ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

🕛 Părintele Ioan Istrati: Să înmulțim rugăciunea. Vine ceasul și acum este, când minciuna va judeca pe adevăr și-l va ucide.

- Posted in 💟 Lupta cea bună by

Să înmulțim rugăciunea. Vine ceasul și acum este, când minciuna va judeca pe adevăr și-l va ucide.Părintele Ioan Istrati

Părintele Ioan Istrati: Să înmulțim rugăciunea. Vine ceasul și acum este, când minciuna va judeca pe adevăr și-l va ucide.

  • Sursa postării: https://www.facebook.com/ioan.istrati/posts/pfbid0NJHw1oZRWaASzieEVDB4XaPoGzefAMNzCzzU8wae31NBf5S9gvGpBjDTFMzmzXNKl

  • E mereu în rugăciune. Slujește noaptea, dimineața, peste câteva ore e în celălalt capăt al țării, liturghisind zilnic de ani întregi. Ațipește în mașină câte un minut, șoptind psalmi.

    Se roagă îndelung, nu sare nicio silabă, lăcrimează, se frânge ca o lumânare la slujbă. Stă în picioare cu zece kilograme de veșminte sfinte ore și ore.

    Nimeni dintre preoți și diaconi, nimeni nu poate să slujească atât de mult și de simțit. Noi mai fugim pe o băncuță, mai mișcăm picioarele, ne mai foim.

    El e acolo, slujind neînfricat, cu o atenție totală, vorbind cu Dumnezeu, căci Împăratul e de față. E atent la fiecare cuvânt, la fiecare gest liturgic. Știe totul pe de rost, sute de rugăciuni și de versete, totul într-o galaxie de Jertfă integrală pe Altarul iubirii. Rostește zeci de Psalmi din memorie, molitfele sfinților, cântări, rugăciuni, sute, totul din minte.

    Miruiește oamenii, în afara slujbelor vorbește cu toți, răspunde la două telefoane care zumzăie într-una. Știe sute de numere de telefon pe de rost. Răspunde la avalanșa de întrebări la radio.

    E tuturor toate, strecoară bani la studenți săraci, ajută mame cu copii mulți, întreține călugări prăfuiți de nevoință, sună doctori, salvează oameni, salvează bebeluși sfinți de la avort, merge la toate înmormântările de preoți, scoate din moarte muribunzi, pomenește sute sute de pomelnice cu voce tare.

    Stă pe piatra înghețată din Peștera mântuirii neamului românesc ceasuri întregi și se roagă. Predă fără curs în față ore întregi dogmatică.

    Tâlcuiește Noul Testament ca nimeni altul.

    E slab dar mai puternic decât toți, în dăruire. În pandemie a răsturnat cu rugăciunea toate tarabele fricii imbecile și a sfărâmat încuietorile cu care ferecaseră Bisericile.

    Noi, preoții, la slujbe, mai pierdem șirul, mai schițăm un gest, mai căscăm alene, mai ațipim cu capul pe carte la ore minuscule din noapte.

    El e acolo, cu ochi de vultur. Se roagă. Pentru o mulțime enormă de oameni. Mereu. Doamne, Dumnezeule.

    Ghiciți cine e.

    L.E. Acuma i-au interzis să meargă la slujbe în alte eparhii. O să vină eparhiile la el.

  • Câteva comentarii:

    • Și pe Sfântul Ioan Gura de Aur tot cei din fruntea bisericii l-au prigonit... și pe Sfântul Ierarh Nectarie la fel.

    • Adevărat!!! Ceea ce m-a dus cu gândul direct la părintele Teodosie. Vrednic este!!! Să ne rugăm Domnului și Maicii Sfinte pentru poporul acesta ... că trădat a fost mereu... și atacat atât din exterior cât și din interior...!!! Ce îi deranjează cel mai mult este însăși ortodoxia cea curată și adevărată ... căci tot adevărul aici este.

    • "În lume necazuri veți avea. Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea." S ne rugăm...

    • Cum ÎPS Teodosie părintele nostru a pus genunchiul pentru NOI în Peștera Sfântului Apostol Andrei si s-a rugat MEREU PENTRU NOI, așa și noi măcar din adâncul inimii, cu lacrimi, să ne rugăm Domnului pentru sănătatea și pentru pacea și mântuirea sa!

