— Pe Părintele Arsenie Boca l-ați întâlnit în temniță?
— Când a scăpat părintele Arsenie Boca din închisoare, a trecut pe la noi. Parcă îl văd și acum și a spus așa: „Băieți, pentru că mănăstirile, bisericile nu mai pot da sfinți, veți merge prin temnițe și vă veți face catedrale”. Și a ridicat mâinile în sus: „O, popor ales, nu știi că te așteaptă focul și nenorocirea”. Și a plecat.
Când m-au arestat, mă întrebam: „Chiar numai pentru haină m-au luat? Toate mănăstirile sunt libere”. De la Poarta Albă m-au transferat la Aiud. Acolo am întâlnit diferiți preoți: pe Prea Sfințitul Bartolomeu Anania, pe Părintele Justin Pârvu, pe Părintele Sofian de la București, pe Părintele Calciu. Am avut parte de multe bucurii: slujbe, rugăciuni. [...]
În Aiud, a venit și părintele Ioan Iovan și ne-am bucurat cu toții. Nu îndrăznea nimeni să facă Liturghie la Aiud. A făcut părintele Ioan și ne-a împărtășit pe toți. După patru luni de zile, toți care aveam 25 de ani de condamnare au fost duși la lanțuri. Părintele Ioan a luat un lanț cu două inele, l-a sărutat, l-a închinat și când i l-au fixat, au dat cu ciocanul și i-au prins carnea. Și l-au suit în dubă să-l ducă de la penitenciar până la gară. Și 1 km. A mers pe jos până la gară. Și părintele Ioan nu mai putea să pășească că era lanțul scurt. Iar când i-a dat ofițerul o cizmă: „Mișcă, banditule!”, părintele Ioan s-a întors și a spus: „Domnul și Maica Domnului nostru Iisus să-ți ierte toate păcatele și pe acesta”. Și acela a amuțit.
La gară ne-au despărțit și pe mine m-au dus iar la Poarta Albă. Acolo mureau în fiecare zi. Acolo era foamete mare. Mămăliga nu puteai să o mănânci că era stricată. Au murit 80.000 în Balta Mare. Au ucis sufletele, dar trupurile sunt în cer. Din Colonie am ajuns la Gherla. Unii dintre deținuți am făcut grevă și am spart obloanele și am strigat: „Vrem asistență medicală!”. Din alt dormitor: „Vrem pachete. Vrem vorbitor!”. Și au venit cu injectoare cu apă și ne-au înecat cu apă, ne-a pus cu burta la pământ. După greva asta, mâncarea s-a mai îmbunătățit puțin.
Părintele Ioan era la zarcă pentru că făcea mereu slujbe. Când trecea câte un mort, făcea parastas pentru sufletul lui. Părintele Ioan s-a îmbolnăvit de plămâni la zarca de la Gherla. Și a venit o inspecție pe când părintele era într-un lac de sânge. Voiau să vadă cum stau deținuții. Comandantul Goiciu a ocolit celula părintelui Ioan. Și i s-a ordonat: „Dă drumul aici!”. Când au deschis, părintele zăcea nemișcat în lac de sânge. În lacul acesta de sânge părintele a avut un vis. Cum? A venit Mântuitorul și l-a întrebat: „Vrei să o vezi pe mama ta?”. Și a văzut-o pe mama lui îmbrăcată în alb, cu flori în mâini. Părintele Ioan și-a dat seama că mama lui a murit. Inspectorul a strigat: „De ce nu l-ați omorât? Puneți imediat duba și duceți-l la Văcărești!”. L-au dus la Văcărești. Era cu o coastă frântă care puroia. Acolo a scris maicilor de la Vladimirești următoarele: „Dragele mele, era și firesc ca mănăstirea noastră să fie desființată de Ana și Caiafa zilelor noastre, precum și de Pilatul nostru comunist, al anilor antihrist. Dar să nu uităm, să credem cu resemnare că după Vinerea Patimilor va veni Învierea de mâine, că Domnul a spus: «Bobul de grâu de nu va cădea, roadă nu va da». Bobul de grâu va putrezi un timp (40 de ani), dar va câștiga țara prin rugăciuni și chinuri. Puținul aluat crește toată frământătura”. Înainte să-l aresteze, părintele Ioan ținuse o predică în trapeză și a zis așa: „Dragele mele, eu plec, mă duc. Să fiți unite! Dezbinarea și ura sunt uneltele diavolului. Să aveți dragoste multă!”.
