ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

⛔️ Dacă te faci frate cu dracu treci puntea, dar la celălalt capăt vei fi și tu drac 😈

- Posted in Gânduri și Cugetări Ortodoxe by

enter image description here

Mugur Vasiliu: […] "Și după cum știm, pentru a înșela mai ușor, diavolul se preface a fi frate – în folclorul românesc, nu prea este numit diavolul cu numele de “diavol”, ci cu cuvinte care trimit spre acest înțeles – de exemplu se spune: “cel rău”, “cel urât” și, de foarte multe ori, “nefratele”. Este spectaculos cum apare în proverbul, pe care toată lumea îl citează ciunt, incomplet – îndeobște se spune: “fă-te frate cu dracu până treci puntea”; numai că, această formă nu este completă, conform cu Proverbele românilor…, de Iuliu A. Zanne, în care apare: “dacă te faci frate cu dracu treci puntea, dar la celălalt capăt vei fi și tu drac”; este evident sensul opus celui cu care se vehiculează în mod greșit și incomplet acest proverb – ni se spune, cu alte cuvinte, că dacă facem compromisul de a ne înfrăți cu dracu, devenim noi înșine draci, chiar dacă ajungem să trecem puntea." […]

✝️ Ierom. Serafim Dimopoulos - cel nebun pentru Hristos: "Dacă vreți o schimbare grabnică în bine, scoateți televizorul din casă!"

- Posted in Duhovnici - Cuvinte de folos by

Ierom. Serafim Dimopoulos - cel nebun pentru Hristos

Un fiu duhovnicesc i-a marturisit Părintelui Serafim că avea război din partea gândurilor trupești, iar părintele Serafim i-a spus:

– Acum, când vei merge la casa ta, deschide fe­reastra și aruncă televizorul afară!

Acela a rămas surprins din pricina acestei po­runci neașteptate, pentru că în ultima vreme se gândea chiar să-și cumpere un televizor mai mare și mai modern și i-a spus:

– Gheronda, locuiesc singur și televizorul îmi ține tovărășie!

Atunci starețul a lovit cu pumnul în masă și a spus cu glas tare:

– Îți ține tovărășie satana? Aruncă-l…!


Ieromonahul Serafim Dimópoulos

Date biografice

Părintele Serafim Dimópoulos s-a născut în 1937 în Iráklio (Creta) din părinţii Constantin şi Elena. Era al doilea din cei şapte copii, iar la botez a primit numele Hrístos. Tatăl său era din Smýrna şi era rudă îndepărtată a vrednicului de pomenire şi Sfânt al Bisericii, Mitropolitul Hrisóstomos al Smýrnei. A fost crescut în frica de Dumnezeu şi după învăţătura creştină. Încă din copilărie se vedea că are dragoste pentru Biserică şi chemare pentru preoţie, iar el însuşi mărturisea că îşi dorea să urmeze viaţa monahală.

De mic copil, i-a rugat pe părinţii săi să îi dea o cameră separată. Mama sa a fost de acord, dar a hotărât că este mai bine să doarmă cu el în aceeaşi cameră. Atunci, într-o noapte, mamei lui i s-a arătat Maica Domnului în vis şi i-a spus:,,Lasă-l să se nevoiască!”. De atunci încolo, micul Hrístos a putut să se roage nestingherit în fiecare seară. Era un elev sârguincios şi foarte preocupat de săvârşirea lucrurilor bune în viaţa sa. Nu lipsea de la nici o sărbătoare ori duminică de la biserică, şi nici de la orele de educaţie creştină organizate de parohie. A studiat sfânta ştiinţă a teologiei pentru a se pregăti temeinic de a sluji ca preot Biserica Lui Hristos. Pe când era încă student, mergea foarte des la mănăstiri. Dintre toate mănăstirile, cel mai mult s-a legat sufleteşte de Mănăstirea Sfântul Serafim din muntele Domboú (Livadiá), şi îl vizita des pe vrednicul de pomenire, părintele Filótheos Zervákos.

