“Fiecare are relaţia lui cu Dumnezeu. Nu există un şablon prin care să se mântuiască oamenii.

Toţi suntem păcătoşi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toţi suntem în lipsă.

Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici.

Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeşte cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească.

Şi dacă ajungem să înţelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuţi, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viaţă, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căinţă, şi Dumnezeu ne va ierta îndată.”

— Părintele Sofian Boghiu

”În închisorile comuniste era nevoie și de mine ca, împreună cu frații noștri români, să suferim cu toții urgia venită asupra țării.

Fie, Doamne, suferința noastră, ca un canon pentru păcatele noastre, dar și ca o jertfă adusă pentru iertarea păcatelor neamului românesc și pentru binecuvântarea dumnezeiască asupra întregii noastre țări!”

— Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim (prăznuit pe 14 septembrie)

Am primit scrisorile dumneavoastră, în care vă revoltaţi împotriva dezmăţului şi a corupţiei din viaţa societăţii româneşti. Ştiţi care este cauza acestei stări din viaţa ţării noastre? Sunt roadele comunismului, care a lucrat cu toate mijloacele posibile la îmbolnăvirea sufletului românesc la toate vârstele. Această catehizare ateistă a durat 50 de ani. Libertatea de după Revoluţie a continuat cu necredinţa, cu pofta de îmbogăţire, cu egoismul, cu sărăcia şi boala, şi păcatul.

Un om gol de credinţă, materialist şi plin de patimi, are nevoie de timp şi de lucrare pozitivă asupra lui ca să se schimbe şi să devină un om cu respect faţă de cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl găseşte în Sfânta Scriptură şi în sfintele Biserici. Are nevoie de timp ca să devină un om conştient de faptele sale şi ca să fie convins că viaţa aceasta nu este veşnică şi că urmează viaţa de dincolo, în care vom da seama de tot ceea ce am făcut. Să convingi un singur om înrăit să devină un om de omenie este foarte greu. Dar să schimbi o ţară întreagă?! Vă daţi seama că este mult mai greu.

Ierarhia noastră nu este absentă de la această chemare misionară şi face multe eforturi de îmbunătăţire a vieţii creştine – prin scris, prin predici, prin spovedanie şi împărtăşanie, dar nu este de ajuns. Ar trebui ca şi conducerea laică a statului să intervină, colaborând cu Biserica. Din păcate, nu se întâmplă aşa. Avortul, homosexualitatea şi alte fenomene pierzătoare sunt lăsate libere, sunt încurajate prin diverse măsuri politice. Posturile de televiziune, filmele pornografice se întrec în a promova desfrânarea şi alte patimi sau încearcă să discrediteze Biserica şi învăţătura creştină. Astfel, unii zidesc şi alţii dărâmă, creând confuzie şi haos.

Trebuie multă stăruinţă în bine şi multă rugăciune din partea celor credincioşi cu adevărat – care sunt puţini, în comparaţie cu mulţimea rătăcită. Trebuie să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu să ne ajute în lucrarea grea de întoarcere a oamenilor către adevărata lor menire.

O mare primejdie pentru Biserică şi pentru ţară sunt sectele. Ele luptă împotriva Bisericii şi a dreptei credinţe, împotriva Maicii Domnului, împotriva crucii şi a icoanelor. Sectele s-au înmulţit după Revoluţie şi ele, de asemenea, creează confuzie în viaţa credincioşilor.

Nu este cazul să vă spun prea multe lucruri despre starea actuală a societăţii româneşti, întrucât le vedeţi şi le ştiţi şi dumneavoastră.

Datoria fiecăruia dintre noi este să ducem o viaţă după voia lui Dumnezeu şi să-i ajutăm pe cei din jurul nostru să ducă o viaţă creştinească, spre folosul lor sufletesc. Să-i ajutăm pe semenii noştri, mai ales că mulţi dintre ei au uitat că mai au şi suflet şi că viaţa nu se opreşte pe pământ, în groapa de la cimitir, ci continuă în veşnicie. Iertaţi-mă, poate că răspunsul meu la scrisoarea dumneavoastră este prea lung şi poate insuficient. Totuşi, eu aşa văd starea în care ne aflăm.

Vă doresc numai bine.

Arhimandrit Sofian Boghiu

3 iunie 1999

Sursa: Crina Palas @ Familia Ortodoxa

Părintele Sofian Boghiu (1912 - 2002) trecut la Domnul la data de 14 Septembrie 2002

Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea, că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos, Dumnezeul nostru.

Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului este primul praznic împărătesc din anul bisericesc, care începe la 1 septembrie, dar și prima zi de preacinstire a Născătoarei de Dumnezeu din cadrul acestuia. Din punct de vedere istoric, sărbătoarea s-a fixat cu prilejul sfințirii unei biserici din Ierusalim, la începutul secolului al V-lea, între anii 431 și 451, deci între cele două sinoade ecumenice, de la Efes și Calcedon, care au dezbătut și clarificat problema mariologică.

Noi trebuie să știm că Maica Domnului este mamă. Și nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toți cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poți sta aici, să vii acasă, că ai unde veni...” Apoi, să știți că Maica Domnului zice tot așa către noi!

Arhanghelul Gavriil a binevestit lui Ioachim și Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicând către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naște pe fiica cea prea binecuvântată și se va chema numele ei Maria”.

Domnul, Cel ce locuiește în Cer, vrând să Se arate pe pământ și să viețuiască cu oamenii, mai întâi a pregătit loc de sălășluirea slavei Sale, pe Preacurata Maică Să. Pentru că este obicei la împărați ca mai înainte să-și pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Și, precum palatele împăraților pământești se zidesc de prea înțelepții lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase și mai desfătate decât alte locuințe omenești, a trebuit a se zidi așa și palatul cerescului împărat al slavei.

În Legea veche, când a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusalim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înțeleptul lucrător Hiraam, care era meșter renumit și plin de înțelepciune și de știință, ca să săvârșească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru și chiparos, care se aduceau din Liban, și din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereți, și nenumărate feluri de pomi și de flori. Deci, avea și lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulțimea poporului lui Israel. Și a venit întru ea slava Domnului în foc și în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuiește în biserici făcute de mâini omenești. „Ce casă îmi veți zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?” Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mână, pe Preacurată, Prea Binecuvântată Fecioara Maria. Și de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înțelepți, adică de însăși înțelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Înțelepciunea și-a zidit ei însăși casă”. Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înțelepciunea lui Dumnezeu sunt fă-cute bune și desăvârșite. Iar de vreme ce palatul cel însuflețit l-a zidit înțelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvârșita casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată și neîntinată cămară; neprihănitului Mielușel I s-a zidit cea fără de prihană sălășluire, la care lucru Însuși este martor credincios în cer, zicând către dânsa: „Toată ești bună, cea de aproape a Mea, și prihană nu este în tine”. Iar Sfântul Damaschin zice: „Toată ești cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu și noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu”.

Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatră aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praștie. Și că din niște lemne binemirositoare de cedru și de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfântul și dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-și trăgea obârșia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfânta și dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Și era Preacurata Fecioară după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.

O, Doamne, din câte prea scumpe materii și din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însuflețit al Împăratului slavei! Și precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră și de lemn aveau mai multă cinste decât aurul cel curat cu care erau aurite; tot așa în nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc și arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăția deplină a sfinților ei părinți, care este mai scumpă decât tot aurul și argintul și mai cinstită decât pietrele cele de mult preț. Tot lucrul pământesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfânta Fecioară s-a născut din curăția părinților, care este mai presus decât tot neamul bun. Acest lucru îl mărturisește Sfântul Ioan Damaschin, vorbind așa către sfinții și drepții dumnezeiești părinți: „O, fericită însoțire, Ioachime și Ano! din rodul pântecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-ați cunoscut!” După cuvântul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veți cunoaște pe dînșii. Ați rânduit viața voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că viețuind în curăție și cuvioșie ați răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naștere fecioară, cu mintea, cu sufletul și după naștere fecioară și totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul și trupul de-a pururea feciorind.

Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăție să se aducă trupește pe sine însăși luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvântătoare, Ioachime și Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăție, v-ați învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeiești, pentru că pe Fecioară, dumnezeiasca Maică, voi viețuind cu dreaptă credință și cu cuvioșie, în omenească fire ați născut, ați odrăslit pe cea mai înaltă decât îngerii, pe fiica aceea ce și pe îngeri acum stăpânește. O, prea frumoasă și prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăția cu preoția s-au îmbogățit!”.

Cu aceste cuvinte, Sfântul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinți s-a născut dumnezeiasca Maică, din cât de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însuflețit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dânsa: „Cu adevărat ești Fecioară curată mai presus decât toate”. Însă nu cu înălțimea locului, ci cu a bunătăților și cu a darurilor dumnezeiești, pentru că locul unde s-a născut prea Binecuvântată Fecioară era o cetate mică în pământul Galileei, care se numește Nazaret (Despre casa lui Ioachim și Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărți scrie că în Nazaret, și nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflându-se neslăvită și necinstită și locuitorii ei defăimați. Mai apoi și pentru Hristos s-a zis: „Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?”. Iar Domnul, „Cel ce petrece întru cele înalte și spre cei smeriți privește”, a binevoit să se nască Preacurata Maică Să, nu în Capernaumul cel ce prin mândrie până la cer se înălțase, ci în smeritul Nazaret, arătând că tot ce este între oameni înalt este urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dânșii cu vederea și defăimat, aceea la Dânsul este înalt și cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălțimea bunătăților Preacuratei Fecioare. Precum prin nașterea Sa în Betleem, care se tâlcuiește „casa pîinei”, a închipuit cu taină că El este pâinea cea coborâta din cer spre însuflețirea și întărirea lumii, așa și în nașterea Preacuratei Maicii Sale în Naza-ret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tâlcuiește „înflorit, sfințit și deosebit de cele pământești, încununat și păzit”.

Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pântecele cel neroditor și sterp și a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveștejită, care înflorește pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfințită cu darul Sfântului Duh, cel ce a venit spre dânsa și a umbrit-o. Și este mai sfântă decât toți sfinții, pentru că a născut pe Cuvântul, cel mai sfânt decât toți sfinții. Ea este deosebită de păcătoșii pământești, căci nici un păcat în toată viața sa n-a cunoscut.

Toți cu David grăiesc: „Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea”. Numai singură aceea grăiește: „Fără de nelegiuire am alergat și v-am îndreptat”, pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcând păcatul, ci și pe păcătoși abătându-i de la lucrurile cele rele, așa cum zice Biserica spre dânsa: „Bucură-te, ceea ce curățești lucrurile cele spurcate”. Ea este încununată cu slavă și cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminție a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curați și drepți născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire și slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decât a naște pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decât aceasta, ca și după naștere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decât serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decât heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înțelepciunea și cu cunoștința cea dumnezeiască i-a covârșit. „Iar slavă, cinste și pace se cuvine tot omului care face binele”, zice apostolul. Și cine din pămînteni s-a aflat lucrător de bunătăți mai bun decât Preacurata Fecioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă și păzită, că vistieria curăției sale feciorești o păzea cu strășnicie, încât nici îngerului nu voia să o încredințeze, pentru că, văzând pe înger, s-a tulburat de cuvântul lui și gândea în ce chip va fi acea închinare?

Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară și cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătățile și dumnezeieștile daruri nu este foarte înăl-țat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deși pe pământ din pământeni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gânditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia nașterea lui Ioan, același a binevestit lui Ioachim și Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer și numele ei cel prea binecuvântat zicând către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naște pe fiica cea prea binecuvântată și se va chema numele ei Maria”.

Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfântă, Ierusalim nou, pogorât din cer de la Dumnezeu și locaș al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcașul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălțat, născând pe Împăratul Hristos. „O, înălțime, cu anevoie de suit de gândurile omenești!”.

Dar ce fel de frumusețe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe același Ioan Damaschin, care zice așa: „S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca și cu o haină de aur și înfrumusețată cu darul Duhului Sfânt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, așa sla-vă Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pântecelui ei”. Și iar zice același: „Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfântă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, și în dânsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsuflețite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avându-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preț”. O podoabă ca aceasta este înfrumusețarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decât ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi și de flori. Dar și în această însuflețită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci vița sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a și întrecut.

Dacă Biserica a obișnuit a-i numi heruvimi pe alți sfinți, cântând: „Ce vă vom numi pe voi, sfinților? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos”, cu atât cu cât mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupește Hristos și pe mâinile ei cele preacurate a șezut Dumnezeu ca pe un scaun: „scaun de heruvimi, fecioară”. A închipuit în sine și asemănările pomilor celor bine roditori, făcându-se, duhovnicește, măslin roditor în casa lui Dumnezeu și finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numește mlădița de viață purtătoare, Biserică cântând așa: „Din cea neroditoare rădăcină, mlădiță de viață purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maică Să, Dumnezeul minunilor”. Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumusețele ei cele duhovnicești. Dar, pe lângă acestea, și de cele trupești nu era lipsită, după cum adeveresc mulți dascăli bisericești, că în toată partea cea de sub soare n-a fost și nu va fi fecioară așa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfântul Dionisie Areopagitul, văzând-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi știut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată fața ei. Un palat ca acesta înainte și-a gătit Lui pe pământ, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul și cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă și desfătat: „Pântecele ei mai desfătat decât cerurile l-au lucrat”. Și au încăput întru dânsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.