    • Doamne te rugăm, ai grijă de Pastorul nostru, IPS Teodosie, Maica Domnului ocrotește-l și izbăvește-l de toți vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Amin ! 🙏

    • Vrednic este IPS Teodosie!

    • Să ne rugăm pentru Arhiereul IPS Teodosie, să-l păzească Dumnezeu și Maica Domnului!

    • Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu ajută-i, dă-le sănătate și-i ocrotește-i pe toți preoții care se roagă pentru noi creștinii și ne învață pe noi credința adevărată, nu-i lua Doamne dintre noi, căci Tu ești Calea, Adevărul și Viața. Biruiește-i și-i îndepărtează pe toți vrăjmașii noștri văzuți si nevăzuți care ne vor noua răul! Doamne ajută-ne! Amin!🙏

  • Prezentare context:

„Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că M-a urât pe Mine mai înainte de voi. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel Care M-a trimis." - In. 15:18-27.


Se cam potrivește și Arhiepiscopului Teodosie de la Constanța acest text din Scriptură.

Din păcate.

Dați-i pace fraților să slujească oriunde și cât poate...cât mai poate, pentru ca și el este de-acum la o anumită vârstă având aproape 70 de ani...

Avem atâta nevoie de liniște și rugăciune...de bunătate... de curaj în a ne apăra și mărturisi credința noastră strămoșească ortodoxă!

Pe cine deranjează atât de mult ierarhul ăsta curajos, bătrânelul ăsta rugător, bunicuțul ăsta calm și bine sfătuitor, Arhiepiscopul Teodosie care a ținut și ține România unită în jurul Bisericii și a Euharistiei?

Îmi vine în minte versetul ăsta din Psaltire...

„Cei ce-mi răsplătesc rele pentru bune mă defăimau, că urmam bunătatea" (psalm 37, 20)”

[..,], a scris pe Facebook cunoscutul Părinte Teodor Ciurariu, din Dorohoi, declanșând în doar câteva ore de la postare peste 2000 de reacții, 240 de comentarii și 580 de redistribuiri.

O INTREBARE PENTRU UN PROST CA MINE!!

S-a mai întâmplat vreodată în istoria omenirii ca patriarhia să fie deranjată că un slujitor al sau se roagă mai profund, mai cu dragoste și mai mult cu poporul?! Asta pune semne mari de întrebare ce se întâmplă la capul conducerii cel mai de sus! Doamne luminează-le căderea!!

A nu da libertate unui om duhovnicesc să țină cu poporul, să unească poporul, să îl apropie de Dumnezeu așa cum îl luminează Dumnezeu prin rugăciuni puternice în noapte, arată clar că acolo unde se iau deciziile "pute tare"!! Și nu o zic eu, că nu am viață de sfânt, ci puteți întreba orice băbuța credincioasă și veți vedea cât de tare doare. Acolo s-au alinat probleme grave, au fost demonizați, oameni cu dureri care nu știau unde să primească mângâiere.

Pot să zic și eu durerea mea?! Mă doare pentru că România e pe un loc fruntaș la avorturi în lume și patriarhia nu a fost în stare dacă iau 5 biserici sau mănăstiri la rând că să găsesc o carte despre avort sau desfrânare în condițiile când enorm de multă lume stă în concubinaj și media în România e de 3 avorturi pe cap de femeie, incluzând și avorturile spontane! Doar printr-o minune mai găsești o astfel de carte ici, colo!! Și asta arată cât de "trează duhovnicește" e conducerea bisericii pornind de sus!!

Iertați-mă, poate greșesc și eu că inițial nu pun problema cu profundă durere despre "recitarea" Moliftelor Sfântului Vasile, după cum zice în actul patriarhiei!! Lumea are nevoie nu de un Teodosie în țară asta, ci de sute de Teodosie care să dezmorțească credință acestui neam!!

