Sfântul Maxim Grecul, Tâlcuiri și sfaturi, ed. Apologeticum 2006, Scrisoare către un prieten, în cadrul căreia sunt lămurite unele cugetări greu de înţeles ale Sfintei Scripturi
Lămurind astfel cugetările pomenite, voi cerceta, dacă doreşti, cele spuse în Psalmul 33: "Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele" (vers. 10).
Cum trebuie să înţelegem şi să judecăm corect acest lucru astfel încât să fim grăitori de adevăr, iar nu grăitori de minciună? Dacă acceptăm acest lucru pur şi simplu, atunci cele spuse se dovedesc clar a fi o minciună: căci nici Avraam, nici Isaac, nici Iacov şi nici chiar cel ce a grăit acestea nu au fost vreodată săraci, ci, dimpotrivă, au avut întotdeauna din belşug toate bunurile şi toată bogăţia.
Pe de altă parte nu toţi cei care L-au căutat pe Domnul au avut toate bunurile.
Martorul adevărat al acestui lucru este acela care spune: Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim (I Cor. 4, 11).
Cum să înţelegem acestea corect?
Acestea trebuie să le înţelegem duhovniceşte şi pot fi tâlcuite în sensul următor:
Cei ce au fost înainte bogaţi în daruri duhovniceşti sunt iudeii, care au avut din belşug dogmele cunoaşterii neîntinate a lui Dumnezeu şi harul proorociei, care se pogora de sus peste Sfinţii lor Prooroci.
Mai târziu însă, ei au pierdut toate acestea din pricina necredinţei lor, cu care au îndrăznit să stea împotriva Mântuitorului tuturor, a lui Hristos Dumnezeu.
Prin cei care Îl caută pe Domnul şi abundă în toate bunurile duhovniceşti îi vom înţelege pe cei ce cred în Hristos: pe Apostoli, pe Prooroci, pe Mucenici, pe Cuvioşi şi pe Drepţi şi, în general, pe toţi oamenii care se numesc creştini şi asupra cărora S-a pogorât Preasfântul Duh şi i-a umplut şi îi umple totdeauna cu toate darurile înţelepciunii şi cugetării dumnezeieşti.
Aceste lucruri pot fi înţelese şi altfel:
Bogaţii, care şi-au adunat în viaţa aceasta comori mari pe calea răpirii, a nedreptăţii şi a lăcomiei şi se desfată prin îmbuibarea pântecelui şi prin iubirea de plăceri, asemenea dobitoacelor, în veacul viitor vor pierde toate acestea şi, în locul lor, vor moşteni chinurile cumplite, aşa cum le-a spus ucenicilor Săi nemitarnicul Judecător, zicând: vai vouă, bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră, primind-o aici; vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Luca 6, 24-25).
Iar cei ce-L caută pe Domnul şi care se vor umple şi mai mult de tot binele duhovnicesc sunt cei ce de bunăvoie dispreţuiesc bunătăţile acestei lumi şi ale acestei vieţi vremelnice în nădejdea de a dobândi şi de a se desfăta cu acele bunătăţi nespuse care le sunt pregătite celor drepţi în ceruri şi pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9), pe care să ne învrednicim şi noi a le dobândi împreună cu toţi drepţii.
Amin.
Sfântul Maxim Grecul a fost fiul unui demnitar grec bogat din orașul Arta (în Epir).
El a primit o educație foarte bună. În tinerețe a călătorit mult și a studiat limbile străine și științele (i.e. disciplinele intelectuale) în Europa, la Paris, Florența și Veneția.
Întorcându-se în țara natală, el a plecat la Muntele Athos, devenind călugăr la Mănăstirea Vatopedu. A studiat cu entuziasm manuscrisele vechi lăsate la Athos de împărații bizantini Andronicus Paleologul și Ioan Cantacuzino (amândoi s-au călugărit).
