ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

🙏 Creştinii ortodocşi au început, astăzi, Postul Adormirii Maicii Domnului sau al Sântămăriei — acesta durează două săptămâni şi se încheie în data de 14 august, înainte de marele praznic al Adormirii Maicii Domnului.

- Posted in Abecedarul credinței by

Postul Adormirii Maicii Domnului sau al Sântămăriei

Postul Adormirii Maicii Domnului este un post mai aspru, care se ţine după rânduielile Postului Mare. Tipicul cel mare (cap. 35, p. 44) și învățătura pentru posturi din Ceaslovul mare (p. 707) prescriu ajunare lunea, miercurea și vinerea, până la Ceasul al IX-lea, când se consumă mâncare uscată. Marțea și joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta și duminica se dezleagă la untdelemn și vin.

Originea Postului Adormirii Maicii Domnului se află prin secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului a început să cunoască o dezvoltare mai mare și când sărbătoarea Adormirii ei a început a căpăta o mai mare importanță.

La început, nici timpul din an, nici durata și nici felul postirii nu erau la fel peste tot. În zona Antiohiei, creștinii posteau o singură zi (6 august), alții mai multe zile (4 la Constantinopol, 8 la Ierusalim); în răsărit posteau în luna august și de aceea postul era numit și Postul lui august, alții în septembrie (apusenii, cum fac până azi), iar alții nu posteau deloc, socotind că sărbătoarea Adormirii este zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a trecut de la amărăciunea pământească la bucuria cerească, unde stă în nemijlocită apropiere de Fiul ei iubit.

Data și durata postului au fost uniformizate în toată Ortodoxia abia în secolul XII, la Sinodul Local din Constantinopol, ținut la 1166, sub patriarhul ecumenic Luca Crysoverghi, care a hotărât ca postul să înceapă la 1 august și să dureze 14 sau 15 zile, până la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august).

Pe parcursul acestor două săptămâni suntem chemați să intensificăm rugăciunile noastre către Maica Domnului și să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. În acest sens, Biserica ne recomandă să citim Paraclisul Maicii Domnului, în cadrul căruia o numim „folositoare și acoperământ”, „comoară de tămăduiri”, „rugătoare caldă și zid nebiruit” sau „păzitoare a creștinilor”. Ne punem nădejdea, așadar, în ocrotirea și ajutorul ei și nădăjdium că rugăciunea ei folositoare către Mântuitorul să ne ajute în necazurile și neputințele vieții noastre.

Slujba Paraclisului Maicii Domnului ne îndeamnă ca în timpul Postului Adormirii Maicii Domnului să unim rugăciunea cu starea de pocăinţă, cu cerere de ajutor către Maica Domnului ca noi să devenim ascultători faţă de Dumnezeu, după cum ea este model de ascultare, de smerenie, de sfinţenie şi de dăruire de sine lui Dumnezeu.

Poporul român simte în citirea araclisului Maicii Domnului o tărie duhovnicească, ajutor nemărginit, bucurie şi pace.

Paraclisul Maicii Domnului este un izvor de putere duhovnicească, un izvor de întărire, încurajare şi biruinţă asupra ispitelor, suferinţelor, bolilor şi necazurilor.

În această perioadă sunt oprite nunţile şi serbarea zilelor onomastice, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri şi veselie, care nu cadrează cu atmosfera de smerenie, de sobrietate şi pocăinţă, specifică zilelor de post.


  • 🙏 Rugăciune: "Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te, ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată ești Tu între femei și binecuvântat este rodul o pântecelelui Tău, că ai născut pe Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre."

  • 🙏 De fiecare dată când vă veți ruga Maicii Domnului să știți că rugăciunea vă este ascultată.

    Toate rugăciunile Maicii Domnului sunt ascultate - căci mult pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Stăpânului.

    Dacă știm de ajutorul Maicii Domnului, de ocrotirea Maicii Domnului, de acoperământul Maicii Domnului, de mijlocirea Maicii Domnului și de rugăciunile Maicii Domnului, atunci, avem un plus de nădejde.