Semnat un păcătos mare și nevrednic,

Cutov Cristian-Ionuț


... iar un comentariu care explică succint situația ne-a atras atenția:

Preanefericitul Daniel este eretic! A băgat Biserica Ortodoxă Română în erezie la Sinodul talharesc din Creta 2016. Ce pretenții aveți. Iar de Sf. Dimitrie a adus episcopi eretici din Grecia și Cipru care l-au pomenit la Sf. Liturghie pe ereticul-schismatic Epifanie Dumenko, adică au întrat în comuniune și cu schismaticii.

🎓Părintele Ioan Istrati: Vă zic una să muriți de râs / Prima oară am râs, apoi am plâns →

- Posted in 📖 Abecedarul credinței by

Vă zic una să muriți de râs.

Mă sună la telefon o băbuță surdă: aloo, aloo.

Eu: Da. De vreo câteva ori.

Aloo, Sfântul Ioan Rusul?

Eu, am pufnit în râs, dar intuind că bătrana știa de Fesul Sfântului Ioan Rusul am zis: Da.

Aș vrea să vin să îmi citiți cu fesul Sfântului Ioan Istrati.

Da, eu: sunați peste 200 de ani.

Acuma, ne dăm seama cât suntem de nemernici și nevrednici de a purta sfințenia în mâini, când n-o avem deloc în suflete.

Dincolo de curăția și nevinovăția băbuței, vedem că sfințenia poate trece pe lângă noi plângând și o putem rata definitiv. Dacă nu suntem atenți.

De cele mai multe ori, credincioșii noștri au mai multă sfințenie decât noi. Mai ales că ținem în mâinile noastre de țărână pe Dumnezeul cel infinit în Sfânta Euharistie și Îl dăruim oamenilor.

Să luăm aminte!

(Prima oară am râs, apoi am plâns.)

Părintele Ioan Istrati

Sursa postării: https://www.facebook.com/ioan.istrati/posts/pfbid06SxCza8Q2SYnYNCfTVhruy7t3nXxAnNKRBw6npqAg3waFjMhofEZ6vAqyoMcxBT9l

Comentariul Ortodoxia.RO:

Inițial am vrut să public acest articol în categoria Râsu'-plânsu' dar curăția și nevinovăția băbuței — așa cum remarcă Părintele Ioan Istrati - ne obligă să acceptăm profunzimea gestului și a sufletului ei.

Amintim mai jos o întâmplare povestită de Părintele Paisie Aghioritul, văzută de el însuși.

"Când eram începător la Mânăstirea Esfigmenu, Cuviosul bătrân Dorotei mi-a povestit că la bolniță venea și ajuta un bătrânel cu atâta simplitate încât credea ca Înălțarea este o mare Sfântă, și, când se ruga cu metăniile, zicea: "Sfânta înălțare, roagă-te pentru noi!". Într-o zi a venit la bolniță un frate bolnav și deoarece nu exista nicio mâncare mai întăritoare, bătrânelul a coborât repede-repede scările, a mers la subsol și de la fereastra ce privea spre mare, întinzându-și mâinile a spus: "Sfânta mea înălțare, dă-mi un peștișor pentru fratele!". Și, o minune!, un pește mare a sărit în mâinile lui. L-a luat foarte firesc și bucuros l-a pregătit, ca să întărească pe fratele".

🩸 Părintele Ioan Istrati: Barbaria →

- Posted in ❤️ Cultura Vieții by

Umanitatea crește în cultură sau decade în cele mai de jos ale prostiei.

Se înalță la Dumnezeu sau se prăbușește în iad, neamuri întregi, în zgomotul infernal al diversiunii demonice.

Se înțelepțește sau se tâmpește în funcție de ceea ce ingurgitează. Pe Dumnezeu sau lăturile demonilor.

Euharistie sau avort.

Cultura și civilizația nu fac diferență.

Umanitatea escaladează munții de cultură sau bântuie în smârcuri fetide.

Dacă pe vremea Doamnei Zoe Bușulenga studenții de la litere recitau Sofocle, Goethe sau Kant din memorie, astăzi caută pe tik-tok.

Dacă noi citeam Ambigua sau Psihopatologia vieții cotidiene, azi copiii accesează referat.ro.

Martin Eden s-a retras în favoarea lui Kim Kardashian. Et caetera.

Să facem un exercițiu istoric de imaginație.