La Gherla, s-a făcut o înviere așa de frumoasă! Și văzând că ne bucurăm, călăii ne-au scos afară în pielea goală, ne-au bătut și apoi ne-au băgat în dormitor și ne dădeau cu ciocanele în cap. Eu nu mai simt acele momente ca atunci, de 30 de ani de când sunt în libertate. Pe timpul prigoanei oamenii se furișau și veneau la biserică, iar astăzi lucrează în ziua de Înviere.
Când am fost în Bărăgan, mâncam cartofii cruzi, rădăcini de papură, pepeni furajeri cu coajă cu tot. Au fost deținuți care își mâncau cureaua. Eram 2000. Acolo am întâlnit un băiat, Gavrilă pe care l-am întrebat: „Ce vrei să faci când ai să scapi de aici?”. Și el mi-a zis: „Părinte, eu l-am avut duhovnic pe părintele Florea Mureșanu care a murit la Aiud. Sunt ucenicul lui și vreau să mă fac preot celib”. În Colonie am găsit niște versuri și le-am scris pe un carton. Când am scris ultima frază, am avut un control. Și am băgat sub saltea toate versurile, dar m-au prins, mi le-au luat și m-au dus la interogatoriu: „De unde le ai? Spune ca să scapi”. „Le-am copiat de la un domn” și n-am spus. M-au băgat într-o celulă unde era un pat de fier și un frig cumplit că era după Sf. Nicolae. Și mi-am zis: „Maica Domnului, ce mă fac? Nici versurile nu le-am învățat și simt că mă prăpădesc aici”. Și am început să mă rog la sfinți. Am avut multă evlavie la Sf. Spiridon, la Sf. Nicolae și la Sf. Mina. În fiecare seară îmi aruncau câte trei căldări de apă ca să nu mă pot culca nici pe ciment. Și am stat pe vine vreo trei nopți și am găsit un cui și am scris versurile cu el. La un moment dat, m-a ajuns așa o oboseală că am luat capacul de la tinetă, m-am pus în apa aia și așa de bine am dormit!… Aveam conștiința împăcată: „Doamne, pentru Tine sufăr”. Dacă viermele conștiinței te roade, nu poți dormi. Să ne împăcăm cu conștiința! „Împacă-te cu pârâșul tău acum cât ești pe cale”. Am văzut oameni care au făcut crime odioase și nu puteau dormi. Ne zgâlțâiau patul când visau urât. O boală o duci, dar mustrările conștiinței care te roade sunt ca focul iadului.
Când ne-au eliberat, ne-au dus la reeducare. Erau vreo 40 de ofițeri care mi-au spus: „Uite, care e treaba. Dai declarație că termini cu popia, te căsătorești și trăiești în colectiv”. Zic: „Domnule, eu sunt român, sunt creștin din mamă creștină. Nu-mi trădez credința și neamul meu”. Iar ei: „Dar noi nu suntem români?”. „Nu știu ce fel de români sunteți”. Și s-au uitat la mine crunt, au închis plicul cu declarația mea și m-au trimis să mă prezint cu el la Securitate la camera 21. Când a desfăcut plicul, comandantul Hulea Nicolae mi-a zis: „Măi, călugăre, tu o să mai faci pușcărie! Tu n-ai ieșit reeducat”. „Păi, cum să-mi trădez credința și neamul?”.
