În 1595, când majoritatea oamenilor la 75 de ani stăteau la căldură, Baba Novac se întâlnea cu Mihai Viteazul lângă Vârșeț. Bătrânul haiduc avea părul alb ca zăpada și o statură de uriaș, dar în gură nu mai avea niciun dinte - turcii i-i smulseseră cu toții în închisoare.

Cincizeci de ani haiducase prin Munții Balcani, luptând împotriva otomanilor. Când turcii îl prinseseră, îi propuseseră să devină aga la Istanbul și să-și păstreze credința ortodoxă. Refuzase și alegese închisoarea. După doi ani evadase și se întoarse la haiducie.

Prima misiune pentru Mihai l-a transformat în legenda vie: cu 700 de haiduci a trecut Dunărea și l-a pus pe fugă pe Hasan Pașa, luându-i toată comoara și armamentul. Domnitorul rămăsese uimit de curajul bătrânului care părea că nu știe ce înseamnă frica.

În toate bătăliile lui Mihai, Baba Novac era în frunte. La Șelimbăr, în 1599, victoria i se datorează în totalitate lui. Nemaiavând răbdare să aștepte negocierile, a atacat prin surprindere armata cardinalului Bathory. Era bătrân, dar sărea în luptă ca un tânăr de 20 de ani.

Doar cei care l-au cunoscut pot înțelege cu adevărat ce însemna să fii alături de un om care refuzase să se predea turcilor 50 de ani. Mihai îl iubea mai mult decât pe ceilalți generali pentru că Baba Novac era singurul care nu lupta pentru bani, ci din loialitate.

În 1600, când Mihai a cucerit Moldova, l-a trimis pe Baba Novac să-l urmărească pe Ieremia Movilă. Bătrânul general a ocupat Iașul și a instalat o garnizoană acolo. Rapoartele comisarilor împăratului Rudolf îl arată ca pe unul dintre cei mai apreciați ostași.

Te-ai întrebat vreodată cum e să lupți fără dinți în gură și să câștigi bătălii decisive? Pentru că aceea era realitatea lui Baba Novac - un om căruia suferința nu-i frânsese spiritul, ci îl făcuse și mai puternic.

În februarie 1601, generalul octogenar a fost arestat la Cluj. Dieta maghiară l-a condamnat la moarte prin ardere pe rug pentru trădare. Execuția a durat o oră și jumătate. L-au ars, apoi l-au tras în țeapă pe Drumul Feleacului.

Când Mihai Viteazul a recucerit Clujul, a mers la locul unde fusese executat Baba Novac și a înfipt un steag în memoria celui mai fidel general al său. Pentru că bătrânul haiduc sârb demonstrase că loialitatea adevărată nu are vârstă și că un om poate să lupte pentru dreptate până în ultima clipă a vieții.

Dan Negru, nu ai dreptate! Rectifică!

Avem un Voievod, Mihai Viteazul și-o cinste, oastea lui românească, să nu dăm cu ea de pământ!

Mihai Viteazul nu a fost trădat de români, ci de “aliații” străini și nu a fost ucis în mijlocul armatei sale românești, ci în tabăra militară unde rămăseseră în proporție covârșitoare mercenari de alte nații, Voievodul trimițându-si trupele proprii spre Făgăraș.

Fac această precizare, văzând zecile de mii de like-uri si miile de distribuiri la postarea domnului Negru, privitoare la uciderea lui Mihai Viteazul, în care spune că a fost trădat de ai săi, asasinat în mijlocul armatei lui. Este fals, prin omisiunea punerii în contextul istoric respectiv.

Sunt o serie de “mituri” antiromânești intens vehiculate, cu misiunea de a distruge, submina încrederea în noi înșine, ca neam.

Sunt “mituri” pentru demobilizare, de predare fără reacție. Suntem etichetați de propaganda tuturor punctelor cardinale ca fiind “un neam de trădători”.

Atenție, nu spun că printre noi nu au fost si nu sunt trădători! Au fost și sunt!

