Sfântul Cuvios Gavriil Georgianul – minuni, pilde si învățături duhovnicești ale unui stareț harismatic:
“Roagă-te pentru întreaga lume. Acesta este testamentul meu”
Într-o zi, două măicuţe, Nana și Manana, s-au întâlnit cu părintele Gavriil în oraș, și cu bucurie au cerut binecuvântare de la el. Dar, pentru că pe jos era noroi din pricina ploii, n-au îngenuncheat, ca de obicei, ci au făcut doar o mică metanie. Părintele însă, spre uimirea lor, s-a pus în genunchi în noroiul acela, așa că au fost nevoite să facă și ele la fel. Și așa, în genunchi, le-a binecuvântat, iar apoi, făcându-le cu ochiul, le-a zis: „1 la 0!” Gestul părintelui n-a fost unul copilăresc și poznaș, ci plin de înţelepciune, căci așa, smerindu-se înaintea lor și cinstindu-le, le-a arătat că, atunci când cu adevărat cinstești pe cineva și vrei să-i arăţi lucrul acesta, nu trebuie să te împiedice nimic s-o faci.
* * *
Egumenul Mihail Gabricidze istorisește această întâmplare:
„Tocmai fusesem tuns în monahism și m-am dus la părintele Gavriil ca să-i cer un cuvânt de învăţătură. Era bolnav, întins pe pat, dar n-a pregetat să le ceară surorilor care îl îngrijeau să pună masa și să aducă o sticlă de vin pentru mine. După ce ele au ieșit, mi-a spus: «Bietele surori, ele cred că nu mă simt bine. Dar de fapt nu e om mai bucuros ca mine; cu cât sufăr mai mult, cu atât mă apropii mai mult de Dumnezeu.» A tăcut o clipă și a început să plângă: «Ah, cât de slabă mi-e credinţa! Uite, am luat o pastilă ca să-mi alin durerea de stomac. Dar ce poate face o pastilă atât de mică, când Atotputernicul îngăduie să fiu încercat?!»”
* * *
Egumena Ketevan din Samtavro istorisește și ea:
„Părintele Gavriil era înzestrat cu o mare îngăduinţă. În toţi oamenii, fără deosebire, vedea chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Se făcea părtaș la simţirile celorlalţi și suferea pentru suferinţele lor. Era atât de smerit, că se socotea pe sine cel mai mare păcătos. Ne îndemna să fim blânde și smerite și să ne ferim a-l osândi pe aproapele.”
* * *
Într-o zi, pe când Patriarhul Ilie al II-lea vizita Mănăstirea Samtavro, părintele Gavriil a apărut înaintea lui, având pe cap coroana aurită cu care străbătea străzile în timpul când locuia la Tbilisi. Patriarhul l-a binecuvântat și l-a întrebat dacă coroana lui era de aur. „Dacă ar fi fost de aur – a răspuns părintele Gavriil –, de multă vreme mi-ar fi tăiat capul.” Și s-au privit unul pe altul cu iubire frăţească.
* * *
Iată ce istorisește egumenul Mihail Gabricidze:
„În joia din Săptămâna Mare, după slujba de la catedrală, ne-am întors la mănăstire, ca să luăm masa. Trecând pe lângă turnul în care își avea chilia părintele Gavriil, am auzit gemete, iar când le-am întrebat pe măicuţe ce se întâmplă, ne-au spus că toată săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului, părintele Gavriil și-o petrece plângând și suspinând. Și, cu inimă frântă și zdrobită, Îi cere lui Dumnezeu să-i ierte pe toţi.”
Într-o zi, s-a decis să se schimbe icoanele de la catapeteasmă, dar părintele Gavriil s-a împotrivit cu tărie. Curând, icoanele au început să răspândească o mireasmă delicată și vreme de o lună a curs mir din ele.
