibid. 2:10) mîntuitoare. Esența dragostei este adevărul și dragostea viază doar umblînd întru adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omenești, deci și a dragostei; și fiecare din acestea arată și binevestește pe Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, Care singur este întruparea și întruchiparea adevărului Dumnezeiesc, adică a a-tot-adevărului. Dacă adevărul ar fi fost altceva decît Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi fost mic, neîndestulător, trecător, muritor. Astfel ar fi fost, dacă el ar fi fost concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau rațiune, sau știință, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lumea, sau toate lumile, sau orișicine, sau orișice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul este însă chip – și anume Chipul Dumnezeu-Omului Hristos, cel de-al doilea Chip al Sfintei Treimi – și, prin urmare, el e desăvîrșit, netrecător și veșnic; fiindcă în Domnul Hristos adevărul și viața sînt de-o-ființă: adevărul veșnic și viața veșnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos sporește mereu prin adevărul Lui în Dumnezeieștile Lui nemărginiri. El crește cu toată ființa lui, cu toată mintea lui, cu toată inima și cu tot sufletul lui. În Hristos trăim adevărați fiind întru dragoste – alhqeuonte” en agaph, fiindcă numai în felul acesta putem să creștem întru toate pentru El, Care este capul, Hristos (Efeseni 4:15). Mai mult: aceasta se face totdeauna împreună cu toți Sfinții (Efeseni 3:18), totdeauna în Biserică și prin Biserică, fiindcă altminteri omul nu poate să crească în Acela care este capul trupului Bisericii, adică în Hristos. Nemărginitele puteri ce sînt neapărat trebuincioase pentru creșterea tuturor creștinilor în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii sînt dobîndite de către Biserică nemijlocit de la capul ei, Domnul Hristos; fiindcă doar El, Dumnezeu și Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite și le iconomisește în chip a-tot-înțelept.

Să nu ne amăgim. Există și un „dialog al minciunii”, atunci cînd cei care dialoghează se înșeală, cu știință sau fără știință, unii pe alții. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este și părintele minciunii (Ioan 8:44). Propriu este și pentru toți împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci cînd ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la „adevărul” lor cu ajutorul minciunii. Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc și mincinos. De aceea și porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefățarnică (Romani 12:9).

Dezbinarea și despărțirea umanistă eretică între dragoste și adevăr este ea însăși o dovadă a lipsei credinței Dumnezeu-omenești și a pierderii cumpenei și gîndirii sănătoase duhovnicești, Dumnezeu-omenești. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată și nu este calea Sfinților Părinți. Ortodocșii, cu totul înrădăcinați și întemeiați împreună cu toți Sfinții în adevăr și dragoste, au vestit și vestesc, din vremurile Apostolilor pînă astăzi, această dragoste mîntuitoare Dumnezeu-omenească față de lume și față de toate zidirile lui Dumnezeu.

Minimalismul moral și pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decît un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste, filosofia lor bolnavă și etica lor neputincioasă, cea după predania oamenilor (v. Coloseni 2:8). Și, mai mult: vădesc criza credinței lor hoministe în adevăr și nesimțirea lor dochetistă față de istoria Bisericii, față de continuitatea ei apostolică și sobornicească, Dumnezeu-omenească, în adevăr și în dar. Iar cugetarea în-dumnezeită și gîndirea sănătoasă apostolică și patristică binevestește prin gura Sfîntului Maxim Mărturisitorul adevărul credinței Dumnezeu-omenești: „Credința e temelia nădejdii și a dragostei… Căci credința face neîndoielnic însuși adevărul.”

Nu există nici o îndoială că măsura părintească, moștenită de la Apostoli, a dragostei față de oameni și a legăturilor cu ereticii are în întregime un caracter Dumnezeu-omenesc. Lucrul acesta îl arată de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiași sfînt: „Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur și împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioși, decît să vadă adunați împreună pe copiii cei risipiți ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnîndu-vă să puneți asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aș putea să fiu atît de sălbatic – ci rugîndu-vă să faceți și să lucrați cele bune pentru toți oamenii cu luare aminte, și cu cercare multă, și făcîndu-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi: Vă rog să fiți aspri și neîndurați față de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinței lor nebunești, căci socotesc ură față de oameni și despărțire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticești spre mai mare pierzanie a celor ce se țin de această rătăcire.”

2. Învățătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostită de către Sfinții Apostoli, de către Sfinții Părinți și de către Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este următoarea: Ereziile nu sînt Biserică și nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, și mai cu seamă Taina Împărtășirii – această Taină a Tainelor; fiindcă tocmai Sfînta Împărtășire este totul și toate în Biserică: Însuși Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, și Biserica însăși, ca trup al Lui, și îndeobște tot ce este Dumnezeu-omenesc.

„Intercommunio” – între-unirea, între-împărtășirea cu ereticii în Sfintele Taine, și îndeosebi în Sfînta Împărtășire – este cea mai rușinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă; și, mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeu-omenești, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinților Părinți, a Bisericii Sfintei Tradiții, a Bisericii celei una. Aici ar trebui omul să-și oprească mintea și conștiința în-creștinată asupra cîtorva sfinte fapte, sfinte bune-vestiri, sfinte porunci.

Mai înainte de toate, trebuie să ne întrebăm: Pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserică se întemeiază așa-zisa „intercommunio”? Fiindcă întreaga teologie ortodoxă privitoare la Biserică se întemeiază nu pe „intercommunio”, ci pe realitatea Dumnezeu-omenească a lui „communio”, pe împreună-unirea Dumnezeu-omenească – pe koinwnia Dumnezeu-omenească (v. 1 Corinteni 1:9, 10:16-17; 2 Corinteni 13:13; Evrei 2:14, 3:14; 1 Ioan 1:3) – în timp ce noțiunea „intercommunio” (între-unire) este în ea însăși contradictorie și cu totul neînțeleasă pentru conștiința ortodoxă sobornicească. Al doilea fapt, sfînt fapt al credinței ortodoxe, este următorul: în învățătura ortodoxă despre Biserică și Sfintele Taine, singura și neasemănata Taină este Biserica însăși – trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în așa fel că ea este și singurul izvor și conținutul tuturor Sfintelor Taine.

În afară de Taina aceasta Dumnezeu-omenească și a-tot-cuprinzătoare a Bisericii, care este a-tot-Taina, nu există și nici nu pot să existe „Taine”; așadar, nu poate exista nici o „între-împărtășire” („intercommunio”) în ceea ce privește Tainele. De aici, numai în Biserică – în această neasemuită a-tot-Taină a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindcă Biserica Ortodoxă, ca trup al lui Hristos, este izvorul și criteriul Tainelor, și nu invers. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii și nici nu pot fi gîndite în afară de trupul Bisericii.

Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii sobornicești a lui Hristos și cu întreaga Predanie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existența altor Taine în afara ei, nici nu le socotește Taine, pînă la venirea prin pocăință din „biserica” eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Cîtă vreme cineva rămîne în afară de Biserică, neunit cu ea prin pocăință, unul ca acesta este pentru Biserică eretic și, în chip de neocolit, se găsește în afara împreună-unirii mîntuitoare: Fiindcă ce părtășie poate fi între dreptate și nelegiuire? Ce părtășie poate să fie între lumină și întuneric? (2 Corinteni 6:14).

Întîiul vîrf și Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Omul, dă porunca: ”De omul eretic, după prima și a doua sfătuire, desparte-te” (Tit 3:10). Acela deci, care nu numai că nu se desparte de „omul eretic”, ci-i dă acestuia și pe Domnul Însuși, în Sfînta Împărtășire, se mai găsește oare în sfînta credință apostolică și Dumnezeu-omenească? Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, dă următoarea poruncă: Pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos și nu primește învățătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, „să nu-l primiți în casă” (2 Ioan 1:10).

Canonul 45 al Sfinților Apostoli poruncește cu glas de tunet: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul, care numai s-a rugat cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit lor să lucreze ceva ca clerici, să se caterisească.” (Vezi și Canonul 33 al Soborului din Laodikia) Porunca aceasta este limpede chiar și pentru o conștiință de țînțar. Oare nu?

Canonul 65 al Sfinților Apostoli hotărăște: „Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească și să se afurisească.” Și aceasta este limpede, chiar și pentru conștiința cea mai primitivă. Oare nu?