Cultura, civilitatea, noblețea, igiena, înțelepciunea, sunt permanent asediate de suratele lor infernale: prostia, radicalismul, violența, murdăria, cretinismul.

Dacă pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, Antiohia era splendoarea Răsăritului, cu basilici, terme, apeducte, amfiteatre, azi e cufundată total în lumea barbariei și distrusă de război.

În Alexandria era cea mai mare bibliotecă a lumii.

Azi poți vedea turme de oi și capre pe blocuri.

Cairo era buricul metafizic al lumii, azi dacă ieși pe balcon seara în metropola cu zeci de milioane, cămașa ta se face neagră în 3 secunde de la smogul enorm și înecăcios.

Revin. Barbaria se strecoară insidios în lume. Duceți-vă în Porte de la Villette în Paris, Edgware Road în Londra etc., și vă veți convinge.

enter image description here

Același lucru se întâmplă pe teren religios.

În degringolada unor autorități eclesiale străine de Dumnezeu, care legitimează sodolatria, umanitatea se scufundă în mizerie și barbarie.

Recent, Franța a statuat în Constituția ei dreptul omului de a tăia în bucăți de viu un bebeluș în pântece.

Omenirea ar trebui să fie responsabilă. Nu suntem animale. Sau oare? (Animalele nu își omoară pruncii).

Nu putem merge pe stradă și să omorâm un om fără a face pușcărie 20 de ani.

La fel și cu avortul.

Nu poți omorî o ființă umană, mințind că nu e om.

Nu ești responsabil de tine, păstrează copilul și dă-l la adopție.

Pe panta violenței de iad, uciderea devine acceptabilă, încurajată de slugile iadului, celebrată de oamenii blestemați să ucidă în inima lor pe Cel ce i-a iubit.

Coborâm în barbarie. Iadul e uciderea lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Și cea mai complexă reprezentare a iadului e avortul, uciderea a ceea ce are Dumnezeu mai scump, de cei care ar trebui să nască viață.

Dumnezeu să aibă milă de noi.

Sursa: https://www.facebook.com/ioan.istrati/posts/pfbid0wqJMX2aAftJNebCDCPcKESbcB5oxuo68W1eeAfh3AGqXGiGtSPmJia4SxmaN9mZol

✝️ Pr. Ioan Valentin Istrati: Sfântul Ierarh Nicolae – dascăl al Învierii →

Sfântul Nicolae este un dascăl al învierii. Toată viaţa sa a vestit minunea învierii lui Hristos credin­cioşilor din eparhia sa.

Sfântul Nicolae este un dascăl al învierii.

Ierarhul a simţit în suflet moartea lui Hristos în temniţele întunecate ale păgânilor, a simţit durerea Crucii pe care a îmbrăţişat-o toată viaţa lui şi lumina Învierii din morţi a marelui Dumnezeu şi Mântui­torului nostru.

Hristos a murit şi a înviat în inima lui şi de aici, mireasma învierii a vărsat-o asupra tuturor ca pe un mir ceresc de nemurire. Viaţa sa întreagă a fost o minune a învierii.

Iubirea sa pentru cei săraci izvora din sufletul lui care se hrănea cu lumina învierii. După moarte, sufle­tul lui s-a înălţat la Hristos Cel înviat pe care l-a iubit toată viaţa.

Trupul său a rămas în lume, dar nu s-a prefăcut în pământ după rânduiala firii căzute, ci a rămas ca o Bise­rică a iubirii şi a nemuririi. Moaştele Sfântului ierarh sunt o profeţie a învierii.

Prin ele se propovăduieşte evidenţa nemuririi oamenilor şi vocaţia lor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Trupul împovărat de ani şi de suferinţe devine lumină pentru oameni în care se vede slava materiei îndu­hovnicite.

Sfântul Nicolae învaţă pe fiecare om că iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este o forţă care sfărâmă baierele morţii şi preschimbă materia în lumină şi mi­reasmă.

Sfinţenia este tocmai învierea firească şi împăr­tăşirea vitală din iubirea lui Dumnezeu, puterea acestei iu­biri care biruieşte moartea şi iadul, care strămută firea umană în lumină şi o îndumnezeieşte.

Anatomia sfinţeniei bătrânului ierarh aduce evidenţa unei vieţi îndurerate, dar pline de iubire pentru oameni.

