Sfinții își au, întotdeauna, timpul lor. Așteaptă cu răbdare momentul întâlnirii cu fiecare suflet în parte. Iar când momentul vine, când lucrarea lor începe, revarsă toată bucuria și tot dorul așteptării!
Mariana Cuceu este Doctor și Profesor în Medicină, dar și cofondator și Președinte al Organizației „Saint Paraskeva Orthodox Charity”. Clipa întâlnirii sale cu Sfânta Parascheva s-a lăsat mult așteptată – dar, astăzi, prietenia dintre cele două este atât de strânsă, încât nu doar un suflet s-a schimbat, ci o întreagă comunitate!
În America, printre multe și grave probleme de sănătate care au țintuit-o la pat și au transformat-o în persoană cu dizabilități, printre cursuri, studii, conferințe și rezultate uimitoare pe plan profesional, Mariana Cuceu și-a făcut timp să privească la suferința celor din jur și să lupte pentru a ajuta copiii din România. O misiune cât o Cruce! Și luând Crucea, alături de Sfânta Parascheva, urmează pe Hristos – prin slujirea aproapelui.
Ruga lor a umplut vazduhul:
„Tatăl Nostru”, filmat de pe un bloc din centrul Iașului
❤️ Cât de minunată e Sfânta Parascheva❗
👨👩👧👦 Câtă lume a strâns la un loc la Iași❗
✝️ Cât de frumoasă este credința mărturisită la unison❗
Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficiență cardiacă, hepatită și alte boli... Eram aproape de moarte.
La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu. El era egumenul unei Mănăstiri numite Tismana. Acest preot avea cam la vreo 40 de ani, fusese așa de mult chinuit, încât era aproape de moarte. Totuși avea fața liniștită!
Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Iisus Hristos, despre credința lui și era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul care îl schingiuise pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarășii săi.
Să nu mai credeți ce spune presa despre comuniști că îi urăsc pe preoți, sau că îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat! Ei urăsc pur și simplu! Urăsc pe oricine! Îi urăsc pe evrei, pe creștini, pe antisemiți, pe antihriști, urăsc pe toată lumea...
Un comunist urăște pe alt comunist! Se dușmănesc între ei fără resentimente. Și când un comunist dușmănește pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare și îl bate și îl chinuiește ca și pe un creștin.
Exact asta se întâmplase că comunistul schingiuitor, care îl chinuise pe acest preot până aproape de moarte - fusese și el bătut până aproape de moarte de către tovarășii săi, și aproape ca își dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghearele morții.
În timpul nopții mă deșteaptă comunistul zicând:
— Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoșătoare! Mă tem!
Atunci am văzut o minune! L-am văzut pe preot în pragul morții chemând pe alți doi colegi de celulă. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a așezat pe marginea patului ucigașului său (comunistul) și-l mângâia pe cap.
Nu voi uita niciodată această priveliște! Un om schingiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea adevărată! Putea găsi o mângâiere pentru acela...
Apoi preotul zise către comunist:
— Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.
Dar nu a rostit așa simplu aceste cuvinte. Poți zice “iubesc” și să fie un simplu cuvânt de șase litere sec. Însă acest preot zicea cu adevărat: “Te iubesc din toată inima mea”.
Apoi a continuat:
— Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește-ți pe Hristos, Cel care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i-ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Îți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți-o dorești tu însuți.
Te temi și te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele. El dorește să-ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. Dar trebuie să te întorci spre El și să te pocăiești.
În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigașului (spovedania) înaintea propriei sale victime. Poate că viața este mai impresionantă în romane. Însă nici un romancier nu a scris vreodată așa ceva.
Victima, în pragul morții, primea spovedania ucigașului său și cel chinuit a dat dezlegare ucigașului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrățișat unul cu celălalt. Preotul s-a întors înapoi la patul său și amândoi au murit în aceeași noapte.
Era noaptea de Crăciun. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur și simplu aminte că înainte cu aproape 2000 de ani Iisus Hristos Se născuse. Era noaptea în care Iisus Hristos Se născuse în inima unui torționar comunist.
Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înșiși ochii mei!
— Mărturia unui deținut al închisorilor comuniste - anul 1950, România
Ei sunt îngerașii mei și datorită Dumneavoastră și asociației pe care ați înființat-o și al oamenilor pe care îi aveți în echipă, sunt azi lângă mine. Să vă dea Dumnezeu multă bucurie și sănătate la toată echipa! Doamne ajută.
Noi doar privim minunile postate, însă nu știm munca din spate, presiunile, stresul, ispitele, faptul că ne răstignim familiile doar cu scopul ca în acest laborator de minuni să se continue salvarea copiilor de la avort!
Acum Cristina iar a ajuns depășită de situație.
Are nevoie pentru cazurile de la ACTIVITATEA PROVIAȚA BUZĂU de lapte praf Nan 1, 2, 3, scutece Pampers 3, 4, 5, 6, șervețele umede, biberoane etc.
Dacă te doare locul 1 al României în Europa la avorturi, puteți da comenzi online pe adresa voluntarei (Facebook Cris Tina Tanase) care coordonează Centrul PROVIAȚĂ Buzău: Tănase Cristina, Mun. Buzău, Str. Păcii Nr. 20, Jud. Buzău, CP 120195, Telefon 0737526726 (are și WhatsApp).
Daca nu aveți timpul necesar, puteți dona în următoarele CONTURI:
- LEI: RO32BTRL01001201W51348XX sau - EURO: RO76BTRLEURCRT00W5134801,
- Titular: TĂNASE CRISTINA, urmând ca voluntarele să dea comanda.
Pentru detalii puteți să mă anunțați ca ați donat: mă puteți contacta pe Facebook la Cutov Cristian-Ionut (nu îmi apar mesajele întotdeauna) sau cel mai sigur la nr de telefon 0768389591, pe WhatsApp sau Telegram.
Cu DURERE MARE anunț că e nevoie urgentă de donatori care să preia lunar cazuri de avort cu o suma fixă pe perioada sarcinii și 6 luni după naștere, direct la caz!
Eu mi-am facut datoria să anunț.
Sunt sute de copii salvați de la avort anual!
Însă se salvează nu pe vorbele mele, ci pe faptele voastre!
Voi le dați siguranța de care au nevoie!
MINUNILE se fac prin FAPTE și nu prin vorbe goale!
Am fost la înmormântarea Preotului Daniil Horga, apoi m-am dus cu această poză la Părintele Ioan Ilarion Neagoe - Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului.
S-a uitat la poză atent, apoi a sărutat-o iar după o pauză ... spune: "Cine are asta în casă (poza) fug dracii ... așa se tem de Sfânt" ... apoi continuă: "Va fi ca Sfântul Spiridon ... ei ce minuni va face!!"
Ce spunea Părintele Elpidie că România are multe mărgăritare duhovnicești.
📜 Psalmul 67, Vers. 36: "Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!"
📃Sf. Apostol Pavel: „Priviţi la mai-marii voştri şi la sfârşitul felului lor de vieţuire şi să le urmaţi credinţa”
La vârsta de 94-95 de ani, a fost necesar ca Părintele Arsenie Papacioc să fie operat pe coloană. Vă dați seama, să operezi pe coloană un om de 94 de ani este contrar tuturor principiilor medicale, mai ales în ceea ce privește rahianestezia care urma să fie folosită.
Dar, fiți atenți, și aici să țineți minte un lucru: când faci o declarație în viață vizavi de Hristos, atunci Hristos te va pune să te verifici dacă o ții.
Și acest om, care la vârsta de 97 de ani a murit fecior — în tinerețe a fost extrem de bogat, a fost o persoană foarte inteligentă, a fost sportiv de performanță (a jucat în Lotul Național de Rugby și i se spunea Pantera Blondă) — adică, a trecut prin atâtea registre în viață, câte nici nu ne închipuim!
Acest om care n-a cunoscut trupește femeia — dacă vedeți poze din tinerețea lui veți observa ce bărbat frumos era — acest om la vârsta de 94 de ani ajunge să fie dezbrăcat complet într-o sală de operații.
Mai mult decât atât, pentru că, după cum am mai spus, "crucea nu-i cruce fără umilință", doctorul care l-a operat și care era ateu la momentul respectiv, ca orice ateu, nu se mulțumește doar să spună că nu există Dumnezeu, ci să și batjocorească pe cei care cred în Dumnezeu.
Uitându-se la părintele dezbrăcat pe masa de operație, îi spune așa: "Părinte, ești ca Adam în Rai".
