„Cea mai veche rugăciune creștină este rugăciunea închinării: ‘În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin’, adică: ‘Așa să fie, precum binevoiește Dumnezeu, Cel închinat și preaslăvit în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!’” — Avva Ghelasie Gheorghe

Zicea Avva Ghelasie unui ucenic: "Măi tăticule, să te nevoieşti să te-apropii de Dumnezeu, că după ce se-apropie El de tine, nu te mai lasă din mână".

Spunea Avva Ghelasie: „La copii, la bătrâni şi bolnavi, trebuie să ai grijă să le duci mereu câte un mic dar. Este un gest fundamental. Şi în căsnicie, să duci femeii, care poartă chipul Maicii Domnului, de fiecare dată un cât de mic dar”.

„Măi tăticule, să ai grijă, să umbli cu atenţie, să te fereşti de prilejurile pentru păcat, să nu zici că eşti tare, că birui tu ispita, că odată te dă peste cap! Fii cu băgare de seamă în viaţă”, îndemna Avva Ghelasie.

„Nu te poţi despărţi de patimă cu adevărat dacă nu vrei din toată inima, dacă mai laşi în tine un gând că undeva, cândva, ai mai putea face păcatul”, spunea Avva şi îndemna:

„Umblă uşor, mă tăticule, ai grijă cum calci, cum umbli cu lucrurile, cum vorbeşti şi cum primeşti gândurile, fii cu atenţie să nu strici sau să distrugi ceva, să nu răneşti pe careva. Să nu cauţi în urmă la amintirea căderii, ca să nu te îndulceşti iar cu ispita şi să orbeşti cu sufletul, nici la stânga ori la dreapta, cu disperare sau îndrăzneală, ci cu răbdare şi nădejde, tot înainte la Hristos”.

„Nu pot, Avva!”

„Bă, dacă vrei, până la urmă, poţi, mă tăticule, că te ajută Dumnezeu!".

Spunea Părintele Ghelasie: „Păcatul, după mărturisire şi dezlegarea preotului, este iertat de Dumnezeu. Cicatricea, urma sa rămâne însă. Rămâne ca semn de hotaroprire şi sensibilizare a conştiinţei spre a nu mai păcătui. Ca motiv de atenţie-trezvie. În plus, din acel loc sensibil izvorăşte recunoştinţa faţă de Domnul, care nu a îngăduit să se piardă sufletul tău. Urma păcatului devine în acelaşi timp semnul iertării şi milostivirii dumnezeieşti”.

Sursa: https://www.chipuliconic.ro/wp-content/uploads/2017/08/File-de-Pateric.pdf

"Măi creștini, rugați-vă! Că or să vie mari necazuri pe oameni. Oamenii nu se mai roagă Lui Dumnezeu. O să vedeți dumneavoastră, cuvintele mele nu sunt mincinoase. Nu scăpăm, nu scăpăm ușor, căci cu Dumnezeu nu ne jucăm. Doar n-o să trăiți cât munții. Da, acuma sunteți tineri, sunteți... Dar să vedeți când veți ajunge bătrâni! Dacă veți mai ajunge bătrâni... Moartea nu-i jucărie. Părăsim lumea asta pentru totdeauna și intrăm într-o lume a veșniciei. [Nu știe ce va face Dumnezeu cu el]. Dar știu că am să răspund înaintea Lui de faptele și de cuvintele și chiar și de gândurile mele! Nădăjduiesc și eu... da... Nu am siguranță. Dar am nădejde să rămân cu El în veci." — Ieroschimonahul Simeon Zaharia

Ieroschimonahul Simeon Zaharia s-a născut la 16 martie 1928, în com. Mogoșești, jud. Iași, din părinţii Iancu şi Rozalia. La 18 februarie 1954, pe când avea 26 ani, a intrat în Mănăstirea Sihăstria, unde a fost călugărit la 5 iunie 1955, cu numele de Serapion, și unde a urmat Școala monahală între anii 1954-1956.

La 16 mai 1956 a fost trimis la Mănăstirea Putna, împreună cu alți 14 părinți din Sihăstria și cu încă șapte din Mănăstirea Slatina, printre care și Arhim. Cleopa Ilie, pentru revigorarea vieții monahale de acolo.

La 8 iulie 1956 este hirotonit diacon de către PS Teofil Herineanu al Romanului, la Secuieni, lângă Roman, iar la 22 iulie 1956 este hirotonit ieromonah la Catedrala Episcopală din Roman, de către același episcop.

Între mai 1956-iulie 1960 și iulie 1963-februarie 1977 a stat ca viețuitor la Mănăstirea Putna, unde în 1977 a fost hirotesit protosinghel de către PS Adrian Hrițcu. Între iulie 1960 și iulie 1963 a stat ca muncitor la Sihăstria, ca urmare a decretului 410/1959. Între martie 1977 și octombrie 1992 a fost viețuitor 7 ani la Schitul Prodromu și 8 ani la Schitul Lacu, ambele din Sfântul Munte Athos. A avut ascultările principale de preot slujitor, eclesiarh și duhovnic.

În luna octombrie 2000 a fost tuns în schima mare cu numele Simeon, de către Ieroschim. Dionisie Ignat de la Schitul Colciu, Muntele Athos.

A trecut la cele veșnice în data de 2 septembrie 2023.

