L-a ucis pe Ilyas Safiullin. Foto: Canalul TG al Arhiepiscopului Savva Tutunov / criminalul este un cetățean din Uzbekistan.

La 2 aprilie 2025, în Biserica Mântuitorului Preamilostiv din Moscova, slujitorul de altar al bisericii, Ilyas Safiullin, a fost ucis.

În urmă cu opt ani, acesta s-a convertit la ortodoxie din islam și a fost botezat sub numele de Ilya.

Acest lucru a fost raportat pe canalul Telegram al Arhiepiscopului Savva Tutunov , vicarul Patriarhului Kirill, care a postat o publicație a lui Yana Poplavskaya.

Potrivit informațiilor sale, Patriarhul Kirill și-a exprimat condoleanțele cu privire la moartea lui Safiullin a doua zi după crimă.

În același timp, Poplavskaya susține că mass-media rusă minimizează în mod deliberat crima.

"A fost tăcere completă în mass-media, agențiile de presă, blogurile și rețelele sociale despre această chestiune. O crimă de mare profil. Într-o biserică. În centrul Moscovei. De ce aproape nimeni nu știa despre asta? De ce agențiile de aplicare a legii tac? Răspunsul este evident...", a scris Poplavskaya, adăugând că aceasta este „o veste foarte proastă pentru promotorii unității naționale”.

B. Korchevnikov, șeful postului TV Spas al Patriarhiei Moscovei, a scris că Safiullin a fost un misionar, a condus pe mulți la Hristos și „a fost ucis pentru Hristos”.

Potrivit lui, „Ilya a fost ucis îngrozitor: ucigașul i-a zdrobit capul cu un stingător, i-a legat mâinile, i-a tăiat gâtul și apoi i-a ciuruit trupul cu un cuțit".

Korchevnikov crede că „în conformitate cu ultimele informații, ucigașul, dacă nu este un wahhabi, este ca toți wahabiții – posedați de demoni”.

• Sursa: https://spzh.eu/en/news/85738-altar-man-former-muslim-brutally-murdered-in-moscow-church-of-roc

• Rugăciune:

  Sfinte Mucenice Ilyas, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Troparul Sfântului Apostol și Arhidiacon Ștefan - Glasul 4

Încununatu-s-a creștetul tău cu diademă împărătească, pe urma luptelor pe care le-ai pătimit pentru Hristos Dumnezeu, luptătorule cel dintâi printre mucenici. Că vădind nebunia iudeilor, ai văzut pe Mântuitorul tău, de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L totdeauna pentru sufletele noastre.

"Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu."

• Sfântul Ștefan - iubitor de Hristos
  
  Sfântul Ștefan le-a vorbit evreilor despre istoria lor pe parcursul a 55 de versete din cap. 7 a cărții Faptele Apostolilor. În acest timp, aceștia nu au ripostat cu nimic, chiar au lăsat piatra din mână. Însă, atunci când le-a vorbit despre Iisus, Fiul lui Dumnezeu, au pus mana pe pietre și l-au omorât.
  
  

• Învățătură:
  
  Diavolul te lasă să vorbești despre orice sau sa asculți orice. Reacționează numai când intra în ecuație Hristos, știind ca El este Mântuitorul oamenilor, iar diavolul nu vrea ca omul sa se mântuiască.
  
  

• Cinstitul cap al Sfântului Apostol și Arhidiacon Ștefan este împărțit în patru părți:

  1. O parte la Mănăstirea Vatopedu - Sfântul Munte Athos (stânga sus)

  2. O parte la Mănăstirea Xenofont - Sfântul Munte Athos (dreapta sus)

  3. O parte la Mănăstirea Sf. Cuv. David din Evia (stânga jos)

  4. O parte în orașul Nea Mesimvria din Mitropolia Polianis și Kilkisiu, Grecia.

Să avem parte de rugăciunile sale!