* * *
În timpul războiului civil din Georgia, un grup înarmat de vreo patruzeci de bărbaţi a venit la Mănăstirea Samtavro. Părintele Gavriil i-a binecuvântat cu dragoste, i-a pus să-și lase armele afară, i-a condus în biserică, i-a pus să rostească Tatăl nostru în genunchi și le-a dăruit tuturor cruciuliţe. După aceea s-a urcat în amvon și le-a ţinut o predică despre iubirea de frate și despre dragostea de Dumnezeu, apoi i-a întrebat: „Unde vă duceţi, fiilor?” „Mergem la Zugdidi, să ne luptăm!”, au răspuns ei. „Cum, fraţilor?!, mergeţi să vă luptaţi cu fraţii voștri, georgieni ca voi?” Și, înălţându-și mâinile la cer, a strigat: „Omorâţi-mă pe mine, că eu sunt Georgia!” Și, agitându-și cârja, striga: „Am să vă sparg capetele cu ea, nemernicilor și lașilor! Basma de muiere ar trebui să purtaţi, nu șapcă de bărbat!” „Nobilii cavaleri” au ieșit din biserică cu mare grabă, că aproape era să-și uite puștile.
* * *
Într-o bună zi, cel ce avea să fie Mitropolitul Daniil, care era pe atunci duhovnicul mănăstirii, vorbea cu maicile despre probleme legate de viaţa monahală. Părintele Gavriil, pe când urca scările, le-a auzit pe surori plângându-se de maica stareţă. Apropiindu-se, le-a zis cu glas mare:
„Cum de cutezaţi să vorbiţi despre stareţa voastră? Vă cunoașteţi pe voi? Știţi cine sunteţi?”
Apoi, întorcându-se către părintele Daniil, i-a zis, arătând spre maici:
„Pe asta iart-o, și de ceastălaltă ai grijă!”, apoi a plecat. Părintele Daniil și-a dat seama cu uimire că își pusese în gând să le vorbească maicilor despre cu totul altceva, însă părintele Gavriil i-a schimbat gândul, pentru că Domnul Însuși grăia prin gura lui.
* * *
Câţiva mireni au venit într-o zi la părintele Gavriil ca să ia binecuvântare. El i-a întrebat:
„Pentru ce veniţi voi să mă vedeţi?”
„Pentru că ne lipsiţi, părinte!”, au răspuns ei.
„Ce vreţi să spuneţi cu asta, «ne lipsiţi», i-a întrebat părintele Gavriil, ce, eu sunt Nato Vachnadze? [Celebră actriță georgiană de cinema] Să veniţi la mine numai când aveţi nevoie de ajutor duhovnicesc!”
* * *
Cugetele părintelui Gavriil erau pururea la Dumnezeu. Ori de câte ori auzea pe cineva rostind rugăciunile în grabă, începea să-l imite: „Ta, ra, tata, ta, ra, tata…” și-i zicea:
„Spui rugăciuni sau citești ziarul? Parcă ai fi o mitralieră… Rugăciunile se fac cu frică și cu evlavie! Gândește-te numai înaintea cui stai! Iisus e pururea de faţă în chip nevăzut. El este în mijlocul nostru!”
* * *
Doctorul Bociorișvili, profesor la Facultatea de medicină, a venit împreună cu familia să se închine la mănăstire. Părintele Gavriil se retrăsese în căbănuţa sa. Oaspeţii au mers la el să-l salute, iar doctorul s-a oferit să-l consulte, însă părintele l-a refuzat, spunând:
„Îmi pare rău, dar sunt monah și nu pot să fac ce vreau cu trupul meu. Primul și marele tămăduitor este Dumnezeu, și numai după El, doctorul.”
* * *
De la egumenul Lazăr Gagnidze avem această istorisire:
„Părintele Gavriil era o minunată îmbinare de monahism înfloritor din Evul Mediu și de monahism prigonit din veacul al XX-lea, și o adevărată icoană a Sfinţilor Părinţi pe care-i știm din vechile scrieri. Era deopotrivă aspru nevoitor și blând ca un prunc, și strălucea în chip dumnezeiesc. Gesturile sale expresive, cuvintele mișcătoare, pline de forţă și convingătoare, îi călăuzeau pe cei începători pe calea Luminii. Celor sporiţi le dădea pe faţă cu toată asprimea slăbiciunile, și, ţinându-i în genunchi, cu glas tăios le arăta greșelile. Se folosea de orice prilej, ca să rostească cuvânt mântuitor pentru suflet și pentru trup. Până și cei care nu știau nimic despre credinţa ortodoxă, venind la mănăstire și primind binecuvântare de la el, erau atrași de forţa sa irezistibilă și de harul care izvora din el. Și în toţi sădea seminţele dreptei credinţe.”