“Când te rogi în biserică ori acasă, străduieşte-te ca în rugăciune să îţi înfăţişezi toate cuvintele şi chipurile – chipul Maicii Domnului, chipurile îngerilor, ale sfinţilor sau oamenilor de pe pământ pentru care te rogi — la modul ideal, adică aşa cum sunt ele în esenţa lor sau aşa cum ar trebui să fie (arhierei, preoţi, diaconi şi ceilalţi, fiecare după cinul lor): să ţi-i înfăţişezi sfinţi, potrivit temeiului lor dumnezeiesc, nu în chip trupesc, sau material, sau păcătos, şi îţi va fi rugăciunea ta întru bucurie” — Sfântul Ioan de Kronstadt – Rugul aprins – Rugăciunile Sfinților și Cuvioșilor Părinți.

Pocăinţa în rugăciune

De vei greşi cu ceva înaintea Domnului, iar noi greşim foarte mult in fiecare zi – să zici îndată în inima ta, cu credinţa în Domnul, Ce ia aminte la voia inimii tale, cu smerita recunoaştere şi simţire a păcatelor tale psalmul Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi citeşte din inimă întreg psalmul; daca nu a lucrat de prima dată, mai fă o încercare – citeşte mai din inimă, mai cu simţire, şi atunci iți va răsări fără întârziere de la Domnul mântuire si pace în suflet. Astfel să frângi inima ta neîncetat; iată mijlocul credincios, încercat, de luptă împotriva păcatelor. Iar de nu vei primi uşurare, pe tine însuţi să dai vina: înseamnă că te-ai rugat fără frângere de inimă, fără smerenie a inimii, fără dorinţă tare de a primi de la Domnul iertare de păcate; asta înseamnă că păcatul nu ţi-a pricinuit mare durere.

Uneori omul pare a se ruga cu râvna dar rugăciunea lui nu-i aduce roadele liniştii şi bucuriei inimii întru Duhul Sfânt. De ce? Fiindcă el, rugându-se cu rugăciunile gata facute, nu s-a pocăit fără făţărnicie de păcatele pe care le-a făcut în acea zi, cu care şi-a spurcat inima – această biserică a lui Hristos – şi cu care L-a mâniat pe Domnul. Dar numai să-şi aducă aminte de ele şi să se căiască, osândindu-se fără urmă de făţărnicie şi fără împătimire – şi îndată se va săşlui în inimă pacea ce covârşeşte toată mintea (Filip. 4, 7). În rugăciunile bisericeşti sunt înşiruite păcatele, însă nu toate, şi deseori nu se izmeneşte tocmai de cele cu care ne-am legat: este neapărată nevoie să le înşire omul la rugăciune cu înţelegerea limpede a însemnătăţii lor, cu simţământul smereniei şi cu inimă înfrântă. De aceea se şi spune la rugăciunile de seară, când sunt înşiruite păcatele, ori altceva rău am făcut, aici avem libertatea de a aminti noi înşine celelalte păcate pe care le-am săvârşit.

Pocăinţa trebuie să fie lipsită de făţărnicie şi cu totul slobodă, iar nicidecum silită de vreme şi de obicei sau de persoana celui ce spovedeşte – altminteri nu va fi pocăinţă adevărată. Pocăiţi-vă, s-a zis, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor (Mt. 4, 17). S-a apropiat, adică a venit, nu trebuie căutată îndelung; ea vă caută pe voi, caută dragostea voastră liberă; altfel spus: „Pocăiţi-vă de bunăvoie cu inimă înfrântă”. „Se botezau (se spune despre cei botezaţi de Ioan), mărturisindu-şi păcatele lor (Mt. 3, 6), adică: „Işi recunoşteau de bunăvoie păcatele”. Iar întrucât rugăciunea noastră este în primul rând pocăinţa şi cererea iertării de păcate, ea negreşit trebuie să fie întotdeauna lipsită de făţărnicie şi cu desăvârşire slobodă, iar nu fără de voie, stoarsă de obicei şi deprindere. La fel trebuie să fie rugăciunea şi atunci când este de mulţumire şi de slavoslovire. Recunoştinţa presupune în sufletul celui ce a primit facere de bine plinătatea simţământului slobod, viu, ce se revarsă fără îngrădire prin gură: Din prisosinţa inimii vorbeşte gura (Mt, 12, 34). Slavoslovia presupune extazul mirării în omul ce contemplă lucrurile nesfârşitei bunătăți înţelepciuni, atotputernicii a lui Dumnezeu în lumea duhovnicească şi materială, şi ca atare est de asemenea firesc ca ea să fie cu desăvârşire slobodă şi întru înţelegere. Indeobşte, rugăciunea trebuie să fie revărsare slobodă şi întru înţelegere deplină a sufletului omenesc înaintea lui Dumnezeu. Vărs sufletul meu înaintea Domnului (cântarea Anei, mama lui Samuil).

La rugăciune e nevoie de nefăţarnica părere de rău pentru păcate şi de cainţă nefățarnică: când înşiri păcatele arătate în rugăciune trebuie să le rosteşti simţind cu inima că păcatele tale sunt. Mai e nevoie de dorire înflăcărată de a nu mai greşi cu aceleaşi păcate.

