"Sfinte Cuvioase Gherontie, fratele şi părintele nostru iubitor, ascultă-ne rugăciunea şi mijloceşte pentru noi înaintea Preasfintei Treimi, ca să putem birui în lupta care se dă împotriva noastră; să căutăm ce-i mai de preț, adică sufletul; să ne îndepărtăm de păcate, să avem dragoste sfântă pentru toţi oamenii, să umblăm cu dreptate, să ne păstrăm dreapta credinţă, să ne smerim și să ne pocăim pentru păcatele noastre, să căutăm biserica, să ne ostenim pentru câștigarea Raiului, să dobândim răbdarea Dreptului lov şi a sfinţilor, să ne iubim ţara și locul unde ne-am născut, după cum şi tu ai iubit Țara Făgăraşului, care te-a odrăslit. Aşa cum, în timpul vieţii, i-ai ajutat grabnic pe cei bolnavi, pe cei săraci, pe cei deznădăjduiţi, pe cei singuri, dar și pe cei departe de dreapta credinţă, fii și acum alături de noi! Ajută-ne să credem că toate pe care le primim sunt cu ştirea Domnului, iar, când avem un necaz, să mulțumim prin cuvintele tale: „Doamne, fereşte de mai răul”, Roagă-te, să ne fie primită această rugăciune, ca de noi şi prin noi să se slăvească Preasfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin."

Cuviosul Gherontie de la Tismana cel nebun pentru Hristos

Dan Orza — o mărturie:

Cred că a sosit momentul să vă spun ce mi-a zis fratele Gherontie în luna iulie a anului 2002 chiar la mine acasă. Mă întreabă la un moment dat: „Ce zici,crezi că va mai iesi lumea în stradă?”

I-am răspuns că nu cred că va mai iesi lumea in stradă la care mi-a răspuns: ”va fi revoltă mare cu mii de morţi o să vezi vei apuca vremurile acelea,eu nu voi mai trăi atunci să le spui celor credincioşi să nu participe la revoltă.”

De asemenea mi-a spus că va fi un CUTREMUR FOARTE PUTERNIC spre 9 grade (va avea loc PE TIMPUL NOPȚII) care VA FI APROPIAT ÎN TIMP DE REVOLTĂ.

L-am întrebat care va fi întâi revolta sau cutremurul și mi-a spus ca nu poate să-mi spună care va fi întâi.

DUPĂ CUTREMUR ȘI REVOLTĂ MI-A SPUS CĂ VA ÎNCEPE CEL DE-AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL ȘI CĂ VOR INTRA RUȘII ÎN ȚARĂ, CHIAR POPORUL ROMÂN VA CERE AJUTOR DE LA RUȘI.

Mi-a spus de asemenea că aceste evenimente și alte necazuri (vezi pandemia ce a venit peste noi, deşi nu a numit-o) care vor veni peste noi pentru păcatele noastre vor determina BOR să-l canonizeze pe Părintele Arsenie Boca.

După război vor reveni monarhiile în toată Europa inclusiv la noi în România și va urma o nouă epocă de încreştinare a popoarelor care nu l-au cunoscut pe Domnul Iisus Hristos.

O să revin cu altă postare referitor la cine va fi viitorul rege al României.

Mai spunea fratele Gherontie că va veni O MARE FOAMETE PESTE OMENIRE ÎNAINTE DE CEL DE-AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL, DAR CĂ ÎN ROMÂNIA NU SE VA MURI DE FOAME. Mi-a zis că dacă avem grâu și porumb îl vom fierbe și nu vom muri de foame. În Grecia a spus ca va fi o foamete și mai mare ca la noi ţară.

DUPĂ RĂZBOI, BARASABIA SE VA UNI CU ROMÂNIA.

Mi-a zis să ne rugăm la Dumnezeu la Maica Domnului şi la toţi sfinţii ca să mai îndulcească Dumnezeu pedepsele ce vor veni peste noi pentru păcatele noastre în special pentru avorturile pe care le-am săvârşit.”

Revin la postarea de mai sus aducându-mi aminte cã fratele Gherontie mi-a spus ca va veni calul galben din Apocalipsã.Cred cã calul galben e posibil sã reprezinte prezenta pandemie ce bântuie lumea dar eu pot sã greşesc cu aceastã interpretare.

Desen "Biserici peste Biserici" realizat de Cuviosul Gherontie

Tablou "Biserici peste Biserici" realizat de Cuviosul Gherontie

A trecut deja mai bine de 500 de ani de la moartea lui Vasile cel Nebun, iar el este încă cinstit ca unul dintre cei mai cunoscuți nebuni în Rusia. Chiar și țarul Ivan cel Groaznic i-a purtat sicriul și apoi a poruncit construirea unei biserici, care astăzi este cunoscută sub numele de Catedrala lui Vasile cel Nebun. Dar cine a fost cel mai faimos nebun?

În prezent, cuvântul „nebun” este asociat cu „idiot”, dar cu câteva secole în urmă acest termen avea un sens mai larg – provine din slavonul „yurod”, care se traduce ca „nebun”. Astfel, nebunii erau considerați atât proștii, cât și cei care, prin comportamentul lor, își arătau nebunia. În ortodoxie, nebunia era un anumit tip de ispravă religioasă „în cinstea lui Hristos”, pe care persoana o accepta voluntar.

Isprava consta în renunțarea la bunurile pe care le avea în viața obișnuită: averea, poziția, rudenia și așa mai departe. Astfel, nebunii căutau să depășească mândria și, trecând prin umilință și batjocură, să se apropie de Dumnezeu.

Adesea, sub masca nebuniei se ascundeau oameni dăruiți cu darul de a vedea și a auzi lucruri accesibile nu tuturor. Mulți aveau abilități de previziune și prorocire. Și având asemenea cunoștințe, nebunii, ascunzându-se sub masca nebuniei, încercau să le transmită și conducătorilor. În general, ei erau singurii care își puteau permite să critice autoritățile fără teama de represalii. Diplomatul englez din vremea lui Ivan cel Groaznic, Gill Fletcher, scria:

„Poporul iubește foarte mult pe nebuni, pentru că aceștia, asemenea pamfletelor, indică defectele celor de vază, despre care nimeni altcineva nu îndrăznește să vorbească”.

Mama lui Vasile, Anna, suferea de infertilitate și a rugat ani de zile pe Domnul pentru un copil. Și când a venit la biserică pentru a cere „naștere ușoară”, a născut chiar pe treptele bisericii „Icoana Vladimirului”. Abilitățile lui Vasile au început să se manifeste încă din copilărie și, când a realizat că este diferit de ceilalți, a decis că destinul său este să ajute sufletele rătăcite. La 16 ani, a plecat la Moscova, unde a acceptat isprava nebuniei. Până la sfârșitul vieții sale, mergea aproape dezbrăcat – atât vara, cât și iarna, de aceea locuitorii Moscovei i-au spus Vasile cel Dezbrăcat.

Adesea, slujirea acestui binecuvântat nu se limita la cuvinte, iar faptele sale erau extravagante și, păreau, inexplicabile. Putea să răstoarne brusc un coș cu pâine sau să verse o sticlă de kvas la un negustor. Apoi se descoperea că în pâine, din economie, negustorul adăuga var amestecat cu făină, iar kvasul era stricat. De aceea, mulți negustori se temeau de venirea lui și, văzându-l, îl băteau și îl alungau.

Și odată, Binecuvântatul a comis ceea ce părea a fi un act păcătos – a aruncat pietre asupra icoanei Maicii Domnului, spunând „aici stă însuși diavolul”. Mulțimea de credincioși s-a năpustit asupra lui și aproape că l-au ucis. Dar apoi s-a descoperit că pietrele au dărâmat stratul superior de vopsea, iar oamenii au văzut că sub imaginea Maicii Domnului era desenat un diavol.

Vestile despre nebunul orașului, care făcea minuni, au ajuns și la Ivan cel Groaznic, și atunci țarul a decis să-l invite pe nebun la palat. În timpul unei mese, Vasile a luat de trei ori cupa cu vin și a vârât băutura pe fereastră.

Țarul s-a supărat, dar Vasile i-a spus că astfel stinge focul din Novgorod. După câteva ore, au sosit mesageri cu vestea despre incendiul devastator din Novgorod, pe care l-a stins un bărbat slab și dezbrăcat. Ivan cel Groaznic le-a arătat lui Vasile și aceștia l-au recunoscut ca salvator. Țarul a fost impresionat și a început să-l cinstească și să-l respecte pe Vasile.

Vasile cel Binecuvântat a murit în 1552, la vârsta de 87 de ani, și la înmormântarea sa s-a adunat tot orașul, iar sicriul cu trupul a fost purtat de Ivan cel Groaznic și de cnezi de vază. În timpul vieții, nebunul venea adesea să se roage la biserica de lemn a Sfintei Treimi din Piața Roșie. Când Vasile cel Binecuvântat a murit, a fost înmormântat solemn lângă zidurile bisericii.

Ivan cel Groaznic a poruncit construirea unei noi biserici în cinstea victoriei asupra Kazanului, iar vechea biserică de lemn a fost dărâmată, și în locul ei a fost construită o catedrală de piatră, unde lângă ziduri a fost înmormântat nebunul.

În 1588, Vasile cel Binecuvântat a fost canonizat de Biserica Rusă. Fiul lui Ivan cel Groaznic, țarul Fiodor Ioanovici, a poruncit ridicarea unei alte biserici deasupra locului înmormântării sfântului – o anexe a catedralei (pridvor).

Catedrala lui Vasile cel Binecuvântat (denumirea oficială – biserica Acoperământului Maicii Domnului pe Rvu) are o soluție arhitecturală neobișnuită – constă din 8 structuri separate, situate pe o singură fundație (subsol) și amplasate în jurul celei mai înalte turnuri. Fiecare biserică are înălțimi și decorațiuni unice, iar toate bisericile sunt conectate între ele printr-o galerie exterioară și prin treceri interioare. A trecut deja mai bine de 500 de ani de la moartea lui Vasile cel Binecuvântat, iar el este încă cinstit ca unul dintre cei mai cunoscuți nebuni din Rusia.

Sfântul Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova numit și Vasile cel Binecuvântat (Vasili Nagoya), contemporan cu Ivan cel Groaznic, este cel mai cunoscut și apreciat sfânt al Rusiei, fiind chiar ocrotitor al Moscovei. El este prăznuit pe 2 august, data adormirii sale întru Hristos.

Viața pe scurt - Sfântul Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova (sinaxar)

Viitorul mare ascetic s-a născut la sfârșitul anului 1468 în satul Elokh și chiar pe pridvorul de la intrarea în biserică (acum Catedrala Epifanie din cartierul Basmanny al capitalei ruse), unde mama sa Anna a venit să se roage pentru ajutor la naștere. Ea, ca soțul ei Iacov, era un țăran simplu și pios.

Cuplul căsătorit de mult timp nu avea copii. În speranța de a găsi fericirea maternității și a paternității, s-au rugat sincer, au postit, au mers într-un un pelerinaj, au încercat să trăiască conform poruncilor lui Dumnezeu. Și Atotputernicul le-a auzit și le-a dăruit copilul mult așteptat.