Mirul care izvorăşte din Sfintele sale moaşte este materia cerească, plină de Duh Sfânt care devine mireas­mă şi se impregnează în inima fiecărui rugător. Omul devine mir de mult preţ, pentru că primeşte în sine pe Hristos (Cel uns), Mirul Cel veşnic al iubirii lui Dumnezeu.

Simţul olfactiv al omului este ridicat mai presus de fire şi devine metaforă axiologică, în care Mirele Hristos devine Mirul învierii în cei credincioşi, „întru miros de bună mireasmă duhovnicească”.

Acesta este sensul cuvintelor Apostolului Pavel: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; Unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Corinteni 2, 15-16).

Apostolii Bisericii şi toţi credincioşii adevăraţi sunt deci criteriul de viaţă şi de moarte, de timp şi de veşnicie al oamenilor care aud propovăduirea lor.

Bunătatea este deci o mireasmă a lui Dumnezeu, iar răutatea este o du­hoare a morţii: „Dumnezeiescul har al Duhului te-a uns cu mir dumnezeiesc pe tine, întâiul stătător al celor din Mira,

şi de mireasma faptelor tale umplând preasfinţite marginile lumi, cu rugăciunile cele înmiresmate alungi întotdeauna patimile cele rău mirositoare. Pentru aceasta cu credinţă te lăudăm şi săvârşim preasfinţită pomenirea ta, Nicolae”.

Metafora mirului axiologic al faptelor bune este aşa­dar o icoană a luptei dintre bine şi rău în lume şi în inima omului.

Aşa cum mireasma se răspândeşte pretutindeni şi ajunge „necuprins şi nevăzut” în orice loc ascuns, tot aşa harul Duhul Sfânt umple toate ascunzimile firii şi înmires­mează viaţa omului credincios şi rugător.

Paradoxul mirului este că deşi e nevăzut, bucuria pe care o împărtă­şeşte oamenilor este evidentă şi lucrătoare, ca o icoană a Duhului Sfânt Care „suflă unde voieşte” (Ioan 3, 8).

De asemenea, mirul este o metaforă a nemuririi. Miro­sul cel greu al putreziciunii tuturor celor create arată domnia morţii şi a preschimbării tuturor în elementele originare.

Trupul devine prin moarte hrană pentru viermi, iar mirosul cel greu al morţii arată nefirescul şi absurdul unei vieţi care sucombă în moarte după atâtea doruri, iubiri şi vise.

Sensul ritualului iudaic de ungere a celor morţi cu mir de nard este celebrarea profetică şi liturgică a nădejdii învierii celor dragi în Împărăţia aşteptată.

Gestul de iubire al femeii păcătoase care a uns picioarele Mântuitorului cu mir şi le-a şters cu părul capului ei este interpretat chiar de Hristos ca profeţie a morţii şi învierii Sale: „Că ea, tur­nând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngropa­rea Mea” (Matei 26, 12).

Prezenţa mirului care izvorăşte din trupul marelui ie­rarh arată vocaţia nemuririi pentru cei sfinţi şi prezenţa tainică a luminii euharistice a lui Hristos în trupurile celor ce-L iubesc.' - Preot Ioan Istrati.

Sursa: https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-nicolae-dascal-al-invierii

✝️ Părintele Ioan Istrati: Maria din Magdala - o femeie incredibil de frumoasă - cea întocmai cu Apostolii →

- Posted in ✝️ Duhovnici - Cuvinte de folos by

Maria

Azi cinstim pe Maria. Maria din Magdala. O femeie incredibil de frumoasă. Misoginii de mai târziu au încercat să o confunde dinadins cu femeia desfrânată. Nu știm asta. Știm din Evanghelii că Hristos scosese din ea șapte demoni.

Din clipa în care dracii au zburat departe de inima ei, Maria a simțit un gol imens în suflet, pe care l-a umplut, ca pe un ulcior, cu dragostea pentru Dumnezeu.

