Preot cu un singur picior încălțat și unul descălțat: Preot ce a ajuns la Mila desăvârșită, ce s-a smerit, ce s-a frânt, sărac, ce nu caută la chipul omului și la ale lumii, ce caută la Fața lui Dumnezeu. Preot sărac cu duhul. Preot al lui Dumnezeu din Voia lui Dumnezeu.
Sfântul Dimitrie Basarabov după ce din nebăgare de seamă a călcat într-un cuib cu puișori de pasăre ce era pe pământ, s-a smerit și frânt și îndurerat pentru toată viață pentru păcatul acesta din neatenție și a umblat până la capăt, fie vară, fie iarnă desculț.
Așadar, chemarea este să căutăm fiecare, desculți fiind, preot desculț frânt întru Mila Domnului.
Milă Voiesc iar nu jertfă!
Sus să avem iniile!
Nu deznădăjduiți niciunul, să priveghem stând bine, cu frică, să nu ne despărțim de Domnul făcând voia noastră rea și luând aminte!
— Părintele Constantin Sârbu (1905-1975 † 23 octombrie)
„M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!»“
Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu
A pătimit în cele mai dure carcere comuniste, dar nu a părăsit Credinţa ortodoxă, nici măcar în faţa ameninţării cu moartea. Viaţa i-a fost o rană deschisă de la naştere, până la trecerea în lumea de dincolo.
În ziua de 23 Octombrie 1975, după Spovedanie și Împărtășanie, Părintele Constantin Sârbu a trecut la cele veșnice, pe patul de spital.
Truda vrednicului prieten al lui Hristos nu a rămas zadarnică. Părintele Ilarion Argatu a mărturisit că, după ce l-a împărtăşit, în jurul capului Părintelui Constantin Sârbu a apărut aureola de Sfânt. La vederea acesteia, după ce a mişcat de mai multe ori perna ca să se asigure că nu este o iluzie optică, Părintele Ilarion a exclamat: „Cununa de Martir!“
Părintele Marin Cojoc, slujitorul de acum al Bisericii Sapienţei, din Bucureşti, ani la rând, a fost rugat de ucenicii Părintelui Constantin Sârbu să-l dezgroape. Aveau încredințarea că osemintele sale sunt sfinte și că vom avea mare binecuvântare, închinându-ne lor.
“Eu mă rog Sfinților închisorilor, sfinților suferinței creștine, zilnic și, cu atât mai mult, Părintelui Constantin Sârbu, care a slujit în Biserica în care slujesc eu acum și care e un Martir. A suferit ani de temniță, cu familia distrusă, doar pentru că a făcut o Biserică.
Vă dați seama prin ce a trecut? De aceea i-am și pictat Icoana Părintelui. Eu mergeam la mormântul lui seara, îmi așezam mâinile pe piatra lui și mă linișteam. Și nu doar eu și credincioșii îi cinsteau mormântul, seară de seară veneau la el să se roage și au dorit să-l cinstească pe Părintele direct, așa că m-au rugat să-l dezgropăm.
Am început săpăturile Miercuri dimineață, pe 18 Octombrie 2023, deși erau programate pentru Sâmbătă. La 1,70 metri am găsit două plăci de beton care fuseseră așezate peste sicriu. Când meșterul a spart-o pe cea din urmă cu târnăcopul, am simțit o mireasmă Divină. Ne-a copleșit pe toți! Mireasma venea valuri, valuri, a ajuns până în stradă, au început oamenii să vină. În scurtă vreme, toată curtea Bisericii era plină.
Pluteam pe mireasma aceea, era ceva Dumnezeiesc, am început să plângem toți de bucurie, o bucurie sfântă… Meșterii s-au așezat pe marginea gropii și se închinau, pentru că nu mai văzuseră așa ceva. Când l-am dezgropat cu totul, am descoperit că inima îi rămăsese neputrezită, inima lui, care spusese neîncetat rugăciunea lui Iisus! Credeți-mă, vă spun toate acestea după Sfânta Liturghie, nu exagerez cu nimic”.
Credința naște, și în zilele noastre, Minuni.
“Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi!”
✝️ Aveți grijă, că vor veni timpuri grele.
