De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.

Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;

Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;

Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.

Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.

Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!

Tu te ‘nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!

Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca

Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Doina, de Mihai Eminescu

S-a întâmplat în 5 iunie 1883: În această zi, ajuns la Iași pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, Mihai Eminescu citește, la sediul „Junimii", poemul „Doina". Se știe de la Iacob Negruzzi că „Doina” a fost ultima lectură a lui Eminescu la „Junimea”.

În esență, „Doina” era strigătul de durere al poetului pentru soarta neamului său. Concepută în 1878, după pierderea, încă o dată, a Basarabiei prin Tratatul de la Berlin, a fost definitivată în 1883 la Iași cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare.

Iată ce spunea Iacob Negruzzi:

„La 5 iunie 1883 se făcu în Iași cu mare pompă inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare. Profitând de împrejurarea că un număr mare de membri ai societății literare, printre care și Eminescu, Junimea ținu o întrunire. În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta sa „Doină”. Efectul acestor versuri pesimiste: un tunet de aplauze izbucni la sfârșitul citirii. Această citire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu la „Junimea”, un cântec de lebădă al poetului”.

Finalizarea poeziei „Doina" ar fi fost făcută în primăvara anului 1883. Pe 5 iunie, Eminescu, ca reprezentant oficial al ziarului „Timpul" din București, a mers la Iași unde se dezvelea Monumentul ecvestru al lui Ștefan cel Mare, în fața Palatului Domnesc, astăzi Palatul Culturii, operă a sculptorului francez Emanuel Frémiet (cel care realizase și statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876 în fața clădirii Universității din București).

Ar fi vrut să citească poezia în fața mulțimii adunate la dezvelire, dar în ultimul moment s-a răzgândit, preferând să meargă cu amicul Ion Creangă, și probabil și alți câțiva prieteni, la „Bolta Rece”, la un pahar de vin. Totuși, seara, la o adunare ad-hoc al „Junimii" ieșene, Eminescu citește poezia „Doina".

„Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau așa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-și manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când există societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfârșitul cetirii și mai mulți dintre numeroșii membri prezenți îmbrățișează pe poet.", spunea Iacob Negruzzi, amfitrionul serii literare.

Poezia a apărut ulterior, pentru prima dată, la 1 iulie, în revista „Convorbiri literare". După ani, Octavian Goga la dezvelirea unui monument Eminescu, spunea: „Doina” nu este numai o capodoperă, dar și „cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”.

Poezia „Doina" de Mihai Eminescu a fost, încă de la nașterea ei, una dintre poeziile cele mai discutate și controversate, având acces liber la circulație sau fiind interzisă, în funcție de interesele politice și de tipurile de dictaturi ce s-au succedat la conducerea țării. Uneori s-a constatat că și în momentele de liberatate „supremă" a apărut „libertatea" de a critica și de a o pune „la index", pe motiv că „nu e acum momentul", „surescită spiritele naționaliștilor", „incită la xenofobie" etc. Cred că ceva asemănător trăim și astăzi, „Doina" fiind adoptată fără rezerve de patrioții luminați „pentru lirismul ei ardent și sarcastic" (acad. Eugen Simion), și deopotrivă respinsă, pe față sau tacit de oficiali, pentru „naționalismul exacerbat".„Toate-s vechi și nouă toate",ar spune , poate, chiar Mihai Eminescu.

Eminescu a scris mai multe versiuni ale „Doinei", cercetătorul D.A. Mazilu consemnând zece versiuni, iar Perpessicius (cel care a început, definitivând și publicând între 1939 și 1963 primele VI volume din integrala Eminescu - Opere) un număr de opt.

Același reputat eminescolog, Perpessicius, este de părere că poezia „Doina" ar avea perioada de „incubație” cu cinci ani mai devreme de când a fost publicată, prin 1878-1879, și ar fi continuarea poeziei „La arme" (publicată postum), „scrisă odată cu pierderea Basarabiei, după tratatul de la Berlin, din 1878" (după alți cercetători poezia „La arme" este din perioada vieneză), și că poezia „Doina", ar trebui citită (pentru înțelegerea contextului în care a fost scrisă) în tandem cu articolele lui Eminescu, din „Timpul", referitor la Basarabia și Bucovina.