    Maica Domnului este nădejde: Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzește-mă sub sfânt acoperământul tău!

    "Preasfântă, Preacurată şi Preaminunată Fecioară şi Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, Te rugăm ascultă rugăciunea nevrednicilor robi (numele) şi vindecă-ne pe noi, pe cei din familiile noastre şi pe toţi suferinzii din lumea asta bolnavă, de bolile grele, de bolile ştiute şi neştiute de noi. Fie ca toţi creştinii să Te preamărească şi să Te preacinstească pe Tine, iar noi să avem tot ajutorul cel bun, sfânt şi ceresc. Îţi mulţumim Maică Sfântă pentru vindecare, pentru tot ajutorul Tău, pentru mijlocirea Ta la Preabunul Dumnezeu, că Tu eşti scară la Cerul Sfânt, pentru rugăciunile noastre şi ajutor nemijlocit în cererile noastre cele îndreptăţite. Amin!"

  • ❤️ Maica Domnului e mai presus decât toți în smerenie, de aceea o fericesc pe ea toate neamurile pe pământ și îi slujesc toate puterile cerești

    Smeriţii alcătuiesc ceata din care Dumnezeu îşi alege drepţii, sfinţii.

    Să nu-şi închipuie cineva că pentru a fi smerit trebuie să-ţi pui cenuşă în cap, să duci o viaţă chinuită, să umbli nespălat sau îmbrăcat urât. Nu. Nu e nevoie să-ţi ţii ochii în pământ şi să afişezi o sfinţenie ostentativă, care să atragă atenţia.

    Dacă am concentra în câteva cuvinte ce anume îl caracterizează pe cel smerit, acestea ar fi nejudecarea aproapelui şi socotirea sa mai prejos decât toţi.

    Maica Domnului e mai presus decât toți în smerenie, de aceea o fericesc pe ea toate neamurile pe pământ și îi slujesc toate puterile cerești; și pe această Maică a Sa Domnul ne-a dat-o spre apărare și ajutor.

    "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu din potirul lacrimilor tale, izvor nesecat de milă se adapă mântuitor sufletele noastre căci ne ești Maica izbăvirilor noastre din legătura păcatelor, fiind nouă celor căzuți, caldă mijlocitoare și lumii scăpare pururea Fecioară Marie!"

  • ✝️ Împărăteasa mea Preabună şi nădejdea mea cea Preasfântă [...] caută dar la mine păcătosul, care zac în răutăţi şi acoperă-mă cu Preasfântul tău Acoperământ

    Împărăteasa mea Preabună şi nădejdea mea cea Preasfântă, prietena orfanilor şi apărătoarea străinilor, ajutătoarea celor săraci şi acoperământul celor loviţi de răutăţi! Vezi-mi necazul, vezi-mi amărăciunea! De peste tot năvălesc ispitele asupra mea, iar apărătoare nu am.

    Dar tu, Stăpână, ajută-mă, căci sunt neputincios. Hrăneşte-mă, căci sunt străin. Povăţuieşte-mă, căci sunt rătăcit. Vindecă-mă şi mă mântuieşte, căci nu am altă nădejde. Nu am alt ajutor, nici altă mijlocitoare, nici mângâiere, fără numai pe tine, o, iubitoare de Dumnezeu, Maica tuturor necăjiţilor şi întristaţilor, precum şi a celor împovăraţi.

    Caută dar la mine păcătosul, care zac în răutăţi şi acoperă-mă cu Preasfântul tău Acoperământ, ca să mă izbăvesc de toate răutăţile care m-au înconjurat şi voi lăuda pururea preacinstitul tău nume.

    Aliluia!

  • 👚 Pană acum 10-15 ani, lumea ortodoxă nu a știut nimic despre locul în care s-a aflat Cămașa Maicii Domnului❗/ VIDE⭕

    Traversând veacurile Sf Maxim Mărturisitorul (580 – 662) scrie în lucrarea “Adormirea Maicii Domnului” că, la aflarea veștii trecerii sale la Domnul, însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu l-a rugat pe Sfăntul Ioan Evanghelistul să dea cele două veșminte ale sale celor două văduve care o slujeau.