După Liturghie, părintele Gavriil se ducea în curtea mănăstirii, unde stătea de vorbă cu credincioșii care îl înconjurau pe dată. Nu lăsa niciodată o întrebare fără de răspuns. Și, lucru minunat, tot ce spunea se și împlinea.
* * *
Maica Parascheva, care slujea la chilia părintelui, istorisește acestea:
„Mă aflam la chilia părintelui, când niște pelerini au venit să ceară un pahar cu apă. Pentru că nu curgea apa la robinet, i-am îndrumat spre trapeză, ca să nu-l tulbur pe părintele. El însă m-a mustrat spunându-mi: «Cum poţi să te lipsești de acest prilej, ca să-ți arăţi iubirea de aproapele? Fugi iute după ei! Un simplu pahar cu apă dat celui însetat este o mare faptă bună în ochii lui Dumnezeu.»”
[…]
* * *
Părintele Gavriil nu-și impunea silnic voia când era vorba de călăuzirea oamenilor, respectându-le libertatea. Spunea:
„Omul trebuie să-și sfinţească viaţa prin hotărâri bine cumpănite. Calea și-o făurește prin faptele sale. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu voie liberă. Cine sunt eu, ca să mă amestec în viaţa lui?”
* * *
Medicul care îl trata pe părintele Gavriil se numea Zurab Varazișvili. Într-o zi, ca să-și arate recunoștinţa faţă de el, părintele Gavriil i-a dat o oaie, dăruită de un credincios mănăstirii:
„Munca trebuie plătită, iar recunoștinţa faţă de doctor e mulţumire lui Dumnezeu.”
Medicul însă n-a primit darul, spunând că îngrijirea bolnavilor nu trebuie plătită. Și chiar în ziua aceea s-a întâmplat că oaia a murit. Când doctorul a venit iarăși la el, părintele i-a zis:
„Frate, pentru ce n-ai voit să-mi primești darul? Nu s-a mai auzit vreodată ca o oaie dată de pomană mănăstirii să moară. E prima oară când se întâmplă, și numai din cauza neascultării tale!”
Așa că i-a dăruit doctorului o altă oaie, iar acela a primit-o cu cuvenita mulţumire.
* * *
Maica Parascheva istorisește:
„Într-o zi, cineva a adus niște mere. Părintele mi-a zis să fac gem din ele, și să le fierb cu seminţe cu tot. I-am spus că gemul nu se poate face cu seminţe, și le-am scos. După câteva zile, am văzut că în toate borcanele gemul mucegăise.”
* * *
Într-o zi, niște credincioși i-au adus părintelui treizeci de ouă. El le-a dat binecuvântare să lase cincisprezece, iar pe celelalte să le ia înapoi. Însă ei n-au ascultat și n-au luat ouăle. Nu după multă vreme, cincisprezece ouă s-au stricat.
* * *
Odată un monah l-a întrebat pe părintele Gavriil ce înseamnă postul. „O clipă!”, i-a răspuns părintele, și a început să-i spună toate păcatele pe care le făcuse acela din copilărie. Cuprins de tulburare, monahul a căzut în genunchi, cerându-și iertare. Atunci, părintele Gavriil s-a bucurat și l-a poftit să mănânce ceva.
Cu inima frântă, monahul i-a răspuns cu tristeţe:
„Cum aș putea să mănânc într-o astfel de stare?”
„Păi tocmai ăsta e postul, i-a răspuns părintele, pocăindu-te și plângându-ţi păcatele, să uiţi de mâncare.”