Totuși, poezia poate fi ceva mai mult! Viziunea de ansamblu a poetului, dar și a poeziei, reiese și din versurile „Din Sătmar pân' în Săcele” și „Dela Turnu'n Dorohoi”, adică și pe axa Nord-Sud și nu numai pe cea Est-Vest („Dela` Nistru pân la Tisa..”), știind câtă compasiune avea Eminescu și pentru românii subjugați din Imperiul Austro-Ungar. Este, așadar, chiar o viziune a trecutului și o proiectare a viitorului nu prea îndepărtat, când spațiile celor două axe vor crea împreună România Mare!

Într-o altă variantă sunt amintite și alte două localități din „România de peste munți, Ardealul!", aflate în „mâini străine": „Din Brașov pân` la Arad/ Și-au făcut dușmanii vad".

Este de notorietate că s-a făcut închisoare pentru „Doina” lui Mihai Eminescu pe vremea comuniștilor.

Multe decenii a fost scoasă din manualele școlare, edițiile au apărut ciuntite, forfecate. După instaurarea regimului bolșevic în România, s-a impus o cenzură drastică a tuturor cărților care nu erau în consens cu noul regim. Cum era de așteptat, Mihai Eminescu, alături de Nicolae Iorga, au fost cu cele mai multe cărți cenzurate, scoase din circuitul lecturii. Era voie de la stăpânire de a se tipări doar două poezii eminesciene: „Viața” și „Împărat și proletar”.

Trebuie spus că acela care a avut curajul, aproape nebunesc, de a solicita reincluderea „Doinei” în circuitul public a fost Adrian Păunescu, care a mers la data de 25 august 1968 la Nicolae Ceaușescu spre a aproba restituirea în public a „Doinei”. După mărturisirea lui Adrian Păunescu, Nicolae Ceaușescu nu i-a dat aprobare în acest sens, spre a nu-i irita și mai mult pe sovietici.Totuși, Nicolae Ceaușescu n-a uitat această solicitare și, într-o zi de început de noiembrie 1984, Adrian Păunescu a fost chemat la București de către Nicu Ceaușescu, secretar al C.C. al U.T.C., sub egida căruia ființa Cenaclul „Flacăra”, inițiat și condus de Adrian Păunescu și i-a comunicat că s-a aprobat ceea ce a solicitat în 1968, fără să rostească subiectul.

Începând cu 13 noiembrie 1984, Adrian Păunescu a recitat îndată în cadrul Cenaclului celebra „Doina”. Glasul său a impresionat publicul și a recitat-o până la 15 iunie 1985, când a fost interzis cenaclul.

Ultima fotografie a lui Mihai Eminescu la 37 ani, odihnindu-se în parcul din Botoșani, realizată după clişeul lui Jean Bielig, Galaţi din 1887. Poza a fost vândută la licitația organizată de Artmark cu suma de 6.000 de euro.

”Elemente străine, îmbătrînite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 14 noiembrie 1880).

„Străini superpuşi fără nici un cuvânt naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august 1881).

„Nu e vorba doar de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1879).

„Peste noapte şi prin surprindere, am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea cuvîntului care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului…” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 decembrie 1887). „Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români puţin îmi pasă!” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 mai 1882).

„Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi – de ieri – alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e „disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntrul n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 1 aprilie 1881 şi 29 iulie 1881).

„La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 18 iunie 1881).

„Nu contestăm, de asemenea, că averile s-au înmulţit în România, numai că nu în mâinile românilor; nu contestăm că există multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre – numai că nu ale indigenilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 25 septembrie 1882).

„Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie trebuie să fii înrudit cu ei.” (ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881).

„Acest spectacol al exclusivei stăpîniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august 1881).

„Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit odată.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 17-18 august 1881).

• ✏️ Mihai Eminescu - Rugăciune

Craiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalța-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pamântului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

• Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga - Maica Benedicta:

  • „Eminescu a iubit și a apărat Ortodoxia românească”

  • „Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent”.

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.

Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.

Căutător de absolut în viață, în gândire și creație, Eminescu s-a desfășurat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme.

Știința descifrării manuscriselor vechi, învățată de la preotul satului

Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești.

Pe de altă parte, „Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvântului vechi și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nicio clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului.

Iubirea în opera eminesciană – un principiu armonizator al lumii

Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețile Creației neatinsă de mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegând rânduielile din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând împreună, într-o perfectă convergență.

Pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturisește în Scrisorile IV și V.

Pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare la Viena și Berlin între anii 1869-1874 au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de curpinzător.

În Universitatea vieneză, Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea.