Acatistul Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

Viața Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan
Domnul nostru Iisus Hristos, după săvârșirea tainei mântuirii noastre, înălțându-se la cer, și pe Sfântul Duh, Care de la Tatăl purcede trimițându-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintâi începând a se înmulți, au cârtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor, pe care Sfânta Scriptură îi numește limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu li se deschisese ușa credinței și încă nu li se propovăduise cuvântul mântuirii. Că nu îndată după uciderea lui Ștefan au început a se primi păgânii în Biserica celor credincioși, dintre care cel dintâi a fost Cornelie Sutașul. Pe acesta botezându-l Sfântul Petru, nu a plăcut celor ce erau dintre evrei că a intrat între bărbații care nu erau iudei. De acea cârteau asupra lui Petru, până când le-a spus lor despre pânza cea arătată din cer și atunci au tăcut și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Că și limbilor le-a dat Dumnezeu pocăință în viață. Deci, nu elinii cei ce erau dintre limbi cârteau asupra evreilor, în vremea Sfântului Ștefan, ci acei care erau dintre evrei și aveau aceeași lege dată de Moise și erau risipiți prin toate țările, precum și Sfântul Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece seminții, care sunt întru risipire, să se bucure. Aceia deprinseseră limba elinească, însă nu și credința și obiceiurile; din care pricină elinii îi numeau pe dânșii, ierusalimiteni.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică! Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură [1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

– Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

– În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre. Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste [2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume. Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Athos

[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel şi-a şi permis să-l mustre pe Apostolul Petru şi să-l înfrunte în faţa tuturor, atunci când acesta se abătuse şi „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14). (n. tr.)

[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.)

Torturată, violată şi apoi trezită din nesimţire şi conştientă, Nicoleta a fost aruncată în flăcările crematoriului, jertfa sa rămânând întipărită cu litere de foc în cartea istoriei neamului românesc, alături de martiriul sfinţilor închisorilor: Virgiliu Maxim, Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Aspazia Oţel Petrescu, părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Arsenie Boca şi mulţi, mulţi alţii. Sunt jertfe pe care nu avem dreptul să le dăm uitării, sunt sfinţi pe care trebuie să-i cinstim, sunt icoane ale mântuirii neamului românesc, în faţa cărora ne plecăm astăzi genunchii.

Arestată în 1938, Nicoleta Nicolescu fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliţiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Iată, mai jos, câteva crâmpeie din cumplitele chinuri pe care le-a trăit această eroină, înainte de a pleca la Domnul:

„Într-o celulă de la subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelăreşte ca să i se ia viaţa grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii şi schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, aşa cum sperau ei. Încă mai respira şi cuţitele negre banditeşti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încăpăţânat să rămână pe viaţa asta, încăpăţânat să mai respire încă, până la ultimul strop de viaţă. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroşi s-au îngrozit… Aruncată apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeţi şi târnacoape îngropătoare de alte vieţi tinere în pădurea Pantelimon, fusese transportată la Crematoriu.

– Nu moare mă! Nu moare!… Nu vrea să moară!…

În spatele Crematoriului, maşina se opri. Undeva mai pe dreapta, o uşă dosnică ce duce în incintă. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:

– Actele de…

– Care acte? – îi tăie repezit întrebarea unul din agenţi. N-are nevoie dă ele un’ să duce… Cară-te…

– Da, dar ştiţi, corpul trebuie înregistrat…

– S-a făcut de delegaţii Prefecturii: Siguranţa Statului. Ştim noi ce trebuie… Cară-te de-aici…

Pus în faţa autorităţilor „statului”, mecanicul deschise larg uşa şi se dă într-o parte, lăsându-i să intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Poliţie din Bucureşti şi agentul Iuliu Horvath.

Torturată şi arsă de vie la crematoriul din Bucureşti Sacul atârna greu… Roşit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grijă de colţuri, să nu se murdărească, şi au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe culoarul palid luminat.

– Stai aşa!… Las-o jos că m-am pătat. Să schimb mâna…

Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povară apăsătoare şi, în cădere, gura legată i se deschise. Capul Nicoletei se revărsă înafară, la viaţă parcă. Horcăia în sânge încercând să respire şi ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmărmurite la vederea ei încă în viaţă… Era aproape de ora 23…

Puţin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza să moară, parcă în ciuda călăilor…

Dintr-odată, nu se mai auzi nimic. Se făcu linişte, o linişte mormântală şi apăsătoare… Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimţite o lacrimă şi încercă iute să şi-o ascundă cu mâna.

