O realitate rar dezvăluită donatorilor şi familiilor acestora o reprezintă faptul că, pentru a i se putea preleva organele, „mortul” trebuie anesteziat.
Pentru a putea fi transplantate, organele trebuie să fie proaspete. Inima unei persoane moarte de nu mai mult de 5 minute este inutilizabilă: aceasta nu va reîncepe niciodată să bată, nici măcar cu ajutorul unui stimulator cardiac – aparat care dă șocuri electrice pentru a stimula pulsațiile. Acest lucru este valabil și pentru alte organe vitale: rinichi, ficat, pancreas, plămâni. Pentru ca organele să fie proaspete, ele trebuie să se afle în stare de funcționare în momentul în care sunt prelevate. Prin urmare, ele nu pot fi prelevate de la un mort cu adevărat „mort”, ci de la o persoană aflată în stare de „moarte cerebrală”, ceea ce, după cum vom vedea, este cu totul altceva.
Revenit din tărâmul morților
Ziarul Daily Mail a publicat în aprilie 2012 povestea unui tânăr britanic, a cărui viață a fost salvată de către tatăl său, care nu a fost de acord ca organele fiului său să fie prelevate pentru a servi la transplanturi. Faptul s-a petrecut la Spitalul Universitar din Coventry, în nordul Angliei. Steven Thorpe, în vârstă de 17 ani, a fost grav rănit la cap, în urma unui accident de mașină în care prietenul său, Matthieu, care se afla la volan, a murit. Medicii l-au plasat pe Steven în comă artificială și, două zile mai târziu, l-au declarat „în stare de moarte cerebrală”.
Moartea cerebrală permite inițierea procedurii de prelevare de organe. Dar părinții lui Steven, care se aflau lângă el, au spus că ei simt că „fiul lor e încă acolo” și că reacționează la anumite cuvinte. În consecință, deși patru medici ai spitalului i-au asigurat că băiatul lor este în „moarte cerebrală” și că ar fi de dorit începerea prelevării de organe, părinții au apelat la dr. Julia Piper, practician de medicină tradițională și alternativă. Aceasta a obținut autorizația ca Steven să fie examinat de un neurochirurg de încredere, pe care-l cunoștea. Acesta a concluzionat că tânărul nu este nicidecum „mort cerebral”, solicitând să fie scos cât mai repede din coma indusă. Urmarea? Cinci săptămâni mai târziu, Steven se întorcea acasă complet refăcut. În prezent, Stephen are 21 de ani și studiază contabilitatea la Universitatea din Leicester. „Părerea mea este că spitalul n-a fost prea încântat de ideea de contraexpertiză medicală cerută de tatăl meu”, a declarat el în interviul acordat ziarului Daily Mail.
Să nu confundăm „moartea” cu „moartea cerebrală”
Conceptul de „moarte cerebrală” a fost inventat în anul 1968. Până atunci nu se cunoșteau decât două stări: „viu” sau „mort”. O persoană era vie atâta timp cât corpul său rămânea cald, inima continua să-i bată, respira, iar sângele continua să circule. În schimb, moartea se declara atunci când viața părăsise corpul. Un corp „mort” în sensul tradițional al termenului devine rece și rigid. El nu mai răspunde la niciun stimul. Inima nu mai bate. Tensiunea arterială dispare. Pacientul încetează să mai respire. Pielea, unghiile și mucoasele prind o culoare albăstruie. Punerea corpului pe respirație artificială nu reîncepe oxigenarea acestuia. Stimularea inimii prin impuls electric (stimulator cardiac) nu face inima să bată din nou.
O persoană moartă pur și simplu nu se mai poate vindeca. Organele sale vitale – inima, ficatul, plămânii, rinichii și pancreasul – nu mai funcționează. Acestea nu mai pot fi transplantate unei persoane vii, deoarece încep să se descompună din momentul în care oxigenarea și circulația sanguină încetează. Cinci minute mai târziu, organele sunt inutilizabile.