Eminescu a creat unicele, superbele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul.

Și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelpciune stoică, predicând rămânerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate.

De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.

„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: Apărați-l pe Mihai!, iar filosoful Noica menționa că, de câte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale. Și cam așa este! Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul național.” (acad. Eugen Simion)

1. „Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia.”

2. „Oamenii se împart în două categorii: unii caută și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.”

3. „Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul.”

4. „Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.”

5. „A exista înseamnă a suferi.”

6. „Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”

7. „Stejarul crește numai unde-i pământul bun, buruienile cresc pretutindeni.”

8. „Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”

9. „Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.”

10. „Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”

„Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”

„Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini, din care vei întocmi înţelesul şi filosofia vieţii.”

„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”

”Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic, cat prin ceea ce fac.”

„Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia.”

”Un om înţelept cunoaşte pe un nerod, căci nerod a fost fiecare-n viaţa-i; dar un nerod nu cunoaşte pe un întelept, căci n-a fost niciodată întelept”

”Cel mai mare pacat al oamenilor e frica, spaima de a privi în faţă şi-a recunoaşte adevărul.”

"Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei."

”Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”

„Viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor”.

„Nu există patriotism fără iubire față de valorile trecutului, fără respectul față de biserică.”

— Mihai Eminescu - românul absolut

• 🟥 Mihai Eminescu: Biserica Ortodoxă - mama poporului român

• ☀️ Mihai Eminescu: Cine combate Ortodoxia numai român nu e!

• ✏️ Mihai Eminescu - Rugăciune

Afirmația poetului național, făcută în ziarul Timpul, continuă cu explicații:

„De câte ori partidele s-au unit, nu s-au unit decât spre a face un mare rău naţiei. S-au unit la ’66 ca să răstoarne pe Cuza Vodă. Dacă nu l-ar fi răsturnat, niciodată unirea Ardealului cu Ungaria (încorporarea Ardealului în Regatul Ungariei, în 1867 – n.n.) nu se făcea (n red). S-au unit spre a aduce un Domn străin, pentru că amândurora le convenea un Domn fără iniţiative şi necunoscător de ţară, sub care amândouă să-şi poată face fără control manevrele (subl.n.). S-au unit, pentru a vota concesii «Strousberg» . S-au unit pentru a ceda Basarabia”

📰 Mihai Eminescu: Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. / “Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare, cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug". — Mihai Eminescu

📜 Mihai Eminescu: "Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii care vor veni" / „Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii care vor veni. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c-a avut ce-i trebuia.” — Mihai Eminescu

📜 10 citate de Mihai Eminescu / Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia.”

❤️ Mihai Eminescu: „Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.” / „Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”

🟥 Mihai Eminescu: Biserica Ortodoxă - mama poporului român / "Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghițirea prin poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre." - Mihai Eminescu

☀️ Mihai Eminescu: Cine combate Ortodoxia numai român nu e! / „Nu există patriotism fără iubire față de valorile trecutului, fără respectul față de biserică.”

“Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului.

Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român.

Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe.

De aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare, cosmopolite.

A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug".

— Mihai Eminescu

2 aprilie 1867 - Poetul Mihai Eminescu a publicat, în revista ardeleană “Familia”, condusă de Iosif Vulcan, poemul:

“Ce doresc eu ție, dulce Românie”

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

"Acea stâncă sublimă ce stă cu capu'n cer
E unirea Romaniei...E visul meu de fier
Ce l-am visat o viață făr' să-l pot ridica.
Azi sufletu-mi înceată, se stinge viața mea,
Dar las o moștenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,
Las Romanimii toate , grozavul frumos vis,
Ca'n fruntea ei senină etern să stee scris!"
— Mihai Eminescu

• 📜 10 citate de Mihai Eminescu

• 📜 Mihai Eminescu: "Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii care vor veni"

• ❤️ Mihai Eminescu: „Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”

• 🟥 Mihai Eminescu: Biserica Ortodoxă - mama poporului român

• ☀️ Mihai Eminescu: Cine combate Ortodoxia numai român nu e!