* * *
Maica Parascheva istorisește iarăși:
„Eram în chilia părintelui, pe la ora șase seara. Dintr-odată, mi-a spus în chip neașteptat: «Du-te, pleacă, nu te uita la mine, nu trebuie să mă vezi!» «Dar pentru ce, părinte?», am întrebat uimită. «Lasă-mă!», a spus el iarăși, întorcându-și faţa de la mine. Dând să ies, am văzut cum chipul îi era cu totul strălucitor și răspândea lumină ca un soare.”
* * *
În duminica dinaintea Postului Mare, părintele Gavriil se așeza în genunchi și își cerea iertare de la fiecare. Dacă vreo măicuţă pe care o mustrase nu se arăta până la căderea nopţii, se ducea el însuși s-o caute și să-i ceară iertare.
* * *
Doi soţi se aflau în chilia părintelui Gavriil. Acesta le-a spus:
„Să știţi că fătul aude tot, așa că străduiţi-vă să fiţi întotdeauna într-o bună stare sufletească și să vorbiţi frumos.”
Soţul însă i-a răspuns:
„Păi dacă eu nu aud ce face vecinul, care stă perete în perete cu mine, cum ar putea să audă copilul din pântecele mamei sale?”
„Nu credeţi ce spun?”, a zis părintele și, întorcându-se către mamă, a spus către copil:
„Ia spune, pruncule, nu auzi tu cuvântul lui Dumnezeu?”
Copilul a dat atunci cu atâta putere din piciorușe, încât mama a fost silită să iasă din chilie.
* * *
Monahia Parascheva istorisește iarăși:
„Fiind în starea sa de nebun pentru Hristos, părintele Gavriil a spus: «Sunt întotdeauna acolo unde voiesc să fiu. Am fost și în iad, în locul cel de dedesubt. Nu vă închipuiţi cât de mult suferă cei de acolo!»
Pe când era grav bolnav, într-o zi a spus: «Acum mă duc la Mănăstirea Șavnabada», iar eu m-am gândit că e doar o vorbă, așa, fără rost. După o vreme, l-am întrebat: «Aţi fost la Mănăstirea Șavnabada, părinte?» «Da, erau la masă când am ajuns acolo.» «Și v-au văzut?» «Nu, n-am vrut să mă arăt lor, ca să nu se tulbure.» «Dar egumenul ce făcea?» «Număra pe cei care erau de faţă.» După câteva zile, egumenul Mănăstirii Șavnabada, arhimandritul Șio, a venit la mănăstirea noastră, iar eu l-am întrebat câţi monahi și fraţi sunt în mănăstire. «Nu știu niciodată, mi-a răspuns el, pentru că unul vine, altul pleacă, așa că de obicei îi număr înainte de fiecare masă.» Părintele Gavriil m-a privit surâzând.”
* * *
Părintele Gavriil a fost întrebat odată dacă se cuvine să minţi, ca să salvezi un suflet. El a răspuns:
„Uneori poţi să tăinuiești un lucru, ca să nu-i faci un rău cuiva.”
Și ne-a povestit această istorie:
„Un hoţ a venit la un pustnic, rugându-l să-l ascundă de urmăritorii săi. Pustnicul l-a ascuns, iar când aceia l-au întrebat de hoţ, a spus că n-a văzut pe nimeni.”
În încheiere, părintele a spus:
„Să nu minţim din frică, căci aceasta se socotește păcat. Dar dacă se face din iubire de aproapele, lucrurile se schimbă.”
* * *
Iarăși istorisește maica Parascheva:
„Slujind la chilia părintelui Gavriil, mi se îngăduia să intru fără să rostesc rugăciunea5. Îmi făceam semnul crucii și deschideam ușa. Odată l-am auzit pe părintele vorbind cu cineva, dar în chilie nu era decât el… Când l-am întrebat cu cine vorbea, mi-a răspuns: «Cu îngerii.»”
* * *
Părintele nu lăsa niciodată pe cineva să aștepte la ușa chiliei sale. Spunea:
„Cum aș putea sta liniștit când cineva așteaptă după mine? Inima unui monah trebuie să fie iubitoare ca inima femeii.”
Așa că în chilia lui se adunau o mulţime de oameni, iar el le propovăduia tuturor Bunătatea cea veșnică.