    Din secolul al cincilea avem în calendarul creștin – ortodox, în dată de 2 iulie (stil nou) sărbatoarea Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne – sărbătoare mai puțîn marcată de noi românii, deși este însemnată cu cruce neagră.

    În sinaxar se povestește cum, în vremea împaratiei lui Leon cel Mare (454 – 474), a fost găsit un veșmânt al Maicii Domnului la o femeie evreică care locuia în Galileea și care păstra această cămașă într-o camera separată, în care mulți bolnavi venind să se închine, se tămăduiau:

    “Aici la mine este ascuns veșmântul Preacuratei Fecioare Maria, Maică lui Hristos Dumnezeu. În timpul când ea s-a mutat de la cele pământești la cele cerești, era acolo, la vremea îngropării ei, una din strămoașele mele, văduva, căreia i s-a dat veșmântul acesta, după hotărârea însăși a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Aceea, luând vesmântul, l-a păzit cu cinste în tot timpul viețîi sale. Apoi, înainte de a muri, l-a încredințat în pază unei fecioare din neamul său, poruncindu-i cu jurământ, că nu numai veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să-l păzească, ci și fecioria ei s-o păzească pentru cinstea Preacuratei Fecioare Maria. Iar fecioara aceea, în tot timpul vieții sale, păzind de asemenea cu multă cinste veșmântul acesta, când s-a apropiat de sfârșitul vieții, l-a încredințat și ea la altă fecioară curată și cinstită din neamul său. Astfel că, din fecioară în fecioară, trecând mulți ani, acest sfânt veșmânt a ajuns până la mine, smerită, care am îmbătrânit în viață curată fără bărbat. Iar de vreme ce în neamul meu nu se află nici o fecioară căreia aș fi putut să-i încredințez această taină, va spun vouă despre dânsa, ca să știți că, pentru acest cinstit veșmânt, care se găsește în camera mea dinăuntru, se săvârșesc acele minuni aici …”

    Această istorie a fost dezvăluită către doi boieri greci, Galvie și Candid, frați buni, care merseseră să se închine în Ierusalim. Aflând acestea, “s-au hotarât ei că să o ia. Și mergând la Ierusalim, au făcut o raclă asemenea celei în care se află cinstitul vesmânt al Maicii lui Dumnezeu; iar când s-au întors, au pus raclă cea deșartă în locul celeilalte; și pe cea cu sfântul și dumnezeiescul vesmânt, au luat-o și s-au dus. Și dacă au sosit la Constantinopol, au pus-o într-un metoc al lor ce se cheamă Vlaherne, încercând să ascundă comoara. Dar vazând că nu se poate, au dat de știre împaratului, care s-a umplut de nespusă bucurie. Și a făcut o biserica la acel metoc, și a pus acolo cinstita raclă, unde acum se află, păzind cetatea și gonind tot vrăjmașul și toată boala.” De atunci, Biserica Ortodoxă sărbătorește Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne.

    Se știe că Veșmântul Maicii Domnului a fost adăpostit în Biserica din Vlaherne din Constantinopol și multe minuni sunt descrise în Evul Mediu Timpuriu legat de acest veșmânt, inclusiv în surse georgiene scrise din sec XI.

    Când Veșmântul s-a aflat în Mănăstirea Khobi (Georgia) otomanii au invadat regiunea Samegrelo în 1855 și au decis să transforme mănăstirea în deposit de arme, dar văzând minunea (mănăstirea a fost luminată) au părăsite locul de frică.

    După instaurarea regimului sovietic în Georgia, Veșmântul și lucrurile sfinte au fost duse din mănăstire în Muzeul Istoric din Samegrelo, deschis în Palatul Dadiani.

    Acestea au fost înregistrate că exponate și numai cîteva personae au fost conștiente de importanța lor.

    Din anul 1990, în fiecare an la dată de 15 iulie (stil vechi / 2 iulie stil nou), la sărbătoarea Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne, Veșmâtul Maicii Domnului este luat din Muzeul Dadiani și dus la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne, din Zugdidi, pentru închinare.

