ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

💥Părintele Adrian Făgețeanu a fost la un pas de moarte după ce Patriarhul Daniel l-a lovit în cap cu cârja de oțel

- Posted in Apostazie și Ecumenism by

enter image description here

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=0tiekrq3-uA


Părintele Adrian Făgețeanu - despre erezia Patriarhului Daniel

Dialog:

Părintele Adrian Făgețeanu: Până-n prezent, niciodată Biserica noastră n-a fost condusă de eretici […]

Voci feminine: N-a fost condusă? N-a fost.

Părintele Adrian Făgețeanu: Deci erezia Patriarhului Daniel ne duce pe toţi la dezastru, la … Dacă ascultăm de el, nimeni nu se va mântui. Aţi înţeles? De toate păcatele te poţi pocăi, de erezie nu.

Voci feminine: Şi cum să supravieţuim? Ce putem face? Ce trebuie să facem, părinte?

Părintele Adrian Făgețeanu: Când eram elev de liceu, la Aron Pumnul, la Cernăuţi, a venit în piaţa din Cernăuţi cel mai mare erou … care se numea Grigore Cantacuzino. Erou, erou. Care a scăpat armata română dintr-o încercuire, când trebuia să fie omorâţi toţi şi i s-a pus întrebarea: „Dacă se va mai întâmpla aşa o încercuire din care nu poţi să ieşi cum ai ieşit, ce faci?” (răspunsul) „Comand armata română în genunchi, numai Dumnezeu ne poate ajuta, noi nu avem nicio salvare”. Eu vă dau următorul sfat: să nu bravaţi! Ce înseamnă „a brava”? Să spui ca Apostolul Petru „Doamne, dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”, Dumnezeu ce i-a răspuns: „Nu va cânta cocoşul a doua oară şi te vei lepăda de mine de trei ori”. Ci să spui cu smerenie „Doamne, nu […] Biserica Ortodoxă, Binecuvântate Doamne, învaţă-mă; Stăpâne, înţelepţeşte-mă să înţeleg; Binecuvântate Sfinte, luminează-mă! Doamne Dumnezeul nostru, Tu învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, întăreşte-mă să nu Te părăsesc şi să rămân cu Tine şi cu Biserica strămoşească, Biserica Ortodoxă, să nu trec la erezia Patriarhului”. E clar?

Voci feminine: Da.

Părintele Adrian Făgețeanu: Nu. „Doamne, ajută-mă”, nu… dacă nu ceri de la Dumnezeu să te întărească, să te lumineze, degeaba îţi spune cineva verbal şi să te apuci tu singur să faci ceva. Să nu aştepţi ajutorul imediat. Da… Altceva? Deci, să nu bravezi ca Petru „Doamne, dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”, ci „Doamne, Tu învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, luminează-mă şi întăreşte-mă, ajută-mă, să nu Te părăsesc, să rămân în ortodoxie, să nu mă las păcălit de acest diavol care e Patriarhul ecumenismului”.


SACCSIV: „Obiectivul Patriarhului, acelasi cu al masoneriei: “Unitatea spirituală a lumii”

✝️ Părintele Iustin Pârvu despre Părintele Adrian Făgețeanu

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Părintele Adrian Făgețeanu

"Părintele Adrian Făgețeanu a fost o figură rară în cadrul neamului nostru, pentru că din fragedă copilărie acest om s-a arătat a fi ales de Dumnezeu, pregătit parcă pentru o misiune aparte pentru Ortodoxia românească. Încercările şi întâmplările miraculoase din copilăria lui vin să ne întărească această convingere. Părintele Adrian a fost ales din pântecele maicii sale să fie un ostaş luptător în armata lui Hristos, atât pe plan religios, cât şi pe plan cultural. A fost omul suferinţei, un corifeu al suferinţei, începând cu Antonescu şi până în prezent, el a fost mingea de lovitură a tuturor politicienilor. Este omul care a trăit o viaţă de ascet şi isihast şi a sfârşit ca un mucenic." — Părintele Iustin Pârvu