Părintele, care avea o capacitate de a răspunde spontan — care nu poate fi decât suflarea Duhului Sfânt în inima omului (omul nu are capacitate de reacție prin sine însuși fără Duhul Sfânt ) — îi dă răspunsul scurt: "Da, dar nu văd nici o Evă".
După asta, când doctorul respectiv (acum devenit un om extrem de înduhovnicit), dar acest episod face parte din viața lui, și ne ajută foarte mult să înțelegem teologia trăită a Părintelui — teologia trăită naște în inima celuilalt teologie, adică, ceea ce numim cunoaștere de Hristos. Asta e teologia, nu o chestiune sistematizată în facultatea tehnică pentru preoți, pentru cei care vor să înțeleagă mai mult. Teologia este a cunoaște pe Hristos în inima ta, ca inima ta să se roage în inima lui Hristos. Asta e teologia pe care o trăia Părintele Arsenie!
Văzând doctorul că încă nu l-a batjocorit până la capăt, îi spune așa: "Ia zi, părințele, ți-e frică de moarte?"
Părintele s-a cam supărat, vă dați seama, dar îi răspunde: "Auzi doctore, ține mâna pe bisturiu, că o să mă opereze Hristos, nu tu!"
În clipa în care doctorul a tăiat în spatele părintelui, toată sala de operație s-a umplut de miros de mir.
Din a doua zi, doctorul respectiv, când mergea în vizită la Părintele, în salon, cobora în genunchi și mergea de la ușă până la pat în genunchi.
Am ajuns în București și sunt încă sub impresia zilei de ieri. Aș putea scrie o carte despre această zi, dar vă promit că vă voi povesti.
Într-o lume ajunsă aproape de nebunie, în care “caruselul” se învârte cu o viteză scăpată demult de sub control, întâlnirea unui duhovnic cu har a fost o revelație și o minune.
Acum înțeleg de ce Patriarhul Daniel și echipa condusă de Bănescu este speriată de Vlădica Longhin:
De frică, pentru că Vlădica Longhin are har, un har pe care, așa cum am spus în direct, nu l-am m-ai întâlnit.
Când ești în prezența lui și te îmbrățișează, tot ce este preocupare și grijă dispare și te cuprinde o pace și o bucurie adâncă.
Eu am izbucnit instantaneu în lacrimi, dar nu erau acele lacrimi de durere și supărare, ci lacrimi de bucurie și fericire.
O mână de om, supus la cele mai grele opresiuni posibile de către un regim opresiv al lui Zelensky care vrea să șteargă din rădăcini Biserica Ortodoxă Ucrainienă și să o înlocuiască cu Biserica lui, Neomarxistă, înființată în 2018. O Biserică de o mie de ani înlocuită de o Biserică de Stat înființată acum cinci ani.
Aceasta este adevărata miză în Ucraina: Ștergerea de pe fața pământului a unei Biserici cu Tradiție și înlocuirea si cu o Biserică înființată de Neomarxistul Zelensky.
Cine se opune este aruncat în închisoare, ucis sau terorizat până se dorește exterminat, cum este cazul Părintelui Mihail Jar, care nu face altceva decât să-și apere credința strămoșească.
Da, despre asta vorbim, despre un atac al Hidrei Neomarxiste a lui Zelensky împotriva a tot ceea ce este sfânt.
Până acum nu am văzut un om care, înainte de a intra în operație zâmbea și avea grijă de ceilalți să nu-și facă griji prea tare, luminând cu harul lui locul pe unde umbla.
Da, a fost o operație complexă pe cord, prin cele mai noi tehnici, care a durat peste trei ore și a fost o reușită. O echipă de medici tineri, care au știut extrem de bine ce trebuia să facă.
Vreau să vă mulțumesc din tot sufletul tuturor celor care v-ați rugat pentru Vlădica Longhin. Rugăciunile dumneavoastră și ale tuturor românilor s-au simțit în sala de așteptare de la spital și sunt sigur și în sala de operație.
Va urma o perioadă de recuperare, să ne rugăm pentru sănătatea unui Duhovnic Plin de Har, care nu face altceva decât să vrea să slujească în Biserica Tradiției Lui Creștin Ortodoxe
Să avem nădejde! În ☦️ Profețiile Fericitului Schimonah Iulian (Alexei Ivanovici Boiko) 1940-2005 Ucraina aflam că poporul creștin ortodox - canonic - din Ucraina a fost și este încercat dar va ieși biruitor datorită mărturisirii credinței ortodoxe celei adevărate. Să învățăm și noi din acestă pildă vie și să-i însoțim și noi în rugăciune pe acești mucenici și martiri contemporani.
În timp ce se afla în spital pentru tratament, în data de 22 ianuarie, IPS Longhin a fost lovit puternic în zona feței, încât a fost nevoie să fie cusut la o pleoapă. S-a hotărât ca să nu se facă public acest lucru, pentru a nu agrava relațiile și așa inflamate cu administrația Zelensky.
Călugării din jurul IPS sale au confirmat cele scrise mai sus, iar astăzi a confirmat, cu smerenia și bucuria caracteristică, chiar IPS Longhin.
Într-un mesaj adresat credincioșilor și publicat pe canalul de YouTube al mănăstirii Bănceni, ierarhul a oferit mai multe amănunte despre incident:
„Pentru a vă liniști, o să spun câteva cuvinte pentru ca nimeni să nu fie îngrijorat. Pentru noi, totul e bine, totul se petrece conform credinței noastre ortodoxe. Trebuie să le îndurăm pe toate, să suferim și să ne rugăm. Sunt puțin bolnav acum, dar am ceea ce merit. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Dumnezeu să aibă milă de toți și să ne ierte pe toți!”
Mitropolitul Longhin a povestit că, la spital, medicii i-au spus că a supraviețuit atacului pentru că are o structură a capului deosebită:
„Când doctorii au văzut au spus: Dumnezeule, aveți o conformație a capului diferită. Dacă ați fi fost ca restul oamenilor, acum nu ați mai fi fost în viață. Totul e întreg, oasele sunt întregi. Dumnezeu v-a salvat.”
Ierarhul a vorbit și despre prigoana regimului:
„De doi ani de zile bat preoți și femei bătrâne, confiscă bisericile și dezbină poporul ucrainean.”
El a dezmințit informațiile publicate de unii conform cărora rănile oribile pe care le are nu au fost provocate de un atac, ci de o cădere, după ce a luat diverse pastile:
„Toată lumea spune că trebuia să fiu în spital, că m-am simțit rău din cauza pastilelor, că am avut amețeli, că am căzut de două ori și că m-am lovit. Să nu credeți asta, fraților și surorilor! Dacă nu știți, e mai bine să tăceți și să vă rugați, fraților și surorilor! Vă îmbrățișez pe toți și vă iubesc.”
Să ne rugăm ca Domnul nostru Iisus Hristos, Măicuța Domnului și Sfântul Mucenic Longhin Sutașul să-l întărească și să-l mântuiască spre slava Sa. Amin!
Îmi amintesc că în cadrul unei predici despre rugăciune, la un moment dat a zis:
"— Cine știe rugăciunea Sfântului Arhanghel Mihail să o spună, ca e foarte folositoare".
Și s-a uitat fix la o femeie. Erau multe mame, dar privirea îi era ațintită asupra uneia dintre ele:
"— Tu, lele Ano! Să te rogi cum te-ai mai rugat la Sfântul Arhanghel!"
Toată lumea s-a mirat cum de știa Părintele de rugăciunea ei.
La sfârșitul slujbei, femeile care erau cu ea i-au zis:
"— Ce rugăciune știi, lele Ano? Că Părintele tot la dumneata s-a uitat."
Atunci ea le-a spus următoarea rugăciune:
RUGĂCIUNE
"Doamne, Dumnezeule, mare Împărat și fără de început, trimite, Doamne, pe Mihail Arhanghelul Tău în ajutorul meu, ca să mă apere de vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți. O, Mihaile, mare Arhanghele, întâi stătător si voievod al puterilor cerești, fii mie ajutor în toate: în boli, în strâmbătăți, în mâhnire, în pustiu, pe cale, pe apa, în călătorie, căsătorie, serviciu, scoală, și mă izbăvește de toată înșelăciunea cea diavolească. Iar când mă vei auzi pe mine, robul tău, rugându-mă ție și chemând numele tău, grăbește spre ajutorul meu și auzi rugăciunea mea. Așa, mare Arhanghele, biruiește pe toți care se împotrivesc mie, mă apară și mă acoperă de cel viclean cu puterea cinstitei Cruci și cu solirile marilor Arhangheli: Gavriil, Rafail, Uriil, Varahiil, Salatiil si Egudiil si ale puterilor cerești, totdeauna, acum și pururi și în veci. Amin".