L-a urmat cu credincioșie pe Învățător pe drumurile Galileii, împreună cu o mână de femei mironosițe. A ascultat atentă cuvintele care ieșeau din gura Cuvântului. A simțit adierea de lumină a minunilor, cutremurul de iubire care unea iarăși cerul cu pământul, în mâna sfântă a lui Iisus. În inima ei s-a aprins foc mare, de dor, de durere pentru trecutul deșert, de iubire nesfârșită pentru Dulcele Vindecător. Mergea peste tot după Dânsul. Flămânzea, înseta, cădea de oboseală, dar era mereu acolo, lângă picioarele Celui ce zidise pământul. Varsă un alabastru cu mir pe capul lui Iisus și plânge pe picioarele Lui.

La prinderea lui Iisus, intră în Sinedriu, se bagă în față strigând și plângând pentru Cel plin de sânge si de răni. Merge în fața Pretoriului și îl asurzește pe Pilat, cerând eliberarea Celui ce slobozește lumea din moarte. E pe drumul Crucii, se sfâșie pe sine în spatele Omului cu Crucea în spate, plânge cu mii de lacrimi, sărută Sângele mântuitor, îi mângâie fruntea plină de spini Celui ce zâmbește în prunci. E lângă Cruce, se sfarâmă de durere sub rănile lui Dumnezeu, ascultă gemetele de moarte ale Vieții. Înnebunește de suferință văzându-l dându-Și Duhul și încremeneste sub Cruce ca o stană de piatră a durerii. Îl îngroapă în lacrimi pe Mântuitor cu Iosif și cu Nicodim. Umblă în inima nopții pe la mormânt cu miresme, dă la o parte gărzile brutelor. Vede mormântul gol.

Inima ei devastată de durere bate asurzitor. Începe să înțeleagă teologia cerurilor în iubire. Dăruitorul de viață nu poate sta în groapă. Învietorul lui Lazăr nu poate zăcea pe piatră. Împodobitorul galaxiilor nu poate fi strâns mereu în giulgiuri de in. Și în timp ce caută prin grădină trupul lui Iisus, însuși Grădinarul universului i se arată, o strigă pe nume, impregnează inima ei de Focul cuvintelor Lui. Se aruncă să îl îmbrățișeze, dar e oprită de slava de har a Învierii. E prima care-L vede înviat, care-L simte, care i-a simțit durerea pe Cruce. E întocmai cu Apostolii. Vestește Învierea. Convinge prin lacrimi pe oameni de Viața lumii. Mâna ei, la Simonopetra, în Athos, e caldă mereu, iar în Vinerea Mare arde de durerea Celui pe care L-a iubit.

De-am avea și noi o picătură din focul inimii ei, am arde spinii păcatelor din noi într-o clipită.

Sursa: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid02zAv7jSDJ6W3vhkztRA64BsNx17kxPBBy1zrTQGwJ4hPLgYASxpbsbLCDH7zSy39cl&id=751651100

Pr. Ioan Istrati: Moșii de iarnă - Femeile sfinte ale neamului românesc fac în rai de mâncare lui Dumnezeu

- Posted in Uncategorized by

femeile sfinte ale neamului românesc fac în rai de mâncare lui Dumnezeu.

M-am întors de la pomenirea morţilor, care se face în fiecare sâmbătă din an, dar mai ales în Postul cel Mare. Bunicele gârbovite stăteau la uşa Bisericii de la patru dimineaţa, împovărate cu sacoşe, mai mari şi mai mici, cu pomană pentru cei adormiţi.

Preotul apare mai târziu, pe la cinci şi ceva, de mila lor, să nu le ţină prea mult în frig, deşi anunţase că slujba începe pe la şapte. Se risipesc prin Biserică ca nişte furnici, aşezând darurile pe mesele grele de lemn putred. Foşgăie pungile, abia mijind prin fiinţă, se fâţâie de colo până colo, aşteptând, aprinzând lumânări pe colivă şi pe pachetele de bunătăţi. Ici colo câte un oftat, şi o amintire despre bărbatul plecat, sau despre copilul marinar, înecat în apele de departe.