✝️ Sfântul Paisie Aghioritul: “Dacă omul nu începe de acum să facă vreo jertfă, să-şi jertfească o dorinţă, un egoism, cum va ajunge să-şi jertfească viata sa într-o clipă grea?”

- Posted in Sfinți și învățături by

Sfântul Paisie Aghioritul

“Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii – precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor linişte. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatrii, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii.

Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga, şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Şi turiştii care vin din ţări străine şi umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuşeală, gândeşte-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniţi de ei înşişi, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!

Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic – atunci să ştim că-i lipseşte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc sufleteşte; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi nu au copii, şi tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate. “În regulă”, îi zic unuia, “dacă ai timp liber, fă-ţi cele duhovniceşti. Citeşte un Ceas, citeşte puţin din Evanghelie”. “Nu pot”, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital şi mângâie un bolnav”. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Şi de ce să fac aceasta?”. “Du-te şi ajută vreun sărac de prin vecini”. “Nu, nu mă mulţumeşte nici aceasta”, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămada de case, să aibă toate bunătăţile şi să se chinuiască! Ştiţi câţi astfel de oameni există? Şi se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea? Înfricoşător! Şi dacă nici nu lucrează, ci îşi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiţi oameni. Dacă ar avea cel puţin un serviciu, ar fi mai bine.

Viaţa de astăzi e alergătură, este un iad

Oamenii se grăbesc şi aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, şi aşa mai departe. Şi ca să nu uite ce au de făcut, şi le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine ca îşi mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viaţă, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află linişte şi aleargă mereu.

Bine că există viaţa de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veşnic în viaţa aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care şi-au făcut ei viaţa. Cu neliniştea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noştri şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneala şi durere.” (Ps.89, 10-11). Şaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-şi căpătuiască copiii.

Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăieşte în America şi mi-a spus despre viaţa de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă maşina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se mişte liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează şi se ostenesc ca să scoată bani mulţi, ca sa spună că sunt aranjaţi şi fericiţi. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viaţă plină de nelinişte şi într-o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viaţa într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viaţă, eu nu aş fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viaţa ce o trăiţi, însă vă voi lăsa să trăiţi veşnic în acest fel”, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

De aceea, mulţi oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiţii şi ies afară în aer liber, fără direcţie şi scop. Se adună în grupuri şi merg în afara oraşelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alţii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber şi aleargă, ori se suie pe munţi până la înălţimea de 6000 de metri. Îşi ţin răsuflarea, apoi o lasă, şi iarăşi inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de nelinişte şi caută o ieşire. Am spus unuia dintre aceştia: “Voi săpaţi o groapă, o măriţi, vă minunaţi de groapa ce aţi făcut-o şi… săriţi în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi [creştinii] săpăm groapa, dar aflăm metale preţioase. Nevoinţa noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“

Simplificaţi-vă viaţa!

Mirenii spun: “Fericiţi sunt cei care trăiesc în palate şi au toate înlesnirile”. Dar însă fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc al multelor înlesniri, sau mai degrabă al multelor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu îşi simplifică viaţa, se chinuieşte, în timp ce simplificând-o nu va avea acest stres.

Odată, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte deştept: “Tu eşti deştept, poţi învăţa carte”. “Şi după aceea?”, îl întrebă copilul. “După aceea o să devii mecanic”. “Şi după aceea?”. “După aceea iţi vei deschide un atelier de reparat maşini”. “Şi după aceea?”. “După aceea o să-l măreşti”. “Si după aceea?”. “După aceea vei lua şi pe alţii să lucreze şi vei avea mult personal”. “Adică, ii spune, să am eu durere de cap, apoi să dau şi altuia durere de cap, şi după aceea altuia? Nu este mai bine acum, când nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: “Să facem aceasta, să facem cealaltă”. Dacă gândurile ar fi duhovniceşti, cel ce le are ar simţi mângâiere duhovnicească şi nu ar avea durere de cap.