— Sfântul Ioan de Kronstadt

Preasfântă, Preacurată şi Preaminunată Fecioară şi Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, Te rugăm ascultă rugăciunea nevrednicilor robi (numele) şi vindecă-ne pe noi, pe cei din familiile noastre şi pe toţi suferinzii din lumea asta bolnavă, de bolile grele, de bolile ştiute şi neştiute de noi. Fie ca toţi creştinii să Te preamărească şi să Te preacinstească pe Tine, iar noi să avem tot ajutorul cel bun, sfânt şi ceresc. Îţi mulţumim Maică Sfântă pentru vindecare, pentru tot ajutorul Tău, pentru mijlocireaTa la Preabunul Dumnezeu, că Tu eşti scară la Cerul Sfânt, pentru rugăciunile noastre şi ajutor nemijlocit în cererile noastre cele îndreptăţite. Amin!

Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.

Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna ador­­­mi­ților robilor Tăi (numele), Hris­toase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Prea­sfân­tului și Bunului și de viață făcă­to­ru­lui Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu sfinții odihnește, Hristoase, su­fle­tele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!

Citește și ✝️ Rugăciunea Sfintei Cruci

Foto: Crucea de la Mănăstirea Dervent - jud. Constanța

Să se scoale Dumnezeu, şi să se risipească vrăjmasii Lui, şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară cum piere fumul, cum se topeşte ceara de faţa focului, așa să piară demonii de la faţa celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul Crucii, zicând:

Bucură-te, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, care goneşti demonii cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorât la iad, a călcat puterea diavolului, şi te-a dăruit noua pe tine, cinstită Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrăjmasul.

O, preacinstită şi de viată făcatoare Crucea Domnului, ajută-mi mie cu Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toti Sfinţii, în veci. Amin.

Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni Cap. 1, Vers. 18).

Sfinte Părinte Efrem, inima mea e sfâşiată de durere şi de amărăciune şi nu ştiu ce cuvânt să aduc înaintea ta.

Nimic nu mă mai bucură în această viaţă şi poverile şi suferinţele cele lăuntrice îmi sunt ca o băutură otrăvitoare şi cumplit de amară. Nu-L mai desluşesc pe Dumnezeu în nimeni şi nimic şi mă simt ca un om care e omorât de propriile gânduri. Izbăveşte-mă, Sfinte, de această asuprire diavolească, căci nu mai pot răbda mâhnirea şi urâciunea aceasta ce-mi soarbe vlaga şi toată puterea de viaţă.

Tu i-ai văzut pe batjocoritorii şi ucigaşii tăi şi ai răbdat nenumărate schingiuiri şi urâciuni din partea lor, dar prin dragostea ta pentru Dumnezeu ai rămas neclintit în credinţă, înfruntând acea privelişte de iad. Cu totul m-am slăbănogit, iar din multa durere lacrimile nu le mai pot opri. Nu am la cine să merg, nu este cine să mă audă, nu este cine să mă mângâie, nu este cine să-mi spună o vorbă bună. Fă-te tu toate acestea pentru mine, Sfinte Efrem, şi aşa cum eu nu ştiu, tămăduieşte şi limpezeşte sufletul meu, ridicându-mă întru nădejde şi lumină.

Ştiu că e de necuprins cu mintea toată pătimirea ta mucenicească, şi tocmai de aceea te rog pe tine, căci ştiu că ai răbdat urâciuni nemăsurat mai mari decât ceea ce rabd eu acum. Fie-ţi milă de mine ca de un frate mai mic şi foarte neputincios şi rânduieşte în aşa fel, încât prin această durere pe care o trăiesc acum să cunosc mai bine ostenelile tale muceniceşti şi ceea ce înseamnă purtarea de fiecare zi a crucii. Amin.

Putem să ne rugăm neîncetat, mereu şi pretutindeni.

Singurul lucru de care avem nevoie este ca inima să ne fie dispusă la rugăciune.

Ea ar trebui să fie smerită şi să plângă neîncetat pentru nevrednicia şi păcatul ei, plină de teamă dinaintea măreţiei lui Dumnezeu pe Care Îl insultăm prin păcatele noastre.

Dacă inima ne este astfel, atunci vom fi mereu întru rugăciune și la muncă, şi acasă.

• Sf. Luca al Crimeei

Starețul Stefan Karulsky

Vă este frică, și nu știți ce să faceți? - Rugați-vă la Maica Domnului! Am fost împușcat, m-au pus la perete și de la câțiva metri distanță doi dintre ei m-au împușcat din mitralieră. Și eu m-am rugat la Împărăteasa Cerului! Iar ei nu au reușit să mă lovească. Așa că m-am grăbit să fug ... Gloanțele fluierau în jurul corpului meu, îmi ardeau hainele, dar nu am avut nicio zgârietură! Și așa am fugit la "EA" la Muntele Athos.

• "Nu raţiunea este potrivnică credinţei, ci inima destrăbălată."

• "Lucrul cel mai important în rugăciune este de a sta în faţa lui Dumnezeu cu mintea coborâtă în inimă."

• "Cuvântul spus cu dragoste, nu întărâtă niciodată."

• "Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu."

• "Împlinirea fără tragere de inimă a rânduielilor Bisericii, asemeni rutinei lucrului de zi cu zi, nu e deloc un semn hotărâtor că viaţa creştină autentică ar fi prezentă în noi."

• "Este foarte primejdios pentru ostaș să-și pună nădejdea în el însuși, căci atunci războiul e ca și pierdut. Să se golească pe sine, ca și cum în inima lui ar fi nimicnicie, și atunci harul cel de viață făcător va crea totul din acea nimicnicie."