Urmează slujba de pomenire, ecteniile, pomelnicele citite tare şi rugăciunea de dezlegare. Apoi “Veşnica pomenire” şi întreaga Biserică leagănă alene coşurile cu bunătăţi ca pe nişte prunci în albiile lor. O întreagă armie de raţionalişti găunoşi atacă necontenit tradiţia de două milenii a românilor. Ce atâta pomenire a morţilor? Ce, mânâncă mortul, bea mortul vinul vărsat pe mormânt? Astea-s tradiţii magice, folclor păgân, idolatrie, cult thanatic, abureală. Mai bine ca la sectanţi, unde la căpătâiul mortului un nene cu alură şi accent tâmpe, la cravată strânsă sufocant, aiuritor de gât, rosteşte afectat nişte predici interminabile şi indigeste.

Chiar aşa? Mânâncă şi bea mortul? Ce atâta tevatură în jurul unui eveniment tragic, când în Occident moartea e ascunsă, ca o ruşine supremă a vieţii fără rost. Mortul occidental, rujat, fardat, împănat cu formol, rânjeşte dintre florile scumpe ale coşciugului. Iar la noi, toată lumea: „Veniţi fraţilor să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă...”.

La o gândire mai adâncă a problemei, înfiorată de lacrimile rugăciunii, vedem că pomana morţilor e fundamentul firii omeneşti. Iubirea noastră se manifestă în chip esenţial în dăruirea de mâncare pentru cel iubit. Tânărul imberb, înfiorat, cu ochii alunecând în jos, o invită pe fecioară la cină. Femeia, gârbovită de truda zilnică, când vine bărbatul frânt acasă, primul lucru care iese din sufletul ei, este strachina de mâncare pe care i-o pune în faţă. Mamele noastre sfinte, cu ochii grei, cu cearcănele până la gură, bântuie ca nişte stafii prin casă în muma zorilor pentru a pregăti mâncare pentru pruncii care pleacă la şcoală. A da de mâncare celui iubit. Este actul suprem de euharistie a fiinţei, expresia luminii care ţi se naşte în inimă şi străpunge norul gros de indiferenţă care s-a lăsat peste lume. Este înflorirea firească a iubirii jertfelnice, îmbrăţişarea nevăzută dintre suflete. Câtă bucurie are femeia când soţul şi copiii se ospătează din bunătăţile pe care le-a pregătit. Cu mâinile pline de făină şi cu ochii lăcrimând a ceapă, femeia iese din istorie şi intră în veşnicie prin smerenie dăruitoare. De câte mii de ori a pregătit mâncare pentru cei iubiţi ai ei?

Revenim la pomana morţilor. Eu, ca preot primesc deseori şi eu câte un pachet din mâna tremurândă a vreunei bătrânici, de sufletul lui cutare. Ajuns acasă, cu vreo duzină de pachete, mă minunez de ce e înăuntru. O băbuţă a pus şerbet de trandafiri, că aşa îi plăcea bărbatului ei. Alta înveleşte atent un ban de 5 mii în batistă, pentru corabia sufletului. Una pune doze de Pepsi în pacheţel, că soţului tare îi plăcea zahărul lichid... Pâinicele, fursecuri făcute în ore de osteneală, lumânări, bomboane, pateuri, banane, mere, fasole bătută la pahar, sute de chestii.

Printre lacrimi şi singurătate, femeile acestea care cară în spate neamul românesc, fac ce ştiu mai bine, fac ceea ce au făcut de o viaţă. Dau de mâncare pentru cei dragi. Ele ştiu, mai bine decât orice doctor în teologie, că Dumnezeu ne iubeşte atât de infinit, încât Se dă pe Sine de mâncare pentru noi. Împărtăşania este actul suprem de dăruire a lui Dumnezeu, ca mâncare pentru veşnicie. Delicateţea, duioşia, dorul de a-l vedea pe cel ce acum e îmbrăţişat de Dumnezeu, sfinţenia şi smerenia, şoapta îngerului, lacrima înfiorată, lumina Învierii răstignită pe noaptea lumii, toate pe plinesc în această dăruire de hrană. Pomenirea morţilor e semnul şi dovada că iubirea trece dincolo de moarte, că suntem împreună în pofida mormîntului, în ciuda morţii, sfidând iadul şi tenebrele lui. Şi e ceva mai mult decât atât.

E vestirea de taină a unei vocaţii pentru veşnicie: femeile sfinte ale neamului românesc fac în rai de mâncare lui Dumnezeu.