Copilăria Sfântului Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova Băiatul a crescut într-o atmosferă de iubire și de respect pentru Dumnezeu în familia lui. Părinții săi nu l-au învățat alfabetizarea, dar i-au oferit o pregătire în domeniul încălțămintei. El a studiat cu sârguință, stăpânind fabricarea diferitelor tipuri de pantofi.

În vremea uceniciei sale, cizmarul fu martor unei întâmplări din care își dădu seama că ucenicul său nu este om de rând. Un negustor merse cu grâne la Moscova, iar apoi trecu pe la cizmărie pentru a-și repara încălțările astfel încât să fie bune la anul când va merge iară la Moscova. Tânărul Vasile îi spuse:

– Mai bine ați anula comanda, de vreme ce nu le veți mai purta. Când cizmarul surprins de uimire îl întrebă pe ucenic de ce îi vorbise astfel, acesta răspunse că negustorul va muri curând.

După câteva zile cuvintele sale se împliniră. Astfel, pentru prima dată, prin voia lui Dumnezeu, darul său de providență a fost dezvăluit.

Nebunia Sfântului Vasile după Hristos

Într-un oraș mare plin de ispite, într-un efort de a atinge idealul moralității, el a început calea ascetică a nebuniei, expunând societatea în viciile sale, absența virtuților, retrăgând din valorile creștine și pretinzând că este nebună. El a disprețuit toate lucrurile pământești, a refuzat regulile deceniului, acasă, familie, sa torturat cu posturi, purtând lanțuri (lanțuri acum ținute la Academia Teologică din Moscova), rugându-se continuu, rătăcind fără pantofi și aproape fără haine, chiar în frig. Moscoviți au început să-l numească Vasily Nagim, iar pe icoane a fost ulterior portretizat gol.

Pentru mulți oameni, discursul ascetic și acțiunile lui erau uneori greu de înțeles și de explicat. Dar, în spatele acțiunilor aparent absurde și uneori scandaloase ale Sfântului Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova, a existat întotdeauna o idee profundă creștină. A încercat astfel să îi învețe viața morală.

Îndemnându-i pe toți la mila de cei sărmani, el însuși se ostenea pentru a-i ajuta pe toți cei aflați în nevoi. Odată, a dăruit un cadou scump unui negustor străin care sărăcise și nu mâncase de trei zile, fiindu-i rușine să cerșească.

Sfântul Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova era aspru cu cei care făceau milostenie din motive egoiste și nu din milă pentru cei aflați în nevoi, dorind a primi pe o cale ușoară binecuvântarea lui Dumnezeu peste afacerile lor. Odată, sfântul văzu un diavol cu chip de cerșetor șezând la porțile Bisericii Maicii Domnului și dând grabnic ajutor în afaceri celor care îi dădeau milostenie. Sfântul îi dezvălui viclenia și îl izgoni.

Pentru mântuirea aproapelui, Sfântul Vasile cerceta uneori și tavernele unde încerca să obțină măcar puțină bunăvoință, chiar și de la oamenii aceia aproape ruinați, pentru a-i întări și a-i încuraja să fie binevoitori.

Mulți văzură că în casele unde oamenii benchetuiau, sfântul plângea și cuprindea colțurile casei aceleia. Fiind întrebat de ce face asta, dânsul răspunse:

– Îngerii stau la casa aceea întristați pentru păcatele oamenilor, însă eu îi rog fierbinte cu lacrimi să se roage lui Dumnezeu pentru pocăința păcătoșilor.

Pentru înalta sa viață duhovnicească, sfântul Vasile primi de la Dumnezeu darul înainte-vederii.

Trecerea la cele veșnice ale Sfântului Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova În ciuda vieții pline de încercări serioase, Sfântul Vasile a trăit într-o epocă mare. La 88 de ani, el a căzut grav bolnav. După ce a aflat acest lucru, autocratul cu regina Anastasia și copiii l-au vizitat. Cel binecuvântat le-a spus ultima profeție despre viitorul împărăției - a arătat spre copilul lor Fedor ca fiind urmașul tatălui său și le-a spus că va obține toată averea strămoșilor săi.

În august 1557, el se odihnea în bucurie, pentru că părea să vadă îngerii care i-au venit în suflet. Aproape întregul oraș s-a adunat pentru înmormântare. Ei l-au însoțit pe binecuvântat cu onoruri fără precedent: regele însuși a deplâns pe cel decedat și i-a dus sicriul, iar Mitropolitul Makareei a slujit în serviciul repausului. Corpul a fost îngropat în cimitirul din apropierea Bisericii Trinity.

Minunile Sfântului Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova

Pentru mai mult de 70 de ani de ascetism, Sfântul Vasile a făcut minuni prin puterea lui Dumnezeu, a prezis viitorul și a predicat mila.

În una din zile, oamenii vrăjitori voiau să profite de bunătatea Sfântului Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova și să-i ia haina de blană de lux, donată de un boier plin de compasiune. Unul dintre ei sa așezat și a spus că a murit, în timp ce alții au început să ceară ajutor pentru presupusă îngropare. Călătorul fără adăpost și cel desculț l-a acoperit pe cel care se prefăcea adormit cu această blană. Când au ridicat hanna după el au observat că cel care se prefăcea mort a murit cu adevărat.

Relația sa cu Ivan IV (cel Groaznic) ocupă un loc special. Un autocrat îngrozitor îl iubea pe Sfântul Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova, prețuit pentru previziunile lui, respectat pentru înțelepciune. Îi era chiar frică ca pe o persoană care putea să-și citească mințile și la numit "un văzător al inimilor".

Sfintele lui Dumnezeu l-au mulțumit odată cu prezicerea capturii capitalei Khanatei din Kazan. Dar, încă o dată, a înfruntat cu îndrăzneală pe împărat când, în timpul Sfintei Liturghii, el era împrăștiat și nu se gândea la ce se rostea rugăciunii, ci la construirea unui nou palat. În mod repetat, el a denunțat și diferitele vicii ale unui monarh crud.

Canonizarea Sfântului Vasile cel nebun pentru Hristos din Moscova

În 1588 a fost canonizat. Prin ordinul țarului Fyodor Ivanovici, a fost ridicată o capelă pe locul înmormântării, unde au instalat un altar de argint cu moaștele unui nebun sfânt. În ziua canonizării, mai mult de o sută de suferinzi au scăpat de boli, printre care și Anna, care și-a primit vederea după doisprezece ani de orbire. Memoria lucrătorului miraculos, care aduce oamenilor bucuria vindecării și ajutorului, este încă în viață. Sfântul este sărbătorit în ziua morții sale - 2 august.

Într-o toamnă, când ieşeam de la vecernie din Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, a început să plouă torenţial.

La ieşire din catedrală era un cerşetor care insista la toţi cei care ieşeau de la slujbă să îi dea ceva, adresându-i-se şi Cuviosului Gherontie.

Cuviosul, într-o secundă, s-a dezbrăcat de puloverul pe care-l avea şi i l-a dăruit acelui om.

Au fost câteva persoane care i-au făcut observaţie acelui cerşetor că nu trebuia să îi ceară Cuviosului, pentru că nici dânsul nu are.

Cuviosul a spus: „Nu-l certaţi, nu-l certaţi, că el nu are, săracul!”.

Şi aşa strigând, a fugit prin ploaie, doar în cămaşă.

— Mărturie: Claudia Donisă / Alba Iulia

— Sursa: https://cuviosulgherontie.com/nu-l-certati-nu-l-certati-ca-el-nu-are-saracul/

De (autor): Dionysios A. Makris

Iannis cel nebun pentru Hristos. Volum 1

"Nebunia pentru Hristos" ramane una dintre cele mai inalte si frumoase forme de infaptuire, intru sfintenie, a iubirii fata de Dumnezeu, o depasire a tuturor modelelor de viata duhovniceasca obisnuite si "caldicele", vadind ca dreptatea si judecata lui Dumnezeu difera foarte mult de cele ale oamenilor. Aceste fapturi omenesti, in aparenta lor nebunie, nu fac decat sa se revolte impotriva pacatului si a uneltirilor celui viclean, spre a se darui pe deplin lui Hristos, ca pret al bunei schimbari, dupa care inseteaza sufletul uman, in strafundurile sale, crestin. Una dintre ele este si Iannis care, in Athena zilelor noastre, intr-un cartier "civilizat", asemenea celor pe care cu totii le cunoastem, a reusit sa preschimbe prin jertfa sa neobisnuita uratenia vietii cotidiene, sa trezeasca in inimile descumpanite si in constiintele adormite sau pervertite nevoia si dorul de lumina...

Nu doar un extraordinar bestseller, ci un mod de vietuire pe care, alaturi de Hristos, il putem avea cu totii, pregustand Imparatia inca de aici.

„Bunul meu Anastasios,

Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.

Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului.

Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.

Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin. A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci o să devii erou».

Aşa am fost crescut în credinţa lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului, şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în Rai», spunea ea.

Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina. Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a închis în biserică.

Într-un mod neobişnuit, am continuat să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de culoare albastră şi căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în continuare acea lumină.

Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul. Dracul a început să strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde». Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog.

«A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea… Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi Dumnezeului ei. Mare este harul ei».

Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii ei emigraseră în Germania. Avea febră mare şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe când şopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat.

Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe. «Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa noastră, nepoţica mea s-a făcut bine».

M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.

Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care nu poate ieşi.

* * *
Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit. Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curăţând canalizarea de pământ şi necurăţii.

– Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?

– De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind. Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute… Nu-i de glumă, a continuat el.

Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa.

– Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ţi le dea, pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând.

În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:

– Domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.

Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului:

– Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.

– Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.

PDF: Dionisie A. Makris, Iannis cel nebun pentru Hristos, Editura Evanghelismos, 2010.

Să învățăm să ne rugăm de la dragul nostru părinte și sfânt, cuviosul GHERONTIE, pentru a fi bineplăcuți PREABUNULUI DUMNEZEU și MAICII PREAIUBITE 🙏

Prin purtarea de grijă a PREABUNULUI DUMNEZEU, mi-a fost dat şi mie să-l întâlnesc pe Cuviosul Gherontie.

Pentru prima dată l-am văzut în Catedrala din Alba Iulia. Începuse slujba, când văd că intră în biserică un bătrânel cu o pungă de plastic în mână şi care scuipa în stânga şi dreapta. După ce s-a închinat pe la icoane, s-a oprit în faţa soleei, făcând multe metanii rapide, după care a rămas în genunchi, cu mâinile ridicate la cer. Nu ştiam ce să cred despre el. Felul lui de a fi intra în contradicţie cu modelul statornicit în mintea mea de călugăr, despre cum ar trebui să fie un om duhovnicesc.