Încă şi la mireni insist mult asupra simplităţii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinţă şi îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare şi nevoinţă. Strig mereu: “Simplificaţi-vă viaţa, şi stresul va fugi“. Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri şi astfel se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, şi îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi, divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viata, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Acest stres este o catastrofă.

Odată mă aflam într-o casă foarte luxoasă. Discutând cu stăpânii ei, aceştia mi-au zis: „Noi trăim în rai, în timp ce alţi oameni duc lipsă”. “Trăiţi în iad”, le spun. “Nebune, în noaptea aceasta…”, a spus Dumnezeu bogatului. Dacă Hristos m-ar întreba: “Unde vrei să trăieşti, într-o puşcărie sau într-o casă ca aceasta?”, eu aş răspunde: “Într-o puşcărie întunecată”, pentru că puşcăria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfinţii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat în crăpăturile pământului, mi-ar aminti de călugărie. Puşcăria ar semăna puţin şi cu chilia mea, şi m-aş bucura. Dar casa voastră de ce mi-ar aduce aminte şi la ce m-ar ajuta? De aceea puşcăriile mă odihnesc mai mult decât un salon lumesc, dar şi decât o chilie frumoasă a unui monah. De mii de ori aş prefera să stau în puşcărie, decât într-o astfel de casă.

Odată, fiind găzduit în casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat să primesc un creştin înainte de a se lumina de ziuă, deoarece în altă vreme a zilei acela nu putea. Aşadar, acel om a venit bucuros şi slăvind neîncetat pe Dumnezeu. Avea multă smerenie şi simplitate şi-mi cerea să mă rog pentru familia lui. Fratele acesta era cam pe la 38 de ani şi avea şapte copii. Împreună cu familia lui mai stăteau şi cei doi părinţi ai săi; în total unsprezece suflete, care locuiau împreună într-o singură cameră. Îmi spunea cu toată simplitatea pe care o avea: “Camera ne încape numai atunci când stăm în picioare, dar când trebuie să ne culcăm nu ne mai încape, este puţin strâmtă. Dar, slavă lui Dumnezeu, acum am făcut un adăpost pentru bucătărie şi am rezolvat-o. Părinte, noi cel puţin avem un acoperiş deasupra capului, în timp ce alţii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia în Atena şi plecă înainte de a se lumina de ziuă ca să ajungă la Pireu, unde lucra. Din pricina statului în picioare şi a multelor drumuri avea varice, care îl deranjau, însă multa lui dragoste pentru familie îl făcea să uite durerile şi suferinţele. Mai ales se prihănea pe sine mereu şi spunea ca nu are dragoste, pentru că nu face fapte bune cum se cuvine unui creştin şi lăuda pe femeia sa că face fapte bune, pentru că pe lângă copiii şi socrii săi, de care avea grijă, mergea şi lua lucrurile bătrânilor din vecinătate, pe care le spăla; le punea acestora casele în rânduială şi le făcea şi câte o supă. Pe faţa acestui bun creştin se putea vedea zugrăvit harul dumnezeiesc. Avea înlăuntrul său pe Hristos şi era plin de bucurie, iar camera sa era plină de bucurie paradisiacă. În timp ce aceia care nu au înlăuntrul lor pe Hristos sunt plini de nelinişte. Chiar şi numai doi oameni dintre aceştia să fie, nu încap nici în unsprezece camere. Pe când acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos în ei, încăpeau într-o singură cameră.