✳️✳️✳️

"Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât și a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen și a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăși, am ridicat crucea și el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofițerul a cedat. M-a lăsat în pace... Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: "Rezistă! Nu-l face de râs pe Hristos!" și poate nu mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simțeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exiști, doar Hristos te ține în viață. La ieșirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele și la vii, și la morți, neștiind nimic despre mine. Avea mare dreptate - în pușcărie eram și viu și mort, deopotrivă."Părintele Adrian Făgețeanu / Revista "Formula AS", nr. 611/2004

✝️ Ieromonahi Adrian Făgețeanu și Mihail Stanciu: De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale - Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti

- Posted in Duhovnici - Cuvinte de folos by

Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai falsului misticism, străini de Tradiţia şi de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt adesea oameni nelămuriţi în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă ei sunt de-a dreptul impostori, care folosesc minciuna ca metodă de îmbogăţire materială şi de alterare a bunei credinţe a oamenilor cu care vin în legătură.

enter image description here

  1. TIPUL PATOLOGIC

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus”, prin care îşi alimentează mândria cu învestirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă. Între aceşti autointitulaţi „prooroci”, unii sunt psihopaţi confirmaţi de ştiinţa medicală, iar tratarea lor necesită şi o intervenţie clinică (tratament, internare în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice, cucerindu-şi adepţii prin convingerea puternică în ceea ce spun, convingere susţinută şi prin manifestări exterioare agresive, uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate.

Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri cu îngeri”, despre a căror importanță nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi şi nu pe Dumnezeu. Unii ca aceştia nu cunosc nimic despre smerenia adevărată, despre dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin drept-măritor.

Toţi aceşti „prooroci”, având „comunicări directe cu Dumnezeu“, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură, pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea”, făcând de obicei, propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile lor obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l trăieşti la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevraţi clar din umbră de duhurile viclene, care-i aruncă în excese şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

  1. TIPUL PRIMITIV, CREDULUL

Tipul primitiv, credulul, este omul sănătos la minte şi la trup, dar care din motive de neputinţă intelectuală este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „prooroc” de tipul întâi. Totuşi se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză.

În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore, ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectare ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma etc). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure”, care circulă între cei de o stare cu el.

Credinciosul „primitiv” este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act de magie, în fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici, care prin ele însele pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti), fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul ca această împăcare e astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi neinstruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i poate afecta totuşi pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena însă mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece deturnează cu totul spiritul larg, înţelegător şi iubitor al Ortodoxiei. „Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână”.

Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

  1. IMPOSTORUL

Impostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii sale, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o poate realiza şi prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi” (Matei 7, 15), simulează şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind intenţionat înşelarea buneicredinţe a celorlalți. Resortul interior care-i stimulează în avânt şi în perseverenţă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de a simula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutând pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu.

Toate persoanele pseudoduhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor unor asemenea prooroci mincinoşi fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.

Ieromonahi Adrian Făgețeanu și Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale.


Citiți cartea: 📜 Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie - de Dyonysios Farasiotis 🛐

✝️ Părintele Adrian Făgețeanu: Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat.

- Posted in Sfinții Închisorilor by

"Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: „Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos” şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie eram şi viu şi mort, deopotrivă." - Părintele Adrian Făgețeanu

Părintele ieromonah Adrian Făgeţeanu (16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011) s-a născut în comuna Deleni de lângă Cernăuţi. Pe numele de mirean Alexandru.

Preot la mănăstirea Căldăruşani, a fost închis prima oară în perioada 1950-1956, iar în 1958 a doua oară, prin sentinţa 125/1958 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 20 de ani de muncă silnică şi 10 degradare civică, făcând parte din Rugul Aprins. După eliberarea din 1964, a slujit la Turda şi în parohia Piatra Fântânii, Bistriţa, iar din 1970 s-a retras la mănăstirea Cheia, jud. Prahova. A ajuns la mănăstirea Antim, apoi la schitul Locurele de lângă Lainici, la Putna şi din nou la Locurele.