Cea desfătată sălășluire a Cuvântului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvântul, ca unui împărat este desfătată, ci și nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălășluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pântece, iar pe noi ne înca-pe în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfântul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiții săi: „Inima noastră s-a lărgit, aveți loc destul întru noi”. Dar, la care din sfinți poate să se găsească milostivirea așa de desfătată spre încăpere tuturor, pre-cum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atât cel curat, după cum și păcătosului iarăși nu-i este strâmt aici. Acolo cel pocăit are locul său și disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca și în co-rabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci și vietăților celor necurate se află scăpare.

Întru a ei milostivire toți cei scârbiți, năpăstuiți, flămânzi, învi-forați și bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu știe să fie nemi-lostivă cea al cărei pântece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulți străjeri înarmați păzesc palatele împăraților pă-mîntești și nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc și îi întreabă de unde și la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însuflețit, deși este înconjurat de heruvimi și de serafimi și de nenumărate cete ale îngerilor și ale tuturor sfinților, la ușa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu oprește pe cela ce va să intre. Nu-i opresc străjerii, nu-i gonesc ostașii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, și primește dar spre cererea cea de folos.

Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pântece neroditor, dându-i ei o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălășluirea lui Dumnezeu, Cuvântului, căreia, și ție, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfântului Duh, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh de la noi cei din țarină, să fie cinste și slavă în veci”.

Amin.

Rugăciune către Maica Domnului

O, Preacurată Maică a Domnului, a puterilor de sus, împărăteasa cerului și a pământului, atotputernică apărătoare și tărie a noastră, primește această cântare de laudă și de mulțumire de la noi, nevrednicii robii tăi. Înalță rugăciunile noastre la tronul lui Dumnezeu și Fiul tău, ca să fie milostiv nedreptăților noastre. Să adauge harul Său tuturor celor ce cinstesc preacinstit numele tău și cu credință și cu dragoste se închină făcătoarei de minuni icoanei tale. Că nu suntem vrednici să fim miluiți de Dânsul și pentru aceasta năzuim la tine, că ești acoperitoarea noastră și grabnică ajutătoare.

Auzi-ne pe noi, cei ce ne rugăm ție; ocrotește-ne pe noi cu atotputernicul tău Acoperământ și cere de la Dumnezeu Fiul tău să dea păstoriților noștri sfințenie, ca să privegheze și să ocârmuiască sufletele noastre; ocârmuitorilor de orașe, înțelepciune și putere; judecătorilor, dreptate și necăutare la față; învățătorilor, minte și smerită înțelepciune; asupriților, răbdare; asupritorilor, frică de Dumnezeu; celor mâhniți, răbdare și bucurie duhovnicească; neînfrânaților, înfrânare; și nouă, tuturor, duhul înțelepciunii și al cucerniciei, duhul milostivirii și al blândeții, duhul curăției și al dreptății. Așa, Doamnă preasfântă, milostivește-te asupra noastră și asupra neputinciosului tău popor.

Pe cei rătăciți povățuiește-i pe calea cea bună, pe cei bătrâni îi sprijinește, pe prunci îi păzește și pe noi, pe toți, ne apără și ne ocrotește cu milostivirea ta. Pe toți, scoate-ne din adâncul păcatului și ne luminează ochii inimii noastre spre căutarea mântuirii. Milostivă fii nouă aici, în această viață, iar la înfricoșătoarea judecată să te rogi pentru noi către Fiul tău și Dumnezeul nostru. Că tu, Doamnă, ești slava celor cerești și nădejdea pământenilor. Tu ești, după Dumnezeu, nădejdea și apărătoarea noastră, a tuturor celor ce ne rugăm ție cu credință. Deci ne rugăm ție, Atotputernică ajutătoarea noastră, și ție ne predăm pe noi înșine, unul pe altul și toată viața noastră, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniți și acoperitoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajută-mi ca unui neputincios, hrănește-mă ca pe un străin; necazul meu îl știi, deci dezleagă-l precum voiești, că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă mângâiere bună, ci numai pe tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi, în vecii vecilor. Amin.

Preacurată Doamnă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, care poți face tot binele, primește aceste cinstite daruri, care se cuvin numai ție, de la noi nevrednicii robii tăi, Ceea ce ești aleasă din toate neamurile și te-ai arătat mai înaltă decât toate făpturile cerești și pământești. Căci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor și prin tine am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu și ne-am învrednicit de Sfântul Trup și de Preacuratul Lui Sânge. Pentru aceasta fericită ești în neamurile neamurilor, ceea ce ești de Dumnezeu fericită, mai luminată decât heruvimii și mai cinstită decât serafimii. Și acum, Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare Fecioară, întru tot lăudată, nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de sfatul celui înșelător și de toată primejdia, și să fim păziți nevătămați de toată lovirea cea înveninată a diavolului; ci până în sfârșit cu rugăciunile tale păzește-ne pe noi neosândiți. Ca prin paza și cu ajutorul tău fiind mântuiți, slavă, laudă, mulțumită și închinăciune, pentru toate să înălțăm, Unuia în Treime Dumnezeu, Ziditorul tuturor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ioan Damaschin despre Nașterea Maicii Domnului

Sfânta şi prealăudata Pururea-Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu Măria fiind mai dinainte hotărâtă prin sfatul preştiutor şi mai înainte de veci al lui Dumnezeu, a fost preînchipuită şi mai înainte propovăduită de Duhul Sfânt prin diferite imagini şi cuvinte ale profeţilor, în timpul mai dinainte hotărât a odrăslit din rădăcina lui David, potrivit făgăduinţelor făcute către acesta; căci spune: S-a jurat Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda: din rodul pântecului tău voi pune pe tronul tău [Ps 131,11; 2 Rg 7,12]; şi iarăşi: Odată m-am jurat întru cel sfânt al meu, că nu voi minţi pe David. Sămânţa lui rămâne în veac şi tronul lui ca soarele înaintea mea şi ca luna făcută pentru veşnicie şi care este martor credincios în cer [Ps 88, 35-36]. Şi Isaia: Toiag va răsări din Iesei şi floare se va înălţa din rădăcina lui [Is 11,1].

Aşadar că Iosif se trage din seminţia lui David au arătat precis preasfmţiţii Evanghelişti Matei şi Luca: Matei coboară pe Iosif din David prin Solomon [Mt 1, 6-16], iar Luca, prin Natan [Lc 3, 23-31]. Amândoi însă au trecut sub tăcere genealogia sfintei Fecioare.

Trebuie sa se ştie însă că nu era obiceiul la evrei şi nici în dumnezeiasca Scriptură să se scrie în genealogie femei; dar era o lege ca să nu se facă căsătorii între seminţii diferite [Nm 36, 6-9]. Deci Iosif, coborându-se din seminţia lui David şi drept fiind, căci aşa mărturiseşte despre el dumnezeiasca Evanghelie [Mt 1,19], nu s-ar fi logodit împotriva legii cu sfânta Fecioară, dacă ea nu cobora din aceeaşi seminţie. Aşadar, evangheliştii s-au mulţumit să arate numai linia descendentă a lui Iosif.