* * *
Maica Parascheva istorisește iar:
„Într-o zi, părintele Gavriil ne-a întrebat cum înţelegem noi această spusă, că rugăciunea poate fi un păcat.
«Înseamnă că rugăciunea nu s-a spus cum se cuvine», i-am răspuns noi. «Nu, rugăciunea s-a spus cum se cuvine.» «N-a venit din inimă…» «A venit din inimă.» «S-a spus cu gândurile împrăștiate…» «Ei, acum chiar vreţi să fiţi puse în rândul sfinţilor! Numai sfinţii pot să se roage fără rătăcirea minţii!»
Atunci l-am rugat să ne tâlcuiască el ce înseamnă vorba aceasta. S-a întâmplat ca atunci să vină careva să ia binecuvântare de la părintele; părintele l-a rugat să-l ajute cu un anume lucru, iar acela i-a spus: «Acum nu pot, pentru că am altceva de făcut, dar pe urmă vă ajut.» Atunci, părintele Gavriil ne-a spus: «Omul acesta merge să se roage vreme de cinci ceasuri. Credeţi voi oare că Dumnezeu îi va asculta rugăciunile acum, că n-a voit să mă ajute? Dacă nu ascultaţi de porunci, nu tulburaţi pe Dumnezeu cu rugăciunile voastre, că ele sunt ocară adusă Lui. Faptele cele bune deschid ușa Împărăţiei cerești, singură smerenia vă va duce acolo și numai iubirea vă va face parte de vederea Domnului. Dacă rugăciunea nu aduce după ea fapta bună, nu e decât vorbire deșartă.»”
* * *
Dorind să ne arate că, de vom judeca pe aproapele pentru vreun păcat al său, vom cădea noi înșine în păcatul acela, părintele Gavriil ne-a istorisit ce i s-a întâmplat lui în vremea când trăia în oraș.
„Într-o zi, am vorbit de rău în faţa patriarhului pe un preot iubitor de vin, cu toate că nu-l cunoșteam prea bine. La noi acasă se găsea întotdeauna niște vin pus de-o parte, însă eu nu beam vin. De data asta însă, din senin, mi-a venit poftă să beau, și am băut un pahar întreg. M-am simţit eu puţin ameţit, dar m-am dus totuși la Catedrala Sioni. Văzând că mă cam clătinam, patriarhul m-a tras înapoi, și părea că nimeni n-a observat ce s-a întâmplat. Eu însă am înţeles de ce mi se întâmplase aceasta. Ţineţi bine minte: când judecaţi pe cineva, pe Domnul judecaţi.”
* * *
Episcopul Tadeu istorisește și el:
„L-am văzut odată pe părintele Gavriil punând mâna pe un fir electric neizolat, din care au ţâșnit scântei, dar el n-a păţit nimic.”
* * *
Maica Parascheva istorisește această întâmplare:
„L-am întrebat pe părintele Gavriil dacă îi mai iubește sau nu pe cei care răspund iubirii lui cu răutate și cu batjocură, iar el mi-a răspuns cu tristeţe: «Îi iubesc încă și mai mult și-mi pare rău pentru ei.»”
* * *
Într-o zi, părintele Gavriil a poruncit unui tânăr să se împărtășească pe dată, iar acela s-a supus. Seara, vecinul său l-a poftit la o petrecere, dar, pentru că tocmai primise Sfânta Împărtășanie, nu se cuvenea să se ducă, așa că nu s-a dus. În locul lui, vecinul a invitat un alt prieten. După petrecere, la întoarcerea spre casă, au avut un accident în care acel prieten și-a aflat moartea.
* * *
Odată, după Liturghie, niște creștini, văzând un câine vagabond, au început să arunce cu pietre în el. Cu inima strânsă, părintele a zis:
„Mai bine ar fi fost pentru ei să nu vină la biserică socotind c-au venit să se roage.”