După o vreme, l-am întâlnit acasă la o cunoştinţă comună, unde obişnuia să petreacă mai mult timp. În acea seară nu a mai vrut să meargă la biserică şi a hotărât să facem Vecernia împreună, acasă. Când am început să ne rugăm şi l-am văzut cu câtă încordare şi atenţie lăuntrică intră în rugăciune, ridicându-şi mâinile către cer, şi se roagă în faţa icoanelor, m-am lămurit definitiv. De fapt, el nu se ruga cu mâinile ridicate din obişnuinţă sau ca un gest formal, ci îmbrăţişa cerul.

Acum, când nu-l mai văd în persoană, când nu mai întâlnesc pe cineva asemănător lui, îmi dau seama ce dar a avut Cuviosul, pentru că el reuşise cu adevărat să se conecteze cu Dumnezeu, nu cum facem noi când doar rostim nişte rugăciuni după cărţi, cu mintea împrăştiată. El se conectase la cele cereşti şi primise cercetarea lui Dumnezeu. Pe mine m-a impresionat foarte mult desprinderea asta a lui faţă de lume, deşi trăia în această lume. Nu îi păsa cum arată, cu ce se îmbracă, ce zic oamenii despre el, nu căuta slavă de la lume. Căuta cu toată tăria lui să intre în prezenţa lui Dumnezeu. Când ridica mâinile la cer şi spunea un simplu „Tatăl nostru”, simţeam că trăieşte comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea nu era pentru el ceva formal, cum adesea facem noi când spunem: „Hai să mai citim o rugăciune!”, „Hai să-mi fac canonul…”.

Cu călugări sau cu preoţi îmbunătăţiţi, misionari, suntem obişnuiţi, vedem, dar nebunie pentru Hristos numai în persoana Cuviosului mi-a fost dat să întâlnesc şi n-am recunoscut-o din prima, de la început. Uitasem cu totul că, în Biserică, există şi o astfel de cale – cea a nebuniei pentru Hristos – prin care se poate ajunge la sfinţenie. Acum îmi dau seama că este ceva extrem de rar să întâlneşti la cineva o asemenea nevoinţă grea. Mărturisesc că am confundat-o cu un uşor dezechilibru, un delir mistic sau mai ştiu eu cu ce ar cataloga-o un psihiatru. De fapt, acolo era o lucrare, o nevoinţă duhovnicească, ce a făcut din Cuviosul un stâlp de foc care întărea lumea cu rugăciunile lui.

Harisma nebuniei pentru Hristos e rară, am citit în cărţi despre ea, însă doar în persoana Cuviosului am văzut-o în lucrare. El nu trăia prin raţiune, el trăia prin relaţia directă cu Dumnezeu. De aceea, cuvintele pe care ni le spunea aveau un sens, o încărcătură. Nu era un om raţional, ca noi, care suntem atenţi ce spunem ca să nu se creadă ceva despre noi. Era spontan. Cuvintele îi ieşeau pur şi simplu din trăirea lui cu Dumnezeu. Oamenii erau ciorchine pe el. Simţeau cum mustea în el mângâierea dumnezeiască, pe care a câştigat-o cu jertfe greu de explicat. Ce să mai vorbim de trăit?!

Numai aşa se câştigă harul lui Dumnezeu. Harul nu se câştigă cu comoditate, cu confort. El a dat sânge ca să dobândească harul pe care oamenii îl simţeau la el. Cuviosul, cu acest har al său, atrăgea oamenii. Sunt convins că privegherile lui de noapte şi suspinurile, rugăciunile cu mâinile întinse la cer au fost nenumărate. Nu se poate câştiga un astfel de har ieftin, cum vrem noi. Multe nopţi a stat cu mâinile ridicate. Bătături ca ale lui în genunchi nu am văzut la nimeni. Cu câtă lepădare de sine stătea nemişcat în genunchi, nepăsându-i de durerea de spate sau de genunchi sau de mâinile amorţite! Noi la rugăciune ne legănăm de pe un picior pe altul. Ne amorţeşte stângul, ne amorţeşte dreptul şi ne tot schimbăm, dar el, când se afunda în rugăciune, uita şi de trup şi de cele ale trupului. Era un om dăruit de Dumnezeu cu mult har.

Atâta dragoste avea în el… Multe probleme de-ale mele şi-au găsit rezolvarea în întâlnirile cu el. Punea degetul direct pe rană, ca şi cum ar fi zis: „Iui, dragă, aici te doare!”. Ţin minte că odată venisem pentru nişte examene la facultate şi aveam nişte dureri de cap cumplite, care mă chinuiau de câteva zile. M-am întâlnit cu Cuviosul şi îl aud zicând: „Iui, dragă, hai să te pup!”. Şi m-a pupat pe frunte de parcă m-ar fi lins. Şi i-am zis: „Hai, Cuvioase, lasă-mă!”. După aceea, am simţit că parcă mi-a luat durerea cu mâna. A văzut că mă chinuiam de multe zile cu dureri de cap şi m-a rezolvat cu un sărut pe frunte. O chestie aparent ciudată, dar prin care el a făcut minuni. Noi nu suntem ciudaţi, dar nici minuni nu facem. Păzim regulile acestea sociale, prestanţa publică, părerea celorlalţi, slava, aprecierea, să stau cuminte, cuvios, dar, cu toate acestea, nu reuşim să-i ajutăm cu adevărat pe ceilalţi, aşa cum ne-a ajutat Cuviosul.

Sunt convins că Dumnezeu îl va proslăvi, pentru că a fost şi este un sprijin pentru Biserică. Îmi pare rău că nu am fost cu destulă trezvie ca să mă pot folosi mai mult de întâlnirile cu el, să văd mai mult dincolo de ghiduşiile astea de suprafaţă pe care le făcea, să absorb mai mult din ceea ce trăia el cu Dumnezeu, din ceea ce ştia cu multă pricepere să ascundă. Nu-mi rămâne decât ruşinea pentru ignoranţa şi nepriceperea mea şi rugăciunea: Cuvioase părinte Gherontie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Ierom. Simeon, Schitul „Învierea Domnului”

Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania, în lucrarea „Cerurile Oltului”, plasează nebunia pentru Hristos între limitele a doi termeni: preluare şi preumblare. Preluare înseamnă a lua ceva şi a duce mai departe, doar într-un sens al axei, ca o ştafetă, iar preumblare are semnificaţia de înaintare în timp prin întoarcere în timp, precum pendulul, printr-o mişcare aparent fără sens, fără noimă. Nebunia pentru Hristos poate fi deci considerată o preluare explicită a ştafetei într-o linie a sfinţeniei, de la o generaţie la alta, şi purtarea deplină a acesteia prin lume într-o formă greu de înţeles şi de prins în cuvinte, „pentru că cele nebune ale lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât ale oamenilor” (I Corinteni 1, 25).

Încercarea de a cuprinde în câteva pagini biografia celui pe care aproape toţi l-am numit „Cuviosul Gherontie”, un nebun pentru Hristos, care s-a angajat total, cu întreaga fiinţă slujirii lui Dumnezeu şi semenilor, impune respectarea liniilor de discreţie pe care el însuşi le-a trasat în raport cu etape sau momente definitorii ale vieţii sale, mărturisirii credinţei sau suferinţelor pentru Adevăr.

Despre viaţa lui vorbea foarte puţin, cel mai adesea la insistenţele noastre, pentru că nu considera importante detaliile privind etapele devenirii sale. Atunci când totuşi accepta să ne vorbească despre sine, punea drumul vieţii sale în seama iubirii şi Providenţei Divine şi era recunoscător lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care l-a primit şi l-a simţit permanent. Nu uita să mulţumească „Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Preasfintei Treimi”, pentru că l-a ţinut în viaţă „până la bătrâneţe” şi pentru că i-a dat sănătate, pentru că „sănătatea-i bogătate!”, cum zicea el mereu.

Cuviosul Gherontie a văzut lumina zilei la 4 noiembrie 1934 şi vorbea cu drag de faptul că s-a născut în Ţara Făgăraşului, aproape în mijlocul ţării, în satul Viscri, comuna Buneşti, nu departe de oraşul Rupea, acum în judeţul Braşov. La botez a primit numele George, dar în familie i se spunea „Gheorghe sau Gheorghiţă”.

Din pomelnicul personal am aflat numele părinţilor săi, „măicuţa mea, Elena (Iliana) şi tăticul meu, Ioan”, dar şi al altor membri ai familiei. Ne vorbea cu multă preţuire şi recunoştinţă despre mama sa, pe care o considera un model de evlavie şi primul său îndrumător duhovnicesc. Tot din pomelnicul Cuviosului am aflat şi despre fratele său mai mare, Ioan, care murise de tânăr, dar şi despre sora lui mai mică, Rafira, care a rămas în casa părintească de la Viscri. Un loc special în rugăciunile sale îl avea „unchiul meu, Moise, pe mireneşte, sau Modest, pe călugăreşte”. Era vorba despre fratele tatălui său, părintele protosinghel Modest Aldea, fost stareţ al Mănăstirii Ciolanu şi apoi eclesiarhul Catedralei episcopale din Buzău.

Cuviosul a făcut doar patru clase, dar le-a făcut bine! Când ne recita câte o poezie, şi încă ştia multe la cei aproape 84 de ani câţi a avut la plecarea în veşnicie, ne spunea că o ştie „de la şcoala primară”. La fel şi unele rugăciuni în formă versificată, cum este „Doamne, Doamne, ceresc Tată”. Lucrurile sau faptele din copilărie care nu erau în relaţie cu cele sfinte le punea în categoria celor făcute cu o „minte copilărească”. La fel cataloga şi cuvinte sau fapte ale celor din jur, care nu dovedeau o maturitate duhovnicească şi intelectuală. Ne povestea cum mergea la colindat prin sat, dar şi „ceva de râs” cum, într-o zi, în joacă, din prea multa alegare prin clasă, împreună cu un băiat, au făcut să cadă un portret de pe perete, motiv pentru care învăţătorul i-a pedepsit.

Din frânturile de viaţă pe care le scotea la lumină, când şi când, am mai aflat că nu o dată abandona treburile gospodăreşti sau pe cele agricole pentru a se dedica rugăciunii sau pentru a pleca pentru un timp la mănăstire. Mărturiile rudelor sale vorbesc despre faptul că la vârsta de 16-17 ani avea deja puterea duhovnicească de a ţine post aspru până seara, chiar dacă mergea toată ziua la sapă. Despre perioada de dinainte de plecarea în armată, Cuviosul ne-a spus că îl vizita la Episcopia Buzăului pe unchiul său, protosinghelul Modest, dar avea şi anumite perioade de şedere la Mănăstirea Ciolanu, mijlocite de acesta. Au fost ani de creştere duhovnicească intensă alături de părinţii îmbunătăţiţi.

Cu acest fel de a fi şi-a început Cuviosul stagiul militar. Era perioada de început a anilor ’50 ai secolului trecut, anii de vârf ai stalinismului în România. Este binecunoscut faptul că o viaţă religioasă intensă şi o mărturisire publică a adevărurilor de credinţă erau considerate în epoca respectivă adevărate atacuri la adresa ateismului oficial, iar „vina” era atunci foarte gravă.