În această perioadă, Prințul Vasile al III-lea al Moscovei (1505-1533) a vrut să facă un inventar al manuscriselor grecești și al cărților mamei sale, Sofia Paleologhina, și a cerut Protos-ului Sfântului Munte, egumenului Simeon, un translator. Sfântul Maxim a fost ales să meargă la Moscova fiindcă el studia încă din tinerețe cărțile vechi bisericești. Ajuns la Moscova, i s-a cerut să traducă în slavonă cărțile patristice și liturgice, începând cu Psaltirea adnotată.
Sfântul Maxim a încercat să-și îndeplinească sarcina, dar cum slavona nu era limba lui maternă, există anumite neconcordanțe în traducerile sale.
Mitropolitul Varlaam al Moscovei a apreciat foarte mult munca Sfântului Maxim, dar când Scaunul Moscovei a fost ocupat de Mitropolitul Daniel, situația s-a schimbat.
Noul Mitropolit i-a cerut Sfântului Maxim să traducă în slavonă Istoria Bisericii scrisă de Theodorit al Cyrului. Sfântul Maxim a refuzat categoric această însărcinare afirmând că „în această istorie sunt și scrisori ale ereticului Arie și acesta poate fi un pericol pentru cei mai puțin învățați”. Acest refuz a cauzat o ruptură între Maxim și Mitropolit. În ciuda diferendelor ivite, Sfântul Maxim și-a continuat munca de luminare spirituală a rușilor. El a scris scrisori împotriva musulmanilor, catolicilor și păgânilor. A tradus Comentariile Sfântului Ioan Hrisostomul la Evangheliile lui Matei și Ioan. A scris și câteva lucrări proprii.
Când marele Prinț Vasile a vrut să divorțeze de soția lui Solomonia din cauza neputinței ei de a avea copii, neînfricatul Maxim i-a trimis acestuia lucrarea sa „Capitole instructive privind dreapta credință”. În această lucrare îi arăta prințului că nu trebuia să cedeze patimilor cărnii. Prințul nu l-a iertat niciodată pentru această îndrăzneală și l-a întemnițat pe Sfântul Maxim. Din acel moment, o etapă nouă, plină de multă suferință începe în viața monahului.
Greșelile de traducere din lucrările sale au fost privite ca deliberate și intenționate denaturări ale textului. A fost greu pentru el în închisoare, dar în suferințele sale, el a câștigat mila Domnului. Un înger i s-a arătat zicându-i: „Îndură, Avvo! Prin această durere trecătoare vei fi eliberat de chinurile veșnice”.
În închisoare, Bătrânul a scris cu cărbune pe perete un canon al Sfântului Duh, care și în ziua de azi se citește în Biserică: „Așa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi ...”.
După șase ani, Sfântul Maxim a fost eliberat și trimis la Tver. Acolo a trăit sub supravegherea binevoitorului episcop Acacius care s-a purtat cu grijă față de nevinovatul suferind. Sfântul a scris atunci în autobiografia sa: „Cât am fost suferind în închisoare m-am consolat și întărit cu răbdare”. Și încă câteva cuvinte din acest text viu: „Nici durerea, nici întristarea, dragă suflete, nu au fost pe nedrept, pentru că acestea a trebuit să le înduri spre binele tău”.
Numai după 20 de ani petrecuți la Tver, s-a hotărât că Sfântul Maxim poate fi eliberat și-i poate fi ridicată excomunicarea. Sfântul Maxim, deja de 70 de ani, și-a petrecut ultimii ani din viață în Lavra Sf. Treime-Serghiev. Deși oprimarea și munca grea și-au lăsat urmele asupra sănătății sale, spiritul i-a rămas viu, iar el și-a continuat munca. Împreună cu slujitorul și ucenicul său, Nil, sfântul a tradus Psaltirea din greacă în slavonă.
Sfântul Maxim a trecut la cele veșnice pe 21 ianuarie 1556. A fost îngropat lângă zidul de nord-vest al bisericii Sfântului Duh din Lavra Sf. Treime-Serghiev. Multe minuni au avut loc la mormântul Sfântului Maxim. Un tropar și un condac au fost compuse în cinstea sa. Sfântul Maxim este pictat într-o icoană din Sinaxarul sfinților din Radonej (6 iulie).
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