– A murit!… Ai văzut?!… Ţi-am spus eu…

Din coşul cuptorului cu nr. 1, fumul albăstrui se răspândeşte ca o perdea subţire deasupra oraşului cufundat în noapte, vestind mişelia cea mare… O viaţă de cruciată se stinsese în flăcări, pe rug… Din cer, stropi de ploaie încep să se reverse deasupra pământului ca la o comandă şi trăsnetele lui Dumnezeu încep să biciuie văzduhul cu fulgerări mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…”

(fragmente din cartea „Martirii ne veghează din ceruri” de Nicolae Niţă)

Scriitorul Ciprian Voicilă evoca, în cuvântul rostit la conferinţa dedicată Sfinţilor Închisorilor din martie 2013, sfârşitul cutremurător al Nicoletei Nicolescu, descris de vechea sa prietenă, Sofia Cristescu, în textul autobiografic intitulat „Cetăţui sfărâmate”:

„Au dus-o cu o maşină în afara Bucureştiului şi, trăgând pe dreapta, au împuşcat-o. Au învelit-o într-o pătură şi au pornit din nou maşina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenuşa ei, ca de altfel şi a unor băieţi arşi acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creştin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranţei. Pentru că ne întrebam dacă este cenuşa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcuşor de pânză verde şi l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înşirate pe un ac de siguranţă o iconiţă cu Maica Domnului şi una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt şi care erau acum corojite, dar destul de clare.”

Şi „Acatistul Sfinţilor Români din închisori” aminteşte de jertfa acestei sfinte muceniţe a neamului românesc, care se alătură jertfei tuturor muceniţelor ucise cu bestialitate în temniţele comuniste:

Condacul al 11-lea:

Cumplita prigoană pornită asupra ţării drept-credincioase n-a cruţat nici pe copii, nici firea femeiască, şi întocmai muceniţelor de demult, mulţime de românce cu îndrăzneală au mărturisit dragostea lor pentru Hristos şi neam, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Îngrozitu-s-au credincioşii văzând adus spre ardere un trup de femeie schingiuit, iar călăii cei cu inima de piatră, nicicum luând seamă că acela mai avea viaţă într-însul, cu grăbire l-au aruncat în cuptor şi vaiete surde din flăcări au răsunat, iar noi cutremurându-ne de unele ca acestea cu frică grăim:

• Bucuraţi-vă, trupuri firave cu suflet călit
• Bucuraţi-vă, că pe Hristos cu îndrăzneală aţi mărturisit
• Bucuraţi-vă, că muceniţelor din vechime v-aţi asemănat
• Bucuraţi-vă, că multe feluri de chinuri ani îndelungi aţi răbdat
• Bucuraţi-vă, că pentru suferinţele voastre cu veselia Harului Hristos v-a dăruit
• Bucuraţi-vă, că prea-înţelepte povăţuitoare una alteia şi nouă tuturor v-aţi arătat
• Bucuraţi-vă, că pline de smerenie şi de dârzenie totdeodată, Sfintelor din veac aţi urmat
• Bucuraţi-vă, că prin jertfa voastră aţi născut duhovniceşte neamul întreg
• Bucuraţi-vă, că dragostea voastră minunată şi rugăciunile voastre paşii noştri îi petrec
• Bucuraţi-vă, că ne sunteţi ocrotitoare şi grabnice ajutătoare
• Bucuraţi-vă, cu Maica Domnului sfântă ceată de fecioare
• Bucuraţi-vă, că Viaţa cea veşnică mai presus decât viaţa cea trecătoare aţi iubit
• Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

După 40 de ani de slujire. Astăzi sunt Rusaliile, ziua de naștere a bisericii. Dar biserica se naște cu fiecare membru al ei, se naște cu fiecare martir.

15 iunie 1999 - Sfântul Mucenic Hariton a fost ucis in Kosovo de teroriști albanezi

Trupul Sfântul Mucenic Hariton a fost îngropat la Mănăstirea Crna Reka, Serbia.

Acest Sfânt contemporan a fost decapitat - a fost îngropat doar trupul, capul s-a pierdut, albanezii teroriști au jucat fotbal cu el.

Sfinte Mucenice și Mărturisitor Hariton, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Rămăşiţele martirului au fost găsite fără cap. S-a determinat că a fost tăiată cu un obiect ascuţit. Oasele mâinilor au fost rupte, la fel si coloana vertebrală, lipsind câteva vertebre. Trupul a fost înjunghiat cu un cuţit în mai multe locuri în inimă - a fost cea mai bună dovadă a chinului de nedescris pe care acest venerabil martir l-a îndurat pentru Hristos, ca primii martiri crestini.