Despre viaţa de soldat, ne-a spus că i-a fost marcată de suferinţele pe care le-a avut de îndurat ca urmare a preocupărilor sale religioase profunde, în special a faptului că nu era lăsat să se roage. După aproximativ trei luni de armată, s-a ajuns la un punct critic, după care a şi fost lăsat la vatră. Pentru a nu fi lăudat sau considerat un erou al credinţei, nu a dorit să ofere prea multe detalii. Ne-a spus mereu: „Eu nu puteam fără rugăciune!”.

Cel mai adesea, Cuviosul schimba elegant discuţiile de felul acesta înspre lucruri secundare. Prefera întotdeauna să se autoironizeze. Ne arăta cum se bătea pas de defilare, îşi amintea câteva fragmente dintr-un cântec ostăşesc sau, cel mai adesea, ne vorbea despre glumele pe care le făceau la adresa lui colegii săi, ca urmare a faptului că primise în primele săptămâni de armată o haină care fusese a unui sergent ce-şi terminase stagiul militar, la care urmele lăsate de soare pe epoleţi trădau gradul celui care purtase anterior haina.

A avut poarta deschisă atât la chilia părintelui Modest de la catedrala din Buzău, cât şi la Mănăstirea Ciolanu. În această perioadă a avut experienţe duhovniceşti care l-au marcat şi l-au întărit în credinţa existenţei lumii spirituale. Mereu ne amintea de faptul că vrăjmaşul diavol a încercat să-l sperie şi să-l îndepărteze de pe calea credinţei. După anul 1956, când a murit pe neaşteptate unchiul său, Cuviosul Gherontie a dus pentru trei ani o viaţă în care alterna vieţuirea în mănăstire cu susţinerea familiei la lucrul câmpului, cu atât mai mult cu cât începuse şi prigoana împotriva ţăranilor, cu sistemul cotelor obligatorii şi colectivizarea forţată.

Una dintre cele mai dificile perioade din viaţa Cuviosului Gherontie a fost cea care a urmat apariţiei Decretului nr. 410 din 28 octombrie 1959. Călugării care refuzau să părăsească mănăstirea, deşi erau excluşi din monahism în baza respectivei legi, au fost arestaţi, condamnaţi sau trimişi în domiciliu obligatoriu. În acel context, Cuviosul a fost dus la închisoare. Ştim că acolo şi-a luat nebunia pentru Hristos, după unul dintre momentele în care i s-a arătat Maica Domnului, care i-a spus să-şi ia această cruce, pe care o să-l şi ajute să o poarte. Ulterior a ajuns la psihiatrie, de unde a fost eliberat.

Nu dorea în niciun caz să fie lăudat pentru anii îndelungaţi de aspră nevoinţă, impuşi de acest mod de trăire a credinţei, şi nici să spună care au fost suferinţele sau umilinţele la care a fost supus din partea autorităţilor comuniste. Folosea de multe ori un joc de cuvinte pe care nu aveam cum să nu le punem în relaţie cu pătimirile lui. Aproape de fiecare dată ne spunea atunci când era vorba de oraşul nostru: „Dragă, eu vreau la Alba, nu la neagra!”. Nu ai nevoie de o prea mare documentare pentru a şti ce însemna „la neagra”, în limbajul persecuţiei regimului ateu.

Din mărturiile sale, am aflat că era nevoit să alterneze perioadele în care se afla la mănăstirile pe care a început să le frecventeze şi unde era primit, într-un fel prin rotaţie şi pentru doar câteva zile la fiecare, cu zilele sau săptămânile în care se afla acasă, pentru munca în agricultura socialistă, alături de familie. Permanent îşi mărturisea credinţa şi le vorbea oamenilor despre nevoia de a ne aduce aminte că suntem trecători pe pământ. Acestea i-au devenit coordonatele vieţii pentru mai bine de trei decenii! Referitor la această perioadă, Cuviosul ne spunea că a urmat cuvântul Mântuitorului: „Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă!” (Matei 10, 23).

Un moment foarte dificil, care putea să-i fie fatal, a fost cel în care i-a strigat lui Nicolae Ceauşescu faptul că, dacă nu va crede în Dumnezeu, va fi împuşcat de cei din jurul lui. Despre acest moment al vieţii sale a oferit cele mai puţine detalii, tot ceea ce ţinea să spună era faptul că şi-a făcut datoria, iar conducătorul de atunci al României nu va putea spune că n-a ştiut.

O altă serie de suferinţe au fost cele trăite de Cuviosul în urma internării sale forţate în spitalele de psihiatrie. Credinţa sa puternică, mărturisirea publică a credinţei, însoţită de descrierea unor experienţe mistice personale au îngrijorat familia, care nu-l putea înţelege, şi au intrat repede în atenţia unor reprezentanţi ai regimului politic ateu, iar internarea la psihiatrie reprezenta o măsură comodă de a-l elimina discret din spaţiul public. Despre acest capitol dureros din viaţa sa, amintea doar faptul că a fost „la mai multe balamucuri” şi oferea unele detalii despre două dintre acestea. De fiecare dată, însă, căuta să scoată în evidenţă modul minunat în care a reuşit să-şi păstreze credinţa, sănătatea şi chiar viaţa cu ajutorul rugăciunii, în pofida tratamentelor la care a fost supus, dar şi puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, căruia Îi mulţumea mereu că l-a scos din acele încercări dificile. „Dar tot rugăciunea. Eu nu pot fără rugăciune. Şi acolo mă puneam în genunchi ca şi aici. Şi ziceam rugăciuni. Mai erau unii, care nu erau aşa bolnavi. Mai erau câteva persoane, dar nu mulţi, care m-au văzut pe mine. Se puneau şi ei în genunchi. Da’ alţii nu aveau treabă. Fumau! Şi-apoi, da’, nici nu v-am mai spus că am mai fost şi m-au mai prins… şi la alte balamucuri.”

Prin anii 1998-1999, aparent din întâmplare, Cuviosul mi-a arătat buletinul. Era de tip vechi, cu foi. Credeam atunci că voia să verific dacă mai este valabil, să aflu în ce an s-a născut sau câţi ani are etc. Când l-am deschis, am văzut că avea dungă roşie, o linie groasă trasă, pe diagonală, care nu putea să te lase altfel decât fără cuvinte. Auzisem în anii regimului comunist că există persoane care poartă această pecete, dar nu mi-am imaginat despre Cuviosul că se poate afla într-o astfel de situaţie. M-a scos foarte repede din starea de uimire în care mă aflam, prin cele câteva detalii despre suferinţele îndurate de la regimul ateu pe care mi le-a oferit atunci, însă n-a dorit să-mi spună când i-a fost pus în buletin respectivul „semn”. Am înţeles mai târziu că şi l-a asumat drept confirmarea „oficială” a trăirii nebuniei pentru Hristos în anii comunismului românesc, dar şi după căderea acestuia, până la moarte. În aceeaşi cheie de înţelegere a acceptat să-i fie acordată, până în anii 2004-2005, mica pensie de handicapat neuropsihic, chiar dacă şi banii respectivi i-a făcut milostenie.

Faptul că fusese internat la „balamuc” îl prezenta aproape întotdeauna în relaţie cu faptul că primea pensie de „handicapác”, cum îi plăcea să spună. A convertit un stigmat care, în mod normal, transformă omul în paria societăţii, în cale de mărturisire la cel mai înalt nivel a credinţei, în cel mai eficient paravan posibil în lucrarea sa de vindecare, întru desăvârşită smerenie personală, a trupului sau sufletului multora!

În istorie, nebunia pentru Hristos a fost cel mai adesea puţin înţeleasă sau apreciată în raport cu nevoinţele şi trăirea celor care şi-au asumat această cruce. Pentru aceasta este nevoie nu doar de smerenie, ci şi de perseverenţă şi, mai ales, de un îndrumător, de cineva care a înţeles măcar în parte rostul pentru care aceşti oameni, atât de iubitori de semeni, de preocupaţi de rugăciune şi capabili de postiri severe şi îndelungate, se poartă aparent complet neglijent, adesea cu haine rupte şi vorbesc celor pe care îi întâlnesc pe calea vieţii despre lucruri greu de înţeles şi de acceptat, date fiind convenienţele lumii. Dar tocmai acest statut, al lepădării totale de sine şi al ascultării depline de Dumnezeu, l-a făcut şi pe Cuviosul Gherontie să poată să-i susţină pe cei din jurul său să-şi ducă propria cruce. Se ruga pentru întreaga lume şi încerca să-i ajute pe cei cu care vorbea să-şi trăiască viaţa în lumina adevăratei credinţe.

Nu a înţeles nimeni niciodată de ce mergea la o mănăstire sau alta, la o familie sau alta, de ce rămânea acolo o zi sau câteva luni, cum îi descoperea Dumnezeu tainele şi adâncul sufletului semenilor, cărora era în măsură să le vorbească despre problemele cu care se confruntă, chiar dacă li se părea că acestea nu erau cunoscute decât de ei înşişi. Cel mai adesea, dacă era vorba de patimi, lua asupra sa povara aproapelui, căruia îi spunea că el are de fapt problema respectivă. Între multele lucruri pe care le făcea şi le spunea, oferea răspunsurile la întrebările sau problemele cu care se confruntau cei din jurul lui. Dacă nu erai atent, dacă erau mai importante ghiduşiile pe care le făcea, dacă erai nemulţumit de felul lui de a fi sau de modul în care oferea răspunsurile, aveai mari şanse să nici nu-ţi dai seama când şi ce ţi-a spus ceva legat de adevăratele tale probleme, adesea neînţelese nici măcar de tine, dar foarte clare pentru el.

Lupta duhovnicească pe care o ducea alături de aproapele sau de multe ori chiar în locul acestuia, pentru a-l scoate pe semenul său din ispitele sau marile încercări în care se afla, era însoţită uneori de manifestări sau comportamente foarte greu de înţeles chiar şi de cei care l-au cunoscut de zeci de ani. Nu le spunea celor din jur decât ceea ce era necesar să ştie (cum să postească, cum să se roage, cu care patimă să se lupte în primul rând) sau ceea ce puteau să înţeleagă atunci. Restul era nevoinţa şi comuniunea lui cu Dumnezeu. Iar pentru ca oamenii din jur să nu se mândrească sau ca să nu fie lăudat, pe calea până la rezolvarea problemei şi aproape de fiecare dată la sfârşit, găsea ceva prin care să te facă să-ţi pierzi răbdarea cu el, cerea de băut, vorbea aparent vrute şi nevrute… În astfel de contexte, când te aşteptai mai puţin, îţi oferea răspunsul la întrebarea sau problema care te frământa sau chiar îţi arăta ceea ce trebuie să schimbi la tine, chiar dacă nici nu îţi dădeai seama de importanţa pentru propria viaţă spirituală a respectivului lucru.

În 13 octombrie 2018, Cuviosul Gherontie a plecat la Domnul, cu mare discreţie, aşa cum a trecut prin lume ori de câte ori nu voia să fie cunoscut sau înţeles şi acolo unde a profeţit de ani de zile, în Ţara Sfântă. Dumnezeu l-a chemat la El din Betleem, cu o moarte ca o adevărată naştere pentru viaţa veşnică.