„Sunt chirurg ginecolog de aproape două decenii şi multă vreme am trăit în pace şi belşug! Începând din 1999, viaţa mea s-a dat peste cap din senin…
Într-o noapte, am visat o mulţime de nou-născuţi care parcă înotau într-un acvariu uriaş, aflat chiar în faţa mea, şi păreau că se sufocă, fiindcă pipăiau cu disperare peretele de sticlă, căutând o ieşire. N-am să le mai pot uita niciodată ochii aceia mari şi disperaţi ce priveau spre mine!
De a doua zi, au explodat în existenţa mea câteva necazuri, care m-au adus până în pragul disperării. Soţiei i-a fost diagnosticat un cancer la sân şi a suferit o operaţie ce a mutilat-o. În scurt timp, fiul meu – licean pe atunci – mi-a mărturisit, într-o manieră suspectă, că datorează o sumă mare de bani cuiva şi că viaţa i-ar putea fi în pericol dacă nu îşi achită datoria. Foarte repede am aflat că devenise dependent de heroină şi se împrumuta tot mai des, pentru că nu-i mai ajungeau banii ca să-şi plătească dozele. După nici o săptămână, mi-a fost furată maşina – un Volkswagen Passat nou-nouţ – pe care nu apucasem să o asigur împotriva furturilor. Şi pentru ca tabloul sumbru să fie complet, interiorul vilei noastre spaţioase a fost parţial distrus de un incendiu…
Eram pur şi simplu copleşit!
Deşi eram un om relativ credincios, fără să frecventez prea des bisericile, mi-a venit deodată gândul să urc în dealul Patriarhiei, căci culmea disperării mele a coincis cu ziua de 27 octombrie, când se făcea pelerinaj la moaştele Cuviosului Dimitrie Basarabov. În orele cât am aşteptat la coadă, m-am rugat pe tăcute, întrebându-l pe sfânt, unde greşisem de se abătuseră atâtea nenorociri, dintr-o dată, pe capul meu, şi ce era de făcut. Când am ajuns în faţa moaştelor, nici n-am mai putut gândi ceva… Am izbucnit doar în plâns şi nu m-am putut opri decât târziu, după ce coborâsem dealul.
Ei bine, vă rog să mă credeţi că in noaptea următoare l-am visat pe Sfântul Dimitrie cel Nou, care mi-a vorbit cu multă blândeţe, dezvăluindu-mi adevărul pe care eu îl ignorasem cu desăvârşire, ca un nelegiuit ce eram!
Mi-a spus că acei nou-născuţi pe care îi văzusem în vis erau cei 187 de copii ce nu mai apucaseră să ajungă pe lumea asta, pentru că eu le făcusem chiuretaje mamelor lor, la cererea acestora, şi primisem o mulţime de bani necuveniţi, în schimbul acestor crime.
Sfântul a continuat să mă lumineze cu aceeaşi blândeţe, lămurindu-mă că dacă voi continua să comit asemenea pruncucideri, nenorocirile ce se vor abate asupra mea vor fi şi mai mari. Mai mult decât atât, mi-a cerut să botez un număr de copii egal cu cel al pruncilor pe care îi omorâsem cu mâinile mele, avertizându-mă: „Vei vedea ce se va întâmpla, pe măsura ce vei duce la capăt o asemenea faptă bună! Şi nu mai păcătui…”.
De a doua zi, n-am mai făcut nici un chiuretaj şi mi-am câştigat existenţa din consultaţii, naşteri sau intervenţii chirurgicale care ajutau venirea pe lume a unor copii. La foarte scurt timp, am pornit cu soţia mea prin orfelinate, însoţiţi de preotul de la noi din parohie, botezând cel puţin un copil în fiecare lună!
Vreau să vă spun că lucrurile au luat o cu totul altă întorsătura în viaţa mea… Astăzi, după cinci ani, soţia se simte bine, chiar dacă şi-a pierdut un sân, iar fiul meu, după terminarea liceului, m-a rugat să-l ajut să se interneze într-o clinică de dezintoxicare. Acum este pe deplin vindecat.
Analizele medicale ale soţiei dovedesc că pericolul de cancer a fost îndepărtat. Ne-am refăcut casa, cu greu, dar temeinic şi – surprinzător, pentru un păcătos ca mine – câştigurile noastre băneşti nu s-au diminuat foarte tare, în absenţa chiuretajelor!
Eu am devenit un om cu adevărat credincios, care a înţeles, măcar în ceasul al 13-lea, că totul se plăteşte în viată, după măsura faptelor rele, dar deopotrivă, totul se răsplăteşte în viaţă, după măsura faptelor bune.
Vedeţi cum lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi?! Cuviosul Dimitrie Basarabov nu a făcut cu mine o minune „obişnuită”, nu mi-a salvat viaţa la modul spectaculos, dintr-un accident de maşină, să zicem, ci mi-a deschis mintea şi m-a ajutat să mă salvez, prin propriile mele fapte.”
ALEXE I. - medic specialist chirurg obstetrică si ginecologie – Bucureşti
"De la avortul spontan, emoțiile mele merg de la o dragoste profundă la mânie profundă la tristețe profundă. Să știi, dragă copil din ceruri, că pierderea ta se simte adânc în sufletul meu." – Anonim
"Am avut desprindere de retină la ambii ochi. Am fost la dl. Profesor, General Olteanu care, după ce m-a consultat, mi-a zis că ochiul drept mai „durează” şase luni, iar cel stâng un an, cel mult un an jumătate. Mi-a dat o reţetă cu nişte medicamente pe care trebuia să le procur din străinătate. „Nu pot să le iau, domnule doctor, pentru că n-am prin cine să trimit în străinătate să mi le ia”. „Eu îţi dau reţeta, şi tu încearcă să faci rost de ele”. După ce mi-a spus medicul despre iminenta orbire, şi cum nu puteam să fac rost de medicamentele din reţetă, am fost la Frăsinei şi am vorbit cu părintele Ghelasie. „Ştii ce să faci?”, mi-a spus el. „În fiecare seară, să pui un păhărel plin cu apă de la Izvorul Sf. Calinic peste ochi, să-l ţii aşa şi să clipeşti”. Din pricina bolii, dacă acopeream cu mâna un ochi, cu celălalt nu mai vedeam decât o zonă. Cu tratamentul dat de Părintele Ghelasie, a început încet să-mi revină vederea, încât după un timp m-am făcut bine. După 4-5 ani, m-am dus la control. Cum venea Profesorul cu grupul de studenţi, mă vede: „Ce faceţi, domnule inginer? Cum merge?”. Se uită atunci la mine, mă bagă la aparat, şi se întoarce spre ceilalţi: „Aţi văzut? Trebuie să ştii ce medicamentaţie să dai bolnavului”. Am tăcut pe moment, iar ceilalţi din grup au început să vorbească între ei. Apoi am îndrăznit: „Domnule Profesor, să ştiţi că n-am luat nici un medicament, v-am spus de la început că nu am posibilitatea să fac rost”. „Dar, cum asta, că s-a închis! Cum se poate aceasta?” „Ştiţi cu ce s-a lipit? Cu apă de la izvorul Sf. Calinic”. „De unde?” „De la Mânăstirea Frăsinei a Sfântului Calinic”. „Ei, asta-i!”, a mai putut să zică medicul. „Da, domnule Profesor”. Uneori, în acea perioadă, seara, în drum spre izvorul Sf. Calinic, mă întâneam cu părintele Ghelasie, la „butoi”. „Ce faci?”, mă întreba el. „Mă duc la Prietenul meu (Sf. Calinic)”. „Dă-i (cu apă) la ochi” îmi spunea Părintele, întărindu-mă să caut cu credinţă vindecare de boala mea la Sf. Calinic, ocrotitorul Sf. Mânăstiri Frăsinei." — din volumul "Pateric Carpatin", Părintele Ghelasie de la Frăsinei. Editura Platytera Books & Arts.
"În timpul războiului, orfelinatul se găsea într-o situaţie materială precară din cauza lipsei de alimente. De la o cantină publică era adusă supă. Preasfinţitul o gusta el însuşi, luând cu polonicul din caserolă. Doamna Şahmatov, pe atunci directoarea instituţiei, povesteşte: ''Nu mai aveam cu ce să hrănim copiii'', care erau în număr de nouăzeci în acel moment. Personalul era indignat, fiindcă preasfinţitul Ioan continua să aducă alţi copii la orfelinat, dintre care unii aveau părinţi, iar noi trebuia să-i hrănim. Aşa era el. Într-o seară, când a ajuns la noi, extenuat, fără putere, înfrigurat şi tăcut, nu am putut rezista și i-am spun ceea ce gândeam, l-am spus că noi, femeile, nu mai puteam îndura să vedem gurile înfometate fără să avem ce să le dăm de mâncare.
