În timp ce există speranță de a ajunge la un acord cu biserica romano-catolică cu privire la o dată comună pentru celebrarea Paștelui, aceasta se referă doar la o dată comună nu și la concelebrarea cu catolicii, a declarat Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului săptămâna trecută.

Patriarhul a abordat subiectul în discursul său de sărbătoarea Sfântului Nicolae, 6 decembrie, în Biserica Sfântul Nicolae din Cibali, Istanbul – aceeași biserică în care în anul 1963 predecesorul său, Patriarhul Athenagoras, și-a exprimat intenția de a călători la Ierusalim pentru a se întâlni cu Papa Paul al VI-lea, informează Fos Fanariou.

Întâlnirile lor au culminat cu ridicarea anatemelor între Constantinopol și Roma în decembrie 1965. Această ridicare a anatemelor dintre Constantinopol și Roma nu a avut, totuși, ca rezultat o recunoaștere pan-ortodoxă a acestora.

Bartolomeu și Papa — Patriarhul Bartolomeu lucrează cu Roma către stabilirea unei date comune a sărbătoririi Paștelui

Referitor la eforturile de apropiere din deceniile care au urmat, Patriarhul Bartolomeu a declarat:

„S-au realizat atât de multe și de mărețe lucruri în domeniul apropierii și reconcilierii dintre Bisericile Ortodoxă și Romano-Catolică încât este imposibil să nu ne simțim recunoscători Domnului nostru Iisus Hristos pentru numeroasele Sale binecuvântări…

Acum, cu mare bucurie și cu o deosebită onoare, ne pregătim să-l primim din nou pe Papă în luna mai a anului viitor, în cadrul evenimentelor festive pe care le organizăm împreună cu Biserica Vechii Rome pentru a onora importanta aniversare de 1700 de ani de la convocarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea. Aniversarea festivă a acestui conciliu, recunoscut și respectat de întreaga creștinătate, servește în același timp drept prilej pentru o chemare a tuturor la unitate.

Ne bucurăm profund pentru că actualul Papă are aceleași dispoziții ca și predecesorii săi imediați, de la Paul al VI-lea la Benedict al XVI-lea, cu privire la marea problemă a „unirii tuturor”, pentru care Sfânta noastră Biserică se roagă neîncetat. Întrucât în anul următor data celebrării sărbătorii sărbătorilor, Sfintele Paști, coincide din fericire pentru creștinismul răsăritean și cel apusean, credem că ni se oferă o ocazie de aur pentru a ajunge la un acord cu fratele Francisc cu privire la stabilirea permanentă a celebrării Paștilor de către Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică în aceeași zi pentru anii următori, într-adevăr conform Canonului Bisericii noastre. Suntem optimiști că Biserica Anglicană și alte confesiuni protestante vor adopta cu bucurie un astfel de acord.”

Ca răspuns la cei care au reacționat la știrile despre acest demers, Patriarhul Bartolomeu a declarat:

„Acest acord se va referi exclusiv la problema zilei de celebrare a Paștelui și cu siguranță nu la concelebrarea cu frații noștri din Biserica Romano-Catolică.”

• Citește în continuare pe Blog-ul SACCSIV: https://saccsiv.wordpress.com/2024/12/10/patriarhul-bartolomeu-despre-lucrarea-sa-cu-catolicii-catre-stabilirea-unei-date-comune-a-sarbatoririi-sfintelor-pasti/

• „Bartolomeu, fiară sălbatică, ți-e sete de sângele ortodocșilor din țara noastră! Ți-e sete, Bartolomeu, nesăturatule și spurcatule! Jgheab bătrân și împuțit ce ești!” — ÎPS Mitropolitul Longhin de Bănceni

• ✝️ Acestea sunt cuvintele noului Patriarh al Bisericii Bulgariei la adresa ereticului Bartolomeu: "Patriarhul Bartolomeu a susținut că tomosul urma să aducă pacea în Biserică, urma să unească milioane de creștini ortodocși; în schimb, a izbucnit un război, iar oamenii pe care patriarhul i-a proclamat canonici, persecută Biserica canonică, confiscând biserici, bătând preoți, ucigând." / "Conștiința unui episcop ortodox îl obligă să își exprime opinia cu privire la probleme importante legate de soarta Bisericii Ortodoxe." — Mitropolitul Daniel de Vidin care a devenit noul Patriarh al Bulgariei.

• ⭕ Ieromonah Macarie Banu (extras din Predica din 2 septembrie 2024): Patriarhul ecumenic este un fariseu, pentru că pretinde că păstrează credința, dar este un pion al Noii Ordini Mondiale

• ⭕ Ieromonah Macarie Banu (extras din Predica din 12 septembrie 2024): S-a anunțat astfel atacul globaliștilor prin pionii lor ecumeniști la nivel de credință

• ⭕ Episcopul Petru Pruteanu greșește când spune că Paștile "simultan cu" papiștii nu sunt o problemă

• 📜 Mihai-Silviu Chirilă @ Mărturisirea Adevărului: Scrisoare deschisă adresată sinodului BOR contra propunerii de schimbare a datei Sfintelor Paști

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică! Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură [1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

– Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

– În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre. Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste [2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume. Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Athos

[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel şi-a şi permis să-l mustre pe Apostolul Petru şi să-l înfrunte în faţa tuturor, atunci când acesta se abătuse şi „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14). (n. tr.)

[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.)

• Sursa: NU PUTEM SERBA SF. PASTI CU PAPA, pentru ca nu a renunțat la niciuna dintre ereziile papiste!

• Un material de excepție al teologului Mihai-Silviu Chirilă @ Mărturisirea Ortodoxă

• Un comentariu de Părintele Dan Popovici: "Autorul arată greșelile celor de la „O chilie athonită”, care, oricât ar părea de paradoxal, pregătesc calea pentru ca ortodocșii din România să accepte propunerea ereticului patriarh Bartolomeu de a serba în anii viitori Sfintele Paști împreună cu catolicii. Așa că, atenție cu materialele de pe „O chilie athonită” în ce privește temele dogmatice si canonice! Nu e prima dată când se întâmplă asta!"

Marea schismă de la 1054 nu a fost doar o “luptă între popi”, între mai marii bisericii din Răsărit și din Apus. Deși tot de atunci se încercă a se acredita ideea aceasta cu lupta “între popi”, marea schismă a plecat de la dorința migratorilor, care au năvălit în Europa, de a veni cu up-date-uri la învățătura de credință, așa cum a venit ea prin Sfinții Apostoli și Părinți prin succesiune apostolică încă de la Hristos. Europenii si Asia Mica aveau la un moment dat toți un Domn, o Credință, un Botez.

Dar vrăjmașii lui Hristos au zis “nu, nu! Nu e bine cum credeți voi!” Si le-au schimbat oamenilor credința. Si în Vest, și în Asia Mică. Prin forță pentru cine nu s-a lepădat de bună voie.