Tânărul Alexandru termină liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi şi se înscrie în 1931 la Facultatea de drept. Duce ca student o intensă activitate politică şi culturală. Face parte din Asociaţia „Junimea”, participă la congresele studenţeşti de la Sibiu, Braşov şi Craiova. Se simte tot mai apropiat de Mişcarea Legionară. Participă la un congres legionar la Suceava, 1935, însă nu devine deocamdată membru. Pleacă la Fălticeni unde unchiul său avea o funcţie importanta în poliţie, ca să-şi facă stagiul în avocatură. Nu s-a adaptat vieţii de avocat stagiar şi dă concurs pentru unul din posturile Ministerului de Interne. A fost comisar la Biroul Administrativ Fălticeni, trece apoi la Judiciar, iar între 1939-ian 1941 este şeful biroului de Siguranţă.

Arestat şi condamnat pentru „rebeliune” de Tribunalul Militar Iaşi, sentinţa 68 din 17 februarie 1941, la 5 ani închisoare corecţională. Este deţinut până în iunie 1941, trecând prin închisoarea militară A.C.A., Galata, Văcăreşti, Braşov. În urma decretului de „reabilitare”, al lui Antonescu, pleacă pe front în linia întâi. Este rănit grav la Stalingrad (la un pas de moarte) şi revine în ţară, fiind internat în lagărul Târgu Jiu de unde este eliberat în 1943.

Pleacă la Cernăuţi, se înscrie la Facultatea de Teologie. Mănăstirea Putna devine locul unde se transformă în monahul Adrian. Se retrage la Râmnicu Vâlcea, de unde va reveni la studii în noul sediu al facultăţii, la Suceava. În vara lui 1945 este arestat pentru activitatea de poliţist şi internat în lagărul de la Slobozia, Ialomiţa, de unde este eliberat în august 1946. În aceste momente grele devine membru al Mişcării Legionare, înfiinţând cu alţi doi colegi un cuib, „Reînvierea”, care-şi propunea să lupte împotriva comunismului.

În februarie 1947, după absolvirea Teologiei, pleacă la Bucureşti să studieze filosofia. În iunie primeşte acceptul stareţului de la Antim, Vasile Vasilache, să locuiască la această mănăstire. Aici va avea ocazia să asiste la celebrele conferinţe ale „Rugului Aprins”, să-l cunoască pe Sandu Tudor, animatorul mişcării, care va exercita asupra lui o influenţă covârşitoare. În 1947 monahul Adrian se retrage împreună la mănăstirea Govora şi renunţă la facultate. La Govora stă în preajma marelui stareţ Gherasim Bica, până în martie 1950 când răspunde chemării lui Sandu Tudor de a veni la schitul Crasna. Securitatea însă îl arestează pe Sandu Tudor în iulie 1950, iar pe el în decembrie. Trece pe la Făgăraş, apoi la Jilava. Condamnat la 31 martie 1952, la 8 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică. Va fi dus în mai 1952 la Canal. În 1953 este transferat la Aiud, în iunie 1954 revine la Făgăraş, din nou la Jilava, de unde este eliberat pe 28 sept. 1956.

Din nou liber, se stabileşte la mănăstirea Lainici. Face călătorii la Slatina, Rarău şi Bucureşti, unde ia legătura cu vechii prieteni din grupul „Rugul Aprins” şi cu foşti camarazi de detenţie cu care discută despre combaterea comunismului prin mijloacele credinţei. Un exemplu este discuţia cu preotul Victor Moise din comuna Strunga, jud. Iaşi, căruia i-a repetat că singura posibilitate de a combate materialismul este linia Bisericii, recomandându-i să-şi ia doctoratul în teologie ca să poată influenţa în bine pe ceilalţi preoţi şi credincioşi.

daniil-sandu-tudorÎntâlnindu-l la Rarău pe Sandu Tudor, devenit ieroschim. Daniil (foto), acesta l-a convins pe părintele Adrian să se stabilească la Slatina, dar nu a mai ajuns deoarece a fost arestat din nou la 25 februarie 1958 şi dus la Suceava. Prin sentinţa 125/1958, este condamnat în lotul Rugului Aprins la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi 20 ani detenţie grea pentru „crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Cel mai mult a stat la Aiud, unde L-a purtat permanent pe Dumnezeu în suflet. Eliberat în urma decretului din 1964, va reveni în viaţa monahală.