Nu mă plângeam doar, fierbeam de mânie împotriva episcopului pentru că ne-a pus în această situaţie. El m-a privit cu tristeţe şi mi-a spus: ''De ce aveţi nevoie?'' Eu i-am răspuns: ''De tot, dar mai ales de făină de ovăz, trebuie să hrănesc copiii dimineaţa!'' Preasfinţitul loan mi-a aruncat o privire tristă și a urcat la etaj. Am auzit atunci că făcea metanii, cu atâta vigoare și tărie, încât deranja vecinii. Chinuită de remuşcare, eram necăjită și nu am putut dormi toată noaptea.
Spre dimineaţă am aţipit, când am fost trezită de sonerie. Am deschis uşa și am văzut un englez care mi-a spus că era reprezentantul unei societăţi de produse cerealiere care dispunea de un exces de ovăz. Auzise despre orfelinat și voia să ştie dacă aveam nevoie de ovăz. Au început să descarce sacii cu făină unul câte unuL În acel moment, ierarhul a coborât scările. Eu cu greu puteam pronunţa un cuvânt în faţa lui. EI nu a scos un cuvânt, dar am văzut în ochii lui mustrarea pentru lipsa mea de credinţă. Aş fi putut să cad în genunchi şi să-i îmbrăţişez picioarele, dar el plecase deja pentru a-şi continua rugăciunile şi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu.”
[...] M-a privit cu o blândețe care te curăța de frici, de rușine, de gânduri, de durere. După ce Părintele Proclu s-a rugat pentru toți cei care-l căutam atunci, am rămas singură pentru câteva minute în genunchi, în fața lui. Nu am reușit să spun nicio vorbă, nu mai aveam nicio nevoie despre care să-i vorbesc. Atât am putut face să plâng. Nu știu de ce, pentru ce am plâns, însă nu mi-am putut opri lacrimile. Nu m-a oprit, nu m-a întrebat de ce, m-a ridicat de umeri spre barba lui și mi-a spus ferm si cu autoritate: "Te iau cu mine în Rai!" Rugăciunea Părintelui era deosebită, când o ruga pe Măicuța Domnului să ne miluiască, mi-era teamă să-mi întorc privirea, simțeam că Măicuța era chiar acolo.
Părintele Proclu Nicău
9 februarie 2018, Oana Maria Smoc, medic stomatolog, Iaşi
L-am cunoscut pe părintele Proclu în 1996 prin părintele meu duhovnic de atunci, părintele Paisie de la Mănăstirea Bîrnova. Eram tineri studenţi şi mergeam în excursii pe la mănăstiri. Aşa l-am întîlnit pe părintele Proclu.
Părintele Proclu avea marele dar de a găsi un suflet pierdut, de a-l ridica din deznădejde şi de a-l pune pe cale, de a-i aprinde dorul de Dumnezeu şi de a-i arăta că „Dumnezeu este Iubire”. De cîte ori mergeam la el, despre asta vorbea, despre dorul de Dumnezeu. Aş folosi un citat de la Sfîntul Talasie Libianul, care îmi place foarte mult şi mi se pare că îl caracterizează pe părintele Proclu: „Dorul întins întreg spre Dumnezeu leagă, pe cei ce-l au, cu Dumnezeu şi întreolaltă. Mintea care a dobîndit dragoste duhovnicească nu cugetă despre aproapele cele ce nu se potrivesc cu dragostea. Cel ce a dobîndit dragoste rabdă fără să se tulbure supărările şi suferinţele ce-i vin de la duşmani. Singură iubirea uneşte zidirea cu Dumnezeu şi făpturile întreolaltă în acelaşi cuget”.
A venit odată cineva la el şi i-a spus: „A fost părintele cutare la noi, la mănăstire, şi a zis că eşti aşa și aşa, eşti rău şi înşelat…” Iar părintele a răspuns: „Îi puţin ce a zis despre mine. Dacă eram eu acolo, îl ajutam şi spuneam şi mai multe, încă a zis puţine”.
Am avut o perioadă cînd eram tare, tare deznădăjduită. Treceam prin necazuri şi ispite mari… Însă, în timpul unei slujbe, am simţit iubirea lui Dumnezeu… Nu aveam cui să spun acest lucru. Am mers apoi, cum ne era obiceiul, la părintele Proclu şi mă chinuia gîndul dacă să-i spun sau să nu-i spun ceea ce am trăit. Eram cu soţul şi copiii, era acolo şi maica Filoteea, sora părintelui. Părintele privind spre mine,a zis la un moment dat: „Sînt momente în viaţă cînd Duhul Sfînt îţi dă o mîngîiere şi vrei să spui cuiva, dar nu ai cui, că nu te înţelege, numai cine a trăit lucrul ăsta poate înţelege.” Mi-am zis în gînd: „Măi, părintele vorbeşte cu mine; i-aş spune, dar … ei, părintele vorbeşte, aşa, la modul general”. Mai stă părintele un pic, după care iar spune acelaşi lucru. Dar eu am gîndit atunci că nu pot să spun, că e ceva subiectiv. Şi mai sînt acolo şi alte persoane de faţă… iar ceea ce doream să mărturisesc eu era mult prea intim, era o mare taină a sufletului care nu putea fi înțeleasă de oricine! Şi părintele spune la un moment dat: „Mă cam dor picioarele. Oare ce să mă mai fac eu cu picioarele astea?” „Păi, haideţi cu noi la Iaşi. Vă luăm la doctor”, l-a invitat soţul meu. Și astfel părintele a stat la noi, în Iaşi, într-un apartament în care nu locuia nimeni. Am avut ocazia să stau cu el la masă, doar eu şi cu el. Aici aş dori să fac o mică paranteză şi să precizez că l-am ospătat pe părinte cu hribi culeşi din Ceahlău, de la Poiana maicilor. În buricul Iaşului i-am dat mîncare pustnicească… Şi iar a început părintele să spună: „Sînt momente în viaţă cînd Duhul Sfînt îţi mîngîie inima şi vrai să vorbeşti cu cineva, vrai să spui cuiva, dar nu ai cui, că trebuie să te înţeleagă…”. Mi-am zis în mintea mea: „Iar, părinte? Tu chiar ştii ce am trăit eu?” Apoi părintele a tăcut. Tăcea, învîrtea lingura în farfurie, şi aştepta. Eu am gîndit că nu se merită să vorbesc, pentru că nu e un lucru aşa de însemnat. Atunci părintele iarăşi a spus: “Sînt momente în viaţa ta cînd Duhul Sfînt îţi mîngîie inimuţa şi vrai să spui cuiva dar nu ai cui, că nu te poate oricine înţelege, ci numai cine a trăit”. Apoi a tăcut, a lăsat privirea în jos şi aştepta. Eu am gîndit: „Măi, dacă zice şi a treia oară, chiar e culmea, părintele chiar ştie ce gîndesc eu. Atunci chiar îi voi spune”. Şi a zis şi a treia oară, zîmbind ghiduş: „Sînt momente cînd vrai să spui cuiva, dar nu te înţelege”. A avut atît de multă răbdare cu mine şi a fost atît de delicat! Atunci am început să spun, dar nu am spus decît două-trei cuvinte, căci el a continuat spunînd ceea voiam eu să-i zic. S-a ridicat de la masă, şi-a împreunat mîinile în rugăciune, s-a schimbat la faţă, a început să facă cruce şi să spună: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!… Dorul de Dumnezeu… Duhul Sfînt…” Strălucea tot, lacrimile îi şiroiau pe obraz. Am avut senzaţia că sunt în faţa Sfîntului Serafim de Sarov, aşa se schimbase la faţă, se transfigurase, privea în sus, îi curgeau lacrimile şi iradia pace, lumină şi bucurie!!! După ce l-am dus acasă pe părintele, m-am dus în camera unde a dormit, m-am aşezat în genunchi la marginea patului şi au început să îmi curgă lacrimile şi am spus şi eu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Părintele mi-a făcut o demonstraţie despre ce înseamnă adevărata rugăciune. Aşa cum s-a rugat părintele în faţa mea, aşa, cu mila Domnului, am putut să mă rog şi eu pentru un timp. Îmi ţîşneau şi mie lacrimile. Era rugăciunea din inimă, care se lucra singură, ritmat ca un ceas fără nici un efort de concentrare sau de voinţă, doar cu bucurie şi cu umilinţă. Cu bucurie căci simţeam iubirea nemăsurată a Domnului, şi cu durere, căci prin păcatele mele rănisem acea iubire… Încet-încet, normal că această stare s-a stins de la o zi la alta şi nu am mai trăit niciodată ceea ce am simţit atunci. Cuvintele sunt prea sărace să poată cuprinde toată acea stare. A fost numai şi numai un dar primit de la părintele Proclu şi o lecţie despre rugăciunea făcută în Duh şi în Adevăr. Repet, treceam printr-o perioadă de neagră deznădejde… Părintele m-a ajutat atunci să văd ce este Dumnezeu, adică Iubire dulce, nemăsurată. Şi ce sînt eu, adîncul deznădăjduirii, pustiul…şi unde suntem chemaţi să ajungem. Şi cum “dorul de Dumnezeu apride inimuţa şi nu mai vrai nimic din bucuriile stricăcioase ale acestui veac păcălitor!”