A se reține de către cei ce nu știau deja, că până la 1054 toți eram ortodocși. Nu catolici. Nu protestanți. Nu baptiști. Nu luterani. Nu unitarieni. Nu penticostali.

Toate ereziile astea nu au Sfânta Treime, că unii nici nu se închină cu trei degete, alții nu se mai închină deloc.

De aceea îmi este imposibil să înțeleg ce anume vor catolicii să sărbătorească la anul la 1700 de ani de la Sinodul de la Niceea. Atunci s-a scris Crezul. Pe care ei l-au ciuntit; practic au desființat învățătura de credință. Ei recunosc “învățătura” lui Arie nu ce au susținut Sfinții Nicolae, și Spiridon, si toți cei 318 Sfinți părinți de la Niceea, printre care și Mitropolitul Marcu al nostru de la Tomis.

Ce treabă mai au ei cu Sinodul Întâi Ecumenic de vor să îl celebreze alături de noi?

de Cristina Leordeanu

Sursa: https://ortodoxinfo.ro/2024/07/17/marea-schisma-16-iulie-970-de-ani-de-cand-vestul-s-a-lepadat-de-hristos-si-a-devenit-eretic/

Între anii 1276 şi 1282, pe când Patriarh al Constantinopolului era Ioannis Vekkos al XI-lea, părinţii athoniţi au suferit mari prigoane din partea acestuia şi a latinilor (catolicilor), pentru că nu primeau unirea cu Roma şi împreună-slujirea cu papistaşii.

Patriarhul Vekkos, incitat de împăratul Bizanţului Mihail al VIII-lea Paleologul, care simpatiza cu latinii, a declarat că este de acord cu unirea celor două biserici, adică a Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, şi că va aşeza Biserica Ortodoxă sub puterea Papei. Îndată a izbucnit furtuna împotrivirilor în sânul Bisericii, aşa încât preoţii şi monahii l-au anatemizat pe Patriarh şi în aproape nici o biserică nu mai pomeneau numele lui. Patriarhul, ca să înăbuşe mişcarea clerului răzvrătit, s-a dus în Sfântul Munte însoţit de armată şi de clerici papistaşi. Acolo, pentru că nu a fost primit de aproape nici o mănăstire, pentru a teroriza comunitatea monahală, a poruncit soldaţilor să îi tortureze şi să îi omoare pe monahii care nu se supuneau poruncilor sale.

Astfel, trecând pe la Manastirea Zografu au ars într-un turn pe monahii care nu voiau să îl primească şi să accepte unirea cu Roma. La Manastirea Vatoped au spânzurat 12 monahi şi au înecat în mare pe stareţul lor legat în lanţuri, la Manastirea Iviron, de asemenea, i-au înecat pe monahi scufundându-i în mare cu corabia lor cu tot. Ajungând însă la Manastirea Marea Lavra, monahii de acolo i-au făcut o primire oficială în toată regula. A urmat împreună-liturghisirea în biserica centrală a mănăstirii, Patriarhul slujind sfânta liturghie ajutat de un ierodiacon al Lavrei şi de şapte monahi, precum şi de către preoţii latini care îl însoţeau. După izgonirea lui Ioannis Vekkos de pe tronul patriarhal la anul 1282 şi după ce s-au zădărnicit planurile acestuia de unire a celor două Biserici, cei şapte monahi şi ierodiaconul de la mănăstirea Marea Lavră care au slujit împreună cu Patriarhul şi cu latinii, au fost înlăturaţi din Sfântul Sinod al Sfântului Munte.

Ierodiaconul, la scurt timp, s-a îmbolnăvit şi, potrivit mărturiilor scrise ale mănăstirii Marea Lavră, s-a topit în câteva zile precum se topeşte o lumânare. Respectivii monahi, după ce au murit şi au fost îngropaţi în afara cimitirului mănăstirii, la dezgroparea lor, au fost găsiţi neputreziţi, având trupurile cu totul negre şi o înfăţişare înspăimântătoare, de neînchipuit pentru mintea umană. Trei dintre cele şapte trupuri de monahi au fost aduse în pronaosul bisericii Sfinţilor Apostoli a cimitirului mănăstirii, unde au şi rămas spre vederea tuturor până în secolul al XIX-lea. În ultimii ani ai şederii trupurilor lor acolo, un pelerin, zărindu-i, a păţit atac de cord şi a murit pe loc. Acesta a fost şi motivul pentru care au fost duşi într-o peşteră, pe plaja schitului românesc, unde, după ce i-au aşezat, au zidit intrarea cu pietre, ca să nu îi mai poată vedea nimeni. Restul de patru trupuri, care sunt şi cele mai înfricoşătoare, au fost transportate îndată după dezgroparea lor într-o peşteră greu accesibilă aproape de Mănăstirea Marii Lavre, unde se află până astăzi.

O întâlnire înfricoşătoare

Un frate auzise despre călugării afurisiţi de la Marea Lavră a Athonului, care l-au primit pe Ioannis Vekkos, Patriarhul latinofil al Constantinopolui, şi care au slujit cu el. Se îndoia însă că ar fi adevărate toate spusele astea şi cerceta neobosit şi întreba dacă se găseşte cineva care să fi văzut cu ochii lui trupurile călugărilor afurisiţi, vreun martor ocular, ca să se convingă şi să nu mai aibă îndoieli. Şi întrebând pe mulţi a aflat că Gavriil ieromonahul i-a văzut. Aşa a venit şi m-a întrebat dacă cunosc ceva şi dacă i-am văzut cu ochii. Şi l-am înştiinţat că eu i-am văzut şi că faptul este o certitudine. Eu am venit în Sfântul Munte la anul 1885, în vârstă de 20 de ani. După doi ani de la intrarea mea în Sfântul Munte, pentru că s-a întâmplat să mergem să luăm grâu de la Manastirea Constamonitu., am pornit pe mare cu barca noastră să îl aducem.

Eram în vârstă de 22 de ani pe atunci şi era luna lui Septembrie, la două zile de la Înălţarea Sfintei Cruci. Am mers şi pe seara am ajuns la Marea Lavră unde am şi rămas peste noapte, de unde a doua zi de dimineaţă ne-am continuat călătoria. La scurt timp însă după ce am părăsit Marea Lavră, îl aud pe Bătrânul meu, monahul Meletie, spunând:

„Fiul meu, Gavriil, aici în faţă se află afurisiţii, cei care i-au primit pe latinofili în Marea Lavră şi au slujit împreună cu Ioannis Vekkos şi cu ai lui, pe care eu i-am văzut şi altădată, dar pentru că eşti tânăr şi e posibil ca vreodată să se vorbească despre asta şi să spună unii că sunt minciuni toate astea şi că nu există nimic, nici afurisiţi, nici trupurile lor neputrezite, ci că se spun spre înspăimântarea oamenilor, de aceea să mergem şi să îi vezi cu ochii tăi, ca să nu crezi ce îţi va spune unul şi altul mai apoi, pentru că spune şi Sfânta Scriptură că ochiul e mai de crezut decât auzul”.

