1. Sf. Antonie cel Mare: “Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.”
   
   

2. Sfântul Kukșa al Odesei: “Toate s-au umplut de antihrist!”
   
   

3. Sfântul Serafim Rose: [...] “Antihristul trebuie înțeles ca fiind un fenomen duhovnicesc. De ce va vrea toată lumea să i se închine? Este vădit, din pricina faptului ca în lăuntrul său se găsește ceva care răspunde la ceva din lăuntrul nostru – acel ceva fiind lipsa lui Hristos din noi.”

Se spune că odată, Sfântul Antonie, rugându-se pentru a înțelege tainele judecăților lui Dumnezeu, a avut o vedenie.

În timpul rugăciunii, a auzit o voce care îi spunea:

„Antonie, nu încerca să înțelegi judecățile lui Dumnezeu, căci sunt mai presus de mintea omenească.”

Cu toate acestea, el a stăruit în rugăciune, cerând luminare.

Atunci, Dumnezeu i-a descoperit un mic fragment din judecățile Sale.

Antonie a văzut un om drept care suferea în mod nedrept și un păcătos care trăia în belșug.

Această priveliște l-a tulburat adânc. În vedenie, el s-a rugat din nou:

„Doamne, de ce păcătosul prosperă, iar cel drept suferă? Unde este dreptatea Ta?”

Atunci, un înger i-a apărut și i-a spus:

„Antonie, nu judeca ceea ce nu cunoști. Judecățile lui Dumnezeu sunt tainice. Uneori, cel drept suferă pentru a primi o răsplată veșnică mai mare, iar cel păcătos prosperă pentru a-și primi răsplata aici, căci în viața viitoare nu va avea parte de binecuvântare. Tu însă roagă-te și crede în mila și dreptatea Domnului, căci tot ceea ce face El este spre mântuirea oamenilor.”

La sfârșitul vedeniei, Antonie a înțeles că judecățile lui Dumnezeu nu pot fi măsurate sau înțelese cu mintea omenească. El a spus:

„De acum înainte, nu mai caut să înțeleg tainele ascunse ale lui Dumnezeu, ci mă încred pe deplin în bunătatea și înțelepciunea Lui.”

Să nu ne tulburăm în fața nedreptăților sau să judecăm lucrarea lui Dumnezeu, ci să ne smerim, să ne rugăm și să avem credință că El lucrează totul spre binele și mântuirea noastră.

Sfinte Antonie, roagă-te pentru noi să dobândim această încredere neclintită în Domnul!

17 ianuarie: Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Părintele Monahismului

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 17 ianuarie pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, considerat de tradiția monastică drept cel mai popular ascet și începătorul vieții călugărești.

Împreună cu Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare, Sfântul Antonie Cel Mare, este apreciat ca fiind întemeietorul monahismului creștin.

Trăitor în secolul al III-lea și la începutul secolului al IV-lea, Sfântul Antonie cel Mare este prăznuit în fiecare an, în toate tradițiile creștine, la data de 17 ianuarie.

Cuviosul Antonie cel Mare s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc, în anul 251, într-o familie de țărani creștini înstăriți.

În copilărie, Sfântul prefera să meargă frecvent cu părinții la biserică decât să-și petreacă timpul cu copiii de vârsta lui. A învățat de la părinți și de la bunici credința în Hristos.

După moartea părinților, pe când el împlinise vârsta de 20 de ani, s-a ocupat de educația sorei sale minore. Când în biserică tânărul Antonie a auzit cuvântul Evangheliei, care spune:

„De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde avuțiile tale și urmează Mie" (Matei 19,21)

..., a fost impresionat de aceste cuvinte și a urmat îndemnul Evanghelistului.

Și-a împărțit partea sa de avere săracilor, iar mai târziu a procedat la fel cu moștenirea sorei lui, pe care a lăsat-o în grija unei comunități de fecioare.

Urmând sfatul unui ascet bătrân, Cuviosul a viețuit o vreme într-o colibă la marginea satului natal Coma.

În anul 285, când a împlinit vârsta de 35 de ani, Sfântul Antonie s-a stabilit într-o fortăreață izolată numită Pispir, la marginea deșertului din Munții Tebaidei, unde a trăit până-n anul 306.

Despre Sfântul Antonie se spune că era

„Cu adevărat ca un doctor dat Egiptului de Dumnezeu; căci, cine se ducea mâhnit la dânsul și nu se întorcea bucurându-se? Cine venea la dânsul plângând pe cei morți și nu părăsea îndată plânsul? Cine venea mâniat și nu se schimba îndată în prietenie și iubire? Care sărac necăjit alerga la dânsul și, văzându-l, nu defăima îndată bogăția? Care monah, împuținându-se cu sufletul și alergând la dânsul, nu se făcea cu mult mai tare și mai sârguitor? Care tânăr venind în munte și privind la Antonie, nu se lepăda îndată de desmierdări și nu iubea înțelepciunea? Cine venea la dânsul ispitit de diavoli și nu se izbăvea? Cine era supărat de gânduri și nu se alina cu cugetul?”