Dar a pune o etichetă, a caracteriza neamul românesc prin această cumplită năpasta este nu doar nedrept, ci și un act profund anti-national, prin care se scuză, “se spală” agresiunea străină și se demobilizează reacția de putere identitară după principiul “Nu străinii sunt de vină, ci noi, românii.”

Noi românii suntem atât voievozii, eroii, martirii, luptătorii acestui Pământ, cât si oștile lor, care au mărturisit prin sabie si cruce pe câmpurile de jertfă.

Vârfurile generațiilor nu au luptat singure, ci împreună cu poporul acelor timpuri. Nu poți condamna lanul de grâu din cauza neghinei din el și nici pădurea verde pentru uscături.

Vă sună cunoscute expresiile “suntem o țară de nimic”, “ne merităm soarta”, “suntem un popor de lași”, “m-am săturat de România” etc? Sunt ca un ciocan de deznădejde ce lovește direct în sufletul nostru național. Un baros mânuit cu sau fără voie, după cum cred că este cazul punctual al domnului Dan Negru.

Nodurile rețelei știu bine însă ce fac: destructurarea singurului punct cardinal care contează, România, pentru a putea fi ocupat de restul punctelor cardinale geostrategice, după principiul că noi românii suntem prea proști, lași, trădători, nespălați si hoți pentru a ne putea conduce singuri și ca urmare, trebuie să acceptăm si chiar să ne rugăm de străini să ne conducă ei, pentru a fi “salvați” de noi înșine.

Astăzi la biserică, aprindeți o rugăciune si o lumânare pentru Viteazu si oastea lui de români; pentru Baba Novac, căpitanul, schingiuit si ars de nobilii unguri.

Poate distribuiți si această postare, desigur nu va avea audiența domnului Negru, dar totuși, va putea ajunge la cât mai mulți oameni, pentru că noi românii suntem și bunicii, părinții mei și ai tăi, familia mea și a ta, a noastră.

• Mihai Tîrnoveanu

• Sursa: https://www.facebook.com/mihail.s.tarnaveanul/posts/pfbid02RLW4Gg9HN5YP9sYSGXZBon25TxhgtUNbegQTfFAoyW1aGVi2uJB6rH7tWZU9DfEUl

Unirea realizata de Mihai Viteazul, deși parte din largul context al frontului european antiotoman din care făcea parte și domnul Țării Românești, ceea ce istoric denumesc drept "planul dacic", fără a fi un act deliberat de unitate națională în sensul modern al cuvântului, rămâne un gest de temelie pentru identitatea naţională a poporului român.

Acele cuvinte rămase legendare - "pohta ce-am pohtit", și astăzi mai dau naștere la emoții istorice și le retrăirea acestui fulgerător episod de unitate națională, izbucnit mai curând din natura lui Mihai Viteazul care nu s-a temut de gesturi de maximă asumare în timpuri în care jugul vasalității otomane încovoiase curajul recunoscut al voievozilor munteni și moldoveni.

Ideea națională înflorește în zorii modernității, dar actul curajos al lui Mihai Viteazul care aduce sub unicul său sceptru, Țara Românească, Transilvania și Moldova, va da sens național multor generații care îi vor urma și va fi unul din gesturile fondatoare pe care generația "pașoptistă" iar apoi generația "idealul național" vor clădi marile clipe de glorie care dau tărie și astăzi Națiunii Române!

Mihai Viteazul a fost și rămâne un simbol al demnității românești, al spiritului de luptă și al puterii românilor de a se ridica mai presus de apăsarea unor timpuri vitrege și tulburi!

👑 27 mai 1600 – Domnul Mihai Viteazul realizează sub sceptrul sau, prima unire politică a celor trei principate româneşti
Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă. A venit la tronul Ţării Româneşti într-un moment de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, cînd presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne, puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român. Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un bun organizator şi un mare comandant militar, parcurgînd între 1588-1593 întreaga ierarhie administrativ-politică a Tării Romanesti. Domnia sa (1593-1601), cunoaşte două perioade distincte, dar strîns legate între ele: lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (1594-1598), respectiv unirea politică a celor trei ţări române (1599-1601) .

Motto: „M-am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră ca să fac un scut al întregii lumi creştine” — Mihai Voievod Viteazul

Ne-am obişnuit, în ultimii 24 de ani, ca unii mari voievozi, mari conducători ori ierarhi ortodocşi, plini de harul înţelepciunii insuflat de Sfântul Duh, pe care naţiunea română i-a avut de-a lungul veacurilor, fie că au fost asasinaţi ori înlăturaţi de pe scena politică sau religioasă, fie au fost  ignoraţi sau denigraţi într-un mod grosolan în publicaţii cu „pretenţii” sau, mai nou, pe posturi de televiziune, de către diverşi alogeni şi neaveniţi, plătiţi cu funcţii politice, publice, ori posturi universitare. Aruncarea acestor figuri luminoase ale istoriei noastre naţionale în derizoriu are, pentru aceşti indivizi, un scop bine definit, o ţintă precisă care se numeşte prezentul şi viitorul României, cu tot ceea ce ţine de acest Stat naţional.

Statul Naţional Unitar Român, a fost creat cu jertfa şi sacrificiul înaintaşilor noştri care au luminat cu fapta şi devotamentul lor întreaga istorie naţională, au apărat vatra neamului în hotarele lui fireşti şi dreapta credinţă a strămoşilor noştri reali.

Citește în continuare pe site-ul Aparatorul.md: https://www.aparatorul.md/rolul-nefast-al-vaticanului-in-istoria-tarilor-romanesti-patru-scrisori-papale-catre-mihai-viteazul-prin-care-se-incearca-convertirea-lui-la-papism/

• ☠️ Papa și crimele papistaşilor în Sfântul Munte Athos ✝️ / Între anii 1276 şi 1282, pe când Patriarh al Constantinopolului era Ioannis Vekkos al XI-lea, părinţii athoniţi au suferit mari prigoane din partea acestuia şi a latinilor (catolicilor), pentru că nu primeau unirea cu Roma şi împreună-slujirea cu papistaşii.

• Citiți și acest articol excepțional: Portretul lui Mihai Viteazu în pictura europeană

Expresia ce o folosea Eminescu când saluta pe colegii săi, era "Trăiască naţia!", iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele "Sus cu dânsa!"

Această formă de salutare era uzitată la toţi studenţii din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult încât a rămas şi până în zilele de astăzi.

Domnitorul român Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazu, a murit în Bucureşti la sfârşitul aceluiaşi an (24 Decembrie 1557) în care se născuse fiul său. Creşterea lui Mihai a rămas deci, din vrâsta cea mai fragedă a copilăriei, numai în grija mamei sale, Tudora, care s-a bucurat de sprijnul şi ocrotirea influentului său frate, Iane Kantakuzenes, om cu înalte slujbe şi cu multă trecere la Poarta Otomană. Fiind mare ban în Muntenia şi capuchehaie la Poartă, el a reuşit să asigure nepotului său, Mihai, domnia Ţării Româneşti.

În Mănăstirea Cozia odihnește, lângă, mormântul lui Mircea cel Bătrân, ctitorul sfântului lăcaș, Maica Teofana, o prințesă din Evul Mediu, care avea să se călugărească acolo. Ajunsă pe malurile Oltului, a trecut la cele veșnice la 1605 sau 1606, la puțină vreme după ce fiul său avea să fie ucis în apropiere de Turda.

Conform surselor, Teodora Cantacuzino (sau Tudora) a fost membră a faimoasei familii, sora lui Iane Cantacuzino (înalt dregător la Constantinopol și, apoi, ban al Craiovei). Se născuse în Epirul grecesc, undeva în zona Bizanțului, fie la 1530, fie la 1535. Cronica lui Radu Popescu, referindu-se la persoana sa, precizează că „mumă-sa [a lui Mihai Viteazul, n.n.] au fost de la Oraș dela Floci [sic], care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep [comerciant], om mare și bogat den [sic] Poarta Împărătească și care în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme…”

Stabilirea familiei căreia a aparținut Teodora, mama lui Mihai, a pornit de la povestirea unui sfetnic al acestuia, Teodosie vel logofătul, a cărui istorisire nu s-a păstrat în forma ei originală. A fost tradusă în limba poloneză și din aceasta în latină și parafrazată de alt contemporan care fusese la curtea lui Mihai, Baltasar Walter, originar din Silezia, a cărui carte a apărut în 1599, pe când Mihai mai trăia. Walter spune că urcarea în scaun a lui Mihai Viteazul a fost sprijinită de Iane (Cantacuzino), fost ban al Craiovei, care era capuchehaia la Țarigrad și era lui Mihai „avunculus, vel matris frater, graecus”. Așadar, în jurul lui Mihai se admitea că mama lui, Tudora, era sora grecului Iane, fost ban al Craiovei.

Tudora l-a obişnuit pe Mihai din pruncie cu cinstirea legii creştineşti şi a datinelor străbune. Ea a ştiut creşte din fiul său un mare român şi un bun ortodox. Când Papa de la Roma a încercat, printr-un trimis al său, să înduplece pe Mihai Viteazu a părăsi credinţa părinţilor săi şi a trece la Biserica Romano-Catolică, marele domnitor, după ce a primit scrisoarea şi sfaturile papei, a „strâmbat din nas” şi a rămas indignat că acesta cutează „să atace şi să defaime credinţa, pe care o mărturiseşte el”. Totodată, el i-a răspuns papei sfătuindu-l să părăsească „rătăcirile italice” şi „să se întoarcă dimpreună cu poporul creştin la adevărata comuniune a bisericilor greceşti, căci numai aşa va fi cu putinţă alungarea turcului spurcat din spinarea creştinătăţii”.

Această alipire neclintită a lui Mihai la Biserica strămoşească provine şi din educaţia dată de evlavioasa şi buna sa maică, Tudora. Ea s-a învrednicit să vadă talentele mari ale fiului său şi să se minuneze de extraordinara lui destoinicie în conducerea ţării şi a oştirilor, având atâtea prilejuri de a se bucura de strălucitele lui biruinţe.

Inima ei de mamă nu a fost însă cruţată, la adânci bătrâneţe, nici de sabia durerii, care o sfâşie cumplit în clipa când i-a sosit din Ardeal vestea despre înfiorătoarea cădere a fiului ei, Mihai, pe Câmpia Turzii, în august 1601. La bătrâneţe, Tudora intrase în cinul monahal, luându-şi în călugărie numele de Teofana. Mihai Viteazu, înainte de a face unirea cu Ardealul, s-a îngrijit de bătrâna sa maică, adăpostindu-o în Mănăstirea Cozia. De aici a putut să urmărească maica Teofana – cu sufletul îndoit între speranţe mari şi temeri chinuitoare – soarta schimbăcioasă a fiului său. Aici a primit vestea despre rezultatul îmbucurător al luptei de la Şelimbăr, despre intrarea lui Mihai în capitala Ardealului, despre întrunirea celei dintâi diete ardeleneşti sub conducerea lui la Alba-Iulia (20 Noemvrie 1599) şi despre cucerirea Moldovei în vara anului 1600.

Tot aici a primit şi vestea despre dureroasa înfrângere de la Mirislău şi pe aceea, care venea ca un trăsnet din senin, despre năprasnicul sfârşit de la Turda. După moartea lui Mihai, Tudora a mai trăit timp de 3 ani, apoi, în aceeaşi mănăstire ea a sfârşit în anul 1604.

Înainte de a închide ochii pe veci, Maica Teofana, cum avea să fie cunoscută, a lăsat și un testament în care precizează că este cu adevărat mama domnitorului:

„Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihail Voevod din Ţara Românească, vieţuit-am viaţa acestei lumi deşerte…. şi am petrecut lumeaşte destul în tot chipul în viaţa mea, până ajunseiu şi la neputinţa bătrâneţelor mele şi la slăbiciunea mea în sfânta mănăstire Cozia, la lăcuita sfintei Troiţe şi la răpaosul răposatului Mircea Voevod. Şi trăiu de ajuns de luatu şi sfântul cin călugăresc, drept plângerea păcatelor mele. Adias mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiului meu Mihail Voivod şi de sărăcia Doamnă-sa şi a coconilor domniei lui prin ţările străine. Fuiu de plângere şi de suspin ziua şi noaptea”.

Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă. A venit la tronul Ţării Româneşti într-un moment de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, cînd presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne, puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român.

Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un bun organizator şi un mare comandant militar, parcurgînd între 1588-1593 întreaga ierarhie administrativ-politică a Tării Romanesti.

Domnia sa (1593-1601), cunoaşte două perioade distincte, dar strîns legate între ele: lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (1594-1598), respectiv unirea politică a celor trei ţări române (1599-1601) .

Pentru realizarea primului obiectiv Mihai-Viteazul a întreprins o serie de acţiuni: a făcut însemnate comenzi de armament în Transilvania, a refăcut atelierele de tunuri şi pulberăriile de la Tîrgovişte, a crescut dotarea artileristică, a dotat infanteria cu arme de foc portabile, a restructurat instituţiile tradiţionale în consens cu obiectivele politice şi cerinţele militare ale epocii, în fruntea unităţilor sale armate a numit oameni apropiaţi, persoane de nădejde, buni profesionişti, potriviţi locului şi momentului şi, nu în ultimul rînd, a ştiut să-şi apropie masele largi populare, fără al căror aport nu şi-ar fi putut atinge obiectivele sale, cărora le-a dedicat totul, inclusiv viaţa.

A dus o serie de bătalii grele precum cele de la Călugăreni, Hîrşova, Brăila, Putineiu etc. După mai multe încercări de înlaturare a suzeranităţii otomane, Mihai-Viteazul a înţeles că acest lucru este posibil numai prin unirea eforturilor celer trei ţări româneşti.

Colaborarea însă s-a destrămat atît în urma instaurării în Moldova a domnului Ieremia Movilă, cît şi în Transilvania a cardinalului Andrei Bathory. Aceştia, încheind pace cu Imperiul Otoman, i-au cerut lui Mihai să plece de la tronul ţării.

Răspunsul lui Mihai a fost pe măsură: ”pînă ce nu-mi vor arunca pămînt peste ochi, nu voi înceta să lupt cu turcii”.

În scurta vreme, Mihai a hotărît o campanie peste munţi, al cărei scop era cucerirea Transilvaniei. Hotărîtoarea bătălie cu principele Andrei Bathory al Ardealului a fost la 18-28 octombrie 1599, iar victoria i-a revenit lui Mihai Viteazul.

La 1 noiembrie 1599 Mihai îşi face intrarea în Alba Iulia, iar la 10 mai a fost cucerit Bacăul, urmat la 16 mai 1600 de cetatea Suceava care a fost luată fără luptă, apărătorii cetăţii predându-se. Astfel, la 27 mai 1600 Mihai Viteazul s-a intitulat într-un hristov “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”.

27 Mai 1600. Domnul Mihai Viteazul realizează prima unire politică a celor trei principate româneşti.

Dupa unificarea sub sceptrul său a țărilor române, M. Viteazul nu a reușit să stea la cârma acestora decat câteva luni. La începutul lui septembrie 1600 stările previlegiate din Transilvania se răscoală împotriva Domniei sale. În ajutorul lor a venit oastea Imperială şi în urma luptei de la 18 septembrie de la Mirăslău, Mihai Vodă pierde Ardealul.

În acelaşi timp Movileştii recapătă Moldova.

În zorii zilei de 8 august 1601 Mihai Viteazul este asasinat mişeleşte din ordinul generalului habsburg Gheorghe Basta.

Faptele marelui domnitor s-au impus ca simbol al luptei pentru unitate națională ale poporului nostru şi au împlinit pentru întâia dată în istorie aspiraţia sa fundamentală de unire.

“De la anul 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată si desăvîrşită poezie tragică.” (N.Iorga). În punctul cel mai înalt al destinului său, Mihai Viteazul se intitula într-un hristov emis la 27 mai, “Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei” și își confecționa bine cunoscuta pecete, pe care figurau cele 3 țări române surori.

Mihai Viteazul (n. 1558, Țara Românească – d. 19 august 1601,Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l cartea "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul" scrisă de Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.