• "Tu silește-ți puțin gândul să se rupă de cele din afară și, aducându-te în inimă, trezește acolo adevărul Învierii, în toată lărgimea, adâncimea și înălțimea sa, ca să nu te arăți bucurându-te numai pe dinafară, ci și în tine însuți să porți duhul bucuriei care țâșnește dinlăuntru ca un izvor de apă luminoasă ce saltă din adâncurile pământului."

• "Intră în tine însuţi şi priveşte chipul gândurilor tale. Cercetează-ţi înclinările şi dispoziţiile: sunt ele, oare, aşa cum le cer de la tine Domnul şi Evanghelia?"

• "Intrând în Biserică, leapădă mintea ta şi vei deveni înţelept cu adevărat; leapădă lucrarea voii tale şi vei începe să lucrezi cu adevărat; leapădă-te de tine însuţi şi vei deveni cu adevărat propriul stăpân. Ah, de-ar pricepe lumea înţelepciunea asta!"

• "Un om care se pocăiește trăiește durerile unei femei care naște și, în simțurile inimii lui întâlnește, așa zicând, chinurile iadului."

• "Domnul dăruiește harul, dar El vrea ca omul sa Îl caute și să dorească a-L primi, închinându-se cu toate ale sale lui Dumnezeu."

• "Să-ți scrii pe inimă: cine se înstrăinează de Sfintele Taine, acela este fără har, adică nu Îl are pe Duhul Sfânt. Iar cine nu Îl are pe Duhul Sfânt, acela nu este al lui Hristos."

• "Dacă trupul se întărește, o face păgubind duhul, iar duhul nu poate spori decât pe socoteala odihnei și bunului plac trupesc. Niciun sfânt nu a avut o viață ușoară."

• "Greu, greu! Da, vă este greu, dar altfel ce-aţi avea de răbdat? Iar fără răbdare nu este mântuire. Iată că Domnul, care vă rânduieşte mântuirea, vă şi dă prilejuri să arătaţi răbdare şi să înaintaţi pe calea mântuirii. Un sfat pentru Dumneavoastră: când vă este greu, trebuie să vă întoarceţi către Dumnezeu atât cu graiul, cât şi cu simţirea, zicând: Slavă Ţie, Doamne!"

Sfântul Teofan Zăvorâtul / 1815 - 1891

Rugăciunea în înălţarea ei, în creşterea ei, ea nu are sfârşit, pentru că se uneşte cu Dumnezeu Cel fără de margini. Prin rugăciune, omul câştigă har şi o înţelepciune duhovnicească nemărginită fiindcă se uneşte cu Cel nemărginit, cu Dumnezeu.

Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!

Dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: "Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: 'Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele'."

Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. „Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă”, cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.

Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască… Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.

De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.

Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 246

Părintele Cleopa Ilie:

"Dumnezeu primeşte pe om la pocăință până la ultima lui suflare, dacă se întoarce din toată inima şi cinsteşte pe Maica Domnului.

Să aveți mare evlavie către Ea, că fericită este casa şi familia care are în casă icoana Maicii Domnului.

În fiecare zi să citiți Acatistul şi Paraclisul Ei.

Dacă nu ar fi Maica Domnului în ceruri, lumea aceasta s-ar fi pierdut de două mii de ani.

Ea pururea stă în genunchi şi se roagă Preasfintei Treimi.

Ea este a patra față duhovnicească din ceruri."

Iubite Părinte Paisie, tu, care ai urcat pe treptele sfinţeniei şi ai ajuns desăvârşit în virtute, şi pentru aceasta ai câştigat îndrăzneală deplină către Milostivul Dumnezeu, roagă-L pe Acela Căruia I-ai slujit neîncetat în viaţă, să nu ne piardă pentru păcatele noastre cele multe, ci să ne întoarcă la pocăinţa cea binecuvântată.

Tu, care cât ai fost pe pământ ai tămăduit cu atâta dragoste neputinţele noastre nenumărate, boli trupeşti şi sufleteşti, cu mult mai mult poţi acum să ne ajuţi şi să ne izbăveşti de toate greutăţile.

Deci miluieşte-ne, Părinte, pentru dragostea ta cea nemăsurată, pentru bunătatea ta cea dumnezeiască, şi nu ne lăsa pe noi, cei plini de atâtea păcate. Tu, care nu ai obosit a ne povăţui spre mântuire şi a ne purta neputinţele câtă vreme ai fost aici cu noi, înţelepţeşte-ne şi acum ca să putem birui ispitele pe care vicleanul diavol le ţese neîncetat în jurul nostru, şi cu care vrea să ne piardă sufletele pentru veşnicie.

Luminează-ne ca să putem cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru noi, şi roagă-te Stăpânului ca să ne dea putere să o împlinim cu mulţumire. Tu, care ne-ai fost o pildă nesmintită de vitejie şi de jertfire de sine, întăreşte-ne şi pe noi ca să putem să-ţi urmăm în virtute, pentru a câştiga cununa cea nepieritoare, de care şi tu te-ai învrednicit cu prisosinţă.

Aşa, Părinte, nu ne lepăda pe noi, cei ce neîncetat Îl mâniem pe Îndelung-răbdătorul nostru Dumnezeu, ci stai cu îndrăzneală înaintea tronului Aceluia, mijlocind pentru noi cu lacrimi, ca Dumnezeu să ne dea, pentru tine, scumpa mântuire. Şi astfel, mulţumindu-ţi din adâncul inimii pentru toate câte le-ai făcut pentru noi, şi încă le mai faci, să-I mulţumim şi Dumnezeului nostru preabun, cel închinat în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Citește 📜 Viața Sfântului Paisie Aghioritul ✝️.

Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Andrei cel întâi chemat, Evangheliștilor Matei, Marcu, Luca și Ioan Teologul dimpreună cu Iacov cel Mare, Filip, Bartolomeu, Toma, Iacov al lui Alfeu, Iuda Tadeul (numit și Levi), Simon Zelotul (numit și Natanael), Matia, Iacov cel Mic, Cleopa, Lazăr, Zaheu, Timotei, Tit, Filimon, Arhip, Onisim, Barnaba, Sila, Silvan, Crescent, Epenet, Andronic, Acvila, Anania, Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena, cu toți sfinții apostoli și cu toți cei întocmai cu apostolii, rugați-vă Preamilostivului Dumnezeu ca să dea iertare de păcate, sufletelor noastre!

Voi, cei ce sunteți stâlpii Bisericii întemeiate pe piatra Hristos, luați aminte la rugăciunea noastră pe care cu umilință o aducem înaintea voastră! Cei care v-ați pus sufletul pentru turma pe care ați păstorit-o pentru Hristos și întru Acesta v-ați îmbogățit sărăcind lumii, luați aminte și la starea noastră a creștinilor din aceste vremuri de pe urmă! Întăriți pe păstorii noștri duhovnicești și întru cinste îi păziți, pe monahi și monahii întru curată nevoință îi ajutați, iar poporului cel evlavios, vă rugăm, credință și pocăință să îi insuflați. Apărați-ne de bântuiala ereziilor, de sminteli și de rătăciri, de schisme și de dezbinări, de răcirea credinței și a dragostei dintre noi. Trezvie duhovnicească ne dăruiți și de duhul lui antihrist ne păziți, ca să nu ne prindă înșelătorul în cursele sale cele viclene. Astfel încât, prin rugăciunile voastre, să aflăm milă de la Hristos, Dumnezeul nostru, și mântuire să dobândim. Amin.

Note:

1 Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt sărbătoriți la 29 iunie. Capul Sfântului Apostol Petru se păstrează la Roma, în Catedrala San Giovanni in Laterano, iar alte fragmente din moaștele sale se află în Basilica San Pietro de la Vatican. Capul Sfântului Apostol Pavel se păstrează la San Giovanni in Laterano, iar cea mai mare parte din moaștele sale se află la Roma, în Catedrala San Paolo fuori le Mura. Soborul Sfinților 12 Apostoli se sărbătorește la 30 iunie, iar Soborul Sfinților 70 de Apostoli se sărbătorește pe 4 ianuarie.

[2] Sfinții Apostoli, menționați cu numele în această rugăciune, sunt sărbătoriți astfel: Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat la apostolat (30 noiembrie); Sfinții Apostoli, fiii lui Zevedeu, Iacov cel Mare (30 aprilie) și Ioan Evanghelistul (8 mai și 26 septembrie); Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, numit și Vameșul sau Levi (16 noiembrie); Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu (25 aprilie); Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (18 octombrie); Sfântul Apostol Filip (14 noiembrie); Sfântul Apostol Bartolomeu (11 iunie și 25 august); Sfântul Apostol Toma, numit și Geamănul (6 octombrie); Sfântul Apostol Iacov a lui Alfeu (9 octombrie); Sfântul Apostol Iuda Tadeul, rudenia Domnului, numit și Levi (19 iunie); Sfântul Apostol Simon Zelotul, numit și Natanael, mirele din Cana Galileei (10 mai); Sfântul Apostol Matia (9 august); Sfântul Apostol Iacov cel Mic, rudenia Domnului, fiul Dreptului Iosif, logodnicul Maicii Domnului (23 octombrie); Sfântul Apostol Cleopa, călătorul spre Emaus (30 octombrie); Sfântul și Dreptul Lazăr Apostolul, prietenul Domnului din Betania, cel înviat a patra zi din morți (Sâmbăta din ajunul Duminicii Intrării Domnului în Ierusalim și 17 octombrie); Sfântul Apostol Zaheu Vameșul din Ierihon (20 aprilie); Sfântul Apostol Timotei (22 ianuarie); Sfântul Apostol Tit (25 august); Sfinții Apostoli Filimon, Arhip și Onisim (22 noiembrie și 19 februarie); Sfântul Apostol Barnaba, numit și Iosif (11 iunie); Sfinții Apostoli Sila, Silvan, Crescent, Epenet și Andronic (30 iulie); Sfântul Apostol Acvila (13 februarie și 14 iulie); Sfântul Apostol Anania din Damasc (1 octombrie); Sfinții Apostoli și Diaconi Ștefan (27 decembrie și 2 august); Filip (11 octombrie); Pro-hor, Nicanor, Timon și Parmena (28 iulie).

✝️ Acatistul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

Să mă izbăveşti, Doamne, de cursele vicleanului şi urâtorului de Dumnezeu, antihrist, celui ce va să vină curând şi ascunde-mă de răutatea lui în pustia cea tainică a mântuirii Tale. Dăruieşte-mi, Doamne, putere şi bărbăţie ca să mărturisesc cu tărie Numele Tău cel Sfânt, să nu fug de frica diavolului şi să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, nici de Sfânta Ta Biserică. Dăruieşte-mi, Doamne, şi ziua şi noaptea, plângere şi lacrimi pentru păcatele mele şi Te îndură de mine, Doamne, în ceasul Înfricoşătoarei Tale Judecăţi! Amin.