Trebuie să se ştie şi aceasta, şi anume că era o lege ca atunci când murea un bărbat fără copii, fratele lui să se căsătorească cu femeia celui răposat şi să se ridice sămânţa fratelui său [Fc 38, 8; Dt 25, 5-6]. Deci cel care se năştea era după fire fiul celui de-al doilea, adică al celui care l-a născut; iar după lege al celui răposat.

Din linia genealogică a lui Natan, fiul lui David, Levi a născut pe Melhi şi pe Pantera, Pantera a născut pe Bar-pantera, căci aşa se numea. Acest Barpantera a născut pe Ioachim, Ioachim a născut pe sfânta Născătoare de Dumnezeu. Natan a avut femeie din linia genealogică a lui Solomon, fiul lui David, din care s-a născut Iacov. Dar când a murit Natan, Melhi, cel din seminţia lui Natan, fiu al lui Levi, dar frate al lui Pantera, s-a căsătorit cu femeia lui Natan, mama lui Iacov şi din ea a născut pe Eli. Aşadar, Iacov şi Eli au devenit fraţi din aceeaşi mamă: Iacov din seminţia lui Solomon, iar Eli din seminţia lui Natan. Eli cel din seminţia lui Natan a murit fără copil şi Iacov, fratele lui, cel din seminţia lui Solomon, a luat pe femeia lui şi a ridicat sămânţa fratelui lui şi a născut pe Iosif. Aşadar, Iosif prin fire este fiul lui Iacov, care se coboară din Solomon, dar după lege al lui Eli, care se coboară din Natan.

Ioachim deci s-a căsătorit cu cinstita şi vrednica de laudă Ana. După cum Ana cea din vechime fiind stearpă a născut pe Samuii prin rugăciune şi făgăduinţă [1 Rg 1,10-11. 20-21], tot aşa şi aceasta prin rugăciune şi făgăduinţă către Dumnezeu primeşte pe Născătoarea de Dumnezeu, ca şi în aceasta să nu rămână cu nimic în urma femeilor slăvite. Aşadar, harul — căci aşa se tălmăceşte numele Ana — naşte pe Doamna — căci aceasta înseamnă numele Măria — şi în adevăr, fiind Maica Creatorului, a ajuns Doamna tuturor făpturilor. Se naşte în casa lui Ioachim, care se găsea lângă poarta oilor şi este adusă la templu. Apoi, fiind sădită şi îngrăşată de Duhul în casa lui Dumnezeu ca un măslin încărcat de rod, a ajuns locaşul oricărei virtuţi, depărtând mintea de orice dorinţă lumească şi trupească, păstrându-şi astfel feciorelnic sufletul împreună cu trupul, după cum se cuvenea sânului care avea să primească pe Dumnezeu; căci El, sfânt fiind, Se odihneşte întru sfinţi [îs 57,11]. Stăruie deci în sfinţenie şi se arată cu vrednicie templu sfânt şi minunat al Preaînaltului Dumnezeu.

Dar pentru că duşmanul mântuirii noastre pândea fecioarele din cauza profeţiei lui Isaia care spune: Iată fecioara va avea în pântece şi va naşte fiu şi vor numi numele lui Imanuel, care se tălmăceşte: Cu noi este Dumnezeu [Is 7,14], Cel care-i prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor [Iov 5,13; 1 Co 3,19], ca să amăgească pe cel care se îngâmfă totdeauna cu înţelepciunea, tânăra e dată de preoţi spre logodnă lui Iosif cartea cea nouă celui care ştie carte [Is 29,11], iar logodna a fost păzitoare a fecioarei şi înşelare a celui care pândea fecioarele. Iar când a venit plinirea vremii [Ga 4, 4] a fost trimis îngerul Domnului la ea binevestindu-i zămislirea Domnului [Lc 1, 26-38], şi aşa a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, Puterea enipostatică a Tatălui, nu din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului [In 1,13], adică împreunare şi sămânţă, ci din bunăvoinţa Tatălui şi din conlucrarea Sfântului Duh. Şi ea a dăruit Creatorului posibilitatea să Se creeze, Făcătorului să Se plăsmuiască, Fiului lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu să Se întrupeze şi să Se facă om din preacuratul şi neîntinatul ei trup şi sânge, plătind datoria strămoaşei; căci aşa cum aceea a fost plăsmuită din Adam fără împreunare, tot aşa şi aceasta a născut pe Noul Adam, Care s-a născut potrivit legii naşterii, dar mai presus de firea naşterii, căci Cel din Tatăl fără mamă Se naşte din Mamă fără tată: potrivit legii naşterii, pentru că s-a născut prin femeie; mai presus de firea naşterii, pentru că s-a născut fără Tată; potrivit legii naşterii, pentru că s-a născut la timpul sorocit naşterii — căci se naşte când a împlinit nouă luni şi trece în a zecea — mai presus de legea naşterii, căci s-a născut fără să pricinuiască durere; fiindcă a aceleia căreia nu i-a precedat plăcerea nu i-a urmat nici durerea, potrivit cuvintelor profetului: înainte de a simţi dureri, a născut [Is 66, 7]; şi iarăşi: înainte de a veni vremea durerilor, ea a fugit şi a născut băiat [Is 66,7].

Din ea S-a născut, aşadar, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, nu om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat. N-a fost uns profet printr-o lucrare, ci prin prezenţa deplină a Celui care unge, încât Cel care unge să Se facă om, iar cel care a fost uns să Se facă Dumnezeu nu prin schimbarea firilor, ci prin unirea după ipostasă. Acelaşi era atât Cel care unge, cât şi cel care a fost uns ungându-Se ca Dumnezeu pe Sine însuşi ca om. Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? In adevăr, este în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu, Doamnă care stăpâneşte toate făpturile, fiind roabă şi maică a Creatorului. După cum atunci când S-a zămislit Cuvântul a păzit-o fecioară pe aceea care a zămislit, tot aşa şi atunci când S-a născut a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea şi păstrând-o încuiată [Iz 44, 2]. Zămislirea s-a făcut prin auz, iar naşterea prin ieşirea obişnuită a celor care se nasc, măcar că unii spun poveşti că s-a născut prin coasta Maicii Domnului; căci nu era cu neputinţă să treacă prin uşă fără să strice peceţile ei.

Rămâne, aşadar, şi după naştere fecioară cea Pururea-Fecioară, necunoscând deloc bărbat până la moarte. Chiar dacă s-a scris: Şi nu a cunoscut-o până nu a născut pe Fiul ei Cel Întâi-Născut [Mt 1, 25], trebuie să se ştie că întâi-născut este cel născut întâiul, chiar dacă ar fi unicul născut: întâi-născut arată că s-a născut întâiul, dar nu indică negreşit şi naşterea altora, iar până indică, pe de o parte, sorocul hotărât al unei vremi, dar nu neagă timpul ce urmează după aceasta. Căci zice Domnul: Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului [Mt 28, 20]; aceasta nu înseamnă că se va despărţi după sfârşitul veacului, deoarece dumnezeiescul Apostol zice: Şi aşa pururea cu Domnul vom fi [1 Tes 4,17], adică după învierea obştească. Căci cum ar fi primit legătura cu bărbat, ea care a născut pe Dumnezeu şi care a cunoscut minunea din experienţa celor care au urmat? Departe fie acest gând! Nu este lucrul unei raţiuni înţelepte de a gândi asemenea lucruri şi nici într-un caz de a le face.