• ✏️ Mihai Eminescu - Rugăciune

• ❤️ Doina, de Mihai Eminescu

„Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii care vor veni. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c-a avut ce-i trebuia.” — Mihai Eminescu

„Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu şi cîţi sînt şi în Ţările Ungureşti cu acest nume, români şi pînă astăzi„(...)”Rumân înseamnă romanus şi unul când întreabă pe celălalt despre limbă, zice până în ziua de azi: ştii rumâneşte? ceea ce este aproape:”scis romanice?”, nu zice „moldoveneşte”.” — Miron Costin 1684

„Românul păstrează neştirbit tot ceea ce i-au lăsat străbunii: portul, moravurile, limba şi mai cu seamă marele lor nume de romani! Nobleţe prea bine dovedită. Limba lor e întru totul latină.” — Jules Michelet

„Din pacate, în secuime peste 60.000 de români întrebuinţează chiar şi în vatra familială… limba maghiară, ne mai având altă dovadă a naţionalităţii lor, decât religia lor ortodoxă”. — Carl F. Marienburg

„Ungurii nu iubesc munţii; satele lor sunt situate, mai ales, la şes sau în ţinuturi puţin deluroase. Când ei locuiesc în regiuni muntoase, ei se aşează, mai ales, în văile largi. Numai secuii şi o parte din locuitorii Paloc-ului trăiesc în regiuni relativ mai ridicate” — Etienne Györffy

„Maghiarii sunt un popor plin de îngâmfare care,locuind în mijlocul naţiunilor străine lor prin rasă, au pretins totdeauna şi pretind încă să le domine şi să le maghiarizeze şi asta într-un fel de care însăşi ştiinţa suferă. În recensăminte, de pildă, domneşte voinţa bine hotărâtă de a arăta maghiarii mai numeroşi decît sunt in realitate.” — Prof. Dr. Julius Jung, 1877

„În ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine.” — contele de Marenches

„Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia si neghiobia altora.” — Mircea Eliade

„Eu nu mă tem de moarte; am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii.” — Tudor Vladimirescu

„Aceşti bieţi ţărani, cu mantălile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap, ei de care se râsese atâta, dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că li curge în vine tot sângele vechilor daci.” — Kohn Abrest

„Acest sentiment puternic de a trăi şi de a muri pentru naţionalitatea lor l-au exteriorizat şi l-au consfinţit cu numele de roman; şi unde este puterea care să le poată lua această naţionalitate, unde se află dreptul care ar putea să le-o conteste?” — Ştefan Ludwig Roth, 1848

„Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sîntu locuitorii tărîi noastre, Moldovei şi Ţărîi Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată descălecaţi sîntu”. — Miron Costin

• 📜 Ziarul Adevărul / Hartă: Până unde se întindeau românii înainte de Unire →

• 📜 Familia limbilor romanice, Limba Română și dialectele limbii române

• 📕 Schlözer, Russische Annalen - sec XVIII: Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.

• 📕 Limba românească în Moldova medievală

• 📜 Prof. Ioan-Aurel Pop: Această credință în Dumnezeu, în forma în care am avut-o noi, pe noi ne-a salvat în istorie!

• 📜 Părintele Justin Pârvu: „NOI, ROMÂNII, VOM AVEA ACEASTĂ SOARTĂ A UNUI POPOR DE JERTFĂ” →

• ❤️ Mihai Eminescu: „Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”

• 🟥 Mihai Eminescu: Biserica Ortodoxă - mama poporului român

• ☀️ Mihai Eminescu: Cine combate Ortodoxia numai român nu e!

• ✏️ Mihai Eminescu - Rugăciune

• În loc de rugăciune:

  

• De-a lungul anilor 1877-1883 Mihai Eminescu, ziarist la Timpul, duce o campanie patriotică, politică, istorică, economică, administrativă şi pedagogică autentic românească şi autentic creştină, devenind apostol pentru întreg neamul. Atît de importantă a fost opera sa politică, încît se ajunsese ca şedinţele de guvern să se deschidă cu analiza celor scrise cu o zi înainte de către Eminescu. Aceasta a fost perioada în care a fost declarat duşman al Imperiului Austro-ungar şi al Imperiului Rus.

  În 1883 Titu Maiorescu îi publică poeziile în volum. Evenimentul a fost concomitent cu alianţa secretă dintre Imperiul Austro-ungar şi Regatul României. Una din condiţiile acestei alianţe era eliminarea din spaţiul public a lui Mihai Eminescu şi a celorlalţi patrioţi români (fusese întocmită o listă de mai multe zeci de nume).

  Văzîndu-şi poeziile ciopîrţite şi reşapate de către Maiorescu, Eminescu se duce la librăria centrală din Bucureşti, sparge vitrina, îşi ia propriile cărţi şi le dă foc în faţa tuturor, pe trotuar.

  Reacţia nu întîrzie să apară: Eminescu este declarat nebun de către Maiorescu şi ceilalţi agenţi austro-ungari şi este arestat.

  Este trimis la Viena, la ospiciul condus de dr. Leidesdorf şi dr. Obersteiner, unde între Noiembrie 1883 - Martie 1884 i se administrează tratamente bazate pe opioide - opiu, morfină, heroină, cocaină.

  În 27 Martie 1884 i se permite să se întoarcă în ţară. În Noiembrie-Decembrie 1884 se internează la spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, iar în Iulie-August 1885 este trimis la sanatoriul rusesc de la Liman (lîngă Odessa).

  Întors în ţară, se angajează ca bibliotecar, pentru a se putea întreţine. Cei care îl vizitează nu observă semne de vreo boală. Poate doar urmări ale tratamentelor inumane la care fusese supus.

  Între Noiembrie 1886 - Aprilie 1887 se internează la bolniţa Mănăstirii Neamţ. Chiar la sosire este spovedit de un mare duhovnic al epocii, ieroschimononahul Vasian Panaite, care îşi notează pe Ceaslov că poetul era sănătos, lucid şi că l-a împărtăşit cu Sfintele Taine.

  După 1887 se întoarce în lumea publicistică şi articolele sale dintre 1887-1889 sînt esenţa gîndirii sale politice româneşti. Ca urmare a denunţării agresiunilor anti-româneşti şi anti-creştine din lumea politică a vremii sale, în Iunie 1889 a fost ucis. Cu siguranţă Dumnezeu l-a numărat între Sfinţii Mărturisitori şi Mucenici pentru iubirea lui de adevăr. Să avem parte de rugăciunile sale.

"Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghițirea prin poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre." - Mihai Eminescu

Citește:

☀️ Mihai Eminescu: Cine combate Ortodoxia numai român nu e!

„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (Mihai Eminescu – Opere, vol. 13, pp. 168-169). (via Manastirea Petru Voda)

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise ; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” — M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2.02.1879

Citește: ✏️ Mihai Eminescu - Rugăciune

Mihai Eminescu

Rugăciune

Craiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalța-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Și zid de mântuire, Privirea-ți adorată Asupra-ne coboară, O, maică prea curată Și pururea fecioară, Marie! Noi, ce din mila sfântului Umbră facem pamântului, Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, maică prea curată Și pururea fecioară, Marie!

Maica Benedicta: „Eminescu a iubit și a apărat Ortodoxia românească”

Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta): „Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent”.

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.

Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.

Căutător de absolut în viață, în gândire și creație, Eminescu s-a desfășurat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme.

Știința descifrării manuscriselor vechi, învățată de la preotul satului

Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești.

Pe de altă parte, „Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvântului vechi și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nicio clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului.

Iubirea în opera eminesciană – un principiu armonizator al lumii

Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețile Creației neatinsă de mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegând rânduielile din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând împreună, într-o perfectă convergență.

Pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturisește în Scrisorile IV și V.

Pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare la Viena și Berlin între anii 1869-1874 au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de curpinzător.

În Universitatea vieneză, Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea.

Eminescu a creat unicele, superbele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul.

Și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelpciune stoică, predicând rămânerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate.

De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.

„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: <<Apărați-l pe Mihai!>>, iar filosoful Noica menționa că, de câte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale. Și cam așa este! Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul național.” (acad. Eugen Simion)

Câteva versuri:

Las’ să dorm… că nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează.
Îmbătat de-un cântec veșnic, îndrăgit de-o sfântă rază,
Eu să văd numai dulceață unde alții văd necaz,
Căci și-așa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;
De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne
Și nimic nu-mi folosește de-oi cerca să rămân treaz.
N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?
Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas.
Din „Memento mori” (Panorama deșertăciunilor)


Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,
De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.
Și am visat odată să fiu poet ... Un vis
Deșert și fără noimă, ce merit-un surâs
De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?
Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere... și blând să fie cântu-i.
Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Din „Icoană și privaz”*

Selecție din articolul „Eminescu, între credință și cunoaștere” în cartea „Cultură și credință”, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005, pp. 12-29 și din colecția „Scriitori români”, Mihai Eminescu – Poezii, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc, Edit. Univers enciclopedic, Academia Română, pp. 13 -14; pp. 200-201