Sfântul Anatolie cel Tânăr de la Optina este unul dintre Cuviosii care s-au nevoit duhovnicește și au sfințit pământul Mănăstirii Optina, din Rusia. Născut în anul 1855 și trecut la cele veșnice în ziua de 30 iulie 1922, acest cuvios bărbat a fost ucenic de chilie al Sfântului Ambrozie de la Optina, în urmă căruia a și rămas că îndrumător duhovnicesc pentru obște și credincioși.

Mănăstirea Optina este una dintre cele mai mari și renumite mănăstiri de călugări din întreg Răsăritul Ortodox. Această se află în Rusia Centrală, la aproximativ 130 de kilometri de Moscova și la mică distanță de localitatea Kozelsk. Ea este considerată a fi centrul spiritualitățîi Bisericii Ortodoxe Ruse, încă din secolul al XIX-lea. Obștea acestei mănăstiri a dat lumii mulți sfinți cuviosi părinți.

Sfântul Anatolie cel Tânăr de la Optina

Alexandru Potapov, după numele sau de mirean, s-a născut în anul 1855, într-o localitate din Rusia. Deși și-a dorit încă de mic să îmbrățișeze viață monahală, el a intrat definitiv pe poartă Mănăstirii Optina abia în ziua de 15 februarie 1885, la vârstă de treizeci de ani, când mama să a trecut la cele veșnice.

Fiind primit în obște, fratele Alexandru a fost rânduit la chilia Cuviosului Ambrozie, spre a-i fi ucenic. Potrivit celor care l-au cunoscut, acest cuvios bărbat a primit de la Dumnezeu încă de la început mari daruri duhovnicești, precum darul dragostei, al compătimirii celor suferinzi, al discernământului și al cunoașterii inimilor.

În ziua de 3 iunie 1895, după zece ani de ascultare și nevoințe duhovnicești, fratele a fost tuns în monahism, primind numele de Anatolie. După trecerea la cele veșnice a Cuvioșilor Iosif și Varsanufie, Cuviosul Anatolie a purtat sarcina de îndrumător al obștii și al credincioșilor, alături de Cuviosul Nectarie. Monahii și credincioșîi cu pregătire intelectuală deosebită obișnuiau să meargă la Cuviosul Nectarie, iar credincioșîi simpli la Cuviosul Anatolie.

Cuviosul Anatolie a legat o strânsă prietenie cu Sfântul Alexie Meciov (preot de mir, căsătorit), drept pentru care îi trimitea adesea la el pe credincioșii din Moscova.

Cuviosul Anatolie cel Tânăr era totdeauna smerit și niciodată mâhnit, precum mărturisesc cei care l-au cunoscut și cele câteva poze care s-au păstrat până astăzi. Avea mereu chipul luminos, iar bucuria cu care îl întâmpina pe fiecare credincios în parte era precum un izvor cu apă limpede. Cuviosul îi primea pe toți cei care căutau mângâiere sau sfătuire, în orice moment al zilei, trecând peste toate durerile trupești pe care le avea.

Când autoritățile atee au început să prigonească Biserica lui Hristos, mulți stareți și slujitori ai Sfântului Altar au fost aruncați în temnițe. Cuviosul Anatolie a fost și el arestat, însă, pentru bolile sale, nu a fost aruncat în închisoare, ci dus într-un spital pentru deținuți. Acolo, sfântului i-au tuns părul și barbă. Când s-a constatat că a fost confundat cu altcineva, sfântul a fost eliberat, putând să se întoarcă la Mănăstirea Optina. Cuviosul Anatolie a rămas la fel de blând, smerit și luminos.

În ziua de 29 iulie 1922, autoritățile au trimis ordin la mănăstire că starețul să fie arestat din nou. Pentru blândețea și smerenia lui, cei însărcinați cu arestarea au acceptat rugămintea Cuviosului Anatolie de a-l mai lasă o seară în mănăstire, pentru a se pregăti sufletește. În seară cu pricina, starea sănătățîi sfântului s-a înrăutățit, chiar dacă medicul nu a putut să descopere nici o cauza. A două zi, când a intrat în chilie, Cuviosul Varnava, ucenicul sfântului, l-a găsit pe Cuviosul Anatolie așezat în genunchi. Peste doar câteva clipe, sfântul a trecut la cele veșnice, la fel de liniștit precum a trăit toată viață.

Cuviosul Anatolie a trecut la cele veșnice în ziua de 30 iulie 1922, la vârstă de 67 de ani. El a fost înmormântat lângă mormântul Cuviosului Ambrozie, duhovnicul sau, în acel loc despre care, în urmă cu doar două săptămâni, a spus: "Aici poate fi așezat foarte bine încă un om. Exact un loc pentru încă un mormânt."

"O, preaslăviți drepți ai lui Hristos, Cuvioșilor Părinți și Stareți, Moise, Antonie, Isaachie, Ilarion, Anatolie; Iosif și al doilea Isaachie, Leon, Macarie, Ambrozie, Varsanufie, al doilea Anatolie, Nectarie și Nicon, ca șapte stâlpi și șapte luminători ați strălucit în Sihăstria de la Optina! Auziți această rugăciune a noastră și pogorați-ne de la Hristos dar de smerenie și pomenire a morții, să ne izbăvească cu harul Sau de tot răul și să ne învrednicească de sfârșit creștinesc pe toți care îi cântăm Lui: Aliluia!"