Trupul martirului a fost dus curând de la Prizren la Mănăstirea Gracanica, unde s-a făcut parastas (11. Noiembrie, 2000) - aici credincioșii s-au închinat cu dragoste și evlavie sfintelor sale moaște.

A doua zi, a fost transferat la mănăstirea sa de metanie la Râul Negru - au ajuns acolo ocolind drumul principal din cauza demonstraţiilor agresive ale albanezilor musulmani de pe şosea.

Tropar:

"Mucenicul Tău, Doamne, Evghenie, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a luat de la Tine, Dumnezeul nostru, că având puterea Ta, pe chinuitori a învins, zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule!"

Sfântul Nou Mucenic Evghenie Rodionov s-a născut în 23 mai 1977, în apropiere de Moscova, anume în satul Kurilovo, în apropiere de oraşul Podolsk. A fost singurul copil al familiei şi a fost botezat creştin ortodox în copilărie. Mama lui se numeşte Liubov («Iubire») Vasilievna.

În anul 1989 bunica l-a luat pe micul Evghenie şi l-a dus la Biserică pentru a se spovedi pentru prima dată şi a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Preotul a observat că Evghenie nu purta cruce la gât şi în timpul spovedaniei i-a dat o cruce, pe care copilul nu a mai dat-o niciodată jos de la pieptul său; chiar a făcut un şnur gros şi a atârnat crucea de el. Mama lui, când l-a văzut că avea cruce, l-a sfătuit să o scoată, spunând că o să-l ridiculizeze colegii lui din cauza crucii. Evghenie nu a răspuns, dar nici n-a ascultat-o. După ce şi-a terminat studiile, în anul 1994, a lucrat ca tâmplar de mobilă, meserie care i-a adus multe venituri.

În 25 iunie 1995 a început serviciul militar şi, după instrucţia necesară, în 13 ianuarie 1996 a fost repartizat la posturile de frontieră din Cecenia. Exact după o lună, pe 13 februarie 1996, a fost luat ostatic. Capturarea lui s-a petrecut astfel: unitatea militară a trimis patru soldaţi – printre care era şi Evghenie – să controleze maşinile care treceau pe un anume drum. Din păcate, cei responsabili i-au trimis pe soldaţi fără a exista nicio organizare prealabilă (nu era nici măcar o instalaţie de iluminare a drumului) şi nicio securitate. Pe acest drum treceau foarte des ceceni care transportau arme, ostatici şi droguri. În noaptea aceea a trecut pe acolo o ambulanţă.

Când soldaţii au oprit-o pentru control, pe neaşteptate din ea au ieşit peste zece ceceni, foarte bine înarmaţi. A urmat o încăierare şi cecenii i-au arestat pe cei patru soldaţi. Acest fapt s-a petrecut la ora 3 noaptea. La ora 4 au venit alţi soldaţi pentru schimbarea gărzii; fireşte că nu i-au găsit şi au înţeles imediat ce se întâmplase! După câteva zile, unitatea militară i-a informat pe părinţii soldaţilor despre dispariţia lor. Mama lui Evghenie a priceput că nu e vorba de o simplă dispariţie, ci de capturare şi, primejduindu-şi viaţa, s-a dus în Cecenia pentru a-şi găsi copilul. A ajuns în oraşul Hangala şi, după multe încercări, a intrat în legătură cu conducătorii diferitelor grupări de gherilă din Cecenia, încercând să afle ceva despre soarta lui Evghenie – pentru că ştia că cecenii nu îi ucid imediat pe ostatici, ci aşteaptă poate vor primi nişte bani de răscumpărare şi îi vor elibera.

Cecenii i-au spus că fiul ei trăia, dar era ostatic; tăceau cu scopul de a încerca să afle cam câţi bani puteau să ia de la ea. Pe atunci, un soldat viu ostatic valora 10.000 de dolari, în vreme ce un ofiţer valora 50.000. Când şi-au dat seama că nu e rost să câştige destui bani, au hotărât să îl ucidă. Mama lui a mers peste tot pentru a-l găsi, a trecut prin multe sate, pe drumuri cu mine explozibile, pe fronturi de luptă, a cunoscut mulţi ofiţeri ceceni, aşa cum spune ea însăşi, „am trecut prin toate cercurile iadului”.