Chiar şi pe unii oameni duhovniceşti îi vezi că nu încap, oricât loc ar avea, fiindcă înlăuntrul lor n-a intrat în întregime Hristos. Dacă femeile ce au trăit în Farasa ar fi văzut luxul care exista azi, chiar şi în mănăstiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc să ne ardă! Ne va părăsi Dumnezeu”. Acelea îşi făceau treburile taca-taca. Dis-de-dimineaţă trebuia să scoată caprele la păscut, apoi să deretice casa. După aceea, mergeau la bisericuţele din împrejurimi ori se adunau prin peşteri, unde vreuna, care ştia puţină carte, citea Sinaxarul cu Sfântul zilei. Pe urmă dă-i la metanii; rosteau apoi şi rugăciunea: “Doamne Iisuse…”. Şi lucrau, şi se osteneau. Femeia trebuia să ştie să coasă toate hainele casei. Şi pe atunci le cosea cu mâna. Maşini de cusut erau puţine, şi acelea numai în oraşe; în sate nu existau. În Farasa exista numai o singură maşină de cusut. Coseau încă şi hainele bărbaţilor lor, care erau mai comode decât cele de astăzi; iar ciorapii ii împleteau cu mâna. Aveau gust, tragere de inimă, şi le mai rămânea şi timp, fiindcă ele pe toate le făceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amănunte. Trăiau bucuria călugăriei. Şi dacă, de pildă, pătura nu era bine întinsă şi atârna puţin într-o parte, şi i-ai fi spus: “Îndreaptă pătura!”, ea ţi-ar fi răspuns: “Te împiedică la rugăciune?”. Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. “Cutare a reuşit în viaţă fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am nici un apartament şi nu ştiu nicio limba străină. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o maşină şi începe: “Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună, dar după aceasta află că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. În timp ce unul nu are maşină slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am maşină. Am în schimb picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucura când spune: “Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”.

Nemulţumirea şi nesaţiul sunt un rău mare. Cel robit bunurilor materiale este stăpânit mereu de mâhnire şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu piardă cele materiale, iar pe de alta parte ca să nu i se ia sufletul. Într-o zi a venit un bogat din Atena şi mi-a spus: “Părinte, am pierdut legătura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!”. “Câţi copii ai?”, îl întreb. “Doi”, îmi răspunde. “I-am crescut cu lapte de pasăre. Tot ce au vrut au avut! Chiar şi maşină le-am luat.” Din discuţie reieşea că şi el avea maşina lui, şi femeia sa pe a ei, şi copiii lui pe a lor. “Binecuvântatu-le, i-am spus, tu în loc să-ţi micşorezi problemele, le-ai mărit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru maşini, de un mecanic pe care să-l plăteşti de patru ori mai mult ca să le repare, ca să nu mai vorbim de faptul că vă primejduiţi toţi patru în fiecare clipă să muriţi. În timp ce dacă ţi-ai fi simplificat viaţa, familia ţi-ar fi fost unită, v-aţi fi înţeles unul pe altul şi nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovaţi copiii tăi, tu eşti vinovat că nu te-ai îngrijit să le dai altă educaţie”. O familie, patru maşini, un garaj, un mecanic etc.! Ce are dacă merge unul mai târziu? Toate aceste înlesniri nasc greutăţi.

Altă dată a venit un alt familist la coliba mea – familia lui era alcătuită din cinci persoane – şi mi-a zis: “Părinte, avem o maşină şi mă gândesc să-mi iau alte două. Ne vor ajuta”. “Dar te-ai gândit cât vă vor îngreuia? l-am întrebat. Pe aceea pe care o ai o pui acolo, într-o gaură, pe toate trei unde le vei pune? Îţi va trebui un garaj şi o magazie pentru carburanţi. Veţi trece prin trei primejdii. Mai bine sa aveţi una şi să vă limitaţi ieşirile. Veţi avea atunci timp să vă vedeţi şi de copii. Veţi avea şi linişte. Simplificarea este totul”. “Nu m-am gândit la aceasta”, îmi zice.

Când eram mici făceam dintr-un mosor o jucărie minunată, şi ne bucuram de ea. Copiii mici se bucură de o maşinuţă mai mult decât oricare din părinţii lor, atunci când îşi cumpără un Mercedes. Dacă întrebi o fetiţă: “Ce vrei, o păpuşă sau un bloc de locuinţe?”, vei vedea ca îţi răspunde: “O păpuşă”. Aşadar, copiii mici cunosc deşertăciunea lumii. – Părinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva să cunoască această bucurie a cumpătării? – Să prindă sensul cel mai adânc al vieţii. “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…”. De aici porneşte simplitatea şi orice înfruntare corectă a lucrurilor”.


Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, 2003

✝️ Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul: Puterea exemplului - Duhul de nevoință

- Posted in Sfinți și învățături by

Puterea exemplului - Duhul de nevoință

Baza vieții duhovnicești sunt gândurile bune.