Legăturile sale cu Sfântul Munte şi cu părintele Paisie

După ce a absolvit Facultatea de Teologie şi şi-a luat diploma, a fost recrutat şi a îndeplinit şi serviciul militar. Pentru o scurtă perioadă a stat la Sfântul Munte pe lângă un pustnic sârb, părintele Gheorghe, care vieţuia la un vechi schit al Mănăstirii Sfântului Pantelimon şi a acolo a fost iniţiat în rugăciunea minţii. Nu s-a făcut călugăr, însă, şi nici nu a vrut să rămână definitiv la Sfântul Munte. Dumnezeu avea alte planuri cu el, altundeva avea să-l trimită.

Gheronda avea mare evlavie pentru Grădina Maicii Domnului şi spunea:,,Ceea ce facem noi aici, predici, fapte bune…sunt lucruri de copii…Sfântul Munte este Universitatea. Acolo, monahii nu doar încearcă să taie patimile, ci cunosc metode prin care putem să dezrădăcinăm patimile cu totul, o dată pentru totdeauna. Monahul trebuie să stea la chilia lui, chiar şi dacă nu face multe lucruri duhovniceşti. Monahul, dacă iese în lume, cu nimic nu se foloseşte!”.

Cineva i-a dus o carte cu ilustraţii despre Sfântul Munte. Părintele a luat-o în mâinile sale, a căutat prin ea toate imaginile care înfăţişau părinţi aghioriţi, le-a sărutat, a strâns cartea la piept cu emoţie, şi apoi a înapoiat-o, zicând:,,Acum, ia-o!”.

Cândva a fost întrebat dacă l-a cunoscut de aproape pe Gheronda Paisie, iar el a răspuns:

– Da, l-am întâlnit de vreo 2-3 ori. Te privea adânc cu ochii lui pătrunzători, şi te ,,citea”. Când aveam pe cineva grav bolnav de cancer, îi trimiteam scrisoare şi toţi se făceau bine, niciunul nu murea.

– Gheronda, cum a câştigat atâta har gheronda Paisie?

– Ştii ce rugăciune făcea gheronda Paisie? Lasă, lasă, noi… nimic nu facem. Doar cu rugăciunea se rezolvă toate.

– Părinte, cum se face că oricine deschide o carte despre părintele Paisie rămâne magnetizat şi nu lasă cartea din mână până nu o citeşte, pe când, faţă de celelalte cărţi rămâne indiferent?

– Părintele Paisie avea mare har de la Dumnezeu, iar cuvintele sale, tipărite în cărţi, sunt pline de Duhul Lui Dumnezeu: oricine le citeşte, este luminat şi mângâiat, în acelaşi timp. Avea atâta har, că, chiar şi cărţile pe care le scriu ceilalţi despre el, atrag ca un magnet. De fapt, noi, nimic nu ştim despre Gheronda Paisie. Ceea ce cunoaştem noi este foarte puţin. El a trăit stări duhovniceşti foarte înalte, dar nu spunea nimic nimănui. Ee…! Nu se pot spune în cuvinte asemenea lucruri.

Nu doar părintele Serafim îl preţuia pe gheronda Paisie, ci şi acela ţinea foarte mult la părintele Serafim. Unui grup de tineri din Lárisa, care s-au dus să-l viziteze la chilia sa de la Panagoúda, părintele Paisie a spus:,,De ce veniţi la mine? Acolo, la Lárisa, voi aveţi un om sfânt, pe părintele Serafim”. Când au mers din nou în vizită la gheronda Paisie, tinerii i-au spus că în Lárisa nu există niciun părinte cu numele Serafim care să slujească la vreo parohie din oraş. Într-adevăr, părintele Serafim nu avea parohia lui, dar mergea pe la sate şi oriunde era trimis de către Mitropolie, fiindcă era cleric însărcinat cu predica şi ţinea omilii în tot cuprinsul mitropoliei. Părintele Paisie a răspuns:,,Acolo este, dar se ascunde precum iepurele în spatele tufişurilor. Căutaţi-l mai bine şi îl veţi găsi”.

Un cunoscut teolog din Lárisa, (Athanasópoulos Konstantínos, fost director al Academiei din Lárisa), îl vizita destul de des pe părintele Paisie. Gheronda, mereu îl întreba despre părintele Serafim, iar la plecare, îl ruga pe vizitatorul său să-i transmită urările sale de bine.