La urmă de tot n-or să mai fie preoți, ușile încuiate, au să plângă lăcatele la uși, că nu va mai fi cine să facă slujba.
Să vă duceți după un preot cu un picior încălțat și unul descălțat.
Cât îi aveți acum, cercetați-i și împărtășiți-vă.
Atunci se va închide cerul și nu veți mai avea de unde lua credință. Aceea pe care o aveți, aceea să o păstrați. Să nu va mândriți, să nu mințiți, faceți bine, căci dacă faceți păcate, piere și credința.
O părticică mică în adâncul inimii stă ascunsă acolo și dacă faceți o faptă bună, mai prinde și ea viață, e veselă. Dar dacă voi nu faceți nimic, nu postiți, nu vă rugați, nu faceți milostenii, se micșorează, se micșorează… și gata!
✝️ Preotul martir Constantin Sârbu - Lacrimă și har: Folosește-ți darurile spre a face bine celor de lângă tine!
Dumnezeu nu este zgârcit cu nimeni. El împarte daruri tuturor. Unul are talantul cântării, altul al înțelepciunii, altul în forță fizică, altul are darul de a picta, altul darul de a scrie sau de a vorbi. Fericit este acela care, folosind darul pe care îl are, izbutește să aducă un suflet la Hristos. Aceluia i se vor acoperi mulțime de păcate. Această și este, de fapt, esența creștinismului: a te dărui și a dărui neîncetat altora lumină, pace și bucurie. — Extras din: Lacrimă și Har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, 2011, p.208
✝️ Sfântul Constantin Sârbu: Nu-ți irosi viața! Ea este dată oamenilor spre desăvârșirea sufletelor, pentru veșnicie.
”Nu-ți irosi viața! Ea este data oamenilor spre desăvârșirea sufletelor, pentru veșnicie. Cel ce are credință nu este pentru pământ. Lumea nu se împacă cu cerul. Viața pe pământ e ca un popas și cine dă totul pentru ea este nefericit. Viața trece și cine a pus preț pe ea, cu nimicul pământului și al țărânei rămâne. Tu să-ți înțelegi rostul, să fii înțelept! Degeaba cauți să faci lumina unde nu poate dăinui. Nu este în zadar să aprinzi făclie când crivățul suflă și ți-o stinge?… Stârpește în tine egoismul și setea nestinsă de a aduna pe pământ, care îți ucid sufletul. Toată sârguința ta să fie spre a te umple de Lumină și Adevăr. Crede în înviere, care ne va aduce din nou unul în fața celuilalt, cu bucuria sufletelor care se regăsesc pe norii cerului, sub soarele veșniciei lui Hristos.” — Preotul martir Constantin Sârbu
✝️ Preotul martir Constantin Sârbu: Omul nou — cel duhovnicesc — nu se poate forma decât în Biserică!
«Eu nu doresc să cumpărați lumânări. Să știți că lumânarea nu se roagă! Este numai un simbol. Desigur, nu trebuie să renunțăm la niște practici ale Sfintei noastre Biserici. Noi nu stricăm Tradiția. Dar a intrat în obișnuința unora să vină, să cumpere un mănunchi de lumânări, să le aprindă și apoi să plece să-și vadă de treburile lor, cu conștiința împăcată că și-au făcut datoria de creștini. Asta este o concepție și o practică greșită! Ea îi face pe unii să creadă că la atât se reduce Biserica. Eu vă repet, lumânarea este simbolul jertfei, al luminii, dar ea nu se roagă. Nu trebuie să ne bizuim pe lumânare! Dumneavoastră trebuie să învățați ceva nou. Dacă pe mine m-a preocupat ceva în viața aceasta, a fost formarea omului nou în Biserică. Mai auziți că se vorbește de omul nou. Să știți că omul nou [n.n. duhovnicesc] nu se poate forma decât în Biserică [...] De aceea, vă rog pe cei care vreți să rămâneți în biserică la rugăciune, să vă rugați împreună cu mine. Eu simt pulsul fiecăruia. Știu dacă cineva este numai figurant sau dacă se și roagă. Simt acest lucru. Dacă unii vin numai să aprindă lumânări, e treaba lor! Să vină, să le aprindă și după aceea să plece, să ne lase pe noi, care avem nevoie de rugăciune!» — Lacrimă și har - Preotul martir Constantin Sârbu
✝️ Preotul martir Constantin Sârbu: Niciodată nu veți avea pace și liniște sufletească dacă nu veți iubi și ierta ca Hristos.