Mai târziu va reveni în Bucureşti la mănăstirea Antim. În 2003 s-a retras la schitul Locurele, în vârful muntelui, o scurtă perioadă pleacă la Putna şi din nou la apoi, la schit.

Părintele mărturiseşte că salvarea în închisoare era doar una spirituală:

„Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice, şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: Hristos a înviat! şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată, „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”. Răsuna Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nici o fereastră zăbrelită nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă” (la Gh. Penciu, Medici în recluziune, Ed. Vremea, 2001, p.1).

De-a lungul vieţii, părintele Adrian a fost de şapte ori declarat mort. Odată, când avea cinci ani şi era în timpul refugiului din Bucovina. Roata carului i-a trecut peste burtă. A murit pe loc. După o zi a înviat. O altă moarte clinică a avut-o la Stalingrad, salvat de acel avion nemţesc. „În tot acest timp, m-am gândit la multe. Mi-am revăzut viaţa, mi-am pus întrebări. Nu era vorba de frica morţii, de durere fizică sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama că şi dacă aş fi fost împărat sau celebru şef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva în pustietatea câmpiei ruse. Această întâmplare mi-a schimbat viaţa din temelii. După ce am ieşit din spital, în concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde în faţa altarului mi-am închinat viaţa lui Dumnezeu, Salvatorul meu”.

În închisoare, un securist pe nume Blehan l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, brutele nu s-au mulţumit sa-l pedepsească băgându-l la carceră. Pe un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleţi cu apă peste trupul său firav, iar în câteva ore apa a îngheţat pe el. Părintele îşi aminteşte însă de cele mai frumoase lucruri: figura serafică a părintelui Sofian, fineţea de neegalat a părintelui Ghiuş, ţinuta morală fără cusur a ţăranului Ilie din Săcele (pe care-l pomeneşte şi azi la rugăciune), dârzenia lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar în celulă.

„Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: „Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos” şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie eram şi viu şi mort, deopotrivă” (din nr. 611/2004, revista „Formula AS”).

A fost un apropiat al stareţilor Caliopie Georgescu şi Calinic Cărăvan de la Lainici (mănăstire închisă în 1961 şi redeschisă în 1970, unde s-a închinoviat). Părintele Adrian îşi aminteşte cum s-a rugat pentru duşmani:

„Ceea ce m-a impresionat la părintele Calinic era bunătatea fără margini şi, mai ales, rugăciunea necontenită. Se ruga mereu, oriunde, zi şi noapte. Se ruga pentru noi, pentru toată ţara, pentru cei prigoniţi pentru dreptate. Se ruga chiar şi pentru duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, pentru comunişti, spunând: „Toţi sunt fraţii noştri. Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te şi tu pentru ei”. Sincer, am zâmbit în sinea mea, după câte pătimisem de pe urma lor. Aş fi făcut orice, dar să mă rog pentru comunişti era peste puterile mele. Stareţul Calinic nu a zis nimic – doar a zâmbit. Nu a trecut mult timp şi în faţa mănăstirii a oprit un alai de maşini negre şi luxoase. Era mare agitaţie grozavă la poartă şi din maşină a coborât Nicolae Ceauşescu. Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: „Dumneata eşti preot?… Am venit cu părinţii mei şi aş vrea să le citeşti nişte rugăciuni pentru sănătate”. Cine ar fi putut crede aşa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am intrat în biserică împreună cu ei şi mi-am împlinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceauşescu şi, deci, pentru comunişti. Atunci, am înţeles zâmbetul părintelui Calinic. Părintele ştia totul. Avea rugăciunea văzătoare”.

Despre New Age spune: „Cei care azi vor să-l facă pe antihrist din cuvinte ticluite, ne spun că acesta este mântuitorul, nu Acela care a venit deja. Şi ne cer să ne împărtăşim şi să ne rugăm cu budiştii, cu iehoviştii, cu romano-catolicii, cu protestanţii, ca toată lumea să devină un nou Turn Babel”.