* * *
Otar Nikolaișvili istorisește:
„Odată, în vremea Postului Mare, eram împreună cu părintele Gavriil la catedrala din Svetiţkhoveli. Noaptea, am simţit o durere ascuţită la rinichi. N-am vrut să-l trezesc pe stareţ, așa că m-am dus la spital, unde mi s-au dat calmante. După patru zile, părintele Gavriil a venit să mă vadă. Din pricina durerilor insuportabile, nu puteam să mă mișc, și totuși el m-a pus să stau în genunchi și să spun rugăciunea inimii. De îndată durerea s-a potolit și, din mila lui Dumnezeu și cu rugăciunile părintelui Gavriil, am scăpat de operaţie.”
* * *
Pentru a-i deprinde cu smerenia, părintele Gavriil obișnuia să-i pună să stea în genunchi chiar și pe cei sus-puși. Într-o zi însă, cineva a refuzat să îngenuncheze. Părintele Gavriil i-a spus din nou să îngenuncheze, și când acela, în fine, a îngenuncheat, a rămas ca lipit și n-a putut să se ridice până ce stareţul nu i-a dat binecuvântarea s-o facă.
* * *
Într-o zi, un ieromonah i-a spus părintelui că el nu crede în minuni. „Îngenunchează!”, i-a spus stareţul. Iar ieromonahul a îngenuncheat, făcând ascultare. „Și-acum, ridică-te dacă poţi!”, i-a spus părintele. „Închipuiţi-vă – își amintea mai târziu acest ieromonah – că voiam să mă ridic și nu puteam!”
* * *
Mila părintelui Gavriil era atât de mare și atât de tare puterea rugăciunii lui, că putea să schimbe sufletul omului. Sora Ecaterina Ebralidze istorisește:
„Într-o zi, părintele Gavriil stătea pe o bancă în curtea mănăstirii. Deodată, o femeie frumușică, machiată ţipător, îmbrăcată în pantaloni, a venit și i s-a așezat pe genunchi, sărutându-l și spunându-i: «Părinte Gavriil, ești atât de frumos! Să știi că te ador! Am să mai vin să te văd!» Situaţia era atât de neobișnuită, atât de necuviincioasă, încât am înlemnit, neînţelegând ce se petrece. Părintele Gavriil a rămas și el nemișcat și, cu privirea înălţată la cer, a ascultat sporovăiala femeii, fără s-o întrerupă. După o vreme, i-a zis: «Vino-ţi în fire, Maklava, vino-ţi în fire!» Auzindu-l că-i rostește numele (fiindcă nu spusese nimănui cum o cheamă), femeia, ca trezită dintr-un somn adânc, s-a ridicat brusc, ne-a privit și a luat-o la fugă. Am așteptat să vedem dacă vine a doua zi, și într-adevăr a venit, dar era o altă persoană. Purta o rochie neagră și batic pe cap, iar faţa îi era curată. S-a apropiat de chilia părintelui Gavriil cu lacrimi și cu suspine, zicându-i: «Părinte Gavriil, știu că n-ai să-mi deschizi ușa chiliei, știu că n-am să te mai văd niciodată, însă, rogu-te, iartă-mă că m-am purtat cu atâta nerușinare! Îţi simt puterea, că m-ai ridicat din moarte și mi-ai schimbat viaţa. Îţi mulţumesc pentru tot!» Văzând-o și auzind-o, ni s-au umplut inima de milă și ochii de lacrimi. Minunându-ne de schimbarea petrecută cu ea, am priceput că părintele Gavriil săvârșise o minune, tămăduind-o pe cea bolnavă și izbăvind oaia pierdută. Mi-aduc aminte de încă ceva: mai înainte de prima venire la mănăstire a acestei femei, stareţul s-a ridicat dintr-odată și s-a dus în chilia sa. Cunoscuse cu duhul că vine. Iar după aceea s-a întors în chilie, cerând ca nimeni să nu-l tulbure, și, stând în genunchi, s-a rugat Maicii Domnului să mântuiască sufletul femeii.”
* * *
O tânără a venit să-l vadă pe părintele Gavriil, plângându-se de necontenitele certuri din familia sa, din pricina cărora fratele ei plecase de acasă. Fără să adaste vreo clipă, stareţul s-a dus cu fata acasă la ea. Când au intrat în casă, l-au găsit pe fratele ei, care se întorsese și le spunea cum o forţă nevăzută l-a mânat să se întoarcă. Stareţul s-a dus în faţa icoanei Sfintei Treimi și a început să se roage, cu mâinile ridicate la cer. Tânăra istorisea că faţa lui era atunci scăldată în raze dumnezeiești și că rugăciunea lui a fost atât de puternică, încât blestemul care căzuse asupra familiei s-a spulberat, și de atunci a fost numai liniște și pace.