Părintele Proclu pomenea foarte des despre dorul de Dumnezeu. Eram odată cu un grup de prieteni şi părintele vorbea despre virtuţi, ne dădea sfaturi. Eu mă uitam dintr-un colţ spre el şi ziceam în sinea mea: „Părinte, dacă aş avea şi eu o fărîmă din dorul sfinţiei tale de Dumnezeu!” Părintele, care era cu spatele, s-a întors, m-a luat în braţe, a făcut semnul sfintei cruci pe capul meu şi a zis: „Dar dintre toate virtuţile, dorul de Dumnezeu este cel mai mare. Dorul de Dumnezeu! Să îţi dea Dumnezeu dorul de El! Că dacă ai dor de Dumnezeu, nu-ţi mai trebuie nimic din bunătăţile acestui veac pîcălitor, nimic n-o să te mai amăgească. Dorul de Dumnezeu aprinde inimuţa şi nimic nu te mai amăgeşte”.
Ne mai spunea adesea: „Să n-ai nimica cu nimeni. Dacă are altul, treaba lui, pe el îl doare capul, nu pe tine. Tu să n-ai nica cu nimeni ca să nu te doară capul”. Era tot timpul glumeţ, spunea lucrurile foarte blînd, nu vorbea de sus de pe piedestal. Spunea totul din inimă şi avea cuvînt cu putere multă. Spunea, de asemenea: „Să adormi din rugăciune, dacă se poate. Dacă adormi din rugăciune, atunci cînd treci dincolo eşti treaz şi ai să treci dincolo treaz. Să nu stai de vorbă cu gîndurile, pentru că gîndurile sînt diavoli. Dacă te supără cineva cu ceva şi vrei să îi spui un lucru urît, să nu îi spui atunci. Aşa să îi spui la gînd: «Am să îi spun, dar nu azi, mîine», că pînă mîine îţi trece. Dacă nu îţi trece mîine, atunci mîine ai să spui aşa la gînd : «am să îi spun poimîine»”. Şi să punem în gînd ca toţi sunt mai buni ca noi. Ca Duhul Sfînt e tare gingaş şi un singur gînd dacă am primit ca eu sunt mai bun ca altul, gata, am pierdut tot. Că foarte mult sporesc cei care au smerenie şi nu judeca şi nu osîndesc. Să ne ferim de contraziceri. Şi întotdeauna să dăm vina doar pe noi înşine. Şi să răbdăm cînd sîntem nedreptăţiţi şi să nu ne răzbunăm, ca foarte mult ajuta a nu te răzbuna”.
În ultima vreme era foarte trist şi spunea mereu că iadul e gol și că toţi diavolii din iad au ieşit pe faţa pămîntului. Că nu mai au oamenii ochi să se vadă unul cu altul. Spunea că acum trebuie să ne trezim, iar cine s-a trezit trebuie să plîngă. Asta o repeta de multe ori. Şi ca foarte mult îi fericeşte pe cei care au duhovnic şi se mărturisesc des.
M-a durut că după Sinodul din Creta au încercat să-l tîrască în ispitele care au apărut. Părintele însă a fost foarte clar: „Cine are Biserica de mamă, are pe Dumnezeu de tată”. „Biserica, Biserica, nu vă rupeţi de Biserică!”
Aveţi multe amintiri legate de părintele. Care dintre ele v-a marcat în mod deosebit?
Dintre toate amintirile pe care le am cu părintele Proclu cea mai cutremurătoare este legată de moartea părintelui Justin Pârvu. În ziua în care a murit părintele Iustin, fără să ştim nimic despre starea lui de sănătate, eu şi soţul meu am mers la părintele Proclu. Era seară, cred că am ajuns pe la 7:00-8:00, fiind vara ziua era lungă. Am urcat la maică, am stat un pic cu ea pe băncuţă. La un moment dat, părintele Proclu a deschis portiţa lui, în vale, a ieşit şi se uita ca şi cum căuta pe cineva. Eu am luat-o la fugă spre el, am zbughit-o pur şi simplu de bucurie că l-am văzut, dar soţul şi cu maica au mai rămas, nu au venit imediat după mine. Părintele era gînditor. A început să îmi spună că dormea şi s-a trezit pentru că a auzit nişte cîntări deosebite, era ca o slujbă, se cînta foarte frumos. A ieşit în curte să vadă de unde se aude, a dat cineva drumul la radio sau se aude de la o biserică, de la o mănăstire. I-am zis: „Părinte, dar ce biserică aveţi aici în jur să se audă cîntările pînă la dumneavoastră? Nu e nicio mănăstire”. Şi el a zis: „Se auzea aşa de frumos, se auzea aşa tare şi aşa de frumos cîntau. Şi a venit la mine un părinte, un călugăr slab-slab, cu barbă lungă şi albă, cu ochii albaştri, şi galben ca ceară, şi slab, slab… un părinte cum erau călugării aceia de demult – nu mai sunt aşa călugări. Şi cei de astăzi zic despre el că e nebun, dar el e sfînt, e un călugăr din aceia de demult cum nu mai sunt aşa călugări… A venit la mine şi mi-a spus: «Părinte, roagă-te pentru mine, că trec dincolo». Iar eu i-am zis: «Părinte, eu am trebuinţă să te rogi pentru mine». Mi-a răspuns: «Nu, eu am trebuinţă acum să te rogi pentru mine». Şi apoi a ieşit părintele”. Şi tot repeta părintele cuvintele astea: „Era slab, slab, cu barba lungă, albă şi ochi albaştri. Iar eu am ieşit la poartă după el, să văd încotro s-a dus, dar el a dispărut”.
