ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

📜 Mărturia Părintelui arhimandrit Ioan Larion Neagoe despre sfințenia Părinților Ioan Iovan și Nil Dorobanțu:

Eram sergent major în termen la Tecuci şi auzisem de minunile de la Vladimireşti, de puterea cuvântului părintelui Ioan Iovan. Am mers acolo într-o permisie de o zi și am rămas surprins de puterea teofanică a locului şi a afluenţei mare de credincioşi.

Părintele Ioan Iovan era în paraclis, cu epitrahilul în gât, într-o strană. Ne-a zis la toți, că eram aproape un pluton: „V-ați hotărât să vă faceți călugări, nu?” - „Da, preacuvioase!” Ne-a zis: „Frate Neagoe, după atâtea luni și zile te eliberezi! Și tu, Paraschiv, ai pe mama ta bolnavă de trei ani și nu o să te lase să mergi la mănăstire. Dacă o asculți și rămâi cu ea acasă, ea moare. Dar dacă mergi la mănăstire, ea se va face sănătoasă.”

Multe minuni s-au întâmplat acolo în anii aceia, se vindecau mulţi bolnavi în timpul Sfintei Liturghii. Unii strigau că văd, alții că pot să se miște. Și eu am fost vindecat de spate acolo. Era un om care striga: „Părinte, părinte, eu am omorât un om!” Părintele Ioan i-a zis: „Este iertare! Te pocăiești?” - „Da!”- a spus omul, căzând în genunchi în lacrimi. A primit dezlegarea și apoi a fost împărtășit. Dar cea mai mare minune a fost că mulţi tineri am luat calea mănăstirii, devenind călugări sau maici. Aici am avut bucuria să ascult la o predică pe părintele Nil Dorobanţu. În anii dinaintea decretului am fost ucenicul părintelui Daniil Sandu Tudor la Rarău. Acesta îl schivnicise la Sihăstria pe părintele Nil şi mi-a povestit o întâmplare frumoasă:

Într-o noapte, părintele Daniil Sandu Tudor, cu părintele Cleopa Ilie şi părintele Nil au traversat munţii, prin Stulpicani, spre Mănăstirea Slatina, ce era atunci mănăstire de călugări. La un moment dat, părintele Nil a zis: „Părinţilor, eu plec, mă grăbesc!” Şi a plecat de lângă ei. Părinţii îl strigau: „Părinte Nil! Părinte Nil!”, dar el dispăruse. Când au ajuns la Slatina, au întrebat unde este părintele. Fraţii le-au spus că venise de trei ore la mănăstire. Avea pe Iisus Hristos în el, se făcea nevăzut. Făcea câte o mie de metanii pe noapte. La masă el scotea un morcov, pătrunjel și mânca. Un mare ascet și un geniu intelectual. El a restaurat monahismul în Moldova, alături de Daniil Sandu Tudor. Am făcut o Sfântă Liturghie cu el. Se simțea un mare har în prezența lui. Un înger pământesc. A fost om, dar era înger!

Mai târziu, mergând să mă închin la moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în gara Iţcani, am coborât şi am văzut un monah retras într-un colţ pe peron, stând pe o bancă. M-am apropiat şi i-am zis: „Blagosloviţi, preacuvioase! De unde veniţi?” - „De la Hristos!” - „Şi unde mergeţi?” - „La Hristos!” - „Părintele Nil Dorobanţu?” - „Eu, eu, păcătosul!”

L-am rugat să îmi răspundă la o frământare interioară. Voiam să fac teologia şi, fiind bolnav de meningită cronică, îmi era frică că nu pot memora. L-am întrebat dacă să-mi urmez gândul. Părintele m-a pus în genunchi, cred că avea epitrahil pe dedesubt, m-a binecuvântat, spunându-mi să merg la Institut la Sibiu. Și așa, cu binecuvântarea lui, fără cărți, am avut mereu numai note mari. De atunci nu l-am mai văzut niciodată, dar îl voi preţui veşnic pentru că s-a rugat pentru mine.