* * *
Lia Kobașvili își amintește:
„La Tbilisi, eram vecini cu părintele Gavriil și ne întâlneam des cu el. Într-o zi, soţul meu l-a întrebat dacă ar vrea să ne dea una dintre multele icoane găsite de părintele la gunoi și restaurate de el. Părintele a fost foarte bucuros. Curând a venit la noi, purtând deasupra capului, într-un chiot6, o icoană mare a Mântuitorului. A pus-o cu toată evlavia într-un loc ales de el și ne-a binecuvântat familia, spunând: «Icoana Mântuitorului a venit în casa voastră și binecuvântarea lui Dumnezeu este cu voi. Să nu tulburaţi icoana cu multe cereri, cereţi numai la mare nevoie.» Familia noastră a trăit netulburată vreme de douăzeci de ani. Dar, dintr-odată, una dintre fiicele noastre s-a îmbolnăvit foarte rău, și medicii ne-au spus că nu mai este nici o nădejde să se vindece. Atunci m-am rugat la icoană pentru ea, ca medicii s-o opereze totuși. Timp de trei zile, fiica noastră a fost inconștientă, apoi și-a revenit și s-a făcut bine. Când m-am așezat din nou înaintea icoanei Mântuitorului, am văzut un lucru minunat: chiotul, care era întotdeauna închis, acum era deschis. Am îngenuncheat mulţumind lui Dumnezeu. Au trecut mulţi ani și am avut de îndurat și alte necazuri. Cealaltă fiică a noastră urma să nască și se chinuia foarte tare; am venit acasă foarte necăjită. Și iar am văzut chiotul deschis. Iar când m-am întors la maternitate, am dat slavă lui Dumnezeu că până la urmă nașterea s-a petrecut cu bine.”
Cineva l-a întrebat pe părintele Gavriil de ce ne dă Dumnezeu să vedem nenorocirile oamenilor. Iar el a răspuns, zicând:
„Ca să-i ajutăm cu rugăciunile noastre. Așa ne învaţă Dumnezeu să-l iubim pe aproapele nostru. Că mai întâi trebuie să învăţăm cum se cuvine să iubim, și apoi trebuie să ne străduim să iubim.”
* * *
Sora Elizabeta Zedghenidze istorisește și ea:
„Pe vremea când în capitală se ţineau în fiecare zi mitinguri, stareţul a zis: «Gata! Trebuie să-i liniștesc.» Și-a croit drum prin mulţimea agitată și a început să le predice. Într-o clipită, tulburarea manifestanţilor s-a și risipit.”
* * *
Pe când era tânăr, părintele Gavriil tot căuta să calculeze numele lui Antihrist.7 În vremea rugăciunii, i-a apărut un înger care i-a zis:
„Numele lui le este ascuns oamenilor, dar lupta dintre Prorocii Enoh și Ilie și Antihrist se va vedea la televizor.8”
* * *
Părintele Gavriil a fost întrebat dacă există destin.
„Nu, a răspuns el. Cineva poate să spună: Așa mi-a fost destinul, dar dacă destinul său era să moară și era dinainte stabilit, pentru ce-ar mai fi el judecat în ziua Judecăţii? Noi ne făurim destinul. Dacă cineva, din neatenţie sau din prostie, își primejduiește viaţa, ce are asta de-a face cu destinul?”
* * *
Arhimandritul Sava Kuceava spune:
„Cuvintele ziditoare ale părintelui Gavriil erau în primul rând despre ascultare și despre smerenie. Spunea mai ales: «Fiii mei, nimic să nu faceţi fără binecuvântarea duhovnicului! Să nu vă lipsiţi de binecuvântarea lui nici dacă vi s-ar arăta un înger înfocat, în toată minunăţia lui.»”