Şi spunând Bătrânul acestea, am ajuns la o râpă abruptă, pe care numai să o vadă omul se sperie, şi îmi spune: „Aici este”. Eu eram curios să îi văd şi îi spun:

„Îţi râzi de mine?”. El însă a zâmbit şi mi-a spus:

„Ce crezi, că e vreo cruce sau vreo icoană la locul unde au fost puşi, ca să le vadă oamenii şi să-şi facă semnul crucii trecând pe aici? Ei au luat chipul diavolului, vei vedea şi atunci vei crede…”.

Atunci, dară, ne-am apropiat de acea vale abruptă şi după mult efort, am ieşit afară şi, „cu 20 de unghii”, cum spune vorba, am urcat 4-5 metri şi apoi am văzut o peşteră şi am intrat şi văd acolo o privelişte vrednică de tânguire:

Trei oameni sprijiniţi de stâncă, drepţi, cu hainele pe ei, cu rasele şi cu centurile, cu ochii deschişi, părul şi barba, la toţi trei, lungi şi albe, chipurile lor însă de culoarea funinginei (negre), la fel şi mâinile lor, cu degetele întoarse către interior, unghiile mâinilor mari de vreo 2-4 centimetri, picioarele nu li se vedeau, pentru că erau acoperite de ciorapi şi pantofi… Am vrut să îi ating să văd dacă într-adevăr trupul era moale sau doar piele uscată şi oase, dar nu m-a lăsat Bătrânul, care mi-a spus: „Nu băga tu mâna peste urgia lui Dumnezeu…”

În toate celelalte însă am fost foarte atent, doar mâna nu am pus. Şi atunci deloc nu m-am speriat, acum însă, când îmi aduc aminte, mi se tulbură sufletul şi nu pot să dorm zi şi noapte, nici să mănânc 2-3 zile la rând, câtă vreme atunci când i-am văzut nici nu am băgat de seamă…

Am scris prezenta, cu mâna mea, pe 2 martie 1964 la Sfânta Manastire Xenofont, Gavriil Ieromonahul şi Duhovnicul, de la Chilia Ivirită „Naşterea Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan”.

Traducere: Mihail Ilie

😈 Ecumeniştii aniversează semnarea ereziei la Sinodul Tâlhăresc din Creta 2016

🛐 Mircea George Popandron: Cât timp va accepta erezia ecumenismului... omul nu poate ieși din hipnoza întunericului.

🛐 Crezul ortodox a fost schimbat de ecumeniști în înțelesul (fondul) său (nu ca formă, literă), la Porto Alegre (2006) →

🎯 Gheorghe Echil: Ce rău este ecumenismul? Este pervertirea iubirii creștine! →

✝️ Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos: Dacă au înşelat capii Bisericii, sigur … s-a terminat, e sfârșitul

🛐 Părintele Claudiu Buză: EȘECUL SINODULUI UNIONIST DE LA FERRARA - FLORENȚA ȘI "VICTORIA" ECUMENIȘTILOR DE LA KOLYMBARI, CRETA →

🛐 Părintele Claudiu Buză: Trădarea (Ortodoxiei) este mai veche decât momentul Creta, 2016. →

🛐 Părintele Claudiu Buză: CEI CARE ACCEPTĂ HOTĂRÂRILE ERETICE ALE MINCIUNO-SINODULUI DIN CRETA NU SE MÂNTUIESC →

🛐 Părintele Claudiu Buză: SINODUL DIN CRETA PRODUCE EFECTE ÎN VIAȚA BISERICEASCĂ →

☦️ Părintele Theodoros Zisis: ECUMENISMUL, DUPĂ SINODUL DIN CRETA (2016), DISPUNE DE ACCEPTARE SINODALĂ

Înlăuntrul său se află inima umanismului european, având papalitatea drept cap al ei. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie după alta. Numele lor evanghelic comun este panerezie. De ce? Întrucât, de-a lungul istoriei, felurite erezii au tăgăduit sau au deformat anumite însuşiri ale Dumnezeu-omului şi Domnului Iisus Hristos, aceste erezii europene se îndepărtează cu totul de El, înlocuindu-L cu omul european.

Nu există nici o diferenţă esenţială între catolicism, protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este „legiune”.

Dogmele ortodoxe, adică dogmele sfinte ale Bisericii, sunt respinse şi înlocuite de către dogmele latine eretice ale primatului şi infailibilităţii papei, adică a omului. Din această panerezie s-au născut ereziile şi continuă să se nască: Filioque, respingerea invocării Duhului Sfânt, pâinea nedospită, introducerea harului creat, purgatoriul, meritele prisositoare ale sfinţilor, învăţături standard cu privire la mântuire, iar de aici au izvorât învăţături standard despre viaţă, papalitate, „Sfânta” Inchiziţie, indulgenţe, uciderea păcătoşilor din pricina păcatelor lor, iezuitismul, scolasticii, cazuiştii, monarhianismul şi individualismul social de diferite feluri…

Protestantismul? Este copilul loial al papalităţii.

A mers dintr-o erezie într-alta de-a lungul secolelor şi se îneacă încontinuu în feluritele otrăvuri ale erorilor sale eretice. În plus, semeţia papală şi neghiobia „infailibilă” domnesc în chip absolut înlăuntrul ei, ruinând sufletele credincioşilor săi. Mai presus de orice, fiecare protestant este un papă independent atunci când se ajunge la probleme de credinţă. Acest lucru conduce de la o moarte spirituala la alta; şi nu există nici un sfârşit al acestei stări „muribunde”, întrucât o persoană poate suferi nenumărate morţi spirituale (pe parcursul unei vieţi). Întrucât aşa se prezintă lucrurile, nu există nici o ieşire din acest impas pentru ecumenismul catolico-protestant dimpreună cu pseudo-Biserica sa şi pseudo-creştinismul său fără o pocăinţă pornită din adâncul inimii făcută dinaintea Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii Sale Ortodoxe.

Pocăinţa este doctoria pentru orice păcat, medicamentul oferit omului de către singurul Prieten al omului (Hristos). Fără pocăinţă şi fără intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos este inadmisibil şi nefiresc să vorbim despre unificarea „Bisericilor”, despre dialogul dragostei, despre împărtăşania comună (adică despre un potir comun).