Dar însăşi fericita, care s-a învrednicit de darurile mai presus de fire, durerile de care a scăpat când a născut le-a suferit în timpul patimii Domnului, suportând sfâşierea inimii din pricina compătimirii de mamă, pentru că vede omorât ca pe un făcător de rele pe Acela pe care îl ştia Dumnezeu prin naştere, şi atunci a fost sfâşiată de gânduri ca de o sabie. Acest lucru vor să-l spună cuvintele: Şi sabie va trece prin însuşi sufletul tău [Lc 2, 35]. Dar bucuria învierii, care propovăduieşte Dumnezeu pe cel care a murit în trup, preschimbă durerea.

— Sfântul Ioan Damaschin

Părintele Sofian Boghiu: Cuvânt de învățătura la Nașterea Maicii Domnului

„Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare, bucurie a răsărit la toată lumea”. Așa începe troparul sărbătorii de astăzi, în seară această și duminică. Și în adevăr, frați creștini, nici o naștere din câte cunoaște istoria lumii n-a adus omenirii întregi atâta bucurie, câtă bucurie a adus în lume nașterea Sfintei Fecioare Maria. De la nașterea ei, un nou orizont se deschide pentru omenirea întreagă și de atunci începe a se scrie o nouă istorie în lume, istoria mântuirii neamului omenesc sau, cum spune sfântul Ioan Damaschin: „Astăzi este începutul mântuirii noastre”.

Venirea ei în lume a fost făgăduită de Dumnezeu protoparintilor noștri în raiul cel pamantesc, apoi a fost binevestita de prooroci și așteptată cu dor și înfrigurare de toate generațiile de-a lungul miilor de ani, că pe a aceleia care avea să nască pe Mesia, Mântuitorul lumii. Generațîi întregi s-au rugat pentru această întrupare din Maică Domnului. Știm că ea era vasul ales în care S-a pogorat și S-a întrupat Mântuitorul lumii. Precum se știe, Sfântă Fecioara Maria este binecuvantatul rod al rugăciunii îndelungi și cu multe lacrimi a bătrânilor și fericiților ei părinți, Ioachim și Ana.

Amândoi erau coboratori din neamul împărătesc al lui David și locuiau în Nazaretul Galileei. În centrul Nazaretului de astăzi se arată locul unde a trăit odinioară Sfântă Fecioara Maria cu familia să. Și într-adevăr, frați creștini, în Nazaretul de astăzi este o mare catedrala a Bunei Vestiri, cea mai mare din acel oraș. Și în centrul ei – are și etaj – e un fel de grilaj. Coborî niște trepte și acolo se păstrează și astăzi căsuța sfinților ei părinți, Ioachim și Ana. Mai aveau încă o casă în Ierusalim, acești bătrâni părinți ai Maicii Domnului. Acolo își duceau viață, în adâncă evlavie și curăție, în post și în fapte bune, dar toate învăluite în foarte multă tristețe, singuri, fără urmăși, coborau încet către amurgul viețîi. Și totuși, nici bătrânețea, nici sterpiciunea Anei nu-i descurajau în așteptarea lor și nu încetau a se ruga lui Dumnezeu să le dăruiască un copil. Tradiția confirmată de sfântul Ioan Damaschinul ne spune că adeseori se rugau cu aceste cuvinte:

„Doamne, Adonai, Eloi, Savaot, cunoști ocară lipsei de copii, cunoști tristețea și amarul nostru; dacă vei privi la smerenia robilor Tăi și vei da robilor Tăi un copil, Ție Ți-l vom face dar”.

Și în adevăr, Dumnezeu le-a ascultat smerită lor rugăciune și așa, ramură stearpă și uscată a tulpinii lui David rodește rod minunat, pe prunca Maria. Această fiica a bătrânilor Ioachim și Ana nu era asemenea celorlalte fiice ale oamenilor, ci una fără seamăn între ele, chiar dacă mulți din acea vreme nu puteau înțelege rostul ei dumnezeiesc în lume. Pentru că ea era femeia care avea să zdrobească capul șarpelui – cum spune în Cartea Genezei la început – făgăduită de Dumnezeu primilor oameni; ea era femeia înconjurată de nimbul celor mai negraite însușiri, ea era fecioara cea minunată și plină de har, binevestita de prorocul Isaia; care fecioara fiind, va naște pe Emanuil și va rămâne fecioara și maică, va fi locașul feciorelnic și Maică preacurata a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Născând cuvioasă Ana pe această fiica binecuvântată, casă lor bătrână s-a umplut de multă bucurie și lumina, deoarece multă și mare era tristețea și așteptarea de până atunci. Numele pe care îl aleg și-l pun părințîi copilei lor e un nume dintre cele mai frumoase care se obișnuiau la vechii evrei. Acest nume feminin este Miriam, Mariam sau Maria și însemnează „cea plăcută”, „cea frumoasă” sau „doamna”, „stăpână” sau Despina, cum ii spun grecii. Toate aceste însemnări ale numelui ei i se potrivesc în chip desăvârșit, pentru că de la nașterea să, minunată copila Maria era plină de toate însușirile și darurile trupești și sufletești.

Fiind plină de har de la nașterea să, Sfântă Maria Fecioara a rămas plină de dar pe tot timpul viețîi sale pământești. Deplinătatea acestui dar dumnezeiesc ce umplea ființă să și se revarsă peste întreagă ei făptură o apară de orice păcat. Astfel, prin darul lui Dumnezeu, păcatul n-a atins nici trupul și nici sufletul ei, încât locașul Domnului nostru Iisus Hristos s-a păstrat curat, și trupește și sufletește. Totuși, frați creștini, Sfânta Fecioara Maria s-a născut după toate legile naturale ale nașterii omenești și că urmare, ea nu a fost scutită de păcatul strămoșesc, de care a fost scutit numai Fiul ei dumnezeiesc. Această stare de sfințenie personală, dublată că de o umbră de păcatul strămoșesc transmis prin părinți, se continuă la Sfânta Fecioara până în momentul Bunei Vestiri.