Canonul 46 al Sfinților Apostoli: „Episcopul sau preotul care primește botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înțelegere poate să fie între Hristos și Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” Este un lucru bătător la ochi, chiar și pentru cei lipsiți de ochi: această poruncă hotărăște în chip imperativ că nu trebuie să recunoaștem ereticilor nici o Sfîntă Taină și că trebuie să judecăm toate ale lor ca nelucrătoare și lipsite de dar.

De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvînt al Predaniei apostolești și părintești sobornicești a Bisericii lui Hristos, Sfîntul Ioan Damaschin, bine-vestește din inima tuturor Sfinților Părinți, tuturor Sfinților Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii următorul adevăr Dumnezeu-omenesc: „Pîinea Euharistiei = Sfintei Împărtășanii nu este simplă pîine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curățindu-ne, ne unim cu trupul Domnului și cu Duhul Lui și ne facem trup al lui Hristos” – swma Cristou = Biserica… Taina Euharistiei „se numește Împărtășanie – metalhyi” – fiindcă printr-însa ne împărtășim de Dumnezeirea lui Iisus. Și se numește cuminecare – koinwnia – și cu adevărat este, pentru cuminecarea prin ea cu Hristos și părtășia la trupul și la Dumnezeirea Lui. Iar pe de altă parte, ne cuminecăm și ne unim și unii cu alții prin ea. Căci, pentru că ne împărtășim dintr-o singură pîine, ne facem cu toții un trup și un sînge al lui Hristos și unii altora mădulare, ajungînd de un trup – susswmoi – cu Hristos.

Pentru aceea să ne păzim cu toată puterea a lua împărtășanie de la eretici – aipetikwn – și a le-o da: Nu dați cele sfinte cîinilor– zice Domnul – și nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor(Matei 7:6), ca să nu ne facem părtași relei slăviri – kakodoxia” – și osîndei lor. Căci, dacă de bună seamă unire este cu Hristos și cu ceilalți, de bună seamă ne unim pe noi, de bună voie, cu cei ce se împreună-împărtășesc. Căci de bună voie se face însăși unirea, iar nu fără voia noastră: Căci un trup sîntem toți, fiindcă dintr-o singură pîine ne împărtășim, precum zice Apostolul (1 Corinteni 10:17)(Deslușireacredinței, IV, 3; PG 94, 1149, 1152, 1153).

Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor Dumnezeu-omenești ale ortodocșilor vestește tuturor oamenilor din toate lumile: „Împărtășania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului.” (Theodor Studitul, (ed. Peterburg, 1908, tom. 2), p. 332.) În Euharistie, „pîinea ereticilor nu e trupul lui Hristos.” „După măsura deosebirii dintre lumină și întuneric, așa e și deosebirea dintre împărtășania drept slăvitoare (ortodoxă) și cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl unește cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viață sufletului, cealaltă îl ucide”. „Împărtășania din mînă eretică este otravă, nu simplă pîine.”(Theodor Studitul, (ed. Peterburg, 1908, tom. 2), p. 596, 742, 780)(…)

IEȘIREA DIN TOATE FUNDĂTURILE

Ieșirea din toate fundăturile umaniste, ecumeniste, hoministe, papiste, e Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos, și zidirea Sa Dumnezeu-omenească istorică – Biserica, căreia El îi e cap veșnic și care este trupul Lui cel veșnic. Credința apostolică = a Sfinților Părinți = a Sfintei Tradiții = a Sfintelor Sinoade = universală = Ortodoxă este în ea, și este învierea din toate morțile cele din erezii, orișicum s-ar numi acestea. Căci orice erezie e de la om și după om; fiecare din ele așează pe om în locul Dumnezeu-Omului, înlocuiește pe Dumnezeu-Omul cu omul; și prin aceasta e tăgăduită și lepădată Biserica, care e toată în Dumnezeu-Omul, și e toată de la Dumnezeu-Omul și toată după Dumnezeu-Omul. Care e mîntuirea din aceasta? Credința apostolică Dumnezeu-omenească, întoarcerea a-tot-cuprinzătoare la calea Dumnezeu-omenească a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți(1) , adică întoarcerea la credința lor ortodoxă cea nepătată în Dumnezeu-Omul Hristos, la harica lor viață Dumnezeu-omenească în Biserică prin Duhul Sfînt, la slobozenia lor cea întru Hristos cu care ne-a slobozit Hristos, la harica lor petrecere Dumnezeu-omenească în Duhul Sfînt, la sfintele lor fapte bune Dumnezeu-omenești. Aceasta și doar aceasta poate să-l mîntuiască și să îl slobozească pe om din robia feluritelor lingușiri ale omului, și slujiri ale omului, și înrobiri la om umanist-comuniste, și să-i șteargă toate păcatele; pentru că robia aceasta este același lucru cu închinarea la dumnezeii cei mincinoși ai veacului nostru anarhic și nihilist. Altminteri, fără să ținem seama de calea Apostolilor și Sfinților Părinți, fără a urma Apostolilor și Sfinților Părinți după Acela care este singurul și adevăratul Dumnezeu în toate lumile, și fără de închinarea înaintea singurului, și adevăratului, și veșnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului și Mîntuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a civilizatelor închinări europene la idoli, și, în locul viului și adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoși ai veacului acestuia, „întru care nu este mîntuire”, nici înviere, nici în-dumnezeire pentru ființa cea nenorocită care se cheamă om.