Parintele Adrian Fageteanu Vesnica lui Pomenire

„Calm şi blajin, deschis la suflet, de o linişte plină de evlavie pe care nimeni nu i-o poate clătina, puţin la trup, meditativ, aşa l-am cunoscut pe Părintele Adrian Făgeţeanu, monahul de la Mănăstirea Putna, Ciorogârla… apoi la Antim. Obrajii supţi, de paloare discretă, sugera sublima taină a unei frumuseţi interioare deosebite. Pătimea pentru Mişcarea Legionară. L-am întâlnit la colonia de muncă Peninsula-Canal. Originar din Bucovina, tatăl său a fost preot… Avea facultatea de drept şi înainte de preoţie din ordin a lucrat ca ofiţer de poliţie.

Părintele Adrian povesteşte că în timpul războiului sfânt pentru Basarabia şi Bucovina a fost concentrat şi trimis pe câmpul de luptă. Era logodit. La retragerea armatelor albastre, unitatea sa a fost încercuită la cotul Donului, iar el cade rănit grav. Un avion german aterizează chiar în preajma sa pentru a culege răniţii. Este urcat şi el în avion. Părintele încă nu-şi pierduse cunoştinţa. Lucid şi stăpân pe judecată, conştient de situaţia gravă în care se afla, consideră că aterizarea avionului e o minune şi dacă se va însănătoşi se hotărăşte ca restul de zile să-l trăiască în Biserică, slujitor la altar… Intră în comă şi după zece zile se trezeşte şi se vede că se află internat într-un spital din Bucureşti. Îşi aminteşte de tot prăpădul prin care a trecut, precum şi de hotărârea sa. După restabilirea totală va fi externat şi conform hotărârii pleacă la Mănăstire. Se va preoţi.

Logodnica îl aştepta cu devoţiune şi trimite pe fratele său la Mănăstire pentru a-i comunica că îl aşteaptă. Părintele mulţumeşte pentru gestul şi statornicia cu care l-a aşteptat, cere iertare şi spune că a luat o hotărâre sfântă într-un moment de mare cumpănă pentru viaţa sa şi a depus un vot sacru pe care nu-l mai poate încălca…

El îmi spune: „Frate, Petrică, trăim vremuri grele şi cu urmări deosebit de rele. Surghiunul nostru e de lungă durată. Noi legionarii am stat în bătaia tuturor uraganelor. Mulţi camarazi şi de tineri au trecut în odihna veşnică. Astăzi Biserica lui Hristos e smulsă din matca virtuţilor strămoşeşti. Omul buimăcit, nu mai are personalitate, nu mai are voinţă, e scos din cumpătul firesc. Puţin câte puţin lunecăm în abisul marilor anulări a tot ceea ce a fost odată necinstind şi pângărind altarul”.

Eu am plecat la Capu Midia, Părintele a rămas la Peninsula. Părintele Adrian a fost un trimis scump. Din multa bogăţie a inimii sale şi din marea lui înţelepciune m-am înaripat cu noi puteri sufleteşti pentru bătălii viitoare” (Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, vol. 1, p. 274-276)

(v. şi C. Ioniţoiu, Martiri şi mărturisitori…)

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MĂRTURISITORII

💳 Părintele Adrian Făgețeanu nu încurajează acțiuni de „forțare” a statului pentru a-l determina să renunțe la noile acte cu cip incorporat – video

- Posted in Duhovnici - Cuvinte de folos by

Deci sfatul meu: să nu le primească nimeni. Să nu primiți nimic din ce vă dau ăștia, pentru că sunt vicleni, vicleni, vicleni. Să nu se primească ceea ce se dă de acum înainte.” - Părintele Adrian Făgețeanu

⏰ Părintele Adrian Făgețeanu - despre vremurile de pe urmă

- Posted in Duhovnici - Cuvinte de folos by

Părintele Adrian Făgețeanu despre antihrist, cipuri, vremurile de pe urmă și scopul vieții noastre.


Sursa video: https://www.youtube.com/watch?v=Os6tr0FXbKc


Comentariu Ortodoxia.RO: Vă rugăm să vizionați și apoi să reluați vizionarea acestui video și să reflectați la cele spuse de Părintele Adrian Făgețeanu - să nu uităm că fără de Hristos nu putem face nimic și numai El ne poate salva din această avalanșă a vremurilor de pe urmă - să facem măcar minimul pas către Hristos și să îndrăznim să facem voia Lui. Hristos a înviat!