Trupul lui obosit de multele poveri pe care le-a dus în viaţă, dar înnobilat de venirea asupra sa a harului dumnezeiesc, şi-a găsit odihna veşnică la Mănăstirea Tismana, veche lavră de spiritualitate ortodoxă în România, pe care a iubit-o foarte mult.

Alături de imprimarea duhovnicească pe care o transmitea ca urmare a legăturii sale permanente cu Dumnezeu şi de bucuria întâlnirii cu semenii, pe care a ştiut să o cultive şi să o lase de fiecare dată în sufletul fiecăruia dintre noi, rămâne ca o urmă puternică prin lume şirul lucrurilor minunate lucrate de harul Duhului Sfânt prin Cuviosul Gherontie, fratele nostru, iar acest şir este deja lung. Unele mărturii despre puterea şi roadele credinţei sale sunt deja cunoscute. Nădăjduim să apară în scurt timp şi altele, iar din toate acestea să dobândim cu toţii putere pe calea mântuirii.

Spunea, cu câţiva ani în urmă: „Când te vei gândi la mine, are să îţi meargă bine!”. Ne amintim mereu de el şi îl chemăm în ajutor: noi suntem aceiaşi, dar şi el este acelaşi grabnic şi puternic mijlocitor pentru noi în faţa tronului Preasfintei Treimi!

Pr. Dorin Opriş

la Praznicul Bobotezei – Dumnezeiasca Arătare

6 ianuarie 2020

Născut în Georgia sovietică și lipsit fiind de cele sfinte, atunci când micul Vasiko – acesta fiindu-i numele de alint – a aflat cele despre Hristos, și-a construit o chilie de pământ în grădina părinților, unde se străduia să trăiască ascetic. Crescând, a transformat chilia într-o bisericuță pe care, în nenumărate rânduri, autoritățile comuniste s-au străduit să o dărâme, iar pe tânărul credincios să-l declare nebun.

Adevărata nebunie, cea întru Hristos, și-a dat-o pe față cu ocazia marii sărbători tovărășești de 1 Mai 1965. Pe clădirea Comitetului Central din Tbilisi, în piața centrală a orașului, erau atârnate portretele marilor „părinți” ai comunismului, iar de la tribună înaltele oficialități ale vremii țineau discursuri înflăcărate.

Deodată, giganticul portret al lui Lenin din spatele tribunei a început să ardă, apoi și celelate. Mulțimea din piață a amuțit. La o fereastră de la etajul al doilea al clădirii Comitetului Central, după ce dăduse foc portretelor, părintele Gavriil începuse să propovăduiască împotriva nebuniei sovietice: Domnul zice: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit… Să nu te închini lor, nici să le slujeşti!” (Ieșire 20, 3-5)

În cele din urmă a fost dat jos de acolo cu o mașină de pompieri cu scară, iar mulțimea înfuriată a rupt gardurile de siguranță și s-a năpustit asupra lui. Când pompierii l-au scos din mâinile oamenilor, Părintele Gavriil avea 18 fracturi, din care una craniană, iar fața îi era de nerecunoscut. O lună de zile a fost aproape inconșient, apoi a fost transferat la un spital de boli mintale, lucru care, probabil, l-a salvat de la pedeapsa capitală. Părintele Gavriil nu a vorbit nimănui despre asta, ulterior. Se poate să fi scăpat după mai mulți ani, odată cu amnistiile lui Hrușciov, și a ajuns să cerșească în pragul biserilor, pentru că nimeni, nici preoții nu-l mai primeau, iar în satul lui, vecinii asmuțeau câinii pe el.

Abia după 1989 s-a putut retrage la Mănăstirea Samtavro de lângă Mtshketa, unde a adunat o obște de maici. A fost împodobit cu harisma înainte-vederii. A adormit în ziua de 2 noiembrie a anului 1995. A fost canonizat de Sinodul Bisericii Georgiei în anul 2012.

Citește și aceste articole despre Cuviosul Gavriil Urgebadze cel nebun pentru Hristos:

• ☦️ Starețul Gavriil: Ceea ce este dat pentru o faptă bună, Dumnezeu dă de o sută de ori mai mult.

• ☦️ Arhimandritul Gavriil Georgianul cel Nebun pentru Hristos: antihrist s-a născut deja, e la ușă, nu bate, ci dă buzna - veți fi martori ai domniei lui.

• ✝️ Viața Sfântului Gavriil Georgianul, scrisă de maicile de la mănăstirea Paltin →

• ☦️ Cuviosul Gavriil Georgianul: Nu toți se vor salva. Dumnezeu nu te va salva dacă nu o ceri ...

• ☦️ Sfântul Gavriil Urgebadze: despre antihrist

• ☦️ Cuviosul Gavriil Georgianul: Este foarte greu să obții adevărata smerenie.

• ☦️ Sfântul Gavriil Giorgianul: Când condamni un om căzut, Îl condamni pe Dumnezeu.

• ⌛️ Sfântul Gavril cel nebun pentru Hristos: "... Acum sunt zilele de pe urmă ..."

• ⏰ Sfântul Gavriil Georgianul - cel nebun pentru Hristos: În timpurile lui antihrist oamenii vor aştepta salvarea din cosmos

• 🔥Cuviosul Gavriil Georgianul - profeții cutremurătoare despre ce ne așteaptă în curâtnd

''Avea desăvârșita neagonisire. Nu voia să aibă provizii pentru două zile, „fiindcă se poate, spunea el, să mor mâine”. Umbla întotdeauna desculț. Când cineva îi dădea pantofi, îi purta o zi, iar apoi îi dădea altora. Hainele lui erau vechi și cu multe petice. Erau zdrențuroase, dar curate. Avea o cană cu care spunea că face trei treburi: bea apă, o folosea ca lingură atunci când gătea și ca mistrie când zidea. Era neagonisitor, foarte sărac, zdrențuros și desculț. Dar îndemnat fiind de marea sa dragoste, își jertfea liniștea sa și mergea să strângă milostenie pentru chiliile învecinate tot ceea ce îi dădeau alții. Apoi mergea pe la bătrâneii mai neputincioși și le împărțea.

Rucodelie nu făcea; se îndeletnicea doar cu Rugăciunea minții. Metanie nu ținea în mână, dar rostea Rugăciunea făcând cu degetul de parcă ar fi avut metanie. Toate slujbele le făcea rostind Rugăciunea lui Iisus și singura lui carte pe care o avea era cea a Sfântului Isaac. Pe acesta îl avea drept povățuitor și dascăl al său.

Pentru mai multă liniște mergea în crăpăturile stâncilor și se ruga vreme de ore și zile întregi. Îl luptau demonii care i se arătau, iar el îi alunga cu semnul Crucii, zicând: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să piară de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul”. Alteori îi aruncau pietre pe acoperișul de tablă și făceau mult zgomot, fără însă ca acoperișul să se strice. Avea multă simplitate și desăvârșită înstrăinare.''

“Din tradiţia ascetică și isihastă athonită”

Într-o zi, Starețul Gavriil a mers la Tibilisi pentru cumpărături. Avea doar o sută de ruble. La stația de autobuz, doi apicultori s-au plâns că nu pot găsi o sută de ruble pentru a vindeca albinele. Părintele Gavriil, fără nicio clipă de ezitare, le-a dat banii și s-a întors. A doua zi, doi actori celebri au venit la el și au donat o mie de ruble. Părintele a spus: „Ceea ce este dat pentru o faptă bună, Dumnezeu dă de o sută de ori mai mult”.

Un fiu duhovnicesc i-a marturisit Părintelui Serafim că avea război din partea gândurilor trupești, iar părintele Serafim i-a spus:

– Acum, când vei merge la casa ta, deschide fe­reastra și aruncă televizorul afară!

Acela a rămas surprins din pricina acestei po­runci neașteptate, pentru că în ultima vreme se gândea chiar să-și cumpere un televizor mai mare și mai modern și i-a spus:

– Gheronda, locuiesc singur și televizorul îmi ține tovărășie!

Atunci starețul a lovit cu pumnul în masă și a spus cu glas tare:

– Îți ține tovărășie satana? Aruncă-l…!

Ieromonahul Serafim Dimópoulos

Date biografice

Părintele Serafim Dimópoulos s-a născut în 1937 în Iráklio (Creta) din părinţii Constantin şi Elena. Era al doilea din cei şapte copii, iar la botez a primit numele Hrístos. Tatăl său era din Smýrna şi era rudă îndepărtată a vrednicului de pomenire şi Sfânt al Bisericii, Mitropolitul Hrisóstomos al Smýrnei. A fost crescut în frica de Dumnezeu şi după învăţătura creştină. Încă din copilărie se vedea că are dragoste pentru Biserică şi chemare pentru preoţie, iar el însuşi mărturisea că îşi dorea să urmeze viaţa monahală.

De mic copil, i-a rugat pe părinţii săi să îi dea o cameră separată. Mama sa a fost de acord, dar a hotărât că este mai bine să doarmă cu el în aceeaşi cameră. Atunci, într-o noapte, mamei lui i s-a arătat Maica Domnului în vis şi i-a spus:,,Lasă-l să se nevoiască!”. De atunci încolo, micul Hrístos a putut să se roage nestingherit în fiecare seară. Era un elev sârguincios şi foarte preocupat de săvârşirea lucrurilor bune în viaţa sa. Nu lipsea de la nici o sărbătoare ori duminică de la biserică, şi nici de la orele de educaţie creştină organizate de parohie. A studiat sfânta ştiinţă a teologiei pentru a se pregăti temeinic de a sluji ca preot Biserica Lui Hristos. Pe când era încă student, mergea foarte des la mănăstiri. Dintre toate mănăstirile, cel mai mult s-a legat sufleteşte de Mănăstirea Sfântul Serafim din muntele Domboú (Livadiá), şi îl vizita des pe vrednicul de pomenire, părintele Filótheos Zervákos.

Legăturile sale cu Sfântul Munte şi cu părintele Paisie

După ce a absolvit Facultatea de Teologie şi şi-a luat diploma, a fost recrutat şi a îndeplinit şi serviciul militar. Pentru o scurtă perioadă a stat la Sfântul Munte pe lângă un pustnic sârb, părintele Gheorghe, care vieţuia la un vechi schit al Mănăstirii Sfântului Pantelimon şi a acolo a fost iniţiat în rugăciunea minţii. Nu s-a făcut călugăr, însă, şi nici nu a vrut să rămână definitiv la Sfântul Munte. Dumnezeu avea alte planuri cu el, altundeva avea să-l trimită.

Gheronda avea mare evlavie pentru Grădina Maicii Domnului şi spunea:,,Ceea ce facem noi aici, predici, fapte bune…sunt lucruri de copii…Sfântul Munte este Universitatea. Acolo, monahii nu doar încearcă să taie patimile, ci cunosc metode prin care putem să dezrădăcinăm patimile cu totul, o dată pentru totdeauna. Monahul trebuie să stea la chilia lui, chiar şi dacă nu face multe lucruri duhovniceşti. Monahul, dacă iese în lume, cu nimic nu se foloseşte!”.