Răscumpărați prin Dumnezeu-Omul Hristos de slujirea idolească în toate chipurile ei, iată ce ne binevestesc, ne poruncesc și ne predanisesc Sfinții Părinți ai celor Șapte Sinoade Ecumenice, ca pe singura cale adevărată, calea Dumnezeu-Omului, pe care trebuie să meargă cineva, de-a lungul tuturor întunecimilor istorice și de-a lungul întunericului veacului și lumii acesteia:

„Împlinind Dumnezeiasca poruncă a Dumnezeului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Sfinții noștri Părinți nu au ascuns sub obroc lumina cunoștinței Dumnezeiești cea da tă de El, ci au pus-o în sfeșnicul celei mai folositoare învățături, ca să lumineze tuturor celor din casă, adică celor ce se vor naște în Biserica sobornicească, pentru ca nu cumva să-și lovească cineva piciorul de piatra învățăturilor eretice greșite, ci să rămînă la mărturisirea plină de evlavie a Domnului. Căci unii ca aceștia îndepărtează de la ei toată înșelăciunea ereticilor, iar mădularul cel putred, dacă nu mai este nădejde de vindecare, îl taie și îl îndepărtează de la ei; și, ținînd în mînă mătura, curăță aria; și grîul, adică cuvîntul cel de hrană dătător, care întărește inima omului, îl închid în jitnița Bisericii sobornicești, și neghinele învățăturii greșite eretice, aruncîndu-le afară, le ard cu foc nestins… Iar noi, știind întru totul lucrurile acestor de Dumnezeu purtători Părinți, propovăduim cu o singură gură și cu o singură inimă, neadăugînd nimic și neînlăturînd nimic din cele ce ni s-au predat de la ei. Ci, în acestea stăruim, în acestea ne sprijinim. Așa mărturisim, așa învățăm, precum Sfintele și Ecumenicele șase Sinoade au hotărît și au încredințat… Și credem, precum zice Proorocul, că nu vreun Înger, ci Însuși Domnul ne-a mîntuit pe noi (Isaia 6:3,9), căruia și noi urmînd și împropriindu-ne glasul lui, strigăm în gura mare: Nu vreo adunare, nu vreo stăpînire împărătească, nu niscaiva uneltiri blestemate de Dumnezeu ale înșelăciunii idolilor au slobozit Biserica, așa cum a defăimat sinedriul jidovesc…, ci Însuși Domnul slavei, Dumnezeu cel Întrupat; El a mîntuit-o și a liberat-o de înșelăciunea cea idolească; Lui se cuvine deci slavă, Lui se cuvine dar, Lui se cuvine mulțumită, Lui se cuvine laudă, Lui se cuvine măreție; căci a Lui este răscumpărarea, a Lui mîntuirea, a celui ce singur poate să mîntuiască la nesfîrșit, iar nu a altor oameni, care vin de jos… Cum au văzut Proorocii, cum au învățat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit Dascălii, cum a găsit cu cale lumea întreagă, cum a luminat darul, cum s-a dovedit adevărul, cum a fost nimicită minciuna, cum a mărturisit cu curaj înțelepciunea, cum a așezat primul Hristos, noi așa gîndim, așa vorbim, așa propovăduim pe Hristos ca Dumnezeul nostru adevărat… Aceasta este credința Apostolilor, aceasta este credința Părinților, aceasta este credința ortodocșilor, și credința aceasta a sprijinit lumea întreagă.”(2)