Cel mai important lucru dintre toate este acela că trebuie să fii „unit în trup” cu trupul teandric al Bisericii lui Hristos şi prin el să te împărtăşeşti cu sufletul său, Duhul Sfânt, şi să devii moştenitor al binecuvântărilor Dumnezeu-omului Hristos. „Dialogul contemporan al dragostei” care îmbracă forma unui sentimentalism ieftin, este în realitate o negare a sfinţirii mântuitoare a Duhului şi a credinţei în adevăr (II Tes. 2, 13), care este unica „dragoste de adevăr” mântuitoare (I Tes. 2, 10). Esenţa dragostei este adevărul; dragostea vieţuieşte şi înfloreşte în adevăr. Adevărul este inima oricărei virtuţi dumnezeieşti şi prin urmare şi a dragostei. Şi fiecare dintre aceste virtuţi dumnezeieşti predică şi propovăduieşte despre Dumnezeu-omul Iisus care este singura Persoană Care reprezintă întruparea şi chipul Adevărului divin, cu alte cuvinte Pan Adevărul.

Dacă adevărul ar fi altceva decât Dumnezeu-omul Hristos, dacă ar fi gândire, o idee, o teorie, minte, ştiinţă, filosofie, cultură, om, umanitate, lumea sau întregul univers sau oricine sau orice altceva sau toate la un loc, ar fi un lucru minor, insuficient, finit, muritor. Adevărul, însă, este o persoană şi, într-adevăr, persoana Dumnezeu-omului Hristos, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, şi ca atare este nemuritoare şi nesfârşită, veşnică. Aceasta deoarece în Domnul Iisus, Adevărul şi Viaţa au aceeaşi esenţă: ele sunt Adevărul veşnic şi Viaţa veşnică (cf. Ioan 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Iisus Hristos creşte neîncetat prin Adevărul Său în nemărginirea divină. El creşte cu toată fiinţa sa, cu toată mintea sa, cu toată inima şi cu tot sufletul său. Oamenii vieţuiesc în Hristos „ţinând adevărul în iubire”, fiindcă doar în acest fel noi trebuie „să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efeseni 4, 15). Acest lucru este întotdeauna împlinit „împreună cu toţi sfinţii” (Efeseni 3, 18), întotdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă o persoană nu poate creşte în El „Carele este capul” trupului Bisericii, cu alte cuvinte în Hristos, în vreun alt fel.

Să nu ne înşelăm. Există şi „un dialog al falsităţii”, atunci când cei ce discută se mint unii pe alţii în mod conştient sau inconştient. Acest tip de dialog este propriu „tatălui minciunii”, diavolul, „căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Este, de asemenea, un lucru obişnuit pentru colaboratorii săi conştienţi ori inconştienţi să-şi atingă „adevărul” lor cu ajutorul minciunilor atunci când ei vor să-şi împlinească binele lor prin rău. Nu poate exista nici un „dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, acest dialog nu este adevărat şi nu este firesc. Ca atare, porunca Apostolului cere ca „dragostea să fie nefăţarnică” (Romani 12, 9).

Despărţirea şi detaşarea eretico-umanistă faţă de dragostea de adevăr este un semn al lipsei credinţei teandrice, precum şi a pierderii echilibrului şi bunului simţ teandric. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nici nu este calea urmată de Sfinţii Părinţi. Ortodocşii sunt înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr numai „împreună cu toţi sfinţii” şi au proclamat această dragoste teandrică şi mântuitoare pentru lume şi pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu din vremea Apostolilor şi până azi.

Pacifismul umanist, minimalist şi moralist al ecumeniştilor contemporani face doar un singur lucru: aduce la lumină rădăcinile lor umaniste bolnave, cu alte cuvinte filosofia lor bolnavă şi plăpânda lor moralitate „după predania omenească” (Col. 2, 8). Ei ne descoperă criza credinţei lor umaniste, precum şi insensibilitatea lor prezumţioasă faţă de istoria Bisericii, adică faţă de continuitatea sa apostolică şi sobornicească în adevăr şi în har. Iar sfânta, apostolica, patristica gândire îndreptată spre Dumnezeu, precum şi cugetarea îndumnezeită sunt binevestite prin gura Sfântului Maxim Mărturisitorul care rosteşte acest adevăr: „Fiindcă credinţa este temelia lucrurilor care-i urmează, adică nădejdea şi dragostea, care desigur că sprijină adevărul” (PG 90, 1189 A).

Învăţăturile despre erezii ale Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-omului Hristos, formulate prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade spun că adunările eretice nu sunt o Biserică şi nici nu pot fi o Biserică. De aceea, ele nu pot avea Sfintele Taine, mai ales Taina Euharistiei, taina tainelor.

Sfânta Euharistie este totul şi toate în Biserică: chiar Dumnezeu-omul Iisus Hristos, Biserica însăşi şi în general totul cu privire la Dumnezeu-omul Hristo

Cuminecarea interconfesională, adică participarea împreună cu ereticii la Sfintele Taine şi , mai ales, la Sfânta Euharistie, reprezintă cea mai neruşinată trădare a Domnului nostru Iisus Hristos, trădarea lui Iuda. Aceasta reprezintă, mai ales, o blasfemie adusă întregii Biserici celei una a lui Hristos, a Sfintei Tradiţii a Bisericii. Astfel, unul care face aceasta ar trebui să se lipsească de modul de gândire hristic şi de propria conştiinţă faţă de Sfintele Taine, de sfintele lor înţelesuri şi sfintele porunci de a urma această cale.

Mai întâi, ar trebui să ne întrebăm pe ce fel de eclesiologie şi pe ce fel de teologie a Bisericii se bazează „cuminecarea interconfesională”? Aceasta deoarece întreaga teologie ortodoxă nu este fondată şi nu se bazează pe „cuminecarea interconfesională”, ci pe realitatea teandrică a Împărtăşaniei înseşi (cf. I Cor. 1, 9; 10, 16-17; II Cor. 13, 13; Evrei 2, 14; 3, 14; Ioan 1, 3). Ideea cuminecării interconfesionale este contradictorie în ea însăşi şi de neconceput pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească.

Al doilea fapt, cu adevărat un fapt sfânt al credinţei ortodoxe, este următorul: în învăţătura ortodoxă cu privire la Biserică şi Sfintele Taine, cea mai mare şi unica taină este Biserica însăşi, trupul Dumnezeu-omului Hristos, aşa încât ea este singurul izvor şi conţinutul tuturor Sfintelor Taine. În afara acestei taine teandrice a Bisericii, taină peste toate tainele, nu există şi nu pot exista alte „taine”; de aceea, nu poate exista o cuminecare interconfesională a tainelor. Prin urmare, putem vorbi despre Taine în contextul acestei taine atotcuprinzătoare care este Biserica. Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă, ca Trup al lui Hristos, este izvorul şi temelia Tainelor şi nu invers.

Sfintele Taine nu pot fi considerate ca fiind deasupra Bisericii sau studiate în afara Trupului Bisericii. Din această pricină, în acord cu gândirea Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga tradiţie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu recunoaşte existenţa altor taine în afara sa şi nici nu le recunoaş te ca fiind taine, iar omul nu poate primi Sfintele Taine până ce unul ca acesta nu se întoarce de la „Bisericile” eretice, adică de la falsele biserici, prin pocăinţă, la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Până atunci, unul ca acela rămâne în afara Bisericii, neunit cu ea prin pocăinţă şi este, după părerea Bisericii, un eretic şi, prin urmare, se află în afara posibilităţii împărtăşirii mântuitoare, fiindcă „ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (II Cor. 6, 14). Apostolul neamurilor, cu autoritatea pe care a primit-o de la Dumnezeu-omul Hristos, ne dă această poruncă: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3, 10). Cum poate cineva care nu numai că nu-l respinge pe „eretic”, ci I-l ş i dăruieşte pe Domnul Însuşi prin Sfânta Împărtăşanie, zic, cum poate unul ca acesta să facă parte din rândul celor ce împărtăşesc sfânta credinţă teandrică şi apostolică? În plus, iubitul ucenic al Domnului Iisus, apostolul iubirii, ne dă această poruncă: „să nu primiţi în casa voastră” (II Ioan 1, 10) pe cel ce nu crede în întruparea lui Hristos şi nu acceptă învăţăturile evanghelice despre El ca Dumnezeu-om.

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli spune răspicat: „Orice episcop sau preot care se roagă dimpreună cu ereticii să se oprească din slujire, dar dacă unul ca acesta îngăduie ca ereticii să slujească în Biserică, atunci să se caterisească” (cf. Canonului 33 al Sinodului din Laodiceea).

Nu este oare limpede acest canon?

Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli ne arată: „Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga evreilor sau în vreun templu al ereticilor spre a se ruga, unul ca acesta să fie nu numai caterisit, dar şi afurisit”, iar acest lucru este limpede chiar şi pentru mintea cea mai primitivă.

Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli ne spune: „Poruncim ca orice episcop sau preot care acceptă vreun botez al ereticilor sau vreo jertfă de-a lor să fie caterisit; căci în ce fel poate Hristos să se împace cu Veliar sau ce are oare de împărţit credinciosul cu cel necredincios?”.

Este limpede chiar şi pentru un orb că această poruncă ne îndeamnă ca nu numai să nu recunoaştem vreuna dintre tainele ereticilor, ci să le şi socotim nelegitime şi lipsite de har dumnezeiesc. Sfântul Ioan Damaschin, de Dumnezeu înţelepţitul purtător al Sfintei Tradiţii patristice soborniceşti şi apostolice a Bisericii lui Hristos ne arată din inimă faptul că toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Apostoli şi toate sfintele sinoade ale Bisericii ne-au învăţat următorul adevăr teandric: „Pâinea şi vinul nu reprezintă un simbol al trupului şi sângelui lui Hristos (ferească Dumnezeu!); ci însuşi trupul şi sângele Domnului… fiind numite Împărtăşanie, întrucât noi primim dumnezeirea lui Hristos prin intermediul ei. Şi cu adevărat aşa este fiindcă, prin ea, noi ne împărtăşim cu Hristos şi primim Trupul şi dumnezeirea Sa în noi; prin ea, noi ne împărtăşim şi ne unim unul cu celălalt; fiindcă dacă ne împărtăşim dintr-o pâine, noi toţi devenim un trup şi un sânge al lui Hristos şi ne unim unul cu celălalt şi suntem socotiţi a face parte din acelaşi trup cu Hristos. Să ne păzim, deci, cu orice preţ, de a lua împărtăşania de la eretici sau de a le-o oferi acestora. «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Matei 7, 6), ne spune Domnul, ca nu cumva să devenim părtaşi la învăţăturile lor false şi la osândirea lor. Dacă există o astfel de unire cu Hristos şi unul cu altul, atunci cu adevărat ne unim cu toţi cei cu care ne împărtăşim, fiindcă această unire vine în urma unei libere voinţe şi nu fără intervenţia judecăţii noastre. Fiindcă noi toţi suntem un trup, fiindcă noi «toţi ne împărtăşim dintr-o pâine» aşa cum spune dumnezeiescul Apostol” (I Cor. 10, 17); (Sf. Ioan Damaschin, O expunere exactă a credinţei ortodoxe, 4, 13, P.G. 94; c. 1149, 1152, 1153).

Sfântul Teodor Studitul, mărturisitorul neînfricat al adevărurilor teandrice ortodoxe, proclamă către toţi oamenii: „A primi împărtăşanie de la un eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dumnezeu străin te apropie de diavolul.”; (Teodor Studitul P.G. c. 1668c).

După spusele sale, pâinea ereticilor nu este „trupul lui Hristos” (ibid. c. 1597A). Ca atare, „atunci când dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, credincioşii devin un trup; în acelaşi mod împărtăşania eretică împlineşte acelaşi lucru în cazul celor ce se împărtăşesc din ea, făcându-i pe aceştia un trup care este împotriva lui Hristos” (Ibid. c. 1480 CD). În plus, împărtăşania de la eretici nu este pâinea comună, ci otravă care vatămă trupul, întunecând şi înnegrind sufletul (ibid. c. 1189c).

— Părintele Iustin Popovici- CREDINŢA ORTODOXĂ ŞI VIAŢA ÎN HRISTOS

— Traducere: prof. Paul Bălan, Editura BUNAVESTIRE,

„Dacă au amestecat sărbătorile, vor să amestece și credința. Dacă amestecă și credința, ei diluează ortodoxia. Dacă au diluat ortodoxia, s-a stricat sarea pământului. Dacă s-a stricat sarea pământului, praful și pulberea se alege de pământul acesta, pentru că, dacă sarea se va strica, totul se va spurca. Dacă Liturghia se va strica, totul se va nărui, demonii vor avea putere drăcească în lumea aceasta, haosul va veni peste noi, bolile și toate celelalte." — Ieromonah Macarie Banu (extras din Predica din 13 aprilie 2024)

• 🔔 Ieromonah Macarie Banu - extras din predica din 7 aprilie 2024: Este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, Biserica Ortodoxă.

• 🚫 Ieromonah Macarie Banu: Se trece de la acest univers într-un metavers pervers, invers, în care toate se întorc pe dos

„Nu suntem doi plămâni ai bisericii, ortodocși și catolici, căci ei papistașii sunt în erezie. Nu sunt două biserici surori. Este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, Biserica Ortodoxă. Mirele nu are două mirese. Nu amestecați lucrurile! Ei nu au adevărul de credință și totul este formă fără fond. Nu au Tradiția cea adevărată, nu au rânduielile cele adevărate. Nu au Taine, nu au cununie, nu au botez, nu au mirungere, nu au cler, nu au cum să-L aibă pe Hristos Euharistic pe Sfânta Masă." — Ieromonah Macarie Banu (extras din Predica din 7 aprilie 2024)

Obștea Mănăstirii Nașterea Maicii Domnului din s. Răciula, raionul Călărași cu profundă tristețe a aflat despre prezența preasfințitului Ambrozie Muntean, episcop de Bogorodsk, Vicar al Exarhatului Patriarhal pentru Europa Occidentală, de naționalitate moldovean, la „Vecernia” papistașilor în Bologna. Prin prezentul document, obștea Mănăstirii condamnă comuniunea și rugăciunea comună cu ereticii a tuturor membrilor Bisericii Ortodoxe.

Înaltpreasfințitului Petru, Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni

ADRESARE
ÎNALTPREASFINȚIA VOASTRĂ,

Noi, obștea Mănăstirii Nașterea Maicii Domnului din s. Răciula, raionul Călărași, cu tristețe am aflat de pe pagina de Facebook a Mănăstirii Sfântul Ierarh Luca, din Bologna, Italia, că a fost publicat un articol pe pagina de Facebook a Comunității ecumeniste Sant’Egidio, Bologna (26.03.2024), în care, în cadrul unei slujbe papistașe, este prezent și preasfințitul Ambrozie Munteanu, episcop de Bogorodsk, Vicar al Exarhatului Patriarhal pentru Europa Occidentală, de naționalitate moldovean.

Imaginile care îl prezintă pe Preasfințitul Ambrozie alături de papistași la rugăciunea acestora, îmbrățișându-se cu pseudocardinalul papistaș, sunt însoțite de un text în limba italiană în care se spune: „La începutul Săptămânii Sfinte ne-am amintit, în privegherea prezidată de Card. Matteo Zuppi cu participarea unor reprezentanți ecumenici, cei care în ultimii ani și-au oferit viața pentru Evanghelie. „Ei sunt cei care nu au trădat dragostea și au ales să-l urmeze pe Isus, ca Oscar Romero, care a continuat să vorbească”.

Oscar Romero este un pseudoepiscop papistaș din Salvador, care a fost ucis de junta militară din acea țară în timp ce slujea. Invocarea acestui nume, dar și hashtagul „#martiri”, ne dă de înțeles că, în cadrul acelei slujbe de Vecernie, papistașii au comemorat pretinșii lor „martiri”, iar la această comemorare l-au invitat și pe episcopul Ambrozie, a cărui misiune în Europa este să îi țină pe moldovenii din diaspora în dreapta credință, nu să îi inducă în eroare, prin participarea la astfel de slujbe, pentru a crede că papistașii sunt și ei „parte a Bisericii noastre”, „frații noștri” etc.

Considerăm că, prin participarea la această slujbă, episcopul Ambrozie a încălcat sfintele canoane, pe care a jurat la hirotonie să le apere, și și-a deturnat misiunea pentru care a fost trimis să slujească compatrioților ortodocși în diasporă.

Toate canoanele Bisericii Ortodoxe osândesc intrarea episcopilor, clericilor sau laicilor în adunările ereticilor pentru a se ruga cu ei. Canonul 45 apostolic spune că episcopul, presbiterul sau diaconul dacă numai s-a rugat cu ereticii să se afurisească. Canonul 64 apostolic spune același lucru, iar Canonul 33 Laodiceea spune că nu se cuvine a ne ruga cu ereticii și cu schismaticii. Atunci când ierarhii ecumeniști participă la adunări eretice, așa cum a făcut Preasfințitul Ambrozie, de obicei ne argumentează că nu au participat la rugăciuni împreună cu ereticii, ci doar „au asistat la slujbă”. Această încercare „procedurală” de a se sustrage răspunderii canonice ține de o oarecare cazuistică iezuită mai curând, decât de ortopraxie, deoarece cel care intră într-un locaș de cult, nu intră pentru a vizita, ci pentru a se afla în comuniune cu cei ce sunt proprietarii locașului respectiv. Iar cel ce participă la o sărbătoare a unui cult, nu se poate spune că este un turist rătăcit în acel lăcaș, ci că e un participant direct la sărbătoare.

Iar despre interdicția de a serba cu ereticii ne vorbește clar canonul 37 Laodiceea, care interzice rugăciunile, schimbul de daruri între ortodocși și eretici cu ocazia sărbătorilor și orice formă de împreună serbare.

Din relatarea de pe Facebook este evident că papistașii se aflau acolo într-o dublă sărbătoare. Mai întâi serbau ceea ce ei numesc Săptămâna Sfântă, adică ceea ce în Biserica Ortodoxă s-ar numi Săptămâna Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. Apoi, ei serbau așa-zișii lor „martiri”.

Prin participarea unui ierarh ortodox la această Vecernie, se recunoaște existența Săptămânii Patimilor în afara Bisericii, lucru în sine interzis de o altă serie de canoane, care opresc sărbătorirea Sfintelor Paști cu ereticii, și mai ales cu iudeii.

Sensul interdicțiilor impuse de Biserică de a participa la slujbele ereticilor este acela de a nu recunoaște, prin participare, slujbele, tainele, învățătura și cultul ereticilor. Participarea la aceste slujbe, chiar și fără a consluji, exact asta face, aduce o recunoaștere a faptului că și ereticii au Biserică și biserici de cult, că au slujbe, că au Sfinte Paști, că au martiri.

Prin participarea la astfel de sărbătoare se recunoaște existența martirilor în afara Bisericii, încălcându-se canonul 34 Laodiceea, care anatemizează pe acela care părăsește martirii Bisericii lui Hristos și se duce la pseudomartirii ereticilor: „Niciun creștin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos și să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici, căci aceștia sunt străini de Dumnezeu. Deci, cei ce se vor duce la dânșii, să fie anatema”.

Canonistul Balsamon spune că acest canon reia dispozițiile canonului 9, care sancționează cinstirea pseudomartirilor din eroare de către ortodocși, spunând că atunci când pseudomartirii sunt cinstiți „cu deplină dispoziție sufletească” cei ce îi cinstesc să fie anatema.

Ne punem întrebarea: Preasfințitul Ambrozie i-a cinstit pe pseudomartirii papistași din greșeală sau cu deplină dispoziție sufletească? Când a fost invitat la acel eveniment și a acceptat, i s-a spus ce se va întâmpla acolo sau a fost indus în eroare? Dar credincioșii ortodocși moldoveni care l-au văzut pe episcopul lor stând în adunarea eretică ce îi cinstea pe pseudomartiri, îi cinstesc din eroare sau cu deplină dispoziție sufletească?

În primul caz, canonul 9 Laodiceea impune cel puțin oprirea de la slujire și împărtășire a episcopului pentru o perioadă și pocăința acestuia, iar în cazul existenței unei dispoziții sufletești depline în cinstirea pseudomartirilor, anatemizarea.

Toate aceste considerente canonice fac necesară o cercetare disciplinară a episcopului Ambrozie pentru participarea la rugăciune cu ereticii și recunoașterea pseudomartirilor acestora.

Biserica Ortodoxă din Moldova nu împărtășește pseudovalorile ecumenismului, nici acest amestec dintre Ortodoxie și erezie, atât de specific acestei erezii. Poporul ortodox este crescut într-o cultură ortodoxă și așa trebuie să rămână. Din acest motiv, un astfel de derapaj din partea unui episcop al Bisericii noastre trebuie sancționat dur, pentru a se arăta că nu există o predispoziție a conducerii Bisericii de a lăsa credincioșii ortodocși pradă planurilor de asimilare ale papistașilor din diasporă și falsei lor iubiri, cu care îi primesc în lăcașele lor de cult tocmai pentru a le induce ideea eretică potrivit căreia și ei, și noi suntem la fel, suntem „frați” care au unele diferențe de „tradiție bisericească”, dar nicidecum vreo diferență de doctrină. Or, Biserica noastră știe și mărturisește că fosta Biserică a Apusului a apostaziat de la dreapta credință în urmă cu un mileniu, prin adaosuri la mărturisirea dreaptă de credință și prin tot felul de invenții doctrinare, care pun în pericol grav mântuirea celor ce fac parte din actuala adunare papistașă.

Se impune, pentru ca astfel de situații să nu se mai repete nici măcar din eroare, ca ierarhia noastră să catehizeze poporul ortodox cu privire la natura eretică a ecumenismului și a învățăturilor sale, la cuprinsul deciziilor sinodului din Creta, care a oficializat ecumenismul ca formă de relaționare cu cei din afara Bisericii și să afirme public faptul că, Biserica Ortodoxă din Moldova, nu participă la proiectul ecumenist sub niciun aspect, că nu acceptă învățăturile ecumeniste de niciun fel și nu consideră obligatorii pentru viața sa internă niciun un angajament asumat la orice nivel în cadrul acestui dialog ecumenist al falsei iubiri, a cărui finalitate nu poate fi decât diluarea Ortodoxiei și pierderea mântuirii.

„Valorile” la care s-a racordat Preasfințitul Ambrozie în Occident nu pot fi împărtășite de Biserica noastră, fie ea în țară, fie în afara ei, din care motiv, rugăm Înaltpreasfinția Voastră să nu accepte comuniunea liturgică cu episcopul Ambrozie până la pocăința publică a acestuia.

30.03.2024

Stareța Mănăstirii Nașterea Maicii Domnului

Shiegumena Eustolia Rotaru și întreaga obște mănăstirească Această adresare este susținută de 3000 de mireni și preoți din cuprinsul întregii Bisericii Ortodoxe din Moldova

Sursa: https://episcopia-ungheni.md/ro/uncategorized/obstea-manastirii-raciula-condamna-comuniunea-si-rugaciunea-impreuna-cu-ereticii-a-tuturor-membrilor-bisericii-ortodoxe

Din păcate, lupta antiecumenistă din Republica Moldova este doar în cadrul Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove canonice, care aparține de Moscova! Mitropolia Basarabiei, supusă Bucureștiului e obligată să considere Sinodul tâlhăresc din Creta din 2016 ca fiind mare și sfânt!

A vorbi despre Ortodoxie este cu neputinţă pentru cel care nu înțelege puterea dumnezeiască care o însoțește și o definește. Sfântul Grigorie Teologul spunea că ,,a vorbi despre Dumnezeu este cu neputinţă, iar a-L înțelege pe Dumnezeu este și mai cu neputință". Întăriți de Harul dumnezeiesc rostim adeseori cuvânt despre Dumnezeu, conștienți fiind, totodată, că nu vom putea epuiza bogăția covârșitoare a Stăpânului. Iar lucrul acesta ne dă viață și ne împlinește ființial, deasemenea, prin puterea Harului primit. Ce poate fi mai profund în existența noastră, decât revărsarea Harului necreat ce izvorăște din ființa lui Dumnezeu, prin care suntem răscumpărați, înfiați și așezați în proximitatea Preasfintei Treimi. Avem plinătatea Harului în existența noastră, dar, de cele mai multe ori, nu știm să trăim duhovnicește, fiindcă nu am învățat să conlucrăm cu Harul dumnezeiesc. Ortodoxia, însă, ne învață tot ce ne este de folos pentru a ne sfinți viața, și ne oferă modul de existență autentic, benefic omului pentru existența cea bună întru Dumnezeu. Iar toate acestea le dobândim prin Harul Dumnezeului Treimic.

În spațiul apusean, vedem din păcate că s-a alterat învățătura de credință la franco-latinii ieșiți din Biserica Ortodoxă la anul 1054 (NU există Schisma cea Mare, ci ieșirea ereticilor papistași din Biserica cea Una!). Consider că o mare greșeală a franco-latinilor a fost aceea de a considera energia necreată a fi "grație creată". De aici s-a format o prăpastie de netrecut între creat și necreat, latinii căutând să substituie, prin forme lipsite de experiența Bisericii lui Hristos, Adevărul revelat.

Prin această falsă realitate, a "grației create", lumea nicidecum nu se poate sfinți și mântui, fiindcă Dumnezeu nu lucrează printr-o energie de creație ce emană din El. Nicidecum! Ființa necreată izvorăște energie necreată, iar ființa creată se manifestă prin energie creată și se împărtășește de harul necreat al lui Dumnezeu. Pseudo-teologia apuseană, fiindcă s-a lipsit de descoperirea prin Harul necreat și și-a format prin raționamente și silogisme propria gândire, a dezvoltat, ulterior, o adevărată ,,școală a ereziei". Astfel, au apărut în Apus o mulțime de erezii, printre care cele mai cunoscute sunt cele cuprinse în "punctele florentine": primatul papal, Filioque, purgatoriul și azima.

Toate acestea au îndepărtat de la adevăr pe cei care au fost cândva frați ai noștri și au făcut ca Biserica Sobornicească să fie văduvită de întregul Apus. Sfântul Iustin Popovici spunea că primul protestantism l-au avut franco-latinii, când s-au despărțit de Biserica răsăriteană!

Să prețuim Ortodoxia!