✝️ În celula în care era închis părintele Ioan, adeseori șoaptele rugăciunii încălzeau inimile înghețate de întristare ale deținuților

- Posted in ✝️ Sfinții Închisorilor by

Părintele Arsenie Boca:

"M-au dus într-o celulă de lângă camera mortuară, unde erau încarcerați condamnații la moarte, cei care își așteptau sfârșitul. Acolo am trăit momente de groază. Aveam impresia că sunt închis într-un mormânt. Gura de aerisire era într-o a treia cameră, iar gradul de umiditate atât de ridicat, încât niciodată nu reușeam să-mi usuc prosopul sau batista. Poate și de aceea îi zice Jilava, de la jilăveala simțită până în măduva oaselor. Am rămas consternat și profund impresionat de faptul că lângă mine un condamnat la moarte (deținut politic) a încercat să evadeze. În disperare, a săpat cu mâinile în interiorul celulei, iar pământul îl ducea afară la tinetă, ascuns sub haine. Sărmanul om credea că nu-l vede nimeni, gardianul știa însă totul, dar îl lăsa să continue, până într-o zi când un alt deținut politic i-a comunicat prin Morse să nu se mai chinuie, fiindcă-i descoperit și se distrau pe seama lui. În scurt timp l-au executat prin împușcare în Valea Piersicilor”.

În celula în care era închis părintele Ioan, adeseori șoaptele rugăciunii încălzeau inimile înghețate de întristare ale deținuților. Unul dintre ei, Nicolae Dima își amintește:

„Treceau zilele repede în fortăreața Jilavei. Dimineața începea cu o rugăciune în surdină condusă de părintele Iovan, căruia domnul Blăgoianu îi dădea replica din pat. Duminica se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli. Nu știu prin ce împrejurare reușise să păstreze o cruce de argint, din cele folosite în Biserică. Mai avea o sticlă de vin tonic primită în mod neașteptat de la cabinetul medical și cu ea împărtășea deținuții”.

✝️ Părintele Ioan Iovan: „Părinților, băgați gâtul în jug să scoatem Țara Românească din hău. Nu vom muri până ce nu vom șterge praful care s-a pus în Sfintele Altare”

- Posted in ✝️ Sfinții Închisorilor by

Părintele Mărturisitor Valerian Grecu

— Pe Părintele Arsenie Boca l-ați întâlnit în temniță?

— Când a scăpat părintele Arsenie Boca din închisoare, a trecut pe la noi. Parcă îl văd și acum și a spus așa: „Băieți, pentru că mănăstirile, bisericile nu mai pot da sfinți, veți merge prin temnițe și vă veți face catedrale”. Și a ridicat mâinile în sus: „O, popor ales, nu știi că te așteaptă focul și nenorocirea”. Și a plecat.

Când m-au arestat, mă întrebam: „Chiar numai pentru haină m-au luat? Toate mănăstirile sunt libere”. De la Poarta Albă m-au transferat la Aiud. Acolo am întâlnit diferiți preoți: pe Prea Sfințitul Bartolomeu Anania, pe Părintele Justin Pârvu, pe Părintele Sofian de la București, pe Părintele Calciu. Am avut parte de multe bucurii: slujbe, rugăciuni. [...]

În Aiud, a venit și părintele Ioan Iovan și ne-am bucurat cu toții. Nu îndrăznea nimeni să facă Liturghie la Aiud. A făcut părintele Ioan și ne-a împărtășit pe toți. După patru luni de zile, toți care aveam 25 de ani de condamnare au fost duși la lanțuri. Părintele Ioan a luat un lanț cu două inele, l-a sărutat, l-a închinat și când i l-au fixat, au dat cu ciocanul și i-au prins carnea. Și l-au suit în dubă să-l ducă de la penitenciar până la gară. Și 1 km. A mers pe jos până la gară. Și părintele Ioan nu mai putea să pășească că era lanțul scurt. Iar când i-a dat ofițerul o cizmă: „Mișcă, banditule!”, părintele Ioan s-a întors și a spus: „Domnul și Maica Domnului nostru Iisus să-ți ierte toate păcatele și pe acesta”. Și acela a amuțit.

La gară ne-au despărțit și pe mine m-au dus iar la Poarta Albă. Acolo mureau în fiecare zi. Acolo era foamete mare. Mămăliga nu puteai să o mănânci că era stricată. Au murit 80.000 în Balta Mare. Au ucis sufletele, dar trupurile sunt în cer. Din Colonie am ajuns la Gherla. Unii dintre deținuți am făcut grevă și am spart obloanele și am strigat: „Vrem asistență medicală!”. Din alt dormitor: „Vrem pachete. Vrem vorbitor!”. Și au venit cu injectoare cu apă și ne-au înecat cu apă, ne-a pus cu burta la pământ. După greva asta, mâncarea s-a mai îmbunătățit puțin.