Era un ucenic român în schitul românesc, foarte ascultător. Nu zicea niciodată nu. Oricine avea nevoie, îl lua pe el. Într-o zi, cum se nevoia el cu ascultarea, ca să nu zică nu nimănui, seara s-a așezat pe bordura Bisericii obosit. Și atâta a fost. Acolo s-a terminat. Când părinții l-au găsit mort, au început a spune: „Dar acum zece minute l-am avut la grădină”. „Și eu acum o oră l-am luat la pescuit” și altul la cuptor și alții în altă parte. Și atunci au înțeles de ce a murit ucenicul. Și bineînțeles ucenicul s-a dus la cer, dar oare cum vor rezolva responsabilii mănăstirii cu Dumnezeu după aceea?

M-am dus și l-am vizitat pe un monah vecin cu mine. Nu-l mai vizitasem înainte deloc. Era bun călugăr și nevoitor. Îmi zice:

– Sunt bătrân, ca mâine va să mor și nu am făcut nimic în viața mea. Toți oamenii fac ceva în viața lor. Când se vor înfățișa înaintea lui Dumnezeu ceva vor avea. Eu însă nu am nimic. În timp ce zicea acestea îi curgeau lacrimile din ochi.

– E, toate câte facem, i-am răspuns, le facem ca să ajungem la această concluzie, la acest nimic. Oricâtă nevoință am face, la această concluzie trebuie să ajungem, că suntem nimic, la ce-ți vor folosi toate celelalte?”. Și era nevoitor.

Cum să-i învățăm pe monahi lepădarea de lume când noi avem relații cu rudele. Numai cu cuvintele?

Și cei sporiți duhovnicește se folosesc când își taie voia.

Osânda înseamnă să fii departe de Dumnezeu. Pedeapsa pentru copilaș este să fie departe de mama lui.

Vechii monahi aveau simplitate, cei de astăzi au logică și nu cred atât de mult în minuni.

Cei mai mulți oameni sunt atât de absorbiți de cele pământești încât nu simt deloc dragostea lui Dumnezeu.

Trebuie să existe recunoaștere. Recunoașterea plătește multă nevoință. Unul care nu poate să facă nevoință o recunoaște. „Am nevoie să mă ierți nu pot să fac”, zice lui Hristos. „Nu contează, nu fi supărat” (îi spune Hristos).

Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011

🦚 Sfântul Efrem Sirul: "Dacă vrei să înfrângi trufia [...]"

- Posted in Sfinți și învățături by

scara-mantuirii

Dacă voiești să birui slava deșartă, să nu iubești laudele, nici cinstirile, nici hainele scumpe, nici locurile de frunte, nici întâietățile, ci, dimpo­trivă, să te bucuri când ești ocărât și necinstit și să te mustri pe tine însuți că ești mai păcătos de­cât toți păcătoșii. Dacă vrei să înfrângi trufia, despre nimic din ceea ce faci să nu zici că se face prin ostenelile tale sau prin puterile tale, ci fie că postești, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol, fie că te îndeletnicești cu cântarea psalmilor, fie că faci multe metanii până la pă­mânt, să zici: „Numai cu ajutorul lui Dumnezeu și cu ocrotirea lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea și nu cu strădania mea”. - Sfântul Efrem Sirul

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, p. 83)

"Dumnezeu odihnește în inimile celor blânzi, iar sufletul tulburat este scaun pentru diavoli." - Sfântul Efrem Sirul

10 explicații pentru a înțelege Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Autorul acestei rugăciuni, Sfântul Cuvios Efrem Sirul, s-a născut în anul 306 în cetatea Nisibe din Mesopotamia, aflată pe atunci sub conducere romană. După ce a fost botezat, în jurul vârstei de 20 de ani, a plecat în pustiu pentru că își dorea să ducă o viață de monah, sub îndrumarea unui om care deprinsese deja această cale.