Pentru a putea preleva organe încă vii, și deci capabile de a fi transplantate unei alte persoane, medicii au creat în 1968 conceptul de „moarte cerebrală”. Prin urmare, în ziua de azi, o persoană a cărei inimă bate, al cărei sânge circulă și a cărei respirație este regulată poate fi declarată în stare de „moarte cerebrală”. În acest caz, cea mai mare parte a funcțiilor vitale continuă să se manifeste, printre care: digestia, excreția și echilibrul fluidelor. Dacă au existat răni, se va constata că „mortul cerebral” le cicatrizează, iar dacă este vorba despre un copil, acesta va continua să crească și chiar să treacă prin perioada de pubertate. O femeie însărcinată aflată în stare de „moarte cerebrală” va continua să poarte copilul în pântece, cea mai lungă astfel de perioadă înregistrată fiind de 107 zile, până în momentul nașterii. În schimb, odată ce organele vitale sunt scoase pentru a fi transplantate unei alte persoane, „donatorul” moare de-a binelea.
Pentru a i se preleva organe, „mortul” trebuie mai întâi anesteziat
Deseori, persoana în stare de „moarte cerebrală” manifestă sensibilitate la operațiile chirurgicale. Este ceea ce medicii numesc „efectul Lazăr”, de la numele bărbatului din Evanghelie care a ieșit din mormânt după trei zile. În consecință, pentru a i se putea preleva organele vitale, medicii trebuie să anestezieze „mortul”, sau să-i injecteze substanțe paralizante, pentru a evita spasmele musculare sau schimbările bruște de presiune sanguină, ritm cardiac și alte reflexe protectoare. În practica medicală obișnuită, reacțiile de acest fel ale persoanei operate îi indică anestezistului că anestezia a fost prea ușoară și că pacientul suferă.
Toate aceste informații, pe care orice medic vi le poate confirma, sunt, din păcate, necunoscute marelui public. Se pare, de asemenea, că familiile cărora li se cere acordul pentru o prelevare de organe nu sunt întotdeauna informate cu obiectivitate. Cazul lui Steven nu este unul izolat. Există zeci de cazuri asemănătoare, în care o persoană comatoasă ori inconștientă este declarată în stare de „moarte cerebrală” sau „fără speranță de vindecare”. Și nu de puține ori, asupra familiei se fac presiuni pentru a autoriza prelevarea de organe.
În anul 2011, la Spitalul Sainte-Croix din Drummondville (Québec, Canada) i s-a cerut familiei să autorizeze extragerea ochilor unei paciente care se sufocase în timpul mesei de prânz de la spital, în absența personalului medical. Familiei i s-a spus că femeia se afla în stare de „moarte cerebrală”. După ce rudele i-au cerut medicului dovezi în acest sens, pacienta s-a trezit și și-a recăpătat toate facultățile esențiale.
În anul 2008, un francez de 45 de ani care făcuse un stop cardiac s-a trezit pe masa de operație în timp ce medicii se pregăteau să-i preleveze organele. Pe parcursul anchetei desfășurate ulterior de către „Comisia de etică medicală”, mai mulți medici au recunoscut că aceste cazuri, deși rare, le erau cunoscute.
În același an, Zack Dunlap, un american de 21 de ani, a fost declarat „mort cerebral” și se afla pe punctul de a i se extrage organele vitale când verișoara și vărul său, ambii asistenți medicali, au decis să verifice dacă Zack era într-adevăr „mort cerebral”. În mod discret, vărul i-a înfipt un ac sub o unghie de la picior, ceea ce i-a provocat acestuia o reacție puternică, dovedind astfel că era conștient. Câteva săptămâni mai târziu, după ce s-a refăcut complet, tânărul a povestit într-un interviu luat de NBC că-i auzea pe medicii din jurul său vorbind despre organele pe care urmau să i le scoată. Întrebat ce a simțit în acel moment, Zack a răspuns: „Mă bucur că n-am putut să mă ridic, ca să fac ce voiam”. Când jurnalistul l-a întrebat ce voia să facă, el a răspuns: „Doctorii ăia ar fi zburat pe geam”.
Sursa informației: https://infoalert.ro/secrete-din-culisele-donarii-de-organe-de-ce-trebuie-anesteziat-mortul-in-timpul-procedurii-de-prelevare/