Părintele Ioan era la zarcă pentru că făcea mereu slujbe. Când trecea câte un mort, făcea parastas pentru sufletul lui. Părintele Ioan s-a îmbolnăvit de plămâni la zarca de la Gherla. Și a venit o inspecție pe când părintele era într-un lac de sânge. Voiau să vadă cum stau deținuții. Comandantul Goiciu a ocolit celula părintelui Ioan. Și i s-a ordonat: „Dă drumul aici!”. Când au deschis, părintele zăcea nemișcat în lac de sânge. În lacul acesta de sânge părintele a avut un vis. Cum? A venit Mântuitorul și l-a întrebat: „Vrei să o vezi pe mama ta?”. Și a văzut-o pe mama lui îmbrăcată în alb, cu flori în mâini. Părintele Ioan și-a dat seama că mama lui a murit. Inspectorul a strigat: „De ce nu l-ați omorât? Puneți imediat duba și duceți-l la Văcărești!”. L-au dus la Văcărești. Era cu o coastă frântă care puroia. Acolo a scris maicilor de la Vladimirești următoarele: „Dragele mele, era și firesc ca mănăstirea noastră să fie desființată de Ana și Caiafa zilelor noastre, precum și de Pilatul nostru comunist, al anilor antihrist. Dar să nu uităm, să credem cu resemnare că după Vinerea Patimilor va veni Învierea de mâine, că Domnul a spus: «Bobul de grâu de nu va cădea, roadă nu va da». Bobul de grâu va putrezi un timp (40 de ani), dar va câștiga țara prin rugăciuni și chinuri. Puținul aluat crește toată frământătura”. Înainte să-l aresteze, părintele Ioan ținuse o predică în trapeză și a zis așa: „Dragele mele, eu plec, mă duc. Să fiți unite! Dezbinarea și ura sunt uneltele diavolului. Să aveți dragoste multă!”.

La Gherla, s-a făcut o înviere așa de frumoasă! Și văzând că ne bucurăm, călăii ne-au scos afară în pielea goală, ne-au bătut și apoi ne-au băgat în dormitor și ne dădeau cu ciocanele în cap. Eu nu mai simt acele momente ca atunci, de 30 de ani de când sunt în libertate. Pe timpul prigoanei oamenii se furișau și veneau la biserică, iar astăzi lucrează în ziua de Înviere.

Când am fost în Bărăgan, mâncam cartofii cruzi, rădăcini de papură, pepeni furajeri cu coajă cu tot. Au fost deținuți care își mâncau cureaua. Eram 2000. Acolo am întâlnit un băiat, Gavrilă pe care l-am întrebat: „Ce vrei să faci când ai să scapi de aici?”. Și el mi-a zis: „Părinte, eu l-am avut duhovnic pe părintele Florea Mureșanu care a murit la Aiud. Sunt ucenicul lui și vreau să mă fac preot celib”. În Colonie am găsit niște versuri și le-am scris pe un carton. Când am scris ultima frază, am avut un control. Și am băgat sub saltea toate versurile, dar m-au prins, mi le-au luat și m-au dus la interogatoriu: „De unde le ai? Spune ca să scapi”. „Le-am copiat de la un domn” și n-am spus. M-au băgat într-o celulă unde era un pat de fier și un frig cumplit că era după Sf. Nicolae. Și mi-am zis: „Maica Domnului, ce mă fac? Nici versurile nu le-am învățat și simt că mă prăpădesc aici”. Și am început să mă rog la sfinți. Am avut multă evlavie la Sf. Spiridon, la Sf. Nicolae și la Sf. Mina. În fiecare seară îmi aruncau câte trei căldări de apă ca să nu mă pot culca nici pe ciment. Și am stat pe vine vreo trei nopți și am găsit un cui și am scris versurile cu el. La un moment dat, m-a ajuns așa o oboseală că am luat capacul de la tinetă, m-am pus în apa aia și așa de bine am dormit!… Aveam conștiința împăcată: „Doamne, pentru Tine sufăr”. Dacă viermele conștiinței te roade, nu poți dormi. Să ne împăcăm cu conștiința! „Împacă-te cu pârâșul tău acum cât ești pe cale”. Am văzut oameni care au făcut crime odioase și nu puteau dormi. Ne zgâlțâiau patul când visau urât. O boală o duci, dar mustrările conștiinței care te roade sunt ca focul iadului.

Când ne-au eliberat, ne-au dus la reeducare. Erau vreo 40 de ofițeri care mi-au spus: „Uite, care e treaba. Dai declarație că termini cu popia, te căsătorești și trăiești în colectiv”. Zic: „Domnule, eu sunt român, sunt creștin din mamă creștină. Nu-mi trădez credința și neamul meu”. Iar ei: „Dar noi nu suntem români?”. „Nu știu ce fel de români sunteți”. Și s-au uitat la mine crunt, au închis plicul cu declarația mea și m-au trimis să mă prezint cu el la Securitate la camera 21. Când a desfăcut plicul, comandantul Hulea Nicolae mi-a zis: „Măi, călugăre, tu o să mai faci pușcărie! Tu n-ai ieșit reeducat”. „Păi, cum să-mi trădez credința și neamul?”.