Sursa: https://www.facebook.com/claudiu.buza.75/posts/pfbid02wSbYvGNmNTfSFwPqdLoriwUzn9Qe4V3zG1oJZQtY1fsEaymeVjKfi9kPF8FsQyH8l

33 de erezii romano-catolice:

1. Supremaţia papală, sau primatul papal.
2. Infailibilitatea papală sau imposibilitatea de a greşi.
3. Filioque.
4. Purgatoriul.
5. Azima.
6. Maria imaculata sau imaculata concepţie de la Duhul Sfânt a Născătoarei de Dumnezeu.
7. Transubstanţialitatea.
8. Celibatul obligatoriu al preoţilor.
9. Indulgenţele, practicate şi astăzi, secolul 21, principala pricină a naşterii protestantismului lutheran şi calvin, reformaţii.
10. Lumina şi Harul create şi nu necreate.
11. Tezaurul de merite ale Sfinţilor din cer daţi de "papă", păcătoşilor.
12. Inexistenţa Sfintei Proscomidii.
13. Desacralizarea şi neacceptarea împodobirii Sfintelor Veşminte de slujire şi a pereţilor bisericii cu Sfintele Icoane.
14. Desfiinţarea Sfântului Iconostas/Catapeteasmă.
15. Infanţii fără euharistie şi mirungere.
16. Euharistia fără spovedanie.
17. Mirenii nu primesc sângele Domnului, doar trupul, azima în gură.
18. Botezul fără cufundare, ci doar stropire sau turnare.
19. Inovaţia postului, reinventarea lui şi libertinajul postului.
20. Mumii prin conservare, în loc de Sfinte Moaşte.
21. Căsătoria între verişorii primari, cu dispensă episcopală (practică întâlnită în Brazilia, Mexic, america latină)
22. Grandomania construcţiei clădirilor de cult şi prezenţa băncilor, împotriva comuniunii dragostei jertfelnice de coliturghisire.
23. Inovaţia unei liturghii de 40 minute şi repetarea ei, de n ori pe zi pe acelaşi altar.
24. Azima-euharistie în buzunar.
25. Desacralizarea monahismului cu ordine şi apartenenţe (iezuit, benedictin, franciscan, etc.)
26. Holocaustele, genocidele şi crimele împotriva umanităţii: - Cruciadele şi "Sfânta" Inchiziţie, pentru care nimeni nu i-a tras la răspundere niciodată. Ştergerea de pe faţa pământului a 5 civilizaţii: mayaşi, incaşi, azteci, etc. şi jefuirea lor de peste 50.000 de tone de aur, argint şi alte metale şi pietre preţioase.
27. Inovaţia cultului-adorării inimii lui Hristos şi-a Preacuratei.
28. Statuile.
29. Uniaţia şi naşterea ereziei greco-catolicismului sau sincretismul religios.
30. Expansiune şi pază armată şi implicarea în politicile lumii ale episcopul Romei apostaziat şi cardinalilor săi.
31. Inexistenţa succesiunii apostolice, prin auto-exluderea din Biserică în 1054 a episcopului Romei şi alegerea independentă şi privată a următorilor episcopi ai Romei, înafara Bisericii.
32. Încurajarea şi dezvoltarea ecumenismului și nu a ecumenicității.
33. Scolasticismul, sau "teologia" de fier, rece, goală și umedă, implicit fabricarea şi acceptarea oricărei inovații pentru aparenta mântuire.

Nici una din aceste 33 de erezii, nu au existat în primul mileniu, când Apusul nu era căzut, ci sunt inovații apărute odată cu căderea. Și nici unul din acestea nu există în Biserică, în Sfânta Ortodoxie. De aceea nici un eretic nu are har, taine, Duhul Sfânt și mântuire, fiindcă își face propriul lui "creștinism".

Preluat - Ardeleanu Adrian

„O grecilor vrednici de milă, de ce încă rătăciţi şi lepădînd orice nădejde în Dumnezeu căutaţi ajutorul francilor (Europei, n.n)?

Cum de împreună cu întreaga Cetate, care curînd va cădea, pierdeţi Ortodoxia voastră?

Milostiv fii mie Dumnezeule! Aduc mărturie înaintea Ta că sunt nevinovat de această nelegiuire.

O, bieţii de voi care vedeţi ce se-ntîmplă în jurul vostru şi în vreme ce robia vă este tot mai aproape, vă lepădaţi de credinţa părinţilor voştri şi primiţi fărădelegea!

Nu mă voi lepăda nicicînd de tine, iubită Ortodoxie, şi n-am să te ascund Sfîntă Predanie, cîtă vreme duhul meu mai sălăşluieşte în trupul acesta.”

Amin.

• Canonul 45 al Sfinților Apostoli:

  ”Episcopul, prezbiterul sau diaconul dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească.”

• Canonul 64 al Sfinților Apostoli:

  ”Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau ereticilor) spre a se ruga, să se și caterisească și să se și afurisească.”

• ✝️ ÎPS Augustin de Florina: În vremile de apoi diavolul va îmbrăca pe episcopi, le va da mitre, le va da cîrje și le va spune: duceți-vă în Biserică și distrugeți-o.

• ✝️ Schiarhimandritul Nectarie Mulațiotis: În vremurile lui antihrist, creştinii vor fi supuşi la chinuri dintre cele mai crunte şi feroce, pentru a-i obliga să se dezică de credinţa lor

  Preoțimea îl va ajuta pe antihrist, după cum menţionează părintele Haralamb Vasilopoulos în cartea sa despre antihrist, prin faptele lor omeneşti şi duhovniceşti pe care le vor oferi antihristului. Ei vor deveni aliaţii lui antihrist în prigoanele asupra episcopilor credincioşi, asupra preoţilor şi mirenilor. Cu ajutorul autorităţilor bisericeşti, predicile vor fi folosite în scopul pregătirii membrilor Bisericii pentru acceptarea lui antihrist. Şi cei care nu se vor supune ordinelor lui antihrist vor fi supuşi unor chinuri groaznice.

Comportamentul Patriarhului Bartolomeu dezvăluie tot mai multe ambiții papale. În calitate de patriarh, Bartolomeu, susține că este în cele din urmă adevărul, ceea ce este periculos pentru ortodocșii din Ucraina și pentru cei din întreaga lume. În istoria Bisericii Ortodoxe din Ucraina o confuzie este înlocuită de o altă confuzie. Anterior, toată lumea se întreba: cum a putut pronunța Constantinopolul o astfel de nelegiuire? Recunoaște schismaticii ca fiind canonici doar pentru că Petro Poroșenko a cerut acest lucru și ia toate eparhiile ucrainene numai pentru că ierarhii fanarioți le-au dorit atât de mult? Mulți oameni se întreabă: de ce tac Bisericile Locale? De ce nu arată Fanarului încălcarea evidentă a poruncilor Evangheliei și a canoanelor Bisericii? De ce nu se opun Fanarului care uzurpă puterea, care îi aparține numai lui Hristos în Biserică?

Citește articolul în continuare pe siteul aparatorul.md:
https://www.aparatorul.md/de-ce-se-infiltreaza-spiritul-papismului-in-ortodoxie-sub-ochii-nostri-de-ce-tac-bisericile-locale/

📛 Sfântul Sfințit Mucenic Cosma Etolianul (+1779): Pe Papa să-l blestemați, fiindcă el este cauza …