Cred că acesta a fost momentul cînd l-am văzut eu de sus, de la maică. Apoi părintele Proclu s-a aşezat în fotoliul lui unde primea oamenii. Nu a mai spus absolut nimic, iar eu nu îndrăzneam să îi rup tăcerea, pentru că el se uita pe lîngă mine, spre pădure. Avea o privire care trecea dincolo de timp. Se tot uita înspre zona aceea de pădure şi spunea: „Doamne, cum mai străluceşte! Uite cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Şi ofta, ofta adînc… Am întors capul şi m-am uitat să văd ce străluceşte. Nu îndrăzneam să îl întreb nimic mai mult decît îmi spunea el. De cîte ori mergeam la părintele, el spunea ce avea de spus şi tot timpul îmi răspundea la frămîntările pe care le aveam pe suflet fără ca eu să i le zic, îmi răspundea la gînduri. De aceea nici acum nu îl întrebăm mai mult decît spunea el. Iar părintele se tot uita acolo, spre pădure, oftă şi spunea: „Uite, ce lumină! Doamne, cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Eu nu am văzut nimic, erau doar nişte norişori, soarele în asfinţit, nici măcar un asfinţit spectaculos nu era. Îl întreb: „Unde, părinte?” „Uite, acolo!” şi oftînd spunea: „Înfricoşător e ceasul morţii, înfricoşător e ceasul morţii”Apoi a adăugat că dacă adormi din rugăciune cînd mori, cînd iese sufletul, eşti treaz. A tăcut pentru un moment, apoi iar a repetat: „Uite cum mai străluceşte! Nu vezi?” Nu vedeam nimic. Mă simţeam ca un copil prost. Şi părintele tot zicea: „Uite, uite cum mai străluceşte! Doamne, ce lumină! Lasă, că ai să vezi, ai să vezi”. Atunci am început să mă gîndesc că o fi vreun pustnic în pădure şi părintele îl vede. I-am zis: „Părinte, poate e vreun pustnic. Ar trebui să mergeţi să îl căutaţi”. A zîmbit şi mi-a spus: „Nu pot eu să merg pînă acolo, nu mă ţin picioarele”. Zic: „Dar poate să meargă altcineva, le explicaţi unde”. S-a uitat la mine zîmbind, apoi mi-a spus oftînd: „Încă nu e vremea. Am să merg şi eu acolo, dar nu acum, mai tîrziu. Încă nu e vremea”. Şi iarăşi a tăcut. Nu îndrăzneam să mai spun nimic, era doar tăcere. Mai spunea uneori: „Doamne, cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Insista pe acea strălucire. Simţeam că părintele spune un lucru extraordinar, dar eu nu pricepeam ce vrea să spună, nu pricepeam sub nicio formă. Nu am înţeles mesajul părintelui şi nu îndrăzneam să îl întreb mai mult, pentru că simţeam că nu pot cuprinde. Dar inima ardea în mine precum ardea inima ucenicilor pe cale în drum spre Emaus. Doamne, şi ce privire avea părintele! Privirea lui trecea dincolo de timp şi spaţiu, aşa o simţeam! Deşi nu înţelegeam nimic din ceea ce îmi spunea…
Între timp au coborît soţul şi cu maică. Părintele nu a mai spus nimic de acea lumină; dar privea tot într-acolo departe şi oftă, oftă adînc. Lor le-a spus doar că dormea şi că s-a trezit pentru că a auzit cîntări foarte frumoase şi a ieşit afară să vadă de unde se aude. Şi le-a vorbit şi lor despre ceasul morţii cît este de înfricoşător şi că trebuie să adormi din rugăciune ca să te trezeşti cînd mori. Am mai stat puţin cu părintele şi apoi am plecat. Cînd am ajuns în maşină, i-am spus soţului: “Părintele îmi arăta spre pădure şi tot îmi spunea: «Uite ce lumină, uite cum mai străluceşte!» Oare ce o fi vrut să spună?” Şi soţul m-a întrebat dacă am văzut ceva. Cum, chiar nu ai văzut nimic?! I-am răspuns că nu, deşi părintele tot repeta: „lasă ca o să vezi’’. Cînd eram aproape de Iaşi am primit mesaj că părintele Iustin a trecut la Domnul. Dar nici atunci nu am făcut legătura cu ceea ce văzuse părintele Proclu. Am decis cu soţul să întoarcă maşina şi să mergem spre Petru Vodă, căci am gîndit că a doua zi va fi puhoi de lume. Şi vroiam să ajungem cît mai repede la părintele Iustin , căci şi el ne-a fost foarte drag. Cînd am ajuns aproape de racla părintelui Iustin şi l-am văzut slab, foarte slab, cu barbă albă şi lungă, mi-au răsunat în minte cuvintele părintelui Proclu: un călugăr înalt, slab, cu barba lungă şi albă şi ochii albaştri. „Măi, el e călugărul de care îmi spunea părintele Proclu!” Abia atunci am priceput, parcă mi s-a deschis mintea! M-am cutremurat! Am nişte prietene maici acolo, am tras de mînă pe una din ele şi i-am spus: „Uite ce am păţit. Am fost la părintele Proclu, aşa, aşa…” Ea m-a întreabat: „La ce oră erai tu acolo? Părintele Iustin a intrat în comă la şase şi jumătate”. Atunci am realizat totul, le-am povestit despre părintele Proclu şi s-au cutremurat şi maicile.
După înmormîntarea părintelui Iustin, la vreo două-trei săptămîni, am trecut pe la părintele Proclu. Ardeam de nerăbdare să îi spun că am văzut lumina. Părintele era afară cu un grup de credincioşi şi îi binecuvînta. Cînd m-a văzut, de departe, a ridicat mîna şi a strigat la mine: „Ei, cum e? Ai văzut acum?” Şi i-am răspuns peste oameni: „Da, părinte, am văzut”, iar părintele a continuat, ridicîndu-şi ochii spre cer: „Părintele Iustin a fost un sfînt”. A avut foarte mare evlavie la părintele Iustin !
Minunea aceasta la care am fost martora m-a cutremurat! eram în faţa unei file de pateric ! m-am speriat atît de tare încît nu am spus nimic nimănui şi le-am cerut şi celor două maici de la Petru Vodă, prietenele mele, să nu spună nimic. Explicaţia – aveam sentimentul că dacă voi vorbi, îi voi face rău părintelui Proclu. Îl iubeam mult pe părintele Proclu şi îl consideram un om cu viaţă sfîntă. La fel şi pe părintele Justin. Dar minunea la care am fost martora era mai mult decît puteam eu duce. Şi uneori mi-aş fi dorit să nu fi fost eu acolo, ca să nu port o astfel de povara pe conştiinţă. Să tac sau să mărturisesc? Să ascund lumina sub obroc? Aşa că am hotărît că nu voi vorbi decît după plecarea la Domnul a părintelui Proclu, împăcînd astfel şi conştiinţa mea, şi dorinţa de a nu-i face rău părintelui.
Dar şi după moartea părintelui mi-a fost greu să vorbesc, nu aveam curaj. Orice mărturisire cere curaj şi presupune o primejdie, ‘’primejdia mărturisirii’’. Deşi venisem la Sihăstria Putnei la parastasul de 40 de zile al părintelui Proclu hotărîtă să iau legătura cu părinţii de acolo şi să le relatez această minune, totuşi nu am putut s-o fac, nu am avut curaj. Aşa că am plecat de acolo hotărîtă să tac odată pentru totdeauna şi să potolesc glasul conştiinţei, căci nu aveam pace şi conştiinţa mă mustra… Dar în noaptea aceea l-am visat pe părintele Justin. Am visat că el era viu şi ca părintele Proclu murise, iar eu am mers la Petru Vodă să îi cer sfatul părintelui Justin, dacă să vorbesc sau să tac. Iar părintele Justin m-a invitat la rugăciune. Mi-a spus că la ora 23 începe privegherea, să mergem împreună la slujbă şi apoi vom vorbi pe îndelete, căci ‘’aceasta minune nu poate fi spusă oriunde, oricum, oricînd, ea trebuie spusă în duh de rugăciune’’. Şi mi-a dat apoi o carte, nu ştiu ce era dar am reţinut cuvintele pe care mi le-a scris cu mînuţa sa pe prima pagină: “toată slava şi închinăciunea o dau Domnului’’.
Însă nici după acest vis nu m-am grăbit să vorbesc. Aşa ca s-a mai scurs un an pînă am făcut publică această minune. Şi fără ca eu să mişc vreun deget…căci eu m-am temut şi m-am lenevit în continuare… Dar Domnul a vrut altfel.: „Voi sunteţi lumina lumii. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca ei văzînd faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri.’’ Iar părintele Justin şi părintele Proclu sînt două faruri călăuzitoare, doi stîlpi de foc, două cetăţi pe vîrful muntelui!
Părintele Proclu mi-a povestit şi următoare întîmplare din tinereţea lui, pe cînd stătea la pustie. Mergînd spre bordeiul lui s-a întîlnit cu o turmă de mistreţi şi şi-a dat seama că nu are scăpare. Atunci s-a rugat cu toată fiinţa lui şi deodată deasupra lui a apărut o pasăre mare şi s-a auzit un glas care a spus: „De ce nu vrei să mori acum? Că, dacă te mănîncă porcii ăştia, te mîntuieşti”. Iar el a răspuns: „Eu mai am şi alte persoane care au nevoie de mine, trebuie să le ajut. Nu aş vrea să mor acum”. Iar în timp ce vorbea cu pasărea aceea, mistreţii au plecat, au dispărut pur şi simplu. Cînd îmi relata această întîmplare, îşi făcea cruce şi spunea: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale, şi niciun cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale! Nu mai am îndoială în credinţă, am văzut puterea sfîntă!” Mie îmi venea să-l întreb, – dar nu l-am întrebat, ci gîndeam doar: „Părinte, după atîţia ani de călugărie încă aveați îndoială în credinţă? A trebuit să ajungeţi la vîrsta asta ca să spuneţi că nu mai aveţi îndoială în credinţă?” Părintele şi-a făcut cruce din nou şi a spus: „Nu mai am îndoială în credinţă, am văzut puterea sfîntă! Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale!”
V-a vorbit despre ceasul morţii?