Cineva i-a spus într-o zi, că un părinte aghiorit vorbea peiorativ despre părintele Paisie, spunând că nu ştim dacă e sfânt sau nu. Părintele Serafim s-a mâhnit, şi, cu spontaneitate copilărească, a răspuns:,,Ce să facem, de vreme ce e sfânt?”. Avea fotografia părintelui Paisie pe perete, deasupra patului său – împreună cu Răstignirea Mântuitorului, Coborârea de pe Cruce şi icoane ale Maicii Domnului – dovadă a preţuirii adânci ce i-o purta.

Pustnic

A cumpărat o bucată de pământ în afara oraşului (Lárisa), aproape de închisoare şi acolo şi-a construit coliba sa. Gheronda a ales să vieţuiască anume în acea zonă pentru că acolo era ,,triunghiul durerii”: într-o parte se afla închisoarea, în altă parte, Spitalul Universitar iar în alta, cimitirul.

La locuinţa sa, timp de mai mulţi nu a avut apă şi era nevoit să o aducă de departe. Pentru încălzire avea o sobă pe lemne dar o folosea foarte rar. Cei care veneau la el în vizită tremurau, în timp ce el nici nu simţea frigul. De multe ori, iarna, ţinea uşile de la balcon şi ferestrele larg deschise.

Casa lui arăta ca şi cum ar fi fost părăsită, multe lucruri erau aruncate în dreapta şi în stânga, curtea era plină de bălării şi de gunoaie iar şoarecii circulau în voie.

Un cunoscut de-al lui, tâmplar, s-a dus într-o zi să-i repare uşa de la etaj şi a văzut că nu avea pat în cameră. Jos, pe ciment, erau aruncate câteva pături vechi, un palton vechi, cu care se învelea, un sacou împăturit la căpătâi, iar alături, cărţi. În bucătărioara lui fierbea, într-o cutie de sardele, un ardei. Aceasta era mâncare lui în ziua aceea.

Părintele îşi pierduse toţi dinţii şi, cu greutate mesteca mâncarea. Mânca, de obicei, o bucată de pâine cu ceai sau cafea, şi tahini (pastă din seminţe de susan), tot aşa obişnuind să mănânce şi fii lui duhovniceşti. Cumpăra de la piaţă paste, legume şi fructe. Gătea foarte rar varză, legume ori paste, şi, aceasta nu ca să fie mai gustoase, ci pentru a fi mai moi şi mai uşor de mestecat. Unii îi mai aduceau, câteodată, mâncare gătită, foarte gustoasă, însă el o dădea câinilor. Alţii îi aduceau fructe, dar gheronda le lăsa afară, în soare, şi se stricau. Astfel, oamenii au încetat să-i mai aducă alimente. „Nu îmi mai aduceţi nimic, vă rog, fiindcă îmi place să mă gospodăresc singur”, spunea. De multe ori, rămânea zile întregi flămând. Cineva i-a dus o prescură iar gheronda a primit-o zicând:,,Slavă Lui Dumnezeu! De câteva zile nu am pus nimic în gură”. Vin nu bea niciodată. Arhiepiscopul Albaniei, Anastasios, i-a trimis cândva două sticle de vin dar gheronda le-a aruncat. Se reţinea până şi a bea apă de ajuns.

Avea un mic frigider – ce nu funcţiona niciodată – iar deasupra, pe el, un mic aragaz. Nu foarte multă lume a avut ocazia să vadă tot interiorul casei.

La un moment dat părintele a avut de înfruntat un mare necaz. Aproape de locuinţa s-a deschis un local de distracţii. Până spre dimineaţă se strângeau multe maşini, lume, era zgomot, iar muzica răsuna peste tot. Nu putea părintele noaptea, nici să se roage, nici să se odihnească. De nevoie, se închidea într-o cameră şi, într-un târziu, reuşea să adoarmă vreo două ore pe noapte, întins pe o bancă îngustă. Spunea:,,Nu pot să dorm cu aceştia aici, aproape, dar asta nu o să mai ţină mult”. Şi, într-adevăr, la puţin timp, acel local a încetat să mai funcţioneze.

Nu avea o parohie a lui, şi slujea în satele îndepărtate unde nu exista preot şi unde era trimis de Mitropolie. Nu avea maşină iar cele mai multe călătorii le făcea pe jos. Parcurgea distanţe foarte mari pe jos. Pornea de cu seară, iar dimineaţa, în zori, ajungea în satul unde urma să slujească. De multe ori, atunci când ploua ori ningea, ajungea plin de noroi, ud şi îngheţat de frig. Odată, s-a destăinuit unui fiu duhovnicesc de-al său, că a pornit sâmbătă noaptea pe jos, de la chilioara lui, ca să ajungă la Kraniá Olýmpou. S-a oprit puţin în pădure, ca să se odihnească, iar duminică dimineaţa a slujit. Apoi, s-a întors, din nou, pe jos, la Lárisa. A se reţine că, atunci era de 69-70 de ani iar distanţa aceasta era în jur de 70 de km dus, şi tot atâţia la întoarcere.

Odată, un şofer nu l-a observat când conducea, fiindcă era noapte iar el mergea pe marginea drumului. L-a lovit, dar l-a păzit Dumnezeu şi nu a păţit nimic.

Mergea pe stradă fără să privească la oamenii din jurul său. Femeilor care mergeau să se spovedească, le vorbea fără să le privească în ochi. Când îi privea pe bărbaţi, însă, privirea lui le străpungea sufletul.

Într-o zi l-a vizitat un fiu duhovnicesc de-al său. L-a găsit ţinând picioarele într-un lighean cu apă şi iod, fiindcă erau pline de răni, din pricina călătoriilor lungi pe care le făcea. Gambele lui semănau cu gambele sportivilor.

Nu s-a plâns niciodată că ar suferi, deşi era chinuit de mai multe boli, şi evita să ia medicamente.

Gheronda suferea de ocluzie intestinală (ileus), adică obturarea intestinului, care se manifesta prin dureri puternice precum colicile, balonare, vărsături. Doar când ajungea în această fază urma un tratament medical.

Odată, într-o iarnă, stătea în antreul locuinţei sale. Era foarte frig, era chiar ger. Casa părintelui nu era încălzită iar el era bolnav, avea gripă şi era epuizat. L-a spovedit pe cel care venise la el pentru acest lucru, dar a refuzat orice ajutor spunând că nu are nimic.

Altădată l-a găsit un fiu duhovnicesc de-al lui în curtea casei sale întins pe jos şi făcut covrig din pricina durerilor de stomac. S-a oferit să-l ducă la spital însă el a refuzat. În ziua următoare, acelaşi fiu duhovnicesc s-a dus din nou să-l viziteze şi l-a găsit în acelaşi loc, tot cu dureri dar, şi de această dată, a refuzat orice ajutor medical.

Odată, s-a îmbolnăvit foarte serios şi a rămas ţintuit la pat pentru o lună. Nu putea nici să mănânce şi nici să vorbească. Câţiva fii duhovniceşti (printre care şi câţiva albanezi pe care îi botezase) au vrut să îl ducă la spital, dar a refuzat. Le-a făcut semn să se roage pentru el. Străinii, pe care îi botezase, plângeau, arătând astfel dragostea ce o purtau binefăcătorului lor, fiindcă le purtase de grijă şi le hrănise familiile.

Vorbind despre incendiile care izbucniseră într-o vară, spunea:,,Iarna, când începe să fie frig, mai pun o pătură pe mine şi îmi e de ajuns. Vara, însă, cu arşiţa asta, unde să mă duc?”.

Nu avea baie la chilioara lui şi nici telefon. Obişnuia, câteodată, să se închidă în casă şi nu deschidea nimănui. Se nevoia cu post aspru şi rugăciune pentru a-L cunoaşte şi a se apropia mai mult de Dumnezeu, pe Care l-a iubit de mic copil şi Căruia i-a urmat. Avea rugăciunea neîntreruptă. Spunea:,,Rugăciunea lucrează înlăuntrul meu continuu, precum caloriferul”.

Hainele lui erau vechi, murdare, dar niciodată nu miroseau urât. Nu avea decât un rând de haine bune. Într-o seară purta un pulover plin de găuri fiindcă fusese ros de şoareci.