M-au eliberat, ne-au eliberat pe toți și ne-am găsit cu părintele Ioan. Părintele avea capul cât o minge, era negru, slab, cu ochii duși în fundul capului și când m-a văzut, m-a îmbrățișat. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Cine suferă pentru Dumnezeu cu răbdare, e mai mare ca unul care înviază morții”.

După 1964, am fost pârât din nou și am făcut iarăși închisoare cu Părintele Calciu, cu elita neamului nostru. Ne-au băgat în baza art. 153, ne-au judecat la urgență. Ne scoteau la muncă cu borfașii. Era și părintele Ioan care a spus: „Domnule comandant, mă lăsați să vorbesc? Sunt băieții mei”. „Da, părinte”. Și părintele ne-a spus așa: „Dragii mei, pentru că n-ați căpătat un dar de la Dumnezeu, înseamnă că n-am suferit îndeajuns pentru El. Nu veți fi cu mine. Veți merge unde au fost apele mari, în Sibiu, la Dumbrăveni (au fost ape mari de 8 m. acolo; a murit lume multă). Acolo veți fi duși”. Și după ce ne-a făcut dezlegarea, ne-a zis: „Mă cutremur eu ce dar primiți. Veți fi trâmbița mea. Și nu vă îndoiți, că Hristos vă ține!”. Eu i-am iertat pe toți care m-au bătut. L-am iertat și pe anchetatorul meu care mai trăiește încă la Tecuci și care m-a scuipat de 7 ori în gură, spunând că mă împărtășește și mi-a ars cărțile. Eu îi binecuvintez pe călăii care mi-au distrus sănătatea, dar mi-au înzdrăvenit sufletul. Mă rog pentru călăii care m-au băgat în închisoare. Mă rog la Măicuța Domnului cu cuvintele mele și mă bucur că m-a salvat și regret că n-am rămas acolo, la ce văd acuma.

Suferința a născut sentimentul religios. Noi nu am simțit închisoarea ca pe închisoare. Am simțit-o ca pe mănăstire. După ce a fost eliberat, părintele Ioan a fost trimis la Plumbuita. Acolo ținea niște predici care deranjau și au hotărât să-l trimită mai la unguri, la Recea. Și la ultima predică de la Plumbuita, părintele Ioan a spus așa: „Dragii mei, plec de la plumb la rece. Și îi curgeau lacrimile șiroaie”. Eu aveam ciroză pe atunci. Un preot din Vaslui a făcut închisoare cu mine și a scăpat. Și a început să facă o bisericuță, dar nu a putut să o ducă la capăt. S-a dus la părintele Ioan de la Recea: „Părinte, veniți la Vaslui să țineți o predică, ca să termin biserica”. Și a zis că vine. Preotul a anunțat și m-am dus și eu. Au venit 200 de preoți acolo ca să-l vadă pe părintele Ioan. Și a început așa: „Blestemata de Securitate a ucis 80.000 numai în Balta Mare. Să nu mai facă ce a făcut!”. Și apoi s-a adresat preoților: „Părinților, băgați gâtul în jug să scoatem Țara Românească din hău. Nu vom muri până ce nu vom șterge praful care s-a pus în Sfintele Altare”.

După ce am ieșit din închisoare, m-am întâlnit cu un călugăr de-al meu de la Sihastru, pe care nu l-am văzut de 50 de ani. El știa că eu sunt mort. Antonie îl cheamă. Și l-am întrebat: „Părinte, ce mai știi de părintele Valerian?”. „Măi, e mort, a murit”. „Dar ce ascultări avea?”. „Era bucătar. Făcea o mâncare bună!…”. „Câți ani ai, părinte?”. „92”. „Dacă îl vezi?”. „Da’ nu se poate, că a murit”. După o oră de discuții, i-am spus cine sunt. Ne-am îmbrățișat. Am trăit niște bucurii rupte din Grădina Maicii Domnului. Mâine, dacă mă duc la Domnul, sunt fericit.


✝️ Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist →

- Posted in ✝️ Sfinții Închisorilor by

Părintele Ioan Iovan s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criș, județul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. Ne dăm seama că a crescut într-un mediu spiritual sănătos, punându-se temelie pentru ceea ce va deveni mai târziu.