Sfântul Antonie cel Mare a trecut la Domnul la o vârstă înaintată, săvârșind multe minuni, viața lui fiind scrisă pe larg de Patriarhul Alexandriei, Atanasie, care l-a cunoscut (sursa: Vol. I „Viețile Sfinților”).

"Diavolul se teme de noi când ne rugăm și facem sacrificii.

Și lui îi este frică atunci când suntem umili și buni.

El este îngrozit când îl iubim foarte mult pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Diavolul fuge când facem Semnul Crucii.”

~ Sfântul Antonie cel Mare

✝️ Sfântul Antonie Cel Mare: Iubește smerenia, ea îți va acoperi toate păcatele tale. / Începutul și sfârșitul mântuirii este dragostea. Iubește smerenia. Ea îți va acoperi toate păcatele tale.

✝️ Rugăciune către Sfântul Antonie cel Mare / Râvnitor lui Ilie cu obiceiurile asemă­­­­nân­du-te, Bo­tezătorului cu drepte cărări urmând, Pă­rin­te Antonie, pustiului te-ai făcut locuitor și lumea ai întărit-o cu rugă­ciunile tale. Pentru aceasta roagă-te lui Hristos Dum­ne­zeu să mântuiască sufletele noastre.

Cu cât cineva are viaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-se de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

Răul se prinde de fire ca rugina de aramă şi necurăţia de trup. Însă nici cel care prelucrează arama nu a făcut rugina, nici părinţii necurăţia trupului. Tot aşa nici răutatea nu a făcut-o Dumnezeu, ci i-a dat omului şi cunoştinţa şi puterea de a deosebi, ca să fugă de rău, ca unul ce ştie că va fi vătămat şi chinuit de el. Ia seama deci ca nu cumva văzând pe cineva propăşind în putere şi avere, să-l fericeşti, lăsându-te amăgit de diavolul. Ci adu-ţi îndată moartea înaintea ochilor, şi niciodată nu vei pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc.

Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să ţii trupul în viață, însă fără niciun gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie și cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniștit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulțumire și rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucidere și răpire. Și așa fiecare din mădularele noastre păcătuiește, când din sloboda alegere lucrează cele rele, în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

Cei înţelepţi trebuie să-şi amintească necontenit că răbdând mici şi scurte necazuri în viaţă, după moarte se vor bucura de cea mai mare plăcere şi de fericire veşnică. Drept aceea, cel ce se luptă cu patimile şi vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea să nu scadă cu sufletul şi să rămână în cădere, lipsit de nădejde. Ci sculându-se, iarăşi să lupte şi să se străduiască să fie încununat, ridicându-se din cădere, până la ultima suflare. Căci ostenelile trupului sunt arme ale virtuţilor şi se fac mântuitoare sufletului.

Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia, care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar aceastea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

Cei care-L cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi, dorind cele cereşti, dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu plac multora, dar nici lor nu le plac multe. De aceea sunt nu numai urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei, însă, rabdă toate în sărăcie, ştiind că cele ce se par multora rele, pentru ei sunt bune. Căci cel care înţelege cele cereşti crede lui Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voii Lui. Cel care, însă, nu le înţelege, nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea omului.

"Bunule Părinte Antonie, cel ce durerile şi păcatele noastre le cunoşti, nu trece cu vederea glasurile de rugăciune ale celor ce aleargă la mijlocirea Ta şi nu te uita la nevrednicia celor ce Te roagă, ci la slava şi mila lui Dumnezeu, pe care Tu L-ai mărturisit şi spre care se îndreaptă rugăciunea ce Ţi-o aducem. O, slăvite făcător de minuni, părintele săracilor, ocrotitorul văduvelor, sprijinitorul orfanilor, vino cu obişnuita Ta îndurare în ajutorul nostru prin rugăciunile Tale către Dumnezeu, ca să fim mângâiaţi în nevoi, ca să fim apăraţi de primejdii, de ispite şi de păcate. Tu, cel ce ai făcut din pustiul Egiptului loc de preaslăvire a Marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului, fă şi din pustiul sufletului nostru, ars de necredinţă şi ros de patimi, loc plăcut Ţie, în care să se sălăşluiască virtutea, prin Tine să se mărească numele Tău cel sfânt, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin."