Printr-o adresă a cancelariei Sfântului Sinod, transmisă către toate episcopiile, preoţii sunt informaţi că Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel a trimis BOR o informare la finalul lunii septembrie prin care se solicită intervenţia Patriarhiei Române pentru a „descuraja manifestările din rândurile BOR care îşi propun reabilitarea acelor personalităţi care, deşi au îmbrăţişat ortodoxismul, au activat şi s-au pus în slujba unor regimuri fasciste, antisemite şi xenofobe”, scrie Dobrogea Live.
Adresa primită de Patriarhie ar face referire la Mircea Vulcănescu, Institutul Elie Wiesel aducând la cunoştinţa BOR că „cererea reclamantei Maria Mărgărita Vulcănescu de constatare a caracterului politic al condamnării tatălui său, Mircea Vulcănescu, la pedeapsa de 8 ani temniţă grea şi la pedeapsa de 3 ani detenţie riguroasă în baza deciziunii criminale 27/26.06.1948 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost respinsă ca neîntemeiată prin decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti în data de 26.06.2019.
„Dobrogea Live” prezintă un document transmis de Arhiepiscopia Dunării de Jos către toţi preoţii din eparhie prin care aceştia sunt informaţi despre demersul Institutului Elie Wiesel şi primesc indicaţii despre modul în care trebuie să facă referire în predici sau în discuţii la personalitatea lui Mircea Vulcănescu.
Din încredinţarea ÎPS Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos, mai-marii Arhiepiscopiei le spun preoţilor că sunt „îndatoraţi în activitatea pastoral-misionară” să ţină cont de „obligaţia legală ca eventualele referiri la Mircea Vulcănescu să nu promoveze un cult al personalităţii acestuia, ci, atunci când se face referire la persoana sa, să se scoată în relief valoarea operei sale filosofice şi literare, în mod obiectiv şi echilibrat”.
Preoţilor li se reaminteşte şi articolul 6 din Legea 217/2015: „Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi fapta de a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.”
Mircea Vulcănescu, care s-a născut la 3 martie 1904, a fost filolog, filosof, publicist, sociolog şi politician român. La 30 august 1946, a fost arestat preventiv, fără mandat, împreună cu toţi membrii Guvernului Antonescu, iar la 20 octombrie 1948 i s-a întocmit un dosar fiind numit „criminal de război“.
Mircea Vulcănescu a plătit cu viaţa faptul că într-o noapte, în temniţă, a ales să salveze un om mai tânăr ca el, socotind că are mai mult dreptul la viaţă decât îl avea el însuşi şi bântuit fiind, poate, de demonul sinuciderii între acele ziduri cumplite în care chinul era legea fiecărei zile.
Într-un interviu acordat cotidianului Adevărul, fiica lui Măriuca Vulcănescu, povestea drama familiei sale: „În noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit nişte agenţi, l-au arestat pe tata şi l-au dus undeva, pe strada Uranus. În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la Închisoarea Văcăreşti, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Şi atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea Văcăreşti. Când ne duceam, ne vorbea de bolţile călugăreşti de pe vremuri… Mergeam cu sora mea Sandra şi cu mama. În iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduţ… L-am strecurat prin uşiţa celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, îşi lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanţuri… Au revenit când s-a hotărât recursul şi au fost rejudecaţi. Atunci tata şi-a făcut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineaţa, s-a întrerupt la prânz şi după masă a reluat şi a mai citit câteva ore. Tot completul de judecată amuţise. Mama era uluită că rechizitoriul era în favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul şi l-au chemat pe procuror, iar când s-a întors… totul se schimbase“.
Închis la Aiud, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi în frig, neavând paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după câteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborât, salvându-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus.
Ion Constantinescu-Mărăcineanu, coleg de închisoare, în articolul „Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu”, publicat în revista Memoria, povesteşte ceea ce Vulcănescu i-ar fi comunicat în ultimele clipe ale vieţii:
Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură.
Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.
Dacă veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria de cetăţean al acestei ţări oropsite”, scrie IICCMER.
"Nu suntem un neam bogat. Neam de păstori şi de plugari, toată bogăţia ne-a fost rodul pământului acestuia şi al dobitoacelor de pe el. Grâul l-am semănat primăvara, în tot anul, bun sau rău, ca pe o leturghie. Şi oile le-am muls ca pe sfinte. Şi vacile le-am privegheat ca pe o arcă a legământului nostru cu glia. Scrisoarea noastră a fost ,,brazdă trasă cu fierul plugului’’ şi graiul nostru a fost îndemnul pentru boi ori cântecul – pentru oi – din fluier. Copacii din pădure i-am doborât ca la joc, când i-am putut doborî de alţii! Sarea am scos-o din pământ cu trudă. Şi tot cu trudă ne-au scos alţii aurul şi păcura dintr-însul. 