În acest moment al Bunei Vestiri, la 25 martie, după ce Sfàntă Fecioara primește, în chip liber, să fie Maică Fiului lui Dumnezeu – prin acel cuvânt către înger: „Fie [Mie], după cuvântul tău”, deși nu știa de bărbat – este curățită deplin de toate urmările păcatului strămoșesc prin coborârea Duhului Sfânt peste ea. În acest moment, pentru Sfânta Fecioara începe un nou capitol: de la această dată, preacurata Fecioara – preacurata pe deplin în trup și în suflet – devine locaș sfințit în care se alcătuiește trupul omenesc al lui Dumnezeu Cuvântul. Astfel, numai după ce Sfânta Fecioara primește a fi mama lui Dumnezeu Fiul, ea este curățită deplin. Până la hotărârea această suprafirească, Sfânta Fecioara Maria, deși plină de dar, era totuși sub influență păcatului strămoșesc că și ceilalți oameni și deci liberă de a se pronunță împotriva maternității dumnezeiești. În loc să fi spus „fie”, cum a spus, putea să spună „nu primesc”. Însă a spus „fie”, adică s-a supus fără condiție, deși era fără de bărbat. Putea adică să nu primească a fi Maică Mântuitorului lumii. Așadar prin lucrarea Sfântului Duh, trupul feciorelnic, preacurat și neatins de nici un păcat, a fost curățit de păcatul strămoșesc, încât carnea din care Se va naște Domnul nostru Iisus Hristos și sângele care va da viață acestei carni dumnezeiești să nu aibă nici o urmă de păcat, fie el păcat strămoșesc ori personal. Numai din acest trup fără pată sau imaculat al Sfintei Fecioare Maria se putea naște un trup unit într-un ipostas cu dumnezeirea. Numai acest trup putea lucra mântuirea lumii și numai acest trup era vrednic să nască pe Domnul nostru Iisus Hristos că om.

Această este învățătură ortodoxă despre Nașterea Maicii Domnului, așa cum au mărturisit-o sfinții Părinți și sfintele sinoade ecumenice. În această privința, sfântul Chiril al Ierusalimului, în una din catehezele sale spune așa:

„Hristos era Acela care avea să Se nască din Preacurata Fecioara și de aceea a umbrit-o pe ea puterea Celui Preainalt și Sfântul Duh S-a pogorat peste ea și a sfințit-o, pentru că ea să poată zămisli și naște pe Acela prin Care s-au făcut toate; nașterea această a fost curată și fără nici o pată”3.

Sfântul Ioan Damaschin, mergând pe aceeași cale a sfinților Părinți și a sinoadelor ecumenice, sintetizează această învățătură cu următoarele cuvinte:

„După ce Sfântă Fecioara Maria a primit a naște pe Fiul lui Dumnezeu, Duhul Lui Sfânt S-a pogorat peste ea, potrivit cuvântului dumnezeiesc pe care l-a spus arhanghelul, curățînd-o și dându-i în același timp puterea de a naște”.

Aceeași învățătură o aflăm cântată și în imnografia Bunei Vestiri: într-o cântare în formă de mărturisire, însăși Fecioara Maria rostește aceste cuvinte:

„Sufletul mi l-a curățit, trupul mi l-a sfințit, biserica încăpătoare de Dumnezeu m-a făcut pe mine, cort de Dumnezeu împodobit, locaș însuflețit m-a făcut venirea Sfântului Duh și curată Maică a Vieții.”

Frați creștini, Maică Domnului, intrupand în sine pe Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh, a salasuit în ea lumina dumnezeiască, devenind o ființă cu totul deosebită, mai presus de oameni și de îngeri. Sfântul Grigorie Palama, un mare teolog ortodox, spune între altele că: „Dumnezeu, alcătuind un univers comun al bunătăților văzute și nevăzute, ne-o arată pe Maică Domnului că întrunind în sine toate frumusețile dumnezeiești, îngerești și omenești. Și dacă frumusețea superioară ce împodobește amandoua lumile” – cerească și pământeasca – „este acolo, numai prin ea a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, luând trup omenesc din ea și Dumnezeu S-a arătat pe pământ și cu oamenii împreună viețuind, fiind tuturor nevăzut înainte de ea”.

Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, era din veșnicie la Tatăl, însă nu era văzut de oameni. Prin întruparea Lui din Fecioara Maria devine văzut de oameni, de lume, purtând trup omenesc că și noi, fără de păcat.

„Tot așa și în veacul nesfârșit, în ceruri, toată coborârea luminii dumnezeiești, toată formă darurilor duhovnicești, nu o poate primi nimeni fără Maică Domnului. Ea, primind toată plinătatea Celui ce plineste toate, fiecare după criteriile, după proporția și măsură curăției fiecăruia…” – așa se dau darurile, după curăția fiecăruia – „…încât Maică Domnului este și vistieria și distribuitoarea bogăției dumnezeiești (…). Este izvorul și înlănțuirea tuturor bunurilor negraite. Ea este culmea și sfârșirea întregii sfintenii”.

Sfântul Grigorie Palama se întreabă așa: „Cum te voi slăvi pe ține, vistieria slavei? (…) Prin ține se luminează duhul meu cu venirea Duhului dumnezeiesc în lume. Te-ai făcut vistiernicul și pastratoarea harurilor, nu că să le ții la ține, ci că pe toate să le umpli de har, că vistiernicul adună comori spre a le împărți. Pentru ce ai ține închisă bogăția care nu se micșorează”?

De aceea, te rugăm, Stăpână preabună, dăruiește întregului tău popor aceste moșteniri ale tale, din milă și din comoară harurilor tale, că ceea ce ești plină de har. Din aceste comori cerești ajută și tămăduiește sufletele și trupurile noastre imbolnavite de patimi, luminează și împacă viață lăuntrică a fiecăruia din noi, că ceea ce cunoști bine toate necazurile noastre. Revarsă, Preasfânta, bucurie, pace și bună înțelegere în familia neamului nostru omenesc și românesc care din adâncă vechime, din vremi, te cinstește cu multă și curată evlavie.

Și îndrăznim să te mai rugăm, preasfânta Fecioara, să mijlocești la Fiul tău și Dumnezeul nostru să potolească cumplitele vrajbe din lume, pentru că El este cu adevărat Izvorul și Stăpânul păcii. Cerem cu umilință și cu încredere toate acestea, preasfânta Fecioara și Maică a Domnului, știind că poți să ne ajuți, pentru că tu pe toate le poți câte le voiești. Amin.

Părintele Sofian Boghiu

Omenirea, prin felul cum gândește și se comportă astăzi, merge către un sfârșit.

Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu.

Mă gândesc în primul rând la necredința, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca și la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total și pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu.

De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (și protejat de legi) în mai multe țări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăți Sodoma și Gomora din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele.

De aceea, gândindu-mă și la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârșit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârșitul dacă ar începe o mare pocaință și îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede așa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor și a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există instituții care nu spun pe față că politica lor este distrugerea umanității, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste instituții conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate așa cum o înțeleg unii oameni, nu așa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu toții, de la rege până la ultima slugă, așa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

– Sunt și alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

– Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest marș către rău. […]

– Cu alte ocazii, la aceleași întrebări ați dat niste răspunsuri mai rezervate…

– Între timp s-au schimbat mai multe lucruri. Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârșitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne puțini cu El.