După câțiva ani, Sfântul Efrem a plecat din Edesa și, în urma unei vedenii în care Sfântul Vasile i se arăta precum o coloană de foc ce unea cerul cu pământul, a mers în căutarea acestuia. Începând războiul dintre romani și perși, creștinii erau persecutați, fiind considerați aliați ai romanilor, așa că Sfântul Efrem s-a întors în patria lui, pentru a le veni în ajutor fraților, prin cuvintele pe care Domnul i le insufla. Cum orașul Nisibe a fost asediat de perși, Cuviosul Efrem a plecat spre Edesa, loc în care avea să rămână în ultimii ani de viață, pentru a scrie lucrările ce au adus atât de mare folos duhovnicesc.

Cuviosul a trecut în viața veșnică, fiind înconjurat de toți călugării ieșiți din pustiu, peșteri și mănăstiri, veniți pentru a-l conduce pe ultimul drum. La finalul vieții sale, Sfântul Efrem a mărturisit faptul că nu vorbise niciodată de rău pe nimeni și nici nu spusese vreun cuvânt fără de folos.

Prezentăm, în cele ce urmează, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, alături de scurte comentarii și observații ale unor duhovnici și teologi contemporani, pe marginea textului:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei 1, al grijii de multe [2], al iubirii de stăpânire [3] şi al vorbirii în deşert [4] nu-l da mie!

Iar duhul curăţiei [5], al gândului smerit [6], al răbdării [7] şi al dragostei [8], dăruieşte-l mie, slugii Tale!

Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele [9] şi să nu osândesc pe fratele meu [10]; că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

  1. Boala fundamentală a omului – spune părintele Schmemann – este duhul trândăviei. De fapt, „este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor, pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său”.

  2. „Grija de multe este o stare de deznădejde. Sfinţii Părinţi au numit-o sinucidere a sufletului, deoarece atunci când omul este cuprins de ea, devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească”, arată părintele Schmemann. Înțelesul exact al termenului grecesc περιεργία este cel de preocupare sau grijă fără de rost

  3. Părintele Petroniu Tănase, unul dintre cei mai mari duhovnici ai secolului al XX-lea și stareț al Schitului Prodromu din Muntele Athos, spune că „iubirea de stăpânire despre care vorbește aici Sfântul Efrem Sirul este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Romani 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal”.

  4. În ceea ce priveste „vorbirea în deșert”, teologul francez Olivier Clément susține că „ea desemnează orice fel de exercițiu al gândirii și al imaginației, care se disociază de uimire, de neliniștea existențială, de mister. Ea ține de orice abordare a omului care pretinde să-l explice, să-l reducă, neținând seama de ceea ce are în el inexplicabil și ireductibil; orice abordare a creației care îi disprețuiește ritmurile și frumusețea”.

  5. Duhul curăţiei „nu trebuie înțeles ca o simplă curăţie trupească față de păcatele desfrânării”, subliniază părintele Petroniu Tănase. „Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curăţit de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor”.

  6. Părintele Schmemann arată că „primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curăţii este smerenia. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice”.

  7. „Răbdarea este cu adevărat un monahism interiorizat şi opusul deznădejdii, care atât de adesea vine din dorinţa adolescentină de a avea totul, şi asta fără întârziere”, spune Clément.

  8. La final, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, a tuturor eforturilor noastre duhovniceşti este dragostea – susține părintele Schmemann – acea dragoste care poate fi dăruită doar de către Dumnezeu, finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

  9. Tot părintele Schmemann atrage atenția că, în cele din urmă, mai întâmpinăm o primejdie: mândria. Nu este de ajuns să vedem propriile noastre greşeli, având în vedere că însăși „această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Dar atunci când vedem greşelile noastre şi când „nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman – mândria – va fi nimicit”.

  10. Omul care își vede propriile păcate și nu-l judecă pe fratele său va putea, cu adevărat, să îl și iubească. El va spune astfel: „Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva. Știu că omul, dupã chipul lui Dumnezeu, este Taină și Iubire, dar mai știu că această iubire se poate schimba în ură. Respect Taina și nu aștept nimic în schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, căci ea este rodul harului Tău”, notează teologul Olivier Clément.