M-au eliberat, ne-au eliberat pe toți și ne-am găsit cu părintele Ioan. Părintele avea capul cât o minge, era negru, slab, cu ochii duși în fundul capului și când m-a văzut, m-a îmbrățișat. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Cine suferă pentru Dumnezeu cu răbdare, e mai mare ca unul care înviază morții”.
După 1964, am fost pârât din nou și am făcut iarăși închisoare cu Părintele Calciu, cu elita neamului nostru. Ne-au băgat în baza art. 153, ne-au judecat la urgență. Ne scoteau la muncă cu borfașii. Era și părintele Ioan care a spus: „Domnule comandant, mă lăsați să vorbesc? Sunt băieții mei”. „Da, părinte”. Și părintele ne-a spus așa: „Dragii mei, pentru că n-ați căpătat un dar de la Dumnezeu, înseamnă că n-am suferit îndeajuns pentru El. Nu veți fi cu mine. Veți merge unde au fost apele mari, în Sibiu, la Dumbrăveni (au fost ape mari de 8 m. acolo; a murit lume multă). Acolo veți fi duși”. Și după ce ne-a făcut dezlegarea, ne-a zis: „Mă cutremur eu ce dar primiți. Veți fi trâmbița mea. Și nu vă îndoiți, că Hristos vă ține!”. Eu i-am iertat pe toți care m-au bătut. L-am iertat și pe anchetatorul meu care mai trăiește încă la Tecuci și care m-a scuipat de 7 ori în gură, spunând că mă împărtășește și mi-a ars cărțile. Eu îi binecuvintez pe călăii care mi-au distrus sănătatea, dar mi-au înzdrăvenit sufletul. Mă rog pentru călăii care m-au băgat în închisoare. Mă rog la Măicuța Domnului cu cuvintele mele și mă bucur că m-a salvat și regret că n-am rămas acolo, la ce văd acuma.
Suferința a născut sentimentul religios. Noi nu am simțit închisoarea ca pe închisoare. Am simțit-o ca pe mănăstire. După ce a fost eliberat, părintele Ioan a fost trimis la Plumbuita. Acolo ținea niște predici care deranjau și au hotărât să-l trimită mai la unguri, la Recea. Și la ultima predică de la Plumbuita, părintele Ioan a spus așa: „Dragii mei, plec de la plumb la rece. Și îi curgeau lacrimile șiroaie”. Eu aveam ciroză pe atunci. Un preot din Vaslui a făcut închisoare cu mine și a scăpat. Și a început să facă o bisericuță, dar nu a putut să o ducă la capăt. S-a dus la părintele Ioan de la Recea: „Părinte, veniți la Vaslui să țineți o predică, ca să termin biserica”. Și a zis că vine. Preotul a anunțat și m-am dus și eu. Au venit 200 de preoți acolo ca să-l vadă pe părintele Ioan. Și a început așa: „Blestemata de Securitate a ucis 80.000 numai în Balta Mare. Să nu mai facă ce a făcut!”. Și apoi s-a adresat preoților: „Părinților, băgați gâtul în jug să scoatem Țara Românească din hău. Nu vom muri până ce nu vom șterge praful care s-a pus în Sfintele Altare”.
După ce am ieșit din închisoare, m-am întâlnit cu un călugăr de-al meu de la Sihastru, pe care nu l-am văzut de 50 de ani. El știa că eu sunt mort. Antonie îl cheamă. Și l-am întrebat: „Părinte, ce mai știi de părintele Valerian?”. „Măi, e mort, a murit”. „Dar ce ascultări avea?”. „Era bucătar. Făcea o mâncare bună!…”. „Câți ani ai, părinte?”. „92”. „Dacă îl vezi?”. „Da’ nu se poate, că a murit”. După o oră de discuții, i-am spus cine sunt. Ne-am îmbrățișat. Am trăit niște bucurii rupte din Grădina Maicii Domnului. Mâine, dacă mă duc la Domnul, sunt fericit.
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