Acum vreo trei ani, cînd maica Filofteia era foarte bolnavă și avea glicemia 600, părintele mi-a spus: „Sora este rău, dar va fi bine. Eu am să plec înaintea ei. Dar după ce nu voi mai fi eu, să veniţi la sora, pentru că Duhul Sfînt are să îi dea ei cuvînt să vă spună ceea ce trebuia să vă spun eu”. În urmă cu cîteva săptămîni am făcut legătura cu aceste cuvinte. Am avut o ispită foarte mare. Am ajuns la sora părintelui, deși nu mi-am propus să merg la ea. Am plecat din Iaşi în altă direcţie, dar prin Paşcani mi-am schimbat direcţia și am ajuns la maică. M-a primit cu nişte cuvinte – era clar că îmi vorbea părintele Proclu prin gura ei, pentru că am recunoscut duhul părintelui. Cineva mă rănise atunci foarte tare, mi-a spus nişte cuvinte grele. Maica era afară pe scăunel şi, fără să ştie absolut nimic de ispita mea, fără să ştie ce am în suflet, mi-a zis: „Un părinte aşa l-a învăţat pe părintele Proclu: «Măi, dacă cineva te jigneşte, îţi spune că eşti prost, tu să te faci mai prost»”. Nu am zis nimic, iar maică a continuat: „Şi încă un lucru. Aşa l-a învăţat un părinte pe părintele Proclu: «Iartă tu puţinul fratelui tău, ca Dumnezeu să ierte multul tău»”. Acesta a fost al doilea lucru pe care mi l-a zis maica şi abia atunci mi-am amintit ce îmi spusese părintele.
Ne-aţi spus că părintele Proclu avea evlavie la părintele Iustin? Ştiţi şi alţi părinţi pe care îi îndrăgea în mod deosebit?
Știu că pe părintele Crăciun Oprea de la Hunedoara, mărturisitor în temnițele comuniste, părintele Proclu l-a întîlnit o singură dată în viaţă şi m-a impresionat faptul că îl ținea minte. Noi în schimb mergeam des la părintele Crăciun, tot la trei luni ne duceam şi de cîte ori veneam pe la părintele Proclu el întreba ce mai face părintele Crăciun şi doamna preoteasă. La fel, cînd ne duceam la părintele Crăciun, ne întreba de părintele Proclu şi simţeam că sunt apropiaţi, deşi s-au văzut doar o dată. Era un duh de comuniune între ei – amîndoi vorbeau în pilde, îţi răspundeau la gînduri, şi îţi aduceau multă bucurie în suflet şi dor de Dumnezeu. Dorinţa de schimbare a vieţii. Cu ei mîntuirea părea aşa de la îndemînă, aşa uşoara ! Îţi dădeau putere şi curaj ! Căsuţele lor deveneau tinda Raiului…
Ultima dată cînd l-am văzut pe părintele, aşa a zis : „Cînd voi trece dincolo, dacă voi afla milă înaintea lui Dumnezeu, aşa am să mă rog: «Doamne, pe toţi cîţi au trecut pragul chiliei mele învredniceşte-i să dobîndească un colţişor de Rai!»”
(9 februarie 2018, Oana Maria Smoc, medic stomatolog, Iaşi)
"Am ales 4 mere și le-am pus pe cântar. Vânzătorul îmi zice 5.5 lei ... 'nu vreți să mai pun unul până la 6 lei?' Îi dau 6 lei și îi zic să păstreze restul. Omul bagă mâna între nuci și-mi pune în pungă un pumn întreg. Practic pumnul ăla valorează cât merele. Asta e o chestie pe care am observat-o în piață mereu. Vânzatorul din piață mi-a dat mereu mai mult. S-a scotocit în buzunare să-mi dea restul de 50 bani mereu și dacă nu a avut a cerut la vecinu’ de stand. Am căpătat nuci, un porumb, o roșie, o floare, o legatură de leuștean, în plus de la piețari. Niciodată un hipermarket nu mi-a vândut produsul dacă nu aveam 50 de bani. Niciodată!"
Olteni la Iași ~ Ion Creangă
Ce răsună ? ce s’aude?
Ce glas dulce românesc?
Ce flăcăi că bradul verde,
Ochii noștrii îi uimesc?
Sânt Olteni, scăparea noastră
Bucurați-vă Ieșeni!
Voi cu inima creștină,
Cumpărați de la Olteni.
Oltul falnic prin copii-și
Zice Prutului scârbit:
– Dulce frate, fii în pace,
Steaua ta a răsărit! …
La cel glas de mângâiere
Geme sufletu ‘n dușmani;
Voi cu inima creștină,
Nici un ac de la Jidani!
Mică e lumină încă!
Dar credința ‘n Cel de sus,
În părintele dreptății,
Și ‘ntunericu-i răpus!
Soarele frumos luci-vă…
Bucurați-vă Ieșeni!
Voi cu inima creștină,
Cumpărați de le Olteni!
Iazmele otrăvitoare,
Duhul rău și necurat,
Vai ! Destul ne-au supt puterea
Și vieața ne-au secat.
De pe ochii voștri rupeți
Pânza ‘ntinsă de dușmani!
Voi cu inima creștină,
Nici un ac de la Jidani!
Frații certe-se ‘ntre dânșii,
Fiii cu părinții lor!
Da blăstăm cu foc s’ajungă
Pe acel cutezător,
Care fără de iubire
S’ar uita la cei Munteni!
Ascultați Români cuvântu-mi:
Cumpărați de la Olteni !
Și atunci viața noastră
Precum răul cristalin
Se va scurge limpezită
De otravă și venin.
Morții noștri n’or mai plânge
Sub călcâie de dușmani.
Sus dar inimile voastre
Nici un ac de la Jidani!
Publicată în Scrieri, ed I, Iaşi 1892, vol. II, pag.187-189. Postumă.
Iniţial poemul a fost publicat în 1892 în volumul “Scrieri”.
Poezia a fost republicată în perioada interbelică la Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, în volumul „Ion Creangă – OPERE COMPLETE” (Ediţie îngrijită de Lucian Predescu).
Ulterior poezia “Olteni la Iaşi” nu a mai fost promovată, fiind ascunsă publicului român, nu atât pentru faptul că Ion Creangă îi îndrăgea pe olteni, cât pentru ostilitatea sa faţă de comercianţii evrei. Autorul îndemna practic la un boicot împotriva magazinelor deţinute de comunitatea mozaică, cerând românilor să cumpere de la fraţii lor de sânge olteni.
Deşi poezia lui Ion Creangă ar putea mira sau şoca pe multă lume, pentru pasionaţii de istorie ea nu este tocmai o surpriză. A fost scrisă în contextul în care, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, din totalul populaţiei Iaşului circa o tremie aparţinea comunităţii evreieşti. Evreii religioşi nu erau iubiţi de populaţia majoritară creştină din cauza renegării de către Talmud a lui Hristos, acest lucru fiind accentuat în predici şi de preoţii Bisericii Ortodoxe. La fel nici evreii laici nu erau pe placul ieşenilor, mulţi dintre aceştia având opţiuni politice radicale de stânga, ostile statalităţii româneşti, fie că erau adepţii curentelor socialiste, comuniste sau anarhiste. În plus se adăuga şi influenţa comunităţii mozaice în comerţ şi economia locală.
Având în vedere situaţia tensionată, în rândul elitei româneşti din Moldova, deci inclusiv din Iaşi, s-a propagat un curent naţionalist cu puternice tente care ar putea fi interpretate astăzi ca fiind “antisemite”.
Iată concepția evreilor despre ne-evrei! Rasism maxim!
Dacă un om ar citi cât de rasiste și criminale sunt unele pasaje din Tora și Talmudul evreiesc, s-ar îngrozi! Tocmai de aceea Media nu vorbește deloc despre asta, iar pe Internet se găsesc destul de greu.
Această doctrină a lor – a evreilor “aleși” de Dumnezeu, și a ne-evreilor care sunt doar niște bestii pe post de sclavi – reprezintă cea mai mare amenințare la adresa Umanității, deoarece pune în pericol atât pacea, cât și viitorul omenirii.
Din cauza lor azi vedem Sclavia Modernă, Transumanismul, Canibalismul, și alte forme de dezumanizare – deoarece ei nu ne consideră pe noi oameni, ci animale.
Acest text este extras din caietul unui preot - Ieromonah Pantelimon (Ledin).
Demonii vorbesc:
Noi suntem cei care vă inducem somn, descurajare și ispită în rugăciune, pentru a vă abate de la vorbirea cu Dumnezeu! Te putem enerva, chiar cu un fir de păr, sau cu o muscă.