Părintele Ioan Iovan de la Recea

A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată „Sfânta Euharistie şi viaţa mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie.

Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului, va fi călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit, cu binecuvântarea necesară, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de baştină, dar şi omul căruia i se asemăna prin râvnă pentru Biserică şi intransigentă faţă de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea în condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţă.

În cei şapte ani de slujire la Vladimireşti a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, întemeiată pe deasă împărtăşanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură şi Tradiţie, deşi unii l-au răstălmăcit, iar alţii l-au împlinit fără discernământ.

Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească ce se năştea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca şi ţintă diminuarea fenomenului religios. Aşa au început şicanările. Se făcea propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate a credincioşilor, erau restrânse drepturile şi libertăţile religioase.

În aceste condiţii, Părintele Ioan, fire dârză, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: „partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă”.1

Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Părintelui Ioan şi caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte, dată în prima instanţă, s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici.

A trecut prin mai multe penitenciare, îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Şi aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonita, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. De la Văcăreşti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.

Următorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Iar apoi deţinuţii cei mai „periculoşi”, după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud.

Se ducea aici, ca şi-n alte închisori, o campanie asiduă de „reeducare”, folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Cei care datorită torturilor cedau psihic şi fizic şi se ”reeducau”, lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele loan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt.

Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de „reeducare”, le citea recalcitranţilor declaraţiile celor ce s-au „reeducat”. Nici aceia nu pot fi judecaţi. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste ştie ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele loan să citească din „Biblia hazlie”. Bineînţeles că n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost că l-a transferat la Zarcă, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Această secţie a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede.

Printre alte personalităţi duhovniceşti din ţară, la Aiud l-a întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae, teologul nostru mare. „Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vârfurilor intelectualităţii româneşti de către regimul comunist”.2

Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan în viaţă, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-şi domiciliul în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. În această perioadă frământată, şi de ținere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod, care l-a prezentat Sfântului Sinod şi l-a susţinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuită din Bucureşti. Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin jertfa tinerilor martiri în 1989.

În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe Părintele Ioan şi văzând că doreşte să înceapă o lucrare duhovnicească şi misionara, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat, împreună cu dânsul a venit şi Maica Stareţă Cristina Chichernea.

I-am îndemnat să meargă la Recea, judeţul Mureş, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuţă şi o clădire. Cei doi le-au definitivat şi mănăstirea şi-a început activitatea. În 1992 s-a construit un altar de vară şi o clopotniţă. În 1993 a început construirea cetăţii manăstireşti propriu-zise, iar în 1995 construirea, bisericii. Unicitatea acestei biserici de mănăstire constă în faptul că toată pictura este în mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei, Petru al VII-lea, dimpreună cu Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist au sfinţit biserica mănăstirii, înconjuraţi de mulţi ierarhi şi preoţi, şi peste douăzeci de mii de credincioşi.

Lucrarea duhovnicească desfăşurată aici de Părintele Ioan este una bună. Bun e şi contextul în care se afla, departe de Vladimireşti, şi concursul pe care îl dă atât stareţa, cât şi Părintele Profesor Ilie Moldovan.

Nădăjduim că apusul vieţii lui va fi încununat de Dumnezeu cu bucuria lucrului bine făcut şi cu o obşte puternic angajată în trăirea voturilor monahale şi în slujire.

Sursa și continuarea: https://fericiticeiprigoniti.net/parintele-ioan-iovan-de-la-recea

🙏 Părintele Ioan Iovan: E mai scumpă dragostea Maicii Domnului faţă de noi decât toată averea, toate rangurile, toată sănătatea şi tot ce este pe pământ de mare preţ

- Posted in 🪷 Maica Domnului nostru Iisus Hristos by

Să fii prietenul lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, nu-i puțin lucru!

enter image description here
Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Mănăstirea Rohia

"Către Născătoarea de Dumnezeu să alergăm toți cei ce suntem în necazuri, nenorociri și nevoi - și să cădem înaintea Sfintei sale icoane cu credință zicând din adâncul sufletului: Auzi grabnic rugăciunea noastră, Fecioara, ceea ce te-a numit “Grabnic ajutătoare” - căci, pe ține, noi, robii tăi te avem întru nevoi gata ajutătoare."


"E mai scumpă dragostea Maicii Domnului faţă de noi decât toată averea, toate rangurile, toată sănătatea şi tot ce este pe pământ de mare preţ. Amin! Închipuie-ți să ai avocat pe Maică Domnului! Eu vi-l recomand." - Părintele Ioan Iovan