Din prima zi a captivităţii de 100 de zile a lui Evghenie, „rebelii” (luptători de gherilă), pentru că au văzut că poartă cruce la gât, au încercat să îl distrugă psihic pentru a-l determina – dacă era posibil – să-şi renege credinţa, să-şi lepede crucea, să devină musulman şi să-l facă călău şi ucigaş al altor prizonieri ruşi. Bineînţeles, Evghenie a refuzat toate propunerile şi, în ciuda deselor şi cruntelor bătăi, a numeroaselor torturi şi a făgăduinţei că va trăi dacă îşi scoate crucea, cecenii nu au izbutit să îl înduplece. Mai târziu, înşişi conducătorii rebelilor i-au spus mamei lui: „Dacă fiul tău se făcea unul dintre noi, nu l-am fi nedreptăţit!”

Pe 23 mai 1996, adică de ziua lui de naştere, rebelii i-au dus pe cei patru prizonieri, printre care şi pe Evghenie, ca să îi omoare. Mai întâi i-au ucis pe ceilalţi trei soldaţi. Apoi, i-au propus pentru ultima oară lui Evghenie să îşi scoată crucea, spunându-i: „Ne jurăm pe Allah că vei trăi!” Evghenie a refuzat din nou – atunci a urmat înfricoşătoarea sa mucenicie. L-au omorât cu cuţitul, tăindu-i capul cu totul, însă nu au îndrăznit să-i scoată crucea de la gât. L-au îngropat cu crucea la gât, însă fără cap.

Într-un sfârşit, după 9 luni, mama l-a găsit pe Evghenie. Cecenii i-au cerut 4.000 de dolari ca să îi dea trupul. I-au dat şi caseta video cu mucenicia fiului ei şi i-au istorisit ei înşişi desfăşurarea captivităţii şi a torturilor îndurate de acesta.

Mama lui Evghenie şi-a vândut apartamentul şi tot ce a mai putut – chiar şi haine – pentru a putea, pe de o parte, să dea aceşti bani, iar, pe de alta, să facă faţă cheltuielilor de deshumare şi pentru coşciugul special, pentru transport etc. (o sumă considerabilă).

Până la urmă, în 20 noiembrie 1996, trupul a fost adus în satul natal şi a fost îngropat în cimitir. După câteva zile, tatăl lui Evghenie a murit de durere, lângă mormântul fiului lui.

De îndată, în felurite zone ale Rusiei, Sfântul Mucenic Evghenie a început să se arate şi să facă minuni. Relatăm mai jos câteva mărturii şi mijlociri minunate:

O fetiţă care locuia la un orfelinat ortodox a povestit că i-a apărut odată un ostaş înalt, cu mantie roşie, care i-a spus că îl cheamă Evghenie, a luat-o de mână şi a dus-o la Biserică. Fetiţa a spus: „Mi s-a părut ciudat că purta o mantie roşie, pentru că soldaţii nu poartă astăzi o astfel de mantie şi m-am gândit că aceasta trebuie să fie mantia mucenicului”.

El îi ajută adesea pe prizonierii din Cecenia să evadeze din captivitate şi apoi să scape de orice primejdie, precum minele explozibile etc.

Într-un spital cu răniţi de război, soldaţii aflaţi în convalescenţă au mărturisit că îi ajută un Sfânt Mucenic numit Evghenie, mai ales când au dureri mari. Când unii dintre aceşti soldaţi au mers la Catedrala Mântuitorului din Moscova, au văzut icoana mucenicului şi l-au recunoscut pe cel care îi ajutase.

Pe soldatul cu mantie roşie îl cunosc şi deţinuţii. Îi ajută mai ales pe cei doborâţi şi distruşi psihic din cauza încarcerării.

În anul 1997, cu binecuvântarea Patriarhului Alexie al II-lea, a apărut cartea Noul mucenic al lui Hristos, ostaşul Evghenie. Un preot pe nume Vadim Skliarensko, din Dniepropetrovsk, a trimis un raport la Patriarhie în care relatează că din coperta cărţii cu fotografia Sfântului izvorăşte mir.

După trei ani şi trei luni de la martirizarea Sfântului, comandantul cecen şi întreaga lui echipă, ucigaşii lui Evghenie, au fost omorâţi chiar de ceceni, după dispute interne între rebeli.

În tot timpul anului, dar mai ales în ziua muceniciei lui, pe 23 mai, la mormântul lui vin mulţi credincioşi în pelerinaj şi se povestesc multe minuni făcute de acest Nou-mucenic al lui Hristos.

Acest învăţător gorjean, Emilian. I. Bâldea, grav rănit în Războiul de Reîntregire, rămas invalid (fără un braț), a refuzat pensia de invalid de război motivând că statul a ieșit slăbit din război, iar el are pamânt și pădure care să-i asigure existența.

Cum însă regimul comunist i-a reprimat pe făptuitorii României Mari, eroul Emilian I Bâldea intră şi el în atenția organelor statului, acuzat de convingerile sale politice și antisovietice. Avertizat de iminenta sa arestare, în noaptea de 25-26 mai, 1947 își scrie TESTAMENTUL, document de o excepțională valoare morală și sprituală :

„M’am gândit la acest lucru în urmă pregătirilor ce simt că se fac că să fiu arestat din cauza credințelor și simțămintelor mele românesti, de către oameni care afișează pe la toate raspântiile că reprezintă democrația nouă. Bănuind că din cauza suferințelor ce port în corpul meu de pe urmă războiului din 1916-1918, n’aș putea să suport regimul la care aș fi supus acolo unde aș fi dus și din această cauza firul vieții mele s’ar întrerupe, m’am hotarât să las pe această cale câteva recomandări și dispoziţiuni soției mele și copiilor mei. În primul rând le reamintesc să nu uite că sunt români și această recomandaţiune să treacă mai departe din tată în fiu atâta timp cât va dura neamul meu. Să nu uite că cinstea și omenia sunt podoabe cu care s’au mândrit înaintasii mei și la fel să ramâna și celor care vor veni după mine. Să fie iubitori ai bisericii și gliei strămoșești. Să fie întotdeauna îmbrăcaţi în haina modestiei . Să lucreze în viața lor mai mult pentru binele public decât pentru al lor personal. Să fie oameni ai datoriei în orice direcție ar activa în viața lor pe care o doresc plină de fapte bune. Să nu considere puținul ce le ramâne de pe urma mea ca o încurajare la trândavie ci să fie sîrguinciosi și chibzuiți… Tuturor, o caldă îmbrăţişare de soț și părinte în clipa când voi fi despărțit de viață iar țării mele pe care am iubit-o și pentru care m-am jertfit îi urez viitor de aur.”

A fost arestat și în față completului de judecată își reafirmă convingerile antisovietice declarând că „Dacă poporul rus vrea să aibă recunoștința poporului român să ne dea BASARABIA înapoi”. După proces a fost condamnat și încarcerat la închisoarea Văcărești, unde a avut șansa să reziste perioadei de detenție. După eliberare se întoarce în sat și se implică activ în viață comunității pâna în ziua de 23 martie 1970 când a încetat din viață.

— Ţîrlea Ion – Târgu Jiu odinioară – crâmpeie de istorie şi parfum de epocă

Sfântul Filumen (din botez numit Sofocle) s-a născut la 15 octombrie 1913 și a avut un frate geamăn numit Alexandru.

Împreună au intrat în viața monahală la vârstă de 14 ani și au ajuns la Ierusalim unde au fost dați la școală și au fost călugăriți în anul 1937 fiind numiți Filumen și Elpidie.

Parintele Filumen a rămas în Țara Sfântă timp de 45 de ani iar fratele său, Elpidie a fost chemat spre slujire în alte locuri.

"În 1979 a fost transferat la fântâna lui Iacov, unde a slujit până la moartea lui martirică, pe 29 Noiembrie a aceluiași an.

Acolo a întâmpinat multe probleme de la localnicii fanatici care în continuu îl amenințau că dacă nu va părăsi fântâna și nu își va lua icoanele și pe Răstignit să plece, îl vor ucide. El însă le răspundea că nu va părăsi niciodată locul de închinăciune și pelerinaj, ci că este gata chiar să mucenicească precum se cuvine unui credincios păzitor al lui.

În seara zilei de 29 Noiembrie a anului 1979, care a devenit ziua de pomenire a Sfântului Sfințit Mucenic Filumen, fanaticii din acel loc au pătruns în spațiul fântânii lui Iacov și în timp ce Sfântul săvârșea vecernia l-au atacat cu o secure, l-au maltratat și la sfârșit l-au omorât.

Mucenicia lui a fost înfricoșătoare, deoarece călăii lui l-au lovit fără milă peste față și i-au tăiat degetele de la mâna dreaptă. În continuare, au vandalizat Biserica și Crucea și au aruncat o grenadă, distrugând locul.

Este cutremurătoare mărturia părintelui Sofronie care a luat cinstitele moaște ale mucenicului, ca să-l îmbrace și să-l pregătească de înmormântare. Chiar și la 5 zile după moarte trupul Sfântului Filumen era cald.

Părintele Sofronie încerca să-l îmbrace trupul Sfântului Filumen cu toate hainele monahale și preoțești și er foarte greu fiin singur. Ajutorul l-a primit chiar de la Sfântul Filumen care s-a făcut ușor la trup și chiar se se mișca ușor pentru a putea fi îmbrăcat.

Cutremurătoare este de asemenea mărturia fratelui său după trup, părintele Elpidie, care, chiar dacă era la multe mile distanță, a auzit glasul părintelui Filumen spunându-i: „Fratele meu, m-au ucis pentru slava lui Dumnezeu. Te rog, să nu te revolți”. (Viețile Sfinților)

Sfinte Mucenice Filumen roagă-te pentru noi păcătoșii!

Mărturii ale Mitropolitului Antonie Plămădeală și ale mărturisitorului Virgil Maxim despre „Daniil Sfântul”

Întâmplarea face ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud.

Precizăm că Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină pe fostul deținut politic să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit”.

Fire efervescententă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ține prelegeri colegilor din celulă, „fu izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administrație”.

La un moment dat, în închisori s-au dat noi directive. Deținuții politic erau obligați să-și recunoască așa zisa vină și să defăimeze mișcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoți, strămoșii dacă proveneau dintr-o familie burgheză.

În aceste circumstanțe, tuturor fețelor bisericești li s-au cerut „declarații din care să reiasă compromiterea Bisericii și a ierarhilor ei”.

Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca, „primind hârtie și cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepției materialiste și guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (...) Aproape o lună de zile a scris întruna și a așteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare”. În urma îndelung așteptatului moment, „într-o dimineață, s-a zvonit, în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă”.

Conform fișei medicale, pe 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, în urma unei „hemoragii cerebrale, boală hipertronică visceralizată”, a trecut la cele veșnice. Certificatul medical nu ne furnizează prea multe informații cu privire la motivul care a declanșat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document aflăm că Sandu Tudor a fost adus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocitățile la care erau supuși deținuții politic, nu ne este greu să înțelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale.

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a trecut la cele veșnice în celebra celulă Zarca, asemenea și altor personalități postbelice. Teofil Dumbrăveanu, fost deținut politic, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieșirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliță de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale.

Mai târziu, săpându-se un șanț pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanțuri la picioare”. Cei de față, aducându-și aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puțini călugări, care au purtat lanțuri pe tot parcursul detenției, „credeau că acela era deținutul «Daniil Sfântul.»”

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, își încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credința lui. (...) El a murit în închisoare pentru credința lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creștini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morți în închisori pentru credință, sfinți, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creștinismului, și printre aceștia ar intra, fără îndoială, și Daniil Sandu Tudor”.

(...) Despre această trăire interioară ne vorbește și Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că: „Din când în când m-am uitat la fața omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mișcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închiși, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută și dragă, mă făcea să înțeleg că am lângă mine un nuntaș al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu”.

— Dr. Camelia SURUIANU

Mare prigoană și multă suferință asupra românilor din Mânăstirea Bănceni.

Vlădica Longhin:

"Avocații care m-au apărat până acum au fost greu pedepsiți, unul 4 ani jumătate de închisoare, al doilea avocat mi l-au otrăvit, i-au dat ce-a mai puternică otravă, un om atât de cumsecade un om cu atât de suflet mare și credincios și o familie atât de binecuvântată."

Un altă mărturie a Mitropolitului Longhin:

"O astfel de fărădelege se întâmplă aici, cum sunt bombardate bisericile noastre, preoții noștri, călugării, toți cei din jur. Nu mai putem tolera această fărădelege. A fost un atac asupra Mănăstirii Bănceni, militari cu mitraliere și Serviciul de Securitate al Ucrainei ne-au atacat ca pe niște bandiți. Au speriat toți copiii, au înconjurat pe toți. Mi-e rușine că trăim în această stare. Și că statului nu îi pasă de noi și de copiii noștri!"

Reamintim că atacurile fără milă de artilerie și rachete sunt efectuate asupra bisericilor ortodoxe din estul Ucrainei. În special în mănăstirea Părintelui Zosima Socur.

---

Pe 15 noiembrie a fost înmormântat Valentin Sukhary, unul din avocații care l-au apărat juridic pe Mitropolitului Longhin de la Mănăstirea Bănceni.

Potrivit informațiilor preliminare, a fost otrăvit și aproape toate organele și-au oprit funcționarea în același timp.

---

Vă rugam să-l pomeniți la rugăciune pe fratele Valentin - avocatul care a fost otrăvit de SBU - Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!

---

Comentariul Ortodoxia.RO:

• Fratele Valentin este acum un mucenic - este în ceata mucenicilor - trebuie să-l cinstim ca pe un sfânt. Se cuvine să ne rugăm ca unui Sfânt, să-l rugăm să mijlocească pentru tot poporul bine-credincios și pentru fiecare în parte. Doamne ajută! Doamne miluiește!

• Alte articole:

  • ✝️ Mitropolitul Longhin lansează un strigăt de ajutor către România! Îl aude cineva în Patriarhie?

  • 🔥La Vlădica Longhin sunt veniți mai mulți securiști și polițiști cu arme — se vede clar că sunt cu gânduri rele.

  • Video: Mihai-Silviu Chirilă: Avocații români și din UE n-ar trebui să protesteze față de ce se întâmplă avocaților IPS Longhin?

Un preot ortodox chinez, care a fost bătut până la moarte de Gărzile Roșii comuniste, într-o biserică ortodoxă din orașul chinez Harbin, în timpul Revoluției Culturale.

Garda Roșie l-a îmbrăcat într-un costum de clovn, i-a pus o șapcă de clovn pe cap și i-a uns fața cu funingine. L-au bătut în cap cu un ciocan de lemn, pe care îl foloseau pentru a-i sparge dinții, unul câte unul, și l-au bătut pe umeri cu tije de oțel.

Chinuitorii lui i-au scuipat crucea care o purta pe piept și apoi l-au împușcat cu sânge rece...

Preot-mucenic Părinte Ştefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

În lumina neprihănită a sfintelor și dumnezeieștilor Scripturi, nu e bună nici o organizație lumească, pentru că lumea și pofta ei piere. Deci nici imperialismul, regalismul, oligarhia, aristocrația, nici boieria, burghezia, fascismul, nici proletariatul și mai cu deosebire comunismul nu sunt nici una bune. Deși se urăsc și se omoară între ele, totuși, pentru creștinismul sincer ortodox, nu sunt decât tot atâtea vipere și balauri, care se bat până la exterminare, sau ca Moloch ce-și înghite copiii.

Toți cei înșirați mai sus- și alții mii-au doctrina morții (cine scoate sabia, de sabie va pieri), și deci toți vor muri, iar cel din urmă vrăjmaș va fi moartea. De când Hristos (Χριστoς) este moartea morții și învierea vieții, apoi toți ceilalți sunt furi, tâlhari, câți nu adună cu El; și toți risipesc în zadar, sau zidesc materie de ars în foc împreună cu ei, vorbim „sine ira et studio”* și nu vrem să evidențiem decât adevărul pur. Toți au transformat țările în temnițe și casele în plângeri mari; toți urăsc și sunt lacomi, chiar dacă luptă contra bogaților capitaliști sau contra regilor; toți vor sânge, moarte și război, chiar dacă zic în mod fățarnic „pace, pace”; toți sunt premergători sau antihriști, afară de cei ce Îl iubesc pe Hristos-Dumnezeu. Trebuie să ne trezim, să ne spălăm, să ne curățim și să ne mărturisim, împărtășindu-ne cât mai e vreme, pentru că nimeni nu mai e bun pe pământ, iar Domnul va sfârși lumea curând. Dar, înainte de sfârșitul general, poate vine sfârșitul meu și al nostru, al fiecăruia din noi. Dacă tac sau zic, ca majoritatea semenilor leneși, comozi, oportuniști, inoportuni și lași, atunci vai mie de voi tăcea, vai mie de voi zice amarului dulce și dulcelui amar, răului bine și binelui rău. Așa că îmi ridic glasul ca o trâmbiță și strig în urechile surzilor, ca glasul celui ce strigă în pustie.