La început or sa fie mulți habotnici și multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte puțini de partea Domnului Hristos.

Cei care vor rămâne creștini până la capăt vor fi puțini, dar vor fi mai hotărâți și mai statornici în credință.

Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesiguranță și lepădare de Dumnezeu.

Mulți vor da toate pentru una, adică vor renunța la averi, la mașini pentru a-și păstra credința. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supraviețuiască, ca să nu moară de foame; iar alții vor trăi în huzur.

Creștinii vor fi scormoniți, iscodiți, ca să se știe totul despre ei. O să fie multă intimidare și multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârșit va fi și optimism și mult curaj“.

Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe

Să ne facem datoria creștină până la capăt, cu curaj și putere! Masoneria este o mișcare universală care are mijloace de a te obliga să taci.

Întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credința și să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vieții noastre.

Căci va veni Antihrist și desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii doar ca să-i înșele pe oameni și să-i piardă pentru veșnicie.

Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei mișcări a lui vor fi puternic suprimați. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viața aceasta.

Căci nu toți vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în acțiune la capacitate maximă. Așa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de creștin ortodox!

Că toată lumea știe cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niște sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vieții.

Dacă masoneria îți va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătorești unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, mulțumesc!”

Atunci lumea va fi împărțită, pentru că fiecare își va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Iisus Hristos vor fi o turmă mică, așa cum spune Sfânta Scriptură.

Cu cât vom înainta spre sfârșitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne puțini cu El. La început or să fie mulți habotnici și mulți tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte puțini de partea Domnului Hristos.

Cei care vor rămâne creștini până la capăt vor fi puțini, dar vor fi mai hotărâți și mai statornici în credință. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesiguranță și lepădare de Dumnezeu.

Mulți vor da toate pentru una, adică vor renunța la averi, la mașini pentru a-și păstra credința. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supraviețuiască, ca să nu moară de foame; iar alții vor trăi în huzur.

Ce vremuri cumplite, dar să nu ne speriem! Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credință pe pământ atunci când El se va întoarce …

Creștinii vor fi scormoniți, iscodiți, ca să se știe totul despre ei. O să fie multă intimidare și multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârșit va fi și optimism și mult curaj.

— Părintele Sofian Boghiu

• ✝️ Părintele Sofian Boghiu: ”Masoneria este o mișcare universală care are mijloace de a te obliga să taci.[...] O să fie multă intimidare și multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi și optimism și mult curaj.“

• ✝️ Părintele Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim — cu seninătate despre viață și despre moarte

O veste minunată: osemintele Părintelui Sofian Boghiu au fost deshumate azi, 29 iulie 2024, din cimitirul mănăstirii Căldărușani de către un sobor de preoți, în prezența Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul – Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

PR. SOFIAN BOGHIU A FOST DESHUMAT

Din mărturiile credincioșilor prezenți la eveniment aflăm că o mireasmă cerească a învăluit cimitirul mănăstirii în momentul aflării cinstitelor moaște ale Sf. Cuvios Sofian de la Antim, recent canonizat de către Patriarhia Română. Osemintele Părintelui Sofian vor fi depuse la mănăstirea Antim.

Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul a oficiat luni dimineață, la Mănăstirea Căldărușani, slujba deshumării osemintelor Sfântului Cuvios Sofian de la Mănăstirea Antim.

Cinstitele moaște au fost așezate în biserica cimitirului pentru slujba specifică și transportate apoi la Mănăstirea Antim.

„S-a făcut rânduiala specifică unui astfel de moment, rugăciuni care cer pe de-o parte iertarea păcatelor celui care este deshumat și, pe de altă parte, împărtășirea de negrăita bucurie a Stăpânului”, a explicat Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

„Părintele Sofian, deși a slujit vreme îndelungată în cetatea Bucureștilor, a ales acest loc cu rânduială veche de mănăstire, unde monahi, ierarhi și mulți sfinți s-au perindat în decursul istoriei acestei cunoscute mănăstiri”.

„A venit vremea ca cei aleși ai Domnului să fie mutați din cimitir în biserică și să fie bucurie și model, exemplu, pentru credincioși, așa cum a fost în timpul vieții. Părintele Sofian s-a străduit să le arate ucenicilor lui, fie că au fost viețuitori ai mănăstirii Antim, fie că au fost credincioși intelectuali ai cetății Bucureștilor, dar și ierarhi, oameni de cultură, scriitori, persoane cultivate care s-au întâlnit cu el, vorbindu-le tuturor despre bucuria întâlnirii cu Mântuitorul Iisus Hristos”.

„Duhovnicul Bucureștilor” s-a născut în data de 7 octombrie 1912 la Cuconeștii Vechi, în județul Bălți din Basarabia. Închinoviat la Mănăstirea Dobrușa, a trecut Prutul în România după ocuparea Basarabiei de către sovietici. A condus obștea de la Mănăstirea Antim din Capitală și a fost condamnat la muncă silnică împreună cu intelectualii și clericii din grupul Rugul Aprins. A trecut la cele veșnice în data de 14 septembrie 2002.

Deshumarea osemintelor s-a făcut din timp pentru a respecta rânduielile bisericești cu privire la pregătirea cinstitelor moaște. Mai precis, s-a ținut cont și de experiențele anterioare legate de canonizarea unor sfinți din Arhiepiscopia Bucureștilor.

Această deshumare a urmărit realizarea unei pregătiri adecvate a moaştelor, spre a fi așezate ulterior în raclele de argint care se află în curs de confecționare la Atelierele Patriarhiei Române, în vederea proclamării canonizării la începutul anului 2025.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis canonizarea sa în ședințele din 11-12 iulie 2024, împreună cu a altor 15 cuvioși și mărturisitori. Proclamarea canonizărilor va avea loc în 2025, la Centenarul Patriarhiei Române.

Mucenici din zilele noastre: Băgată la nebuni de către tatăl ei, căci era creştină - Ucisă de medicație

Mărturii zguduitoare din viaţa muceniţei Daniela din Bucureşti

Această floare aleasă a răsărit pe pământul românesc în anul 1967.

Încă necanonizată, este numită Sfânta Muceniţă Daniela (Paximade) (n. 1967-† 6 Aprilie 2004) de creştinii care îi cunosc nevoinţele şi trecutul zbuciumat.

A fost crescută în spiritul iubirii creştine de către mama sa, însă are nefericirea de a trăi lângă un tată ateu.

De micuţă era foarte apropiată de Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea totdeauna pe la Biserică.

Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost? Toata ziua la Biserică? La popii tăi? Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?” Iar ea nu zicea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.

Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni … iertaţi-mă ! …”.

Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Învăţa foarte bine. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea.