(1) Cel de-al „treisprezecelea apostol”, „Părintele Ortodoxiei”, Sfîntul Atanasie cel Mare, binevestește cu înțelepciune apostolică și părintească tot adevărul despre credința cea adevărată, spunînd că noi ținem „această predanie și învățătură și credință dintru început a Bisericii sobornicești, pe care Domnul a dat-o, Apostolii au propovăduit-o și Părinții au păzit-o. Căci întru aceasta Biserica s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi și nici nu se mai poate numi creștin”. (Către Serapion, epist. 1, P.G. 26, 593C – 596A).

(2)Actele Sinodului VII Ecumenic. Actul nr. 4, Mansi, vol. 13, p. 129. Vezi, de asemenea, și Sinodiconul Ortodoxiei, în Triod (ed. grecească a Apostoliki Diakonia, Atena 1960, p. 145).

Cu cât se întărește cineva mai mult în încredințarea că a sporit în apropierea lui Dumnezeu, cu atât asalturile duhurilor rele sunt mai stăruitoare. Dar și în respingerea acestora ne bucurăm mai mult de ajutorul îngerilor. În felul acesta, îngerii înșiși sporesc împreună cu noi în desăvârșire, luptând și ei împreună cu noi împotriva atacurilor rele. Dacă îngerii înșiși ar fi supuși unor asemenea încercări și ar trebui să lupte pentru respingerea lor de la ei înșiși, ei ar face fără noi suișul lor spre Dumnezeu. Dar nu li s-a dat să urce fără noi, fără să ne ajute pe noi. De altfel, s-ar putea spune că aceasta e o rânduială generală. Niciun om nu poate urca spre Dumnezeu (spre bine) dacă nu ajută și pe alții să urce și dacă nu e ajutat și el de alții. - Părintele Dumitru Stăniloae, nota 323 la Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, Editura Humanitas, București, 2008, p. 235-236

Mulți dintre noi ne trezim mai obosiți decât ne culcăm. Uneori, deși dormim destule ore, dimineața ne găsește tulburați, epuizați.

Când sufletul nu-și găsește liniștea, când uităm să-l hrănim cu rugăciune și cu fapte bune, când mai intervin și ispitele, suntem în primejdie.

Fă-ți un obecei ca înainte de culcare să-ți întrebi conștiința: Spune-mi drept, dacă mor acum, mă mântuiesc? Dar eu, oare sunt mulțumit de mine și de modul în care-mi trăiesc viața?

Mergi des la spovedanie, și sfătuiește-te cu duhovnicul, el îți cunoaște tainele sufletului cel mai bine. Iar când te pregătești de somn, spune tot ce ai pe inimă în rugăciune: Maica Domnului, luminează-mi mintea, și ai milă de sufletul meu! Doamne, primește rugăciunea Bisericii și a tuturor celor care se roagă pentru noi!

Uneori vrăjmașul ne ispitește și în timpul somnului cu tot felul de vise și năluciri. Nu te lăsa copleșit de frică! Roagă-te scurt și des

"Chinurile acestei vieți sunt trecătoare, însă bucuria şi desfătarea veşnice. Toți avem ispite, toţi avem necazuri, supărări. Nu există cap fără durere şi inimă fără supărare. Însă atunci când le răbdăm pe toate acestea pentru dragostea lui Hristos cu răbdare şi smerenie, ne învrednicim de Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea îngăduie Dumnezeu ispitele şi necazurile, ca să avem cuvânt de îndreptățire şi să cerem odihnă în Cer." - Părintele Efrem Filotheitul

"Dacă omul ar cunoaște măreția raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi!" - Părintele Efrem Filotheitul

Câteva sfaturi duhovnicești ale Părintelui Efrem Filotheitul:

1. Nu te descuraja. Fiecare patimă care apare şi ne tulbură este un medicament mântuitor.

2. Să nu vorbeşti mult! Fugi de vorbirea deşartă, de ceartă, de multele cuvinte şi toate cele care vin din limba neînfrânată.

3. Păzește-ți mintea să nu rătăcească încolo şi încoace, ci alipeşte-o de numele lui Hristos.

4. Alungă gândurile egoiste şi cugetă foarte smerit despre tine însuți.

5. Nu-i critica pe alții; uită-te la propriile greşeli.

6. Dă-i minții tale o lucrare duhovnicească.

7. Nu lăsa nicio nelinişte să-ți strice pacea.

„Dumnezeul meu, ia-mă!”

Câți oameni nu zic aceasta în clipe grele! Însă cei mai mulți nu cunosc că aceasta este păcat și că înseamnă lipsă de răbdare și de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Dar istorioara care urmează o va adeveri cu limpezime. A povestit-o cu multă smerenie și simțire un ieromonah cuvios grec, care are fii duhovnicești în Atena.

„De când m-am făcut preot, m-a urmărit clevetirea celor din jurul meu. Într-un fel sau altul, mulți mă amărau și mă întristau peste măsură cu clevetiri mincinoase. Iar aceasta se petrecea mereu. Atât de mult m-au întristat și m-au obosit toate acestea, încât am cedat și de multe ori am spus: «Dumnezeul meu, ia-mă!». Și în cele din urmă m-a luat.”

Toți cei care-l ascultau au rămas uimiți privind la el, gândindu-se câtă vină au cei care clevetesc, mai ales pe cei sfințiți; cât păcat adună în sufletul lor, mai ales când îmbrâncesc în deznădejde sufletele pe care le clevetesc, de parcă Dumnezeu i-ar fi împuternicit să judece lumea.

Dar smeritul preot a continuat povestirea sa, spunând:

„Am avut un atac de cord. Mă aflam în Atena, în mijlocul cunoștințelor și al fiilor mei duhovnicești. M-au dus îndată la spital, iar acolo medicii s-au străduit mult să-mi pună în funcțiune din nou inima, însă nu au reușit. La sfârșit au spus: «Nu putem face nimic cu părintele. Luați-l și-l duceți la morgă!». În cele șase ore cât am fost mort, câte nu am trăit! Mai întâi l-am simțit pe Îngerul meu păzitor cum mă însoțește într-o călătorie care la început a fost oarecum grea, dar îndată s-a ușurat, căci suiam spre o lumină nespusă și prea dulce. În timp ce mergeam, multe duhuri rele strigau și mă acuzau. Una din acuze era și următoarea: «Unde-l duci pe acesta? A fost iubitor de bani. Deși a făgăduit neagoniseală, avea banii lui». Dar Sfântul Înger le-a răspuns: «Nu este adevărat! Banii pe care-i avea erau ai mănăstirii, el numai îi administra». În cele din urmă am ajuns la un loc care se părea a fi hotarul dintre două ținuturi. Acolo am auzit următorul dialog: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, să-l duc pe părintele în Rai?» «Nu, pentru că a făcut un păcat grav!», a răspuns ea. «Ce păcat, Stăpâna mea? Părintele a fost bun» Și îngerul a început să mă apere, iar eu simțeam cum îmi curg lacrimi fierbinți din ochi. «A zidit o mănăstire, a ajutat multe suflete să se mântuiască…» «Aceasta este adevărat, a răspuns Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, dar nu a făcut răbdare în nevoința pe care a avut-o, ci-i spunea mereu Fiului meu: Ia-mă și ia-mă! Deci, du-l înapoi să-și sfârșească cu răbdare nevoința sa și după aceea va veni în Împărăția Fiului meu». În timp ce ne întorceam, am văzut Raiul și iadul. Toate cele scrise în Cartea lui Dumnezeu sunt adevărate. Le-am văzut cu ochii mei. Când am ajuns la spital, cu dezgust am intrat în trupul meu înghețat. Au trecut opt ceasuri până ce am început să mișc primele articulații ale degetelor mele. Din mișcarea pleoapelor mele, sora mea a fost prima care a observat învierea mea din morți. S-a tulburat tot spitalul. Încet-încet mi-am revenit și de atunci iau aminte și fac răbdare fără împotrivire la orice îngăduie dragostea lui Dumnezeu. Frații mei, trebuie să dobândim Raiul! Întru răbdarea noastră trebuie să ne dobândim sufletele noastre”.