În cărțile lumești, reviste, și ziare, am pus imagini ale sfinților voștri! Și alături, am pus conspirații din magia neagră! Așadar, oamenii pun oale și altele pe sfinții lui Dumnezeu, sau chiar le aruncă la toaletă!
Noi și cel mai mic lucru îl scriem, că sa vă osândim la vămile văzduhului. Pe toate le luăm în considerație.
Îi iubesc pe cei care se desfătează de înghețată și bere.
Cu trei păcate am luat acum toată lumea: curvia, bogăția și beția.
Dar cel mai tare noi, acționăm prin televizor.
Televizorul - iată toată sfințenia ta.
Noi scriem orice gând rău, cu care voi ați fost de acord. Pe acestea le scriem in "hârtia noastră".
Toate credințele în afară de cea ortodoxă, toate in iad se găsesc.
Ador femeile care poartă cerceii de aur, tocuri înalte, fuste scurte, și pantaloni bărbătești.
Prin pocăință, păcatele din "hârtia noastră" se șterg.
Voi stați în Biserică, dar vă gândiți la casă, eu tare mă bucur și în "hârtie" scriu.
Cei care au murit fără cruce, sunt toți cu mine in iad.
Nu-mi plac cei care iubesc sfințenia.
Iubesc, când credincioșii povestesc, cu ce duhovnicul ia mângâiat, foarte bine când mărturisirea pe care ați făcut-o duhovnicului, o spuneți și celor din jur.
Mai ales în ultima vreme, vă inducem o stare de deznădejde, ca să cârtiți împotriva Lui Dumnezeu.
Noi, vă umplem capurile, cu gânduri despre viitor, numai pentru Dumnezeu și pentru păcate de nu s-ar gândi, ca să se pocăiască.
Noi suntem cei care inspirăm mormăitul, chiar și împotriva anotimpului.
Mai ales nu-mi plac cărțile patristice, ele mă străpung din tot sufletul. Eu sunt cel care vă induc greață față de ele.
Îmi este foarte frică de cei care fac fapte bune în taină. Eu vă învăț să puneți totul la vedere.
Cine se roagă pentru vrăjmaşi, aceia, cu totul ne doboară.
Cărțile duhovnicești - sunt, cea mai bună milostenie, pentru cei adormiți. Nu spune nimănui despre asta. Lasă-i să nu știe.
Urăsc pe cei care au răbdare în rugăciune.
Nu-mi place când trei oameni se roagă împreună. Pentru că Dumnezeu a spus: „Acolo unde doi sau trei sunt adunați în numele Meu, acolo sunt și eu printre ei.”
Uau, cât de bucuros sunt, că atât de mulți oameni au devenit îndrăciți.
Îmi place foarte mult când ei, nu numesc păcatele la spovedanie, ci se pocăiesc „în general”: prin faptă, cuvânt, gând ...
DACĂ SUNTEM CU HRISTOS OARE NE VOM TEME DE ANTIHRIST?
— Avva, spuneți-ne ceva despre Antihrist!
— Să vorbim de data aceasta despre Hristos, câtă vreme putem să rămânem lângă Hristos.
Dacă suntem cu Hristos oare ne vom teme de Antihrist?
Oare nu există și acum duhul antihristic?
Răul acesta sau celălalt îl face duhul antihristic.
Și dacă se naște și un antihrist-fiară și face câteva prostii, la sfârșit va fi batjocorit.
Se vor întâmpla însă multe evenimente.
Probabil că veți apuca și voi să trăiți multe din semnele pe care le descrie Apocalipsa.
Încetul cu încetul, ele încep să iasă la iveală.
Eu, netrebnicul, strig de atâția ani de zile și nu mă aude nimeni!
Situația e înfricoșătoare, neînchipuită!
Nebunia a depășit limitele, a venit apostazia și mai rămâne să vină acum și fiul pierzării.
Lumea va deveni un spital de nebuni!
În această harababură care va domni, fiecare stat se va ridica să facă ceea ce spune rațiunea.
Dumnezeu să-și trimită mâna Sa, încât interesele celor mari să fie spre folosul nostru, încât să ne ajute!
Peste puțin timp vom auzi despre ceva nou, vom vedea că se întâmplă lucruri incredibile, faptele cele mai nebunești, doar că ele vor trece repede ca și clipele unui ceas.
Ecumenismul, piața comună, un stat mare, o singură credință în granițele lui, acestea sunt planurile diavolilor.
Sioniștii pregătesc pe cineva drept Mesia.
Pentru ei Mesia este un rege, adică el va guverna aici pe pământ.
Iehoviștii și aceștia țintesc spre un rege pământesc.
Sioniștii îl vor arăta pe unul, și iehoviștii îl vor primi, vor spune: „Acesta este!”
Și se va întâmpla mare confuzie.
Și, în mijlocul acestei mari confuzii, toți vor căuta un Mesia care să-i salveze.
Și atunci se va arăta cineva care va zice: „Eu sunt Imamul, eu sunt al cincilea Buddha, eu sunt Hristos pe Care Îl așteaptă creștinii, eu sunt cel pe care îl așteaptă iehoviștii, eu sunt mesia al evreilor. Cinci „Eu”-ri vor fi.
Vin vremuri grele, vom avea încercări mari! Creștinii vor trece printr-o mare prigoană și oamenii nici nu înțeleg că trăim semnele vremurilor din urmă, că pecetluirea înaintează cu pași repezi.
Viețuiesc ca și cum nu se întâmplă nimic, de aceea Scriptura spune că vor fi înșelați și cei aleși. Cei care nu vor avea bună dispoziție, nu vor fi luminați, și de aceea vor fi înșelați în anii apostaziei.
Pentru că cel care nu are harul dumnezeiesc, nu are nici iluminarea dumnezeiască, precum este diavolul.
— Părinte, cred sioniștii cele legate de Antihrist?
— Aceștia vor să stăpânească întreaga lume și se folosesc ca să-și împlinească scopul lor de magie și de satanism.
Ei văd cultul satanei ca pe o putere care-i va ajuta în planurile lor, adică înaintează spre a conduce lumea prin puterea satanică.
Pe Dumnezeu nici nu-L iau în calculele lor.
Dar vor fi binecuvântați astfel de Domnul?
Însă din lucrarea aceasta drăcească Domnul va scoate multe lucruri bune.
Celelalte teorii satanice au ținut aproximativ 70 de ani, aceștia nici șapte ani nu vor rezista.
— Avva, când aud despre Antihrist, simt o teamă înlăuntrul meu!
— Ce te temi?!
Va fi mai înfricoșător decât diavolul?
Acesta este om!
Aici, pe pământ, Sfânta Marina l-a legat pe diavol și Sfânta Iustina a pierdut atâția demoni.
Și la urma urmei, noi n-am venit să petrecem confortabil în această lume!
Sursa: Sfântul Paisie Aghioritul - Semnele vremurilor din urmă, mărturiile monahilor și ale închinătorilor.
Într-o toamnă, când ieşeam de la vecernie din Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, a început să plouă torenţial.
Bună ziua! 
Cu DURERE MARE anunț că e nevoie urgentă de donatori care să preia lunar cazuri de avort cu o suma fixă pe perioada sarcinii și 6 luni după naștere, direct la caz! 
La vârsta de 94-95 de ani, a fost necesar ca Părintele Arsenie Papacioc să fie operat pe coloană. Vă dați seama, să operezi pe coloană un om de 94 de ani este contrar tuturor principiilor medicale, mai ales în ceea ce privește rahianestezia care urma să fie folosită.
"Doamne, Dumnezeule, mare Împărat și fără de început, trimite, Doamne, pe Mihail Arhanghelul Tău în ajutorul meu, ca să mă apere de vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți. O, Mihaile, mare Arhanghele, întâi stătător si voievod al puterilor cerești, fii mie ajutor în toate: în boli, în strâmbătăți, în mâhnire, în pustiu, pe cale, pe apa, în călătorie, căsătorie, serviciu, scoală, și mă izbăvește de toată înșelăciunea cea diavolească. Iar când mă vei auzi pe mine, robul tău, rugându-mă ție și chemând numele tău, grăbește spre ajutorul meu și auzi rugăciunea mea. Așa, mare Arhanghele, biruiește pe toți care se împotrivesc mie, mă apară și mă acoperă de cel viclean cu puterea cinstitei Cruci și cu solirile marilor Arhangheli: Gavriil, Rafail, Uriil, Varahiil, Salatiil si Egudiil si ale puterilor cerești, totdeauna, acum și pururi și în veci. Amin".
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