Noi nu știm să ne iertăm. Tu, care vii la biserică – eu pentru tine vorbesc – tu, care știi că Dumnezeu vrea pace, tu prin tăcere să dezarmezi pe cel care a pornit cearta, căci din dușman poți să ți-l faci prieten.
Această comportare arată diferența dintre tine, care intri cu folos în biserică și cel ce nu vine sau vine numai cu trupul.
Întâlnesc foarte multe pomelnice în care vă plângeți de dușmani și-i blestemați. Dar tu singur nu te-ai întrebat dacă nu cumva chiar tu ai provocat această dușmănie. Marea noastră vină este că nu recunoaștem cât suntem de vinovați pentru faptele noastre, ne găsim scuze și învinuim pe altul, fără a gândi la pedeapsa ce o merităm.
— Preotul Martir Constantin Sârbu, Lacrimă și har, Editura Bonifaciu, 2011.
✝️ Preotul martir Constantin Sârbu: Nimeni pe lume nu poate face întoarcerea ta, rugându-se în locul tău!
"Nimeni pe lume nu poate face întoarcerea ta, rugându-se în locul tău!
Oricine te iubeşte, se roagă pentru tine şi suferă pentru tine poate face mult pentru tine înaintea lui Dumnezeu, dar oricât te-ar iubi altcineva, oricât de mult ar vrea să facă şi ar face pentru tine, dacă tu însuti nu faci nimic şi nu vrei să faci nimic, totul este în zadar.
Poți să fii foarte aproape de Domnul, poți să fii chiar în casa unde Domnul spală şi iartă păcatele altora, poți să fii chiar acolo, lângă cei care ascultă chemarea Domnului şi care vin şi se predau Lui, care se hotărăsc pentru El şi îşi aleg partea cea bună care în veci nu se va lua de la dânşii (Luca 10, 42), dar dacă tu însuti nu întelegi pretul clipei aceleia şi dacă tu însuți nu faci acest pas, rămâi afară. Uşa se va închide după ei, iar tu vei rămâne afară spre pierzare (Apoc. 22, 15).
Poți să fii chiar fiul unui părinte credincios sau soțul unei soții credincioase sau părintele unor fii credincioși, poți să trăiești toată viața ta lângă suflete credincioase sau în familia celor credincioşi, dar dacă tu însuți nu te-ai născut din nou, dacă tu însuți n-ai adus inima ta la Domnul ca să ți-o spele, tu vei muri în păcatele tale, fără să vezi împărăția lui Dumnezeu, fără să fii mântuit şi vei fi despărtit pe veci de iubiții tăi care au fost credincioși (Ioan 3, 3; Cor 6, 9-11; Efes. 2, 1-6; Tit. 3, 5; Evrei 10, 19-22).
Suflete drag, ajuns aici, te rog ia bine seama la ceea ce citeşti, întelege întocmai ceea ce iți spune şi îți cere Hristos! Iată, Hristos stă acum şi înaintea ta aşa cum stătea atunci în fața sfântului Său Apostol, gata să-l spele şi pe el aşa cum făcuse cu toti ceilalti dinaintea lui şi aşteaptă consimțământul tău. Aşteaptă supunerea şi predarea ta; nu te împotrivi, primeşte spălarea Lui!
Închipuie-ți ce ar fi fost dacă sfântul Petru ar fi stat ani de zile în hotărârea lui de a se împotrivi cu înverşunare încercării Domnului de a-i spăla şi lui picioarele, la ce înjositoare aşteptare L-ar fi supus el pe Domnul!
Şi totuşi, unii dintre noi facem aceasta de atâta vreme cu El, fără să ne îngrozim ce facem față de Hristos. Ne împietrim inima în necredință, ne adormim conştiința în nepăsare, ne înjosim sufletul în faptă păcătoasă şi nu ne pasă de Domnul, Care aşteaptă de atâta vreme întoarcerea noastră (Isaia 30, 18; Apoc. 3, 20).
Întelegi tu, care citeşti acum? Şi mai ales întelegi că ceea ce este scris aici este scris tocmai pentru tine?
Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te spele, de-I vei asculta chemarea! Slavă şi mulțumire lui Iisus Hristos!"
— Preotul martir Constantin Sârbu, "Meditatii în Săptămâna mare"
✝️ Despre aproapele meu - din cartea "Lacrimă şi Har" al Preotului martir Constantin Sârbu
Degeaba mergi la biserică, pentru că ai aceeaşi comportare cu cei care nu merg.
Acolo unde locuieşti, nu e vreun bătrân bolnav, care nu are pe nimeni?
Tu, care te numeşti creştin, te-ai dus la uşa lui să-l întrebi dacă nu are nevoie de pâine, de lapte, de medicamente?! Cred că nu!
Bine că ai tu de toate, bine că se strică mâncarea în frigider, bine că ţi-e şifonierul plin de haine, altul neavând nici ciorapi! Şi te numesti creştin şi tot ceri mereu lui Dumnezeu. Nici El nu va lua aminte la rugăciunea ta!
Când mergi la biserică, dacă întâlneşti pe cineva care nu se simte bine, care are nevoie de ajutor, renunţă la Sfânta Liturghie şi mergi de îngrijeşte pe cel bolnav! Tu, care vii la biserica şi vezi că nu obosesc a te învăţa, tu să fii lumină în casa ta, în inima ta, să nu dai prilej celor din jur să spună că degeaba mergi la biserică, pentru ca ai aceeaşi comportare cu cei care nu merg.
— Preotul martir Constantin Sârbu, Lacrimă şi har, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010
✝️ Mărturia Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa despre Părintele Martir Constantin Sârbu - născut în Ceruri la 23 octombrie 1975
„Revăzând în duh pe toţi acești oameni care mă puteau întări în suferinţa mea, îl întâlneam pe Părintele Constantin Sârbu și mă simţeam întărit”.
Fericitul Părinte Constantin a fost văzut cu aură de sfânt pe patul morții de către Părintele Ilarion Argatu și a fost aflat cu Moaște Sfinte la deshumarea din cursul acestei săptămâni care a avut loc la Biserica Sapienței din București:
“În mai 1963 am fost eliberat din închisoarea Aiud, după 15 ani de detenţie și adus direct la Viișoara, lângă comuna Mărculești - Slobozia, un sat de exilaţi bănăţeni, cu casele zidite din lut, cu curţi frumoase, pomi roditori îngrădini și străzi largi, bine îngrijite, deși când ploua, pământul se înmuia și se făcea o mocirlă care ajungea până la genunchi. Acolo fusese un câmp de mazăre, un câmp imens de Bărăgan. (...) Am ajuns acolo noaptea târziu. Jandarmul m-a întrebat dacă mai știu pe cineva, un prieten, la care să pot dormi câteva nopţi, până îmi voi curăţa casa pe care mi-o va repartiza. Nu cunoșteam pe nimeni.
Jandarmul m-a dus la preotul satului, Constantin Sârbu. Nu pentru că m-ar fi cunoscut sau că l-aș fi cunoscut ci pentru că, am înţeles atunci, el primea pe oricine.
Avea o căsuţă din lut, cu o tindă și o cameră. Pereţii erau acoperiţi cu icoane și când a deschis ușa să mă primească, aerul mirosea a tămâie. Am înţeles că se rugase, că această casă era locuită de îngeri. Mi-a dat să mănânc ceva și după o scurtă rugăciune, m-am culcat. Am stat cu Părintele câteva zile, până ce mi s-a repartizat o casă.
Erau multe pustiite, după plecarea exilaţilor. Ca printr-o tristeţe a firii, la scurtă vreme după ce ocupantul casei pleca, se decojeau pereţii, iarba creștea pe poteca ce ducea de la stradă la ușa casei, și întreaga locuinţă respira o singurătate copleșitoare. Chiar dacă nu știai nimic, înţelegeai că este o casă părăsită.
Așa arăta casa mea când, după câteva zile trăite alături de Părintele, rănile mele începeau să se vindece.
Ciudat, el nu-mi ţinea predici, nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta în nici un fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare cu el. Părintele a mers cu mine să vedem casa și a observat tristeţea care mă copleșea văzând tristeţea casei. Mi-a pus mâna pe umăr - am simţit dintr-o dată că sunt mai tare.
— Nu te teme, mi-a spus, casa se va înveseli de îndată ce te vei muta în ea!
Mi s-a părut că a folosit o figură de stil, o personificare sau o metaforă și m-am uitat la el cu un zâmbet, ca și cum i-aș fi arătat că-i apreciam observaţia poetică. Dar Părintele nu zâmbea. Avea o faţă luminată, privea parcă prin mine și această senzaţie m-a făcut să nu mă mai simt nici singur, nici trist.
Părintele Sârbu a rostit o rugăciune de binecuvântare, mi-a spus ce-mi trebuie, unde să găsesc mătură și lucruri cu care să mă învelesc, căci nu aveam absolut nimic, decât ce era pe mine și o manta ruptă.
Oamenii din sat m-au ajutat. Cred că și fără prezenţa Părintelui m-ar fi ajutat, dar atunci am simţit că protecţia lui mi-a adus un plus de simpatie din partea lor.
Unii au lucrat cu mine frământând lutul cu care să lipesc casa, acolo unde căzuse lutul și varul. Alţii mi-au adus un pat de la cineva plecat de curând. De la un vecin am primit paiele, peste care am pus un ţol dăruit, ca să nu dorm pe scândură.
Într-o zi aveam tot ce-mi trebuia în casă: pat, găleată de apă, cană, o farfurie, o lingură, o furculiţă, lampă cu gaz și o icoană de la Părintele Constantin. De 15 ani nu fusesem așa de bogat și de liber!
De la casele unde erau familii, mi-a venit mâncare. A doua zi m-au luat la ferma de stat să muncesc, pentru a obţine paiele cu care să-mi dreg acoperișul. M-am simţit stăpân pe casă, pe mine, pe tot ceea ce era în casa mea. Și toate lucrurile erau binecuvântate de Părintele Constantin: nimic nu era blestemat ca la închisoare, nici patul, nici lingura, nici găleata de apă.
Peste toate plutea binecuvântarea lui Dumnezeu, coborâtă prin semnul crucii făcut de mâna Părintelui Sârbu.
— Să vii duminică la biserică!, mi-a spus Părintele, despărţindu-se de mine. Nu era nevoie să mă invite. O biserică adevărată, cu icoane, cu miros de tămâie și cu un preot în odăjdii slujind liber, nu în taină și cu frică, așa cum erau slujbele în închisoare, era tot ce dorea sufletul meu!
Văzusem biserica. Era o clădire de lut, ca oricare altă casă din sat,dar cu o mică turlă și cu un clopot.
Duminică dimineaţa, glasul subţire al clopotului a răsunat peste sat. Era luna mai, pomii erau în floare, aerul era răcoros și pur, iar clopotul suna vesel și pătrundea liber în urechi, fără a mai trece printre zăbrelele celulei și prin obloanele de lemn. Acum era un clopot liber, un sunet liber și o ureche liberă care îl recepta.
Interiorul bisericii era sărac și foarte sever, aproape o biserică de catacombe. O lumină aurie intra pe fereastră dinspre miazăzi și Părintele slujea luminat de această aură. Se mișca încet, hieratic (solemn), cu vocea lui mică și domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic. M-am așezat la strană alături de cântăreţ și de ceilalţi credincioși care cântau. Cântasem și eu în corul bisericii din sat, și ca elev de liceu.
La sfârșit, Părintele a vorbit. Era o oarecare prudenţă în ceea ce spunea, știam că orice mișcare a noastră era înregistrată de poliţia locală, că eram urmăriţi pas cu pas, dar glasul lui cald pătrundea în inimi.
Vorbea cu o dragoste și o convingere interioară atât de puternică, încât fără să vrei te simţeai prins într-un fel de zbor spiritual și de o iubire pentru tot.
Plecai din biserică, de fiecare dată, cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un sentiment de solidaritate pentru aproapele tău și cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna dacă, din cauza muncii istovitoare de la fermă, nu mai aveai timp să-l întâlnești pe Părintele Constantin, sau el, prin de grija pentru toţi, nu mai ajungea în cursul săptămânii să te întâlnească. În felul acesta, zilele noastre de exil în satul Viișoara căpătau un sens purificator, o justificare împotriva absurdului în care trăiam de aproape 20 de ani.
(...) Nu am putut merge la înmormântarea Părintelui; aveam oră la școală. De atunci până acum, m-a fulgerat câteodată gândul la Părintele, mai cu seamă după ce am intrat a doua oară în închisoare și aveam nevoie de ajutorul celor pe care îi iubisem, mă ajutaseră și puteam să-i chem acum în ajutor. De multe ori, revăzând în duh pe toţi acești oameni care mă puteau întări în suferinţa mea, îl întâlneam pe Părintele Constantin Sârbu, cu zâmbetul lui permanent, cu o anumită timiditate, vedeam lumina care iradia pe faţa lui, câteodată discutam cu el, așa cum discutam cu mama și cu tata mutaţi de mult la cele veșnice - și mă simţeam întărit.
Apoi, evenimentele s-au precipitat peste mine, îndepărtarea de ţară mi-a răsturnat cursul vieţii, dar tot mi-au rămas câţiva stâlpi morali și de referinţă orientativă și, printre ei, nu a lipsit nici Părintele Sârbu.
Scriu aceste rânduri, cu pietate, cu dragoste și pace. Am o vârstă la care drumul spre dincolo este mereu deschis și anii, experienţa, obișnuinţa cu moartea atâtora din jurul meu mă fac să privesc spre lumea Părintelui Constantin Sârbu cu un ochi neînspăimântat și cu o credinţă firească. Acolo ne vom întâlni și, eliberaţi de condiţiile omenești, vom putea fi împreună fără opreliști. Și știu că bunătatea lui, caldul lui suflet va fi pentru mine un bun venit, așa cum a fost atunci, la Viișoara.
— Mărturia Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, consemnată în lucrarea “Lacrimă și har. Preotul martir Constantin Sârbu”, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010
📜 Comunicat: Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat 16 canonizări →
“Orice român care se îmbracă în port naţional, fără să fie ţăran, este fascist, legionar”, a spus Alexandru Florian - bolșevicul trădător pus și menținut în fruntea unei instuții parazitare care falsifică istoria și adevărul istoric
«Eu nu doresc să cumpărați lumânări. Să știți că lumânarea nu se roagă! Este numai un simbol. Desigur, nu trebuie să renunțăm la niște practici ale Sfintei noastre Biserici. Noi nu stricăm Tradiția. Dar a intrat în obișnuința unora să vină, să cumpere un mănunchi de lumânări, să le aprindă și apoi să plece să-și vadă de treburile lor, cu conștiința împăcată că și-au făcut datoria de creștini. Asta este o concepție și o practică greșită! Ea îi face pe unii să creadă că la atât se reduce Biserica. Eu vă repet, lumânarea este simbolul jertfei, al luminii, dar ea nu se roagă. Nu trebuie să ne bizuim pe lumânare! Dumneavoastră trebuie să învățați ceva nou. Dacă pe mine m-a preocupat ceva în viața aceasta, a fost formarea omului nou în Biserică. Mai auziți că se vorbește de omul nou. Să știți că omul nou [n.n. duhovnicesc] nu se poate forma decât în Biserică [...] De aceea, vă rog pe cei care vreți să rămâneți în biserică la rugăciune, să vă rugați împreună cu mine. Eu simt pulsul fiecăruia. Știu dacă cineva este numai figurant sau dacă se și roagă. Simt acest lucru. Dacă unii vin numai să aprindă lumânări, e treaba lor! Să vină, să le aprindă și după aceea să plece, să ne lase pe noi, care avem nevoie de rugăciune!» — Lacrimă și har - Preotul martir Constantin Sârbu
Noi nu știm să ne iertăm. Tu, care vii la biserică – eu pentru tine vorbesc – tu, care știi că Dumnezeu vrea pace, tu prin tăcere să dezarmezi pe cel care a pornit cearta, căci din dușman poți să ți-l faci prieten. 
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