Acestea le-a spus acel părinte, iar la ultimul cuvânt i s-a tăiat glasul din pricina emoției…

Autor: Augustin Păunoiu

Sursa: https://ziarullumina.ro/opinii/pilda-zilei/deznadejdea-nu-e-mantuitoare-151535.html

Nu există o luptă mai importantă și mai teribilă decât lupta pentru mântuirea sufletului.

Lupta este constantă și intensă. Lupta, cu cine?

Cu toti acesti teribili dușmani ai oamenilor: smintelile si incercarile, păcatele, impatimirile, moarte si diavolul – care fără răgaz duc război însetat de sânge împotriva creștinilor și a mântuirii lor.

Prin urmare, creștinii sunt în mod constant sub arme și pe câmpul de luptă; ei luptă fără un pact și un armistițiu.

Există răni, există dureri.

În luptă creștinii se împiedică, cad și chiar uneori se prăbușesc.

Și principalul lucru este: să nu abdice; prin suferințe mai presus de toate devenim viguroși – și biruința este sigură prin har.

Mai ales când noi, creștinii, avem „inimile – unite în dragoste”. Atunci noi, creștinii, constituim o armată creștină atotcuprinzătoare în toate luptele cu păcatul, cu moartea și cu diavolul.

Apoi fiecare luptă pentru tot și pentru toate, pentru toată lumea, este împreună „cu toți sfinții”.

De aceea, fiecare păcat, fiecare moarte, fiecare diavol cade în fața creștinului care luptă cu ajutorul rugăciunii sfinților; moartea este depășită cu toată agonia morții, păcatul biruit, diavolul învins.

Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune aşa, că „eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog“, nu. Tu să spui aşa: „De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicuţei Domnului, am să mă mântuiesc.“ Uşa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul şi cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar „pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu“.

Poate că scrie undeva: „Orice păcat e iertat, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată“… D-apoi ce, e gândul tău? Nu! E hula lui, a vrăjmaşului. Diavolul asta face – îţi dă gânduri de hulă, ca să te aducă la disperare, şi apoi tot el îţi aminteşte că hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată. Nu, tătucă, e hula lui. Dar tu vii la spovedanie şi spui ce ţi-a venit în gând: „Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate asupra Maicii Domnului, asupra lui Dumnezeu, asupra icoanelor, asupra călugărilor, asupra preoţilor…“. Gândurile trebuie spuse din vreme. Ce-i aia disperare? Şi tot timpul asta faci: cazi şi te ridici… Nu te laşi în disperare.

Cum nu-L iubeşti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri de la diavolul… Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici, la mănăstire? Ce asculţi tu ce spune vrăjmaşul? Şi de ce să nu te mântuieşti? Nu, tătucă… lasă, cu nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că, dacă le-am putea face pe toate, ne-am mândri, şi ar fi mai rău: „Rugăciunea minţii o am, milostenie fac…“. Dar dacă vezi că nu poţi face, te mai smereşti. „Puterea lui Dumnezeu întru neputinţe se desăvârşeşte.“ Tu fă tot ce depinde de tine. Mai te rogi, mai te spovedeşti, mai mergi la biserică, mai te împărtăşeşti – măcar la o lună… Şi nu te teme, că nu te duci în iad. Vinerea posteşte până când ţi-e foame. Mai citeşte câte o carte, spune mereu „Doamne Iisuse“ şi să n-o uiţi pe Maica Domnului. Ia şi caietul ăsta, „Urmarea lui Hristos“ – îl mai cercetezi, îl mai studiezi. Aici e ca la spovedanie: te învaţă ce să faci şi cum să faci. Şi fă tot ce depinde de tine…

Aşa, tătucă. Hai să punem şi noi, de acum, început bun. Noi trăim cu nădejdea vieţii de dincolo. Eu, când eram copil, mămucuţa îmi spunea: „Postim, dragul mamii, şi după ce se termină postul, să vezi ouă roşii şi pască şi sarmale…“. Şi aşa rămânea. Posteam cu gândul la ce o să mănânc după ce se termină postul. Ce drept ai tu asupra vieţii? Tu nu ai nici un drept asupra vieţii. Doamne fereşte…

Pr. Paisie Olaru de la Sihla