* * *
La întrebarea dacă toată lumea se va mântui, părintele Gavriil răspundea cu lacrimi în ochi:
„Nu, copilul meu! Dumnezeu este milostiv, dar nu toţi vor avea parte de milostivirea Lui. Și nu pot nicicum să vă ajut dacă voi nu vă străduiţi să vă mântuiţi.”
* * *
Monahia Nino Dașniani a observat acest lucru:
„Părintele Gavriil avea în el pururea harul lui Dumnezeu. A fost cel mai iubitor și mai smerit slujitor al lui Dumnezeu pe care l-am cunoscut. În predicile sale, nu ostenea să tot spună: «Dumnezeu este iubire.»”
* * *
Puţin înainte de moartea sa, părintele Gavriil, arătând cu degetul spre un colţ al chiliei sale, le-a spus monahiilor care stăteau în jurul lui:
„Acolo este moartea care mă așteaptă. Trebuie să mă plec și să aduc rugăciuni pentru voi înaintea lui Dumnezeu.”
* * *
Sora Nana Kutaleladze istorisește și ea:
„Eram la bucătărie și spălam farfuriile, când a intrat părintele Gavriil, însoţit de părintele Nicolae. Eram tare bucuroasă să-i văd, dar n-am scos nici un cuvânt, pentru că aveam treabă și nu primisem binecuvântare să le vorbesc. Părintele Nicolae, supărat, l-a întrebat pe părintele Gavriil: «Ce-o fi în capul ei de nu ne vorbește?» Iar părintele Gavriil i-a răspuns: «Privește mai degrabă la inima ei!»”
* * *
Părintele Gavriil tare se mâhnea când o soră părăsea mănăstirea și spunea:
„O soră numai de pleacă din mănăstire, și mănăstirea pierde jumătate din har.”
* * *
Sora Tecla Oniani își amintește:
„Într-o zi, după Utrenie, m-am simţit tare obosită și mai degrabă voiam să dorm decât să merg la treaba mea, așa că m-am dus la chilie. Pe drum, m-am întâlnit cu părintele Gavriil, care, cu chipul luminat de bucurie, mi-a strigat: «Așa care va să zică, alergi la ascultare?!9 Bine faci!» Dorinţa de a dormi mi-a pierit pe dată și mi-am făcut ascultarea cu atâta zel, încât întreaga zi n-am mai simţit nici o oboseală.”
* * *
Părintele Gavriil obișnuia să le dea tuturor să mănânce și pe nimeni nu lăsa să plece până nu se sătura. El însă nu mânca decât foarte puţin.
* * *
O amintire a Episcopului Iosif:
„Într-o seară, la Mănăstirea Sfântului Șio Mgvime, înainte de Vecernie, s-a întâmplat că nimeni nu putea să deschidă ușile bisericii. Părintele Gavriil a făcut atunci semnul crucii pe uși și îndată acestea s-au deschis doar ușor împinse.”
* * *
Părintele Gavriil obișnuia să se uite fix la soare, așa cum noi ne uităm la lună. Când era întrebat cum de se poate uita așa, răspundea:
„Nimic mai ușor! Greu este să contempli pe Făcătorul soarelui.”
* * *
Arhimandritul Sava Kuceava istorisește, la rândul său:
„Părintele Gavriil nu avea nici o clipă de răgaz. Când le ajuta pe monahii la bucătărie, le vorbea de dragostea de Dumnezeu și de aproapele, de ascultare, de întărirea în credinţă, iar cuvintele sale simple ni se întipăreau în minte, lăsând în noi urme de neșters, de adevărată iubire.”
* * *
Ketevan Surmava dă această mărturie:
„Stareţul, aţinându-se cu tărie pe calea plină de spini, îi călăuzea pe semeni către Dumnezeu. Minunatele sale învăţături ascetice aveau drept scop să-i înveţe pe oameni dragostea, bunătatea, ascultarea, smerenia și pocăinţa, pe care el le avea din belșug. Stareţul îi iubea pe toţi oamenii, fără excepţie, la fel de mult. Tot ce grăia, grăia spre mântuirea sufletelor