Cuvinte duhovnicești ale Cuviosului Anatolie cel Tânăr

• "Fără iarnă nu ar există primăvară, fără primăvară nu ar există vara. Așa este și în viață duhovnicească: puțină mângâiere, iar apoi puțină durere și, astfel, puțin câte puțin, se formează calea mântuirii. Domnul ne poate mângâia tot timpul, însă mângâierea neîncetată ne face rău, așa cum, dacă soarele va dogori neîncetat, totul se va usca sau se va culcă la pământ; dar, când fenomenele alternează, este bine."

• “Încrede-te în voia Domnului și Domnul nu te va rușina. Înaintea sfârșitului tău îi vei mulțumi lui Dumnezeu nu pentru bucurii și fericire, ci pentru nenorocirile și suferințele din viață ta. Și, cu cât mai multe au fost ele în viață ta, cu atât mai ușor vei muri, cu atât mai ușor se va înalta sufletul tău la Dumnezeu."

• "Izbăvește-mă, Doamne, de ademenirea mârșavului și vicleanului antihrist, timpul căruia se apropie, și mă adăpostește de mrejele lui în pustia tainică a mântuirii Tale. Da-mi tărie și bărbăție neclintită să mărturisesc numele Tău cel Sfânt, să nu dau îndărăt de frică diavolească, să nu mă lepăd de Ține, Mântuitorul și Răscumpărătorul meu, de Sfânta Ta Biserică! Doamne, da-mi, rogu-Te, ziua și noaptea, plângere și lacrimi pentru păcatele mele și fii milostiv în ceasul Strașnicei Tale Judecați! Amin."

“Stăpână Preabinecuvântată, pururea Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut mai presus de cuvânt pe Dumnezeu-Cuvântul spre mântuirea noastră şi darul Lui mai presus decât toţi din belşug l-ai primit, ceea ce eşti o mare de daruri Dumnezeieşti şi râu de minuni pururea curgător, revărsând bunătatea Ta tuturor celor ce cu credinţă aleargă la Tine!

Căzând la icoana Ta cea de minuni făcătoare, ne rugăm Ție, întru tot înduratei Maici a Stăpânului Celui iubitor de oameni: Revarsă asupra noastră, Stăpână, prea bogate milele Tale şi cererile noastre cele aduse Ție, celei Grabnic Ascultătoare, grăbeşte a le împlini, întocmindu-le fiecăruia spre folos, spre mângâiere şi mântuire.

Cercetează-ne, preabună, pre noi robii Tăi, cu darul Tău şi dă celor neputincioşi tămăduire şi sănătate desăvârşită, linişte celor înviforaţi, celor robiţi slobozire, şi mângâie pe toţi cei ce pătimesc în felurite chipuri.

Şi slobozeşte pre robii Tăi (numele) şi mă slobozeşte pe mine robul Tău (numele) de toată boala sufletească, de năvălirea patimilor şi de căderea în păcat, ca fără împiedicare întru dreapta credinţă trăind veacul acesta, să ne învrednicim şi în cel viitor de bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni a Fiului şi Dumnezeului Tău, Căruia se cuvine toată Slava, Cinstea şi Închinăciunea, dimpreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Prea Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin”.

Mihai Eminescu

Rugăciune

Craiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalța-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Și zid de mântuire, Privirea-ți adorată Asupra-ne coboară, O, maică prea curată Și pururea fecioară, Marie! Noi, ce din mila sfântului Umbră facem pamântului, Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, maică prea curată Și pururea fecioară, Marie!

Maica Benedicta: „Eminescu a iubit și a apărat Ortodoxia românească”

Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta): „Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent”.

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.

Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.

Căutător de absolut în viață, în gândire și creație, Eminescu s-a desfășurat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme.

Știința descifrării manuscriselor vechi, învățată de la preotul satului

Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești.

Pe de altă parte, „Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvântului vechi și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nicio clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului.

Iubirea în opera eminesciană – un principiu armonizator al lumii

Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețile Creației neatinsă de mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegând rânduielile din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând împreună, într-o perfectă convergență.

Pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturisește în Scrisorile IV și V.

Pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare la Viena și Berlin între anii 1869-1874 au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de curpinzător.

În Universitatea vieneză, Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea.

Eminescu a creat unicele, superbele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul.

Și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelpciune stoică, predicând rămânerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate.

De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.

„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: <<Apărați-l pe Mihai!>>, iar filosoful Noica menționa că, de câte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale. Și cam așa este! Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul național.” (acad. Eugen Simion)

Câteva versuri:

Las’ să dorm… că nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează.
Îmbătat de-un cântec veșnic, îndrăgit de-o sfântă rază,
Eu să văd numai dulceață unde alții văd necaz,
Căci și-așa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;
De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne
Și nimic nu-mi folosește de-oi cerca să rămân treaz.
N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?
Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas.
Din „Memento mori” (Panorama deșertăciunilor)


Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,
De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.
Și am visat odată să fiu poet ... Un vis
Deșert și fără noimă, ce merit-un surâs
De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?
Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere... și blând să fie cântu-i.
Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Din „Icoană și privaz”*

Selecție din articolul „Eminescu, între credință și cunoaștere” în cartea „Cultură și credință”, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005, pp. 12-29 și din colecția „Scriitori români”, Mihai Eminescu – Poezii, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc, Edit. Univers enciclopedic, Academia Română, pp. 13 -14; pp. 200-201

Doamne, nu știu ce să cer de la Tine.