După 1989, este admisă la Politehnică. Devine ucenică a Cuviosului Părintelui Sofian Boghiu de la Mânăstirea Antim. Cu binecuvântarea acestuia a ţinut nişte posturi deosebit de aspre. Se ruga mult pentru cei aflaţi în nevoi.

Rugăciunile şi postul erau împletite cu faptele bune. În timpul facultăţii stătea nopţi întregi făcând referate pentru colegii cu rezultate mai slabe la învăţătură.

Pleca mai de dimineaţa de acasă şi trecea pe la o bătrână paralizată, uitată de toţi – mama Ioana, de care avea grijă. Cuvioasa Daniela se ducea zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei. Toate acestea le făcea în ascuns, fără ştirea familiei, fără plată.

Era foarte blândă şi foarte milostivă. Se vedea în ea blândeţea Părintelui Sofian. N-a fost niciodată supărată pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza.

Odată, cineva a bătut-o tare pe Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere bătaia, s-a aplecat până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul care o lovise cu sălbăticie.

Anumite persoane din familie încercau să o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu Dumnezeu”. „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată” – i se spunea. „Da, dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte şi eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-I dau totul lui Dumnezeu”.

Stătea multe ore noaptea să-şi facă pravila. Niciodată nu s-a culcat fără să-şi facă pravila. Iar fraţii ei strigau la ea: „Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Că ne-ai acrit cu popii tăi. Ce-ţi face Credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare … De ce ai făcut facultatea, ca să te duci la Mânăstire”?

Când a terminat facultatea a fugit la Mânăstire. Tatăl ei a căutat-o mult timp, a găsit-o, a bătut-o şi a adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu forţa acasă şi bătută cumplit. Odată, în noaptea de dinainte de ultima plecare a sa la Mânăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut 1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului. Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat Iconiţa cu Maica Domnului pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut Cruce, a sărutat Iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată conţinutul:

,,Am visat, Părinte, Icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că Icoana prinde viaţă şi Maica Domnului mă privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac”? Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să plec”.

Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe Urmele Mântuitorului Hristos.

Însă tatăl ei a găsit-o şi de data aceasta. Când a adus-o de la Mânăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a smuls de la gât Cruciuliţa şi a strigat la ea: „Popii, popii şi Biserica …” Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit, aşa se ruga de tatăl ei: „Te rog, lasă-mi Icoanele! Eu nu pot trăi fără ele. Te rog! …”. Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi să mi-l iei, aici e totul”.

Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Hristoase …” Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieţuirii ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească”. Ultimii 2 ani i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până noaptea la orele 22 – 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane binecredincioase.

Imobilizarea în pat şi medicamentele primite de la psihiatru i-au provocat o paralizie aproape completă şi un ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a trecut către Domnul, Marţi 6 Aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea unui preot, a rânduit Dumnezeu în chip minunat să afle despre ea Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa fusese văzut în spital …

La cinstitul său mormânt au început să se facă Minuni. Mormântul Sfintei Daniela se găseşte în cimitirul Andronache, Cartierul Colentina, din Bucureşti.

Prima minune cunoscută este vindecarea unui tânăr care suferea de 8 ani de pseudoobstrucţie intestinală cu crize repetate. Acesta a dobândit tămăduire în ziua de Miercuri, 12 Mai 2004. De atunci, tinerele binecredincioase care au aflat despre vieţuirea şi pătimirea mucenicească a surorii lor, au dobândit şi mai multă evlavie şi râvnă duhovnicească pentru cinstirea şi pomenirea ei. A doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară (2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de apendicită (2005).

Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Mucenițe Daniela, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întărește-ne și pe noi pe Calea Ortodoxiei și ne mântuieşte pe noi! Amin!

Desprinzându-te de instinctele animalice, trebuie să desființezi din vocabularul tău doi termeni dușmani ai Împărăției Cerești: "eu" și "al meu" și să chemi în vasul gol de animalitate, prin post și prin rugăciune pe prietenul Duh Sfânt.

Cum te desprinzi de "al meu"? Dând lui Dumnezeu tot ce ai și stăpânești și așteptând de la El totul.

Cum te desprinzi de "eu"? Iubind pe Dumnezeu din toată puterea și pe oameni ca pe tine însuți, înlocuind iubirea de tine însuți cu aceste iubiri.

De tine se va îngriji Dumnezeu, tu fiind ocupat cu grija de ceilalți.

— Părintele Sofian

"Va găsi Pruncul Iisus Hristos cu Sfânta lui Maică un colţişor curat şi odihnitor în ieslea din Betleemul inimii noastre, sau aceasta este mânjită şi surpată şi pustiită de păcate şi El nu va putea găsi în noi locaşul cuviincios ca să-Şi plece capul? Şi dacă nu va găsi acest locşor curat ca aurul şi înmiresmat cu smirna şi tămâia smereniei şi a rugăciunii, El nu va veni şi nu Se va sălăşlui în noi şi atunci cu adevărat nu vom avea niciun folos de naşterea Lui. EI va merge Ia alţii, la aceia care îl aşteaptă şi îl doresc cu adevărat." - Părintele Sofian Boghiu

Căci va veni Antihrist și desigur că el va avea libertatea această de a face fel de fel de minuni, de scamatorii că să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimați. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viață această. Căci nu toți vor fi împotriva masoneriei, când va intră ea în acțiune.

Așa încât eu nu mă pot lupta cu lumea că să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de creștin. Că toată lumea știe cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niște sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele viețîi. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, mulțumesc!”

Atunci lumea va fi împărtită: fiecare își va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, așa cum spune Scriptură. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

– “Când va veni Fiul Omului, va mai găși credintă pe pământ?”

– Da, da…Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credință și atașamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

– După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” și ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se susține că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populațîi prin tehnicile moderne și sofisticate rețele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită și subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmații?

– Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândeste și se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredință, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, că și la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total și pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcât care acum este foarte întins (și protejat de legi) în mai multe tări:homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcât era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă și la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă și îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede așa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor și a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există instituții care nu spun pe fată că politică lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai ascultă nimeni de ele. Aceste instituții conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate așa cum o înteleg unii oameni, nu așa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu toții, de la rege până la ultima slugă, așa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

– Sunt și alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

– Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest marș către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ați întrebat.

– Cu alte ocazii, la aceleași întrebări ați dat niște răspunsuri mai rezervate…

– Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea această, unde vor rămâne puțini cu El. La început or să fie mulți habotnici și mulți tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte puțini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne creștini până la capăt vor fi puțini, dar vor fi mai hotărâti și mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă și lepădare de Dumnezeu. Mulți vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la mașini pentru a-și păstra credință. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui că să supravietuiască, că să nu moară de foame; iar alții vor trăi în huzur. Creștinii vor fi scormoniti, iscoditi, că să se știe totul despre ei. O să fie multă intimidare și multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi și optimism și mult curaj.

Sursa: Arhimandrit Sofian Boghiu, ”Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe”, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002