Cineva i-a dus o carte cu ilustraţii despre Sfântul Munte. Părintele a luat-o în mâinile sale, a căutat prin ea toate imaginile care înfăţişau părinţi aghioriţi, le-a sărutat, a strâns cartea la piept cu emoţie, şi apoi a înapoiat-o, zicând:,,Acum, ia-o!”.

Cândva a fost întrebat dacă l-a cunoscut de aproape pe Gheronda Paisie, iar el a răspuns:

– Da, l-am întâlnit de vreo 2-3 ori. Te privea adânc cu ochii lui pătrunzători, şi te ,,citea”. Când aveam pe cineva grav bolnav de cancer, îi trimiteam scrisoare şi toţi se făceau bine, niciunul nu murea.

– Gheronda, cum a câştigat atâta har gheronda Paisie?

– Ştii ce rugăciune făcea gheronda Paisie? Lasă, lasă, noi… nimic nu facem. Doar cu rugăciunea se rezolvă toate.

– Părinte, cum se face că oricine deschide o carte despre părintele Paisie rămâne magnetizat şi nu lasă cartea din mână până nu o citeşte, pe când, faţă de celelalte cărţi rămâne indiferent?

– Părintele Paisie avea mare har de la Dumnezeu, iar cuvintele sale, tipărite în cărţi, sunt pline de Duhul Lui Dumnezeu: oricine le citeşte, este luminat şi mângâiat, în acelaşi timp. Avea atâta har, că, chiar şi cărţile pe care le scriu ceilalţi despre el, atrag ca un magnet. De fapt, noi, nimic nu ştim despre Gheronda Paisie. Ceea ce cunoaştem noi este foarte puţin. El a trăit stări duhovniceşti foarte înalte, dar nu spunea nimic nimănui. Ee…! Nu se pot spune în cuvinte asemenea lucruri.

Nu doar părintele Serafim îl preţuia pe gheronda Paisie, ci şi acela ţinea foarte mult la părintele Serafim. Unui grup de tineri din Lárisa, care s-au dus să-l viziteze la chilia sa de la Panagoúda, părintele Paisie a spus:,,De ce veniţi la mine? Acolo, la Lárisa, voi aveţi un om sfânt, pe părintele Serafim”. Când au mers din nou în vizită la gheronda Paisie, tinerii i-au spus că în Lárisa nu există niciun părinte cu numele Serafim care să slujească la vreo parohie din oraş. Într-adevăr, părintele Serafim nu avea parohia lui, dar mergea pe la sate şi oriunde era trimis de către Mitropolie, fiindcă era cleric însărcinat cu predica şi ţinea omilii în tot cuprinsul mitropoliei. Părintele Paisie a răspuns:,,Acolo este, dar se ascunde precum iepurele în spatele tufişurilor. Căutaţi-l mai bine şi îl veţi găsi”.

Un cunoscut teolog din Lárisa, (Athanasópoulos Konstantínos, fost director al Academiei din Lárisa), îl vizita destul de des pe părintele Paisie. Gheronda, mereu îl întreba despre părintele Serafim, iar la plecare, îl ruga pe vizitatorul său să-i transmită urările sale de bine.

Cineva i-a spus într-o zi, că un părinte aghiorit vorbea peiorativ despre părintele Paisie, spunând că nu ştim dacă e sfânt sau nu. Părintele Serafim s-a mâhnit, şi, cu spontaneitate copilărească, a răspuns:,,Ce să facem, de vreme ce e sfânt?”. Avea fotografia părintelui Paisie pe perete, deasupra patului său – împreună cu Răstignirea Mântuitorului, Coborârea de pe Cruce şi icoane ale Maicii Domnului – dovadă a preţuirii adânci ce i-o purta.

Pustnic

A cumpărat o bucată de pământ în afara oraşului (Lárisa), aproape de închisoare şi acolo şi-a construit coliba sa. Gheronda a ales să vieţuiască anume în acea zonă pentru că acolo era ,,triunghiul durerii”: într-o parte se afla închisoarea, în altă parte, Spitalul Universitar iar în alta, cimitirul.

La locuinţa sa, timp de mai mulţi nu a avut apă şi era nevoit să o aducă de departe. Pentru încălzire avea o sobă pe lemne dar o folosea foarte rar. Cei care veneau la el în vizită tremurau, în timp ce el nici nu simţea frigul. De multe ori, iarna, ţinea uşile de la balcon şi ferestrele larg deschise.

Casa lui arăta ca şi cum ar fi fost părăsită, multe lucruri erau aruncate în dreapta şi în stânga, curtea era plină de bălării şi de gunoaie iar şoarecii circulau în voie.

Un cunoscut de-al lui, tâmplar, s-a dus într-o zi să-i repare uşa de la etaj şi a văzut că nu avea pat în cameră. Jos, pe ciment, erau aruncate câteva pături vechi, un palton vechi, cu care se învelea, un sacou împăturit la căpătâi, iar alături, cărţi. În bucătărioara lui fierbea, într-o cutie de sardele, un ardei. Aceasta era mâncare lui în ziua aceea.

Părintele îşi pierduse toţi dinţii şi, cu greutate mesteca mâncarea. Mânca, de obicei, o bucată de pâine cu ceai sau cafea, şi tahini (pastă din seminţe de susan), tot aşa obişnuind să mănânce şi fii lui duhovniceşti. Cumpăra de la piaţă paste, legume şi fructe. Gătea foarte rar varză, legume ori paste, şi, aceasta nu ca să fie mai gustoase, ci pentru a fi mai moi şi mai uşor de mestecat. Unii îi mai aduceau, câteodată, mâncare gătită, foarte gustoasă, însă el o dădea câinilor. Alţii îi aduceau fructe, dar gheronda le lăsa afară, în soare, şi se stricau. Astfel, oamenii au încetat să-i mai aducă alimente. „Nu îmi mai aduceţi nimic, vă rog, fiindcă îmi place să mă gospodăresc singur”, spunea. De multe ori, rămânea zile întregi flămând. Cineva i-a dus o prescură iar gheronda a primit-o zicând:,,Slavă Lui Dumnezeu! De câteva zile nu am pus nimic în gură”. Vin nu bea niciodată. Arhiepiscopul Albaniei, Anastasios, i-a trimis cândva două sticle de vin dar gheronda le-a aruncat. Se reţinea până şi a bea apă de ajuns.

Avea un mic frigider – ce nu funcţiona niciodată – iar deasupra, pe el, un mic aragaz. Nu foarte multă lume a avut ocazia să vadă tot interiorul casei.

La un moment dat părintele a avut de înfruntat un mare necaz. Aproape de locuinţa s-a deschis un local de distracţii. Până spre dimineaţă se strângeau multe maşini, lume, era zgomot, iar muzica răsuna peste tot. Nu putea părintele noaptea, nici să se roage, nici să se odihnească. De nevoie, se închidea într-o cameră şi, într-un târziu, reuşea să adoarmă vreo două ore pe noapte, întins pe o bancă îngustă. Spunea:,,Nu pot să dorm cu aceştia aici, aproape, dar asta nu o să mai ţină mult”. Şi, într-adevăr, la puţin timp, acel local a încetat să mai funcţioneze.

Nu avea o parohie a lui, şi slujea în satele îndepărtate unde nu exista preot şi unde era trimis de Mitropolie. Nu avea maşină iar cele mai multe călătorii le făcea pe jos. Parcurgea distanţe foarte mari pe jos. Pornea de cu seară, iar dimineaţa, în zori, ajungea în satul unde urma să slujească. De multe ori, atunci când ploua ori ningea, ajungea plin de noroi, ud şi îngheţat de frig. Odată, s-a destăinuit unui fiu duhovnicesc de-al său, că a pornit sâmbătă noaptea pe jos, de la chilioara lui, ca să ajungă la Kraniá Olýmpou. S-a oprit puţin în pădure, ca să se odihnească, iar duminică dimineaţa a slujit. Apoi, s-a întors, din nou, pe jos, la Lárisa. A se reţine că, atunci era de 69-70 de ani iar distanţa aceasta era în jur de 70 de km dus, şi tot atâţia la întoarcere.

Odată, un şofer nu l-a observat când conducea, fiindcă era noapte iar el mergea pe marginea drumului. L-a lovit, dar l-a păzit Dumnezeu şi nu a păţit nimic.

Mergea pe stradă fără să privească la oamenii din jurul său. Femeilor care mergeau să se spovedească, le vorbea fără să le privească în ochi. Când îi privea pe bărbaţi, însă, privirea lui le străpungea sufletul.

Într-o zi l-a vizitat un fiu duhovnicesc de-al său. L-a găsit ţinând picioarele într-un lighean cu apă şi iod, fiindcă erau pline de răni, din pricina călătoriilor lungi pe care le făcea. Gambele lui semănau cu gambele sportivilor.

Nu s-a plâns niciodată că ar suferi, deşi era chinuit de mai multe boli, şi evita să ia medicamente.

Gheronda suferea de ocluzie intestinală (ileus), adică obturarea intestinului, care se manifesta prin dureri puternice precum colicile, balonare, vărsături. Doar când ajungea în această fază urma un tratament medical.

Odată, într-o iarnă, stătea în antreul locuinţei sale. Era foarte frig, era chiar ger. Casa părintelui nu era încălzită iar el era bolnav, avea gripă şi era epuizat. L-a spovedit pe cel care venise la el pentru acest lucru, dar a refuzat orice ajutor spunând că nu are nimic.

Altădată l-a găsit un fiu duhovnicesc de-al lui în curtea casei sale întins pe jos şi făcut covrig din pricina durerilor de stomac. S-a oferit să-l ducă la spital însă el a refuzat. În ziua următoare, acelaşi fiu duhovnicesc s-a dus din nou să-l viziteze şi l-a găsit în acelaşi loc, tot cu dureri dar, şi de această dată, a refuzat orice ajutor medical.

Odată, s-a îmbolnăvit foarte serios şi a rămas ţintuit la pat pentru o lună. Nu putea nici să mănânce şi nici să vorbească. Câţiva fii duhovniceşti (printre care şi câţiva albanezi pe care îi botezase) au vrut să îl ducă la spital, dar a refuzat. Le-a făcut semn să se roage pentru el. Străinii, pe care îi botezase, plângeau, arătând astfel dragostea ce o purtau binefăcătorului lor, fiindcă le purtase de grijă şi le hrănise familiile.

Vorbind despre incendiile care izbucniseră într-o vară, spunea:,,Iarna, când începe să fie frig, mai pun o pătură pe mine şi îmi e de ajuns. Vara, însă, cu arşiţa asta, unde să mă duc?”.

Nu avea baie la chilioara lui şi nici telefon. Obişnuia, câteodată, să se închidă în casă şi nu deschidea nimănui. Se nevoia cu post aspru şi rugăciune pentru a-L cunoaşte şi a se apropia mai mult de Dumnezeu, pe Care l-a iubit de mic copil şi Căruia i-a urmat. Avea rugăciunea neîntreruptă. Spunea:,,Rugăciunea lucrează înlăuntrul meu continuu, precum caloriferul”.