Tu Unul știi de ce am nevoie, Tu mă iubești pe mine, mai mult decât eu însumi mă pot iubi.

Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu știe a le cere.

Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mângâiere: numai stau înaintea Ta.

Inima mea e deschisă Ție; Tu vezi trebuințele mele pe care nu le știu eu.

Vezi și fă după mila Ta. Lovește-mă și mă tămăduiește, doboară-mă și mă ridică.

Mă cutremur și tac cu evlavie înaintea voinței Tale sfinte și a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine.

Mă aduc Ție jertfă, nu am altă dorință decât numai să fac voia Ta; învață-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!

Amin!

Sfântul Filaret s-a născut pe 26 decembrie 1782 în Kolomna, un orășel de lângă Moscova și a primit la botez numele de Vasile. Tatăl său era diacon (mai târziu a devenit preot).

Tânărul Vasile a studiat la Seminarul Teologic din Kolomna. Aici cursurile erau predate în limba latină.

Vasile era mic de statură și firav, dar talentul său l-a așezat aparte de colegii săi.

După absolvirea seminarului, s-a inscris la Academia Teologică pentru preoţi ce aparţinea Lavrei ,,Sfânta Treime” a Sfântului Serghie de Radonej. Tânărul seminarist a atras atenţia Mitropolitului Moscovei, Platon, care obişnuia să viziteze destul de des mănăstirea, și care îl va lua sub oblăduirea sa.

În 1808, în timp ce era student, tânărul Vasile a primit tunderea în monahism, fiind numit Filaret, după Sfântul Filaret cel Milostiv (1 decembrie). Nu la mult timp după aceasta a fost hirotonit diacon.

În 1809, a mers să predea la Academia Teologică din Petersburg, care abia fusese redeschisă. Ierodiaconul Filaret a încercat să facă teologie pe înțelesul tuturor. Prin urmare el a luptat pentru a avea mai degrabă clase cu predare în limba rusă, decât în latină.

Filaret a fost hirotonit episcop în 1817, fiind numit vicar al Mitropoliei de Sankt Petersburg. La scurt timp după aceasta, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop de Tver, mai apoi de Iaroslav, iar cinci ani mai târziu (1826) va fi ales Mitropolit de Moscova şi Kolomna, demnitate pe care o va păstra până la sfârşitul vieţii sale.

Mitropolitul credea că era de datoria lui de a educa și lumina turma sa cu privire la învățăturile și tradițiile Bisericii. De exemplu, câtă vreme a fost episcop de Tver, a călătorit timp de o sută de zile pe la toate parohiile episcopiei sale, ţinând predici în toate bisericile. A scris cărţi de teologie, manuale şi articole, dar, ceea ce l-a făcut renumit au fost preafrumoasele lui predici şi cuvinte de învăţătură, bazându-și mereu cuvintele pe înțelepciunea Sfinților Părinți. Din 1823, Catehismul său a devenit o carte înfluentă în Rusia și în alte țări ortodoxe.

Reformele Țarului Petru cel Mare au abolit patriarhatul și au limitat sever Biserica, plasând multe aspecte ale vieții sfântului ierarh sub controlul statului. Mitropolitul Filaret a încercat să recâștige o parte din libertatea Bisericii, afirmând mereu că Biserica și statul sunt două entități separate care lucrează în armonie. Nu toată lumea împărtășea opiniile sale, atrăgându-și desigur, partea sa de dușmani. Totuși, el reușește să atingă un anumit grad de succes.

Sfântul Filaret l-a avut ca duhovnic pe Sfântul Antonie Medvedev (12 mai), un ucenic al Sfântului Serafim de Sarov (2 ianuarie). Mitropolitul nu lua nicio decizie fără să se consulte cu duhovnicul său, Arhimandritul Antonie, care a fost numit mai apoi egumen al Lavrei ,,Sfânta Treime” a Sfântului Serghie de Radonej.

Mitropolitul Filaret și-a dorit să aibă Sfânta Scriptură tradusă în limba rusă modernă, astfel încât să poată fi citită și înțeleasă de popor. Astfel, prin sprijinul său, s-a tipărit prima traducere a Bibliei în limba rusă, în timpul Țarului Alexandru al II-lea.

Sub îndrumarea duhovnicului său, Mitropolitul Filaret a făcut mari progrese în viața duhovnicească, primind de la Dumnezeu darul rugăciunii neîncetate, al înainte vederii și al tămăduirii. Nu este nici o exagerare dacă afirmăm că Sfântul Filaret a fost una din forțele din spatele renașterii spirituale în Rusia secolului al XIX-lea. El a luat apărarea Sfinților Stareți de la Optina, atunci când, înțeleși greșit, au fost atacați. Sfântul i-a sprijinit în publicarea textelor patristice de la Mănăstirea Optina. Tot Sfântul Filaret a protejat maicile de la Mănăstirea Sfântul Serafim din Diveevo.

Pe 19 noiembrie 1867, Sfântul Filaret a săvârșit Sfânta Liturghie, după care s-a retras în chilia sa. La ora paisprezece, au găsit trupul neînsuflețit al sfântului. Acesta a fost înmormântat în Lavra „Sfânta Treime” a Sfântului Serghie de Radonej.

În anul 1995, Sfântul Ierath Filaret, Mitropolitul Moscovei și Kolomnei a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă.