În fiecare an la 22 iulie, Biserica Ortodoxă pomenește cu cinste și evlavie pe Cuvioasa Mironosiță și "cea întocmai cu Apostolii", care a fost Sf. Maria Magdalena.
Din viața acestei smerite mironosițe am învățat că pentru slujirea lui Hristos, călăuză trebuie să ne fie râvna neobosită, râvnă care să ne aprindă și în inimile noastre dragostea pentru Mântuitorul.
Mâna Sfintei Maria Magdalena a rămas neschimbată dincolo de legile fizice. Este vie și transmite har și sfințire. Ea umple de bună mireasmă.
„Este trimițătoare a unei bune miresme fără prihană și preadesfătătoare”.
Mâna stângă nestricăcioasă a Sfintei Maria Magdalena constituie tezaurul cel mai sfânt al Mănăstirii Simonos Petras.
În Grădina Maicii lui Dumnezeu, în curtea Preacuratei Stăpânei noastre este una dintre cele mai binemirositoare flori! Bogăție și slavă a obștii athonite și a Bisericii lui Hristos. Cu adevărat mâna aceasta a Mironosiței Maria Magdalena, cea dintâi martoră a Învierii Mântuitorului Hristos, și după două mii de ani aproape păstrează, în mod palpabil, o căldură naturală.
Această mână de trei ori fericită a slujit și cele două mari Taine ale mântuirii noastre, a răstignirii lui Hristos și a Învierii Lui. A atins și a pipăit picioarele fără de prihană ale Celui Înviat. Această mână preasfântă nu și-a pierdut seva vieții. A rămas neschimbată, dincolo de legile fizice. Este vie și transmite har și sfințire. Ea umple de bună mireasmă: „Este trimițătoare a unei bune miresme fără prihană și preadesfătătoare”. Este adăpată din harul Celui Înviat. Este aducătoare de bucurie. Este caldă. Mâna aceasta a săvârșit și săvârșește multe minuni tuturor celor care caută cu credință harul Sfintei Maria Magdalena.
Maria Magdalena este cea care duce vestea cea mare apostolilor si tot ea este prima persoana căreia I S-a arătat Mântuitorul nostru, după Înviere!
S-a înroșit oul!
Tradiția spune ca, după Înălțarea la cer a Domnului, Maria Magdalena a plecat la Roma pentru a se plânge de judecata nedreaptă făcută lui Iisus de către Pilat din Pont, guvernatorul roman din Iudeea. Ea s-a prezentat in fata Împăratului Imperiului Roman, Tiberius, cu un ou în mână, spunând că dacă ce afirmă ea este adevărat – ca Iisus, Fiul lui Dumnezeu este nevinovat și a fost răstignit pe nedrept – oul se va înroși. Oul s-a înroșit, iar Pilat din Pont a fost destituit in anul 36 (după 3 ani de la Răstignirea Fiului lui Dumnezeu) și rechemat la Roma pentru proasta sa administrație. De la acest episod provine obiceiul creștinesc de a înroși ouăle de Paști...
În deriva pe Marea Mediterană
În jurul anului 40, Sfânta Maria Magdalena, împreună cu alți prieteni ai Domnului – Marta și Maria, Salomeea mama Sfinților Apostoli Ioan și Iacov, Maximin, orbul din Ierihon etc au fost arestați de stăpânirea romană pentru că aveau multă putere în răspândirea Cuvântului Evangheliei printre evrei și ”tulburau” cetatea cu vestea incomodă.
Îmbarcați pe un vapor fără vâsle și fără cârmaci și lăsați să plutească în derivă pe Marea Mediterană, au eșuat în sudul Franței de azi, în Provence – locul de unde începe propovăduirea creștinismului în Europa.
În masivul Sainte Baume (Peștera Sfântă) situat in sud-estul Franței, între Toulon și Marsilia, se afla peștera în care se spune că Sfânta Maria Magdalena a trăit în ultimii 30 de ani ai vieții sale, în penitență, fiind hrănită de către îngeri și ridicată în vârful stâncii de șapte ori pe zi, pentru rugăciune.
Când i s-a apropiat sfârșitul pământesc, ea a fost dusă de îngeri în localitatea de la baza muntelui, unde Sfântul Maximin, unul dintre cei 70 de apostoli, ridicase o biserică. Acolo a fost împărtașită și acolo a trecut la Domnul.
Tradiția ortodoxă vorbește însă de Efes ca loc de înmormântare a Sfintei Maria Magdalena: la intrarea în peștera în care apoi au adormit cei șapte tineri.
Mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena este caldă, vie...
Mâna stânga a Sfintei Maria Magdalena se află de secole în Muntele Athos, la Mănăstirea Simonos Petras, care o cinstește pe Sfânta cea Întocmai cu Apostolii ca pe a doua fondatoare a mănăstirii.
Dar cine se închină și atinge mâna sa stânga are parte de o mare surpriză: această mână este și acum caldă și emană o aromă dulce, plăcută.
Părintele Ioanichie - Sfânta Maria Magdalena (22 iulie)
Azi cinstim pe Maria. Maria din Magdala. O femeie incredibil de frumoasă. Misoginii de mai târziu au încercat să o confunde dinadins cu femeia desfrânată. Nu știm asta. Știm din Evanghelii că Hristos scosese din ea șapte demoni.
Din clipa în care dracii au zburat departe de inima ei, Maria a simțit un gol imens în suflet, pe care l-a umplut, ca pe un ulcior, cu dragostea pentru Dumnezeu.
L-a urmat cu credincioșie pe Învățător pe drumurile Galileii, împreună cu o mână de femei mironosițe. A ascultat atentă cuvintele care ieșeau din gura Cuvântului. A simțit adierea de lumină a minunilor, cutremurul de iubire care unea iarăși cerul cu pământul, în mâna sfântă a lui Iisus. În inima ei s-a aprins foc mare, de dor, de durere pentru trecutul deșert, de iubire nesfârșită pentru Dulcele Vindecător. Mergea peste tot după Dânsul. Flămânzea, înseta, cădea de oboseală, dar era mereu acolo, lângă picioarele Celui ce zidise pământul. Varsă un alabastru cu mir pe capul lui Iisus și plânge pe picioarele Lui.
La prinderea lui Iisus, intră în Sinedriu, se bagă în față strigând și plângând pentru Cel plin de sânge si de răni. Merge în fața Pretoriului și îl asurzește pe Pilat, cerând eliberarea Celui ce slobozește lumea din moarte. E pe drumul Crucii, se sfâșie pe sine în spatele Omului cu Crucea în spate, plânge cu mii de lacrimi, sărută Sângele mântuitor, îi mângâie fruntea plină de spini Celui ce zâmbește în prunci. E lângă Cruce, se sfarâmă de durere sub rănile lui Dumnezeu, ascultă gemetele de moarte ale Vieții. Înnebunește de suferință văzându-l dându-Și Duhul și încremeneste sub Cruce ca o stană de piatră a durerii. Îl îngroapă în lacrimi pe Mântuitor cu Iosif și cu Nicodim.
Umblă în inima nopții pe la mormânt cu miresme, dă la o parte gărzile brutelor. Vede mormântul gol.
Inima ei devastată de durere bate asurzitor. Începe să înțeleagă teologia cerurilor în iubire. Dăruitorul de viață nu poate sta în groapă. Învietorul lui Lazăr nu poate zăcea pe piatră. Împodobitorul galaxiilor nu poate fi strâns mereu în giulgiuri de in. Și în timp ce caută prin grădină trupul lui Iisus, însuși Grădinarul universului i se arată, o strigă pe nume, impregnează inima ei de Focul cuvintelor Lui. Se aruncă să îl îmbrățișeze, dar e oprită de slava de har a Învierii. E prima care-L vede înviat, care-L simte, care i-a simțit durerea pe Cruce. E întocmai cu Apostolii. Vestește Învierea. Convinge prin lacrimi pe oameni de Viața lumii. Mâna ei, la Simonopetra, în Athos, e caldă mereu, iar în Vinerea Mare arde de durerea Celui pe care L-a iubit.
De-am avea și noi o picătură din focul inimii ei, am arde spinii păcatelor din noi într-o clipită.
Azi cinstim pe Maria. Maria din Magdala. O femeie incredibil de frumoasă. Misoginii de mai târziu au încercat să o confunde dinadins cu femeia desfrânată. Nu știm asta. Știm din Evanghelii că Hristos scosese din ea șapte demoni.
Din clipa în care dracii au zburat departe de inima ei, Maria a simțit un gol imens în suflet, pe care l-a umplut, ca pe un ulcior, cu dragostea pentru Dumnezeu.
L-a urmat cu credincioșie pe Învățător pe drumurile Galileii, împreună cu o mână de femei mironosițe. A ascultat atentă cuvintele care ieșeau din gura Cuvântului. A simțit adierea de lumină a minunilor, cutremurul de iubire care unea iarăși cerul cu pământul, în mâna sfântă a lui Iisus. În inima ei s-a aprins foc mare, de dor, de durere pentru trecutul deșert, de iubire nesfârșită pentru Dulcele Vindecător. Mergea peste tot după Dânsul. Flămânzea, înseta, cădea de oboseală, dar era mereu acolo, lângă picioarele Celui ce zidise pământul. Varsă un alabastru cu mir pe capul lui Iisus și plânge pe picioarele Lui.
La prinderea lui Iisus, intră în Sinedriu, se bagă în față strigând și plângând pentru Cel plin de sânge si de răni. Merge în fața Pretoriului și îl asurzește pe Pilat, cerând eliberarea Celui ce slobozește lumea din moarte. E pe drumul Crucii, se sfâșie pe sine în spatele Omului cu Crucea în spate, plânge cu mii de lacrimi, sărută Sângele mântuitor, îi mângâie fruntea plină de spini Celui ce zâmbește în prunci. E lângă Cruce, se sfarâmă de durere sub rănile lui Dumnezeu, ascultă gemetele de moarte ale Vieții. Înnebunește de suferință văzându-l dându-Și Duhul și încremeneste sub Cruce ca o stană de piatră a durerii. Îl îngroapă în lacrimi pe Mântuitor cu Iosif și cu Nicodim.
Umblă în inima nopții pe la mormânt cu miresme, dă la o parte gărzile brutelor. Vede mormântul gol.
Inima ei devastată de durere bate asurzitor. Începe să înțeleagă teologia cerurilor în iubire. Dăruitorul de viață nu poate sta în groapă. Învietorul lui Lazăr nu poate zăcea pe piatră. Împodobitorul galaxiilor nu poate fi strâns mereu în giulgiuri de in. Și în timp ce caută prin grădină trupul lui Iisus, însuși Grădinarul universului i se arată, o strigă pe nume, impregnează inima ei de Focul cuvintelor Lui. Se aruncă să îl îmbrățișeze, dar e oprită de slava de har a Învierii. E prima care-L vede înviat, care-L simte, care i-a simțit durerea pe Cruce. E întocmai cu Apostolii. Vestește Învierea. Convinge prin lacrimi pe oameni de Viața lumii. Mâna ei, la Simonopetra, în Athos, e caldă mereu, iar în Vinerea Mare arde de durerea Celui pe care L-a iubit.
De-am avea și noi o picătură din focul inimii ei, am arde spinii păcatelor din noi într-o clipită.