Gheronda vorbea foarte puţin şi preamărea virtutea tăcerii. Cultiva foarte mult tăcerea şi, după cum mărturisea, o considera mai înaltă decât rugăciunea. Când vorbea, vorbea rar şi concis. Cuvântul lui era simplu şi uşor de înţeles, dar bogat în imagini şi expresii frumoase. Îi plăcea să glumească şi ne spunea să nu fim trişti, să zâmbim! Cu puţine cuvinte, spunea, însă, foarte multe lucruri. Era o prezenţă plăcută şi nu oboseai să-l asculţi. Avea un mod plăcut de a vorbi şi o fire nobilă, aristocratică. Îi preţuia pe toţi oamenii şi avea câte o vorbă bună pentru fiecare. Blând şi omenos, aşa cum era, odihnea sufleteşte pe oricine se apropia de el. Numai ce te apropiai de el, ceva se întâmpla înlăuntrul tău şi dobândeai o stare de bucurie. Gesturile şi mişcările sale răspândeau har dumnezeiesc. Era asemenea unuia dintre acei Părinţi despre care citim în ,,Pateric”.

Deasupra uşii, la intrarea principală în casă, avea agăţată icoana Sfântului Pantelimon, faţă de care avea evlavie deosebită. Faţă de Maica Domnului nutrea, însă, o dragoste şi mai mare. Odată, când cineva i-a dus o icoană a Preasfintei, a sărutat-o cu evlavie de foarte multe ori. Altădată, a fost trimis să slujească într-un sat mai îndepărtat. Cum a intrat în biserică, a mers imediat la icoana Maicii Domnului unde s-a rugat în picioare timp de mai multe minute, şi abia apoi a intrat în Sfântul Altar.

Ne spunea gheronda că a fost chinuit cândva de gânduri deşarte. A pus mâna pe telefon imediat şi a sunat la părintele Porfirie (Kafsokalivitul), care se afla atunci în Oropós. În ciuda insistenţei sale, acela nu a răspuns. A început să se roage şi, imediat, părintele Porfirie a răspuns şi a început să-i vorbească, dându-i sfaturi în problema gândurilor care îl preocupau pe părintele Serafim. Atunci, după cum el însuşi mărturisea, a simţit cum îl ,,vizitează” harul lui Dumnezeu. A simţit ceva, ca un val de căldură care a coborât de la cap până la picioare, şi, imediat a fost eliberat de gândurile care nu-i dădeau pace.,,Are mare har părintele Porfirie”, spunea părintele Serafim. De asemenea, mai zicea că s-au vindecat cel puţin cinci bolnavi de cancer în Lárisa cu rugăciunea părintelui Porfirie, căruia i se adresase prin scrisori.

Zaharías Efsthátios, poliţist din Lárisa îşi aminteşte:,,Din legătura pe care am avut-o cu fericitul întru pomenire, părintele Serafim, timp de aproape zece ani, mi-am format convingerea că gheronda era «bărbatul virtuţii şi al ascezei». Privindu-l din afară, nu îţi lăsa această impresie, însă. Umbla neîngrijit, nepieptănat, murdar, iar locul unde trăia era plin de gunoaie şi într-o stare jalnică. Însă, atunci când cineva începea să îl cunoască mai bine şi trecea cu vederea toate acestea (precum şi toate ,,nebuniile” pe care le făcea mai tot timpul), atunci se încredinţa că are în faţa lui un om plin de Duhul Lui Dumnezeu. Gheronda era sever cu el însuşi. Se nevoia cu postul, cu privegherea (toată viaţa lui a dormit extrem de puţin, şi niciodată pe pat), gătea foarte rar şi doar mâncăruri obişnuite”.

Vara stătea ore întregi sub soarele dogoritor al Lárisei şi mergea foarte mult pe jos. Din când în când călătorea cu autobuzul, şi doar spre sfârşitul vieţii a permis câtorva fii duhovniceşti să-l transporte cu maşinile personale. Cea mai mare virtute a lui era, însă, de a se ascunde. De altfel, şi părintele Paisie îl numea ,,iepure care se ascunde”. Evita să vorbească despre problemele lui personale, şi, îndeosebi, despre lupta şi viaţa sa duhovnicească. Spunea doar ceea ce credea că poate să ajute pe fii săi duhovniceşti în ispitele şi greutăţile pe care le întâmpinau. Dacă discuţia se îndrepta spre persoana sa se arăta uşor nemulţumit. Se ridica în picioare şi spunea:,,Hai să mergem la ale noastre!”. Altădată sfătuia:,,Viaţa ta duhovnicească să nu o ştie nimeni, în afară de duhovnicul tău. Niciodată!”. Cândva, a fost întrebat despre experienţele sale în urma luptelor cu demonii iar el a răspuns: ,,Aceasta este comoara mea. Nu vreau să-mi fie furată”.