Hainele lui erau vechi, murdare, dar niciodată nu miroseau urât. Nu avea decât un rând de haine bune. Într-o seară purta un pulover plin de găuri fiindcă fusese ros de şoareci.

Gheronda vorbea foarte puţin şi preamărea virtutea tăcerii. Cultiva foarte mult tăcerea şi, după cum mărturisea, o considera mai înaltă decât rugăciunea. Când vorbea, vorbea rar şi concis. Cuvântul lui era simplu şi uşor de înţeles, dar bogat în imagini şi expresii frumoase. Îi plăcea să glumească şi ne spunea să nu fim trişti, să zâmbim! Cu puţine cuvinte, spunea, însă, foarte multe lucruri. Era o prezenţă plăcută şi nu oboseai să-l asculţi. Avea un mod plăcut de a vorbi şi o fire nobilă, aristocratică. Îi preţuia pe toţi oamenii şi avea câte o vorbă bună pentru fiecare. Blând şi omenos, aşa cum era, odihnea sufleteşte pe oricine se apropia de el. Numai ce te apropiai de el, ceva se întâmpla înlăuntrul tău şi dobândeai o stare de bucurie. Gesturile şi mişcările sale răspândeau har dumnezeiesc. Era asemenea unuia dintre acei Părinţi despre care citim în ,,Pateric”.

Deasupra uşii, la intrarea principală în casă, avea agăţată icoana Sfântului Pantelimon, faţă de care avea evlavie deosebită. Faţă de Maica Domnului nutrea, însă, o dragoste şi mai mare. Odată, când cineva i-a dus o icoană a Preasfintei, a sărutat-o cu evlavie de foarte multe ori. Altădată, a fost trimis să slujească într-un sat mai îndepărtat. Cum a intrat în biserică, a mers imediat la icoana Maicii Domnului unde s-a rugat în picioare timp de mai multe minute, şi abia apoi a intrat în Sfântul Altar.

Ne spunea gheronda că a fost chinuit cândva de gânduri deşarte. A pus mâna pe telefon imediat şi a sunat la părintele Porfirie (Kafsokalivitul), care se afla atunci în Oropós. În ciuda insistenţei sale, acela nu a răspuns. A început să se roage şi, imediat, părintele Porfirie a răspuns şi a început să-i vorbească, dându-i sfaturi în problema gândurilor care îl preocupau pe părintele Serafim. Atunci, după cum el însuşi mărturisea, a simţit cum îl ,,vizitează” harul lui Dumnezeu. A simţit ceva, ca un val de căldură care a coborât de la cap până la picioare, şi, imediat a fost eliberat de gândurile care nu-i dădeau pace.,,Are mare har părintele Porfirie”, spunea părintele Serafim. De asemenea, mai zicea că s-au vindecat cel puţin cinci bolnavi de cancer în Lárisa cu rugăciunea părintelui Porfirie, căruia i se adresase prin scrisori.

Zaharías Efsthátios, poliţist din Lárisa îşi aminteşte:,,Din legătura pe care am avut-o cu fericitul întru pomenire, părintele Serafim, timp de aproape zece ani, mi-am format convingerea că gheronda era «bărbatul virtuţii şi al ascezei». Privindu-l din afară, nu îţi lăsa această impresie, însă. Umbla neîngrijit, nepieptănat, murdar, iar locul unde trăia era plin de gunoaie şi într-o stare jalnică. Însă, atunci când cineva începea să îl cunoască mai bine şi trecea cu vederea toate acestea (precum şi toate ,,nebuniile” pe care le făcea mai tot timpul), atunci se încredinţa că are în faţa lui un om plin de Duhul Lui Dumnezeu. Gheronda era sever cu el însuşi. Se nevoia cu postul, cu privegherea (toată viaţa lui a dormit extrem de puţin, şi niciodată pe pat), gătea foarte rar şi doar mâncăruri obişnuite”.

Vara stătea ore întregi sub soarele dogoritor al Lárisei şi mergea foarte mult pe jos. Din când în când călătorea cu autobuzul, şi doar spre sfârşitul vieţii a permis câtorva fii duhovniceşti să-l transporte cu maşinile personale. Cea mai mare virtute a lui era, însă, de a se ascunde. De altfel, şi părintele Paisie îl numea ,,iepure care se ascunde”. Evita să vorbească despre problemele lui personale, şi, îndeosebi, despre lupta şi viaţa sa duhovnicească. Spunea doar ceea ce credea că poate să ajute pe fii săi duhovniceşti în ispitele şi greutăţile pe care le întâmpinau. Dacă discuţia se îndrepta spre persoana sa se arăta uşor nemulţumit. Se ridica în picioare şi spunea:,,Hai să mergem la ale noastre!”. Altădată sfătuia:,,Viaţa ta duhovnicească să nu o ştie nimeni, în afară de duhovnicul tău. Niciodată!”. Cândva, a fost întrebat despre experienţele sale în urma luptelor cu demonii iar el a răspuns: ,,Aceasta este comoara mea. Nu vreau să-mi fie furată”.

Ascultă online: https://cuviosulgherontie.com/bucuria-bucuriilor-cd-ul-cuviosului-gherontie/

Sursa: Romania Libera - Friday Edition26 Oct 2018 Ciprian Voicilă

Un nebun pentru Hristos este cineva care, dintr-o iubire ardentă pentru Dumnezeu, mimează comportamentul alienaților mintal, pentru a atrage asupra lor judecata, ocara, batjocura, uneori bătăile semenilor. În acest fel, nebunul întru Hristos își războiește mândria – cea mai primejdioasă patimă pentru orice creștin care tânjește după viața veșnică. Un astfel de om a fost cuviosul Gherontie.

Un nebun pentru Hristos este cineva care, dintr-o iubire ardentă pentru Dumnezeu, mimează comportamentul alienaților mintal, pentru a atrage asupra lor judecata, ocara, batjocura, uneori bătăile semenilor. În acest fel, nebunul întru Hristos își războiește mândria – cea mai primejdioasă patimă pentru orice creștin care tânjește după viața veșnică.

Nebunii pentru Hristos sunt specifici tradiției creștine ruse, dar și celei grecești. Cel mai cunoscut dintre ei, Andrei cel Nebun pentru Hristos „a strălucit în Constantinopol”. La ruși au și un nume specific: iurodivîi. Poporul pravoslavnic îi iubea nemăsurat fiindcă nebunii întru Hristos vorbeau pe limba lui, iar din punct de vedere social ei proveneau, de regulă, din rândurile urgisite ale mujicilor. A rămas de pomină întâlnirea dintre Ivan cel Groaznic și Fericitul Nicolae din Ținutul Pskovului. Țarul însetat de sânge, după ce trecuse prin foc și sabie Novgorodul, chiar la începutul Postului Mare, intră în Pskov, animat de aceleași porniri ucigașe. Nebunul Nicolae îl întâmpină călare pe un băț și îl îmbie fără pic de frică: „Ivanușka, Ivanușka, poftim de gustă din pâine și sare, nu mai bea sânge de om!”

Retrăgându-se într-o chilie cu țarul cel cumplit, la refuzul acestuia de a mânca bucata de carne crudă pe care nebunul i-o așezase în față, pe motiv că țarul ar fi creștin și nu se hrănește cu carne în post, Fericitul Nicolae îi replică: „Faci mai rău, mănânci și bei carne și sânge de om și ai uitat nu numai de post, ci și de Dumnezeu”.

La noi, la români, fenomenul nebuniei întru Hristos este rar. Am cunoscut, odată, un asemenea om: pe Cuviosul Gherontie, născut la data de 4 noiembrie 1934, în satul Viscri, pe lângă Rupea. Un bătrân (gheronda, l-ar fi numit grecii) călugărit la Mănăstirea Ciolanu, care după decretul din 1959, când mii de monahi au fost alungați din mănăstiri, a fost nevoit să părăsească Mănăstirea Ciolanu și să pribegească dintr-un loc într-altul. Pentru curajul de a-și mărturisi credința în plin regim comunist-ateu, a fost închis o vreme la Aiud și prin diverse spitale de psihiatrie. Cunoscuții săi povestesc o întâmplare petrecută pe vremea regimului ceaușist: Cuviosul l-a așteptat pe Nicolae Ceaușescu în centrul civic al Bucureștiului și i-a strigat de la depărtare, profetic: „Dacă nu vei crede în Dumnezeu, aceștia te vor împușca!”.

În lumina neprihănită a sfintelor și dumnezeieștilor Scripturi, nu e bună nici o organizație lumească, pentru că lumea și pofta ei piere. Deci nici imperialismul, regalismul, oligarhia, aristocrația, nici boieria, burghezia, fascismul, nici proletariatul și mai cu deosebire comunismul nu sunt nici una bune. Deși se urăsc și se omoară între ele, totuși, pentru creștinismul sincer ortodox, nu sunt decât tot atâtea vipere și balauri, care se bat până la exterminare, sau ca Moloch ce-și înghite copiii.

Toți cei înșirați mai sus- și alții mii-au doctrina morții (cine scoate sabia, de sabie va pieri), și deci toți vor muri, iar cel din urmă vrăjmaș va fi moartea. De când Hristos (Χριστoς) este moartea morții și învierea vieții, apoi toți ceilalți sunt furi, tâlhari, câți nu adună cu El; și toți risipesc în zadar, sau zidesc materie de ars în foc împreună cu ei, vorbim „sine ira et studio”* și nu vrem să evidențiem decât adevărul pur. Toți au transformat țările în temnițe și casele în plângeri mari; toți urăsc și sunt lacomi, chiar dacă luptă contra bogaților capitaliști sau contra regilor; toți vor sânge, moarte și război, chiar dacă zic în mod fățarnic „pace, pace”; toți sunt premergători sau antihriști, afară de cei ce Îl iubesc pe Hristos-Dumnezeu. Trebuie să ne trezim, să ne spălăm, să ne curățim și să ne mărturisim, împărtășindu-ne cât mai e vreme, pentru că nimeni nu mai e bun pe pământ, iar Domnul va sfârși lumea curând. Dar, înainte de sfârșitul general, poate vine sfârșitul meu și al nostru, al fiecăruia din noi. Dacă tac sau zic, ca majoritatea semenilor leneși, comozi, oportuniști, inoportuni și lași, atunci vai mie de voi tăcea, vai mie de voi zice amarului dulce și dulcelui amar, răului bine și binelui rău. Așa că îmi ridic glasul ca o trâmbiță și strig în urechile surzilor, ca glasul celui ce strigă în pustie.

Scriitorul şi paşoptistul Costache Negruzzi într-o lucrare literară din 1843, intitulată „Scrisoarea XIII”, ne vorbeşte despre un personaj bizar, un cerşător pe nume „Lumânărică”, care a trăit în Iaşi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Iată ce ne spune Negruzzi despre el:

Vă aduceţi aminte de un sărac pre care îl întâlneaţi pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stânga? (…) Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică pănă în ziuă colinda toate bisericele, împărţind lumânări şi cerşitorind, nu pentru dânsul – lui nu-i trebuia nimică – ci pentru alţii.

O biserică n-are veştminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremţoasă ce abia îi acopere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are: a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decât dânsul.

Dar unde suntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a şti că saracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit pănă şi biserici.

Dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii câţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărând lumânări, clopote, vaci, vestminte ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.

Negruzzi afirmă că trecând într-una din zile pe lângă o biserică, ar fi văzut o mulțime mare strânsă la o înmormântare fastuoasă celebrată de un arhiereu. Aceea era înmormântarea lui Lumânărică, pe numele său de botez Ioan, plătită de o văduvă care găsise într-o dimineață la poarta sa trupul neînsuflețit al cerșetorului.

Auzind clopotele de la Biserica Talpalari din Iaşi, arhiereul Filaret Beldiman, locțiitorul de mitropolit al Moldovei, l-a întrebat pe arhidiacon care este motivul. I s-a spus că pentru Lumânărică, la care arhiereul și‐a făcut semnul crucii, a murmurat o rugăciune și a poruncit să se tragă clopotul cel mare de la Mitropolie, zicând că „un om sfânt a părăsit această lume!” Pe atunci era regula ca atunci când suna clopotul de la Catedrala Mitropolitană, trebuiau să-i răspundă clopotele tuturor celorlalte biserici din Iași. Trei zile ținu glasul clopotelor – trei zile Iașii erau în jale!

Astăzi, osemintele lui Lumânărică sunt păstrate în cripta de sub vestmântarul bisericii Talpalari din Iași, în aceiași casetă cu rămășițele pământești ale episcopului Filaret Beldiman.

Se spune că Lumânărică, pe numele adevărat Ioan Proculeasă (Ioan de la Tutova) s-ar fi născut în jurul anului 1782, într-o familie de ţărani din ţinutul Tutova, Bârladul de astăzi. Orfan de mic, el este crescut de o ţărancă evlavioasă care-i transmite dragostea de Hristos şi de aproape, îndemnându-l să împartă pe la biserici lumânări, lumina lui Hristos cel înviat. Pentru aceasta, Ioan va fi cunoscut de concetăţenii săi sub numele de „Lumânărică”.

La vârsta de 20 de ani, Ioan părăseşte locurile de baştină, colindând satele şi oraşele Moldovei, cerşind mila în folosul celor săraci şi împovăraţi de necazuri şi birurile vremii. Fără casă şi masă, acoperiş fiindu-i cerul, cu capul descoperit, desculţ, cu o cămaşă de cânepă, încins cu o funie vara, iar iarna cu suman, purta cu el o traistă în care aduna obolul creştinilor. Ajuta pe orfani, pe văduve, boteza sau înzestra fetele sărace de măritat. Oriunde era o nenorocire, oriunde era o sărăcie, Lumânărică sosea ca din cer, şi aducea pe ascuns milă, mângâiere şi ajutor.

Iaşul, oraş cu o vechime considerabilă, s-a aflat mereu în fruntea mişcărilor culturale, politice şi naţionale româneşti. A fost şi a rămas o citadelă a ştiinţei, a culturii şi civilizaţiei româneşti, aici născându-se şi trăind personalităţi cu rezonanţe adânci pentru ţară şi chiar pentru întreaga lume. Aproape că nu este domeniu de cercetare în care capitala Moldovei să nu fi lăsat o urmă. De la literatură, până la muzică şi teatru, de la matematică, până la botanică, de la religie, până la ştiinţele sociale, toate îşi au, într-un fel sau altul, legătura cu acest oraş binecuvântat.

Ar fi de ajuns să menţionăm cărturarii mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei, mitropolitul Iacob Stamati şi primul sau „Abecedar românesc“, mitropolitul ctitor Iosif Naniescu, poeţii şi scriitorii Mihai Eminescu, Ion Creangă, Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez, George Călinescu, George Topârceanu, Mihail Sadoveanu, Vasile Conta, artiştii Barbu Lăutaru, Matei Millo, Camil Ressu, Corneliu Baba, Nicolae Tonitza, Sabin Bălaşa, oamenii de ştiinţă George Emil Palade, Emil Racoviţă, A. D. Xenopol, Grigore Cobălcescu, Anastasie Fătu, Dumitru Mangeron, Al. Myller, Ion Ionescu de la Brad, Ernest Juvara, Grigore T. Popa, C. I. Parhon, Vasile Pavelcu, Al. Philippide, Petru Poni, Ştefan Procopiu, Dimitrie Gusti. Iar aceştia nu sunt decât o parte!

Iaşul a avut mari nume şi personalităţi, dar a avut şi Oameni. Oameni simpli, fără mari merite culturale sau ştiinţifice, dar cu o tărie a credinţei care a făcut ca oraşul nostru să treacă peste atâtea şi atâtea primejdii. Existenţa lor şi credinţa curată a fost izvorul naşterii personalităţilor cu care astăzi ne lăudăm.

Cerşetoria, între afacere murdară şi binecuvântare

Actualul Cod Penal din România defineşte cerşetoria ca fiind „fapta unei persoanei care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material“(art. 326). În zilele noastre, cerşetorii stau în locurile publice mai aglomerate sau se plimbă prin mijloacele de transport în comun, printre maşinile staţionate la stopuri sau pe la terase. Unele persoane au diverse handicapuri, altele nu. Unele nu pot munci, altele preferă să cerşească şi aşa să câştige un ban, în loc să muncească.

Există reţele de cerşetorie în toată lumea, afacerea fiind una profitabilă atât pentru cerşetori, cât şi pentru cei care îi conduc. Adesea, copiii sunt învăţaţi să cerşească de părinţii lor. Mulţi cheltuie o parte importantă din veniturile câştigate pe ţigări, alcool şi droguri.

Nimic nou, am putea spune. Este o situaţie cu care ne întâlnim zilnic şi la care suntem actori în rolul secundar. Însă, în istoria Sfintei Biserici au existat şi altfel de cerşetori, oameni care au lăsat luxul palatelor împărăteşti, pentru a se asemăna cu Marele Cerşetor, Iisus Hristos. Căci, nici El nu a avut unde să-şi plece capul, nici El nu a avut casă.

Dacă deschidem prăfuitele sinaxare, găsim o mulţime de exemple, precum cel al Sfântului Ioan Colibaşul, care a vieţuit într-o colibă aflată în faţa palatelor părinteşti. La fel, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, împărţea o cuşcă cu un câine din Constantinopol. Ne par exemple rupte din basme şi am fi înclinaţi să nu credem cu desăvârşire în existenţa lor. Însă, istoria mai recentă ne demonstrează că a existat un asemenea caz chiar şi în capitala Moldovei, la jumătatea secolului al XIX-lea.

Cerşetor pentru Hristos

Este vorba despre o viaţă ştiută doar de Dumnezeu, iar de noi - din puţinele şi insuficientele descrieri existente. Nu ştim când s-a născut. Ştim, însă, că cerşea „bani de o lumânărică“. Iar lumea i-a zis Lumânărică, deşi el se numea Ioan Proculeasă. Mulţimea faptelor de milostenie nu o cunoaşte nimeni. Căci Lumânărică a fost un fel de haiduc al cerşetorilor. El primea de la cei bogaţi şi împărţea tuturor, de multe ori şi celor mai înstăriţi decât el.

Toţi scriitorii vremii, de la Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, şi Nicolae Iorga îl amintesc. Toţi au fost uimiţi de sfinţenia vieţii acestui om. În anul 1843, Costache Negruzzi scria: „Vă aduceţi aminte de un sărac pe care îl întâlneaţi, pe uliţi, prin pieţe, pe la biserici, cerşitorind mila creştinilor, împărţind bogdaproste în dreapta şi în stânga? Dacă îl întrebai de unde este, răspundea: nu ştiu, ştiu că mama când m-a luat mi-a zis: Niţă, dragul meu, să cumperi lumânărele şi să le împarţi pe la biserici. Atâta ştiu, atâta fac. Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold colinda toate bisericile, împărţind lumânări şi cerşătorind, nu pentru dânsul, lui nu-i trebuia nimică, ci pentru alţii. La un schit sărac lipseşte clopotul: Lumânărică îl ia din târg. Se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe şi îl trage, până ce se plăteşte clopotul. Curând, arama va răsuna în aer, chemând pe credincioşi la rugăciune şi va spune în graiul său cel misterios fapta săracului cerşetor. O biserică nu are veşminte, Lumânărică îi aduce stofe bogate, iar el doar o haină trenţăroasă, ce abia îi acoperă goliciunea trupului, căci în zadar voeşti să îl îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă, peste un ceas nu o mai are, a dat-o altuia, pe care îl socoteşte mai nevoiaş decât dânsul. Vedeţi acestă văduvă. Înconjurată de şapte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului? Lumânărică o vede, o mângâie şi a doua zi îi aduce o vacă cu lapte, aducând iarăşi bucurie în smeritul bordei. A zidit chiar şi biserici“.

Sunt cuvinte ale unui om al vremii, nu basme. Mărturii despre un cerşetor pentru Hristos. Un om care a iubit sărăcia, dar care a fost mult mai bogat decât boierii Iaşului. Dacă adunăm sumele cheltuite pe lumânări, veşminte, clopote, icoane şi catapetesme, vom realiza că prin mâna lui Lumânărică au trecut cei mai mulţi bani ai Iaşului. Doar au trecut, căci el a murit sărac lipit.

Înmormântare cu fast, la Biserica Talpalari

Nu ne este cunoscută data naşterii, dar cunoaştem ziua în care Lumânărică a plecat să cerşescă mila Împăratului Hristos. Părintele săracilor a murit la fel de sărac, precum Lazăr din pilda Mântuitorului. A murit la poarta unei familii boiereşti, îngheţat în luna decembrie a anului 1843. Doamna Marghioala (Maria) Miclescu, din naştere Beldiman, a fost aceea care l-a înmormântat pe Lumânărică. „Întru o zi, trecând pe lângă o biserică, am văzut norod strâns şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. În mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă. În momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort şi, însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste: „Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit“, descrie Negruzzi funebrul eveniment:

Lumânărică a fost înmormântat în curtea bisericii Talpalari. Multă vreme, la mormântul său a fost loc de pelerinaj, căci amărâţii Iaşului nu l-au uitat. Atunci când au avut loc lucrări de reparaţii şi sistematizare a spaţiului bisericii, osemintele lui au fost mutate în gropniţă, alături de cele ale boierilor din familia Beldiman.

Astfel, peste veacuri, Ioan Lumânărică ne-a demonstrat că nu contează ce funcţii şi ce ranguri ai în viaţă. El a fost sărman şi se odihneşte în acelaşi loc cu boierii Beldiman. Contează, însă, lumina care o lăsăm în urmă. Iar Lumânărică, un sfânt fără sinaxar, a fost un Om ce a lăsat în urmă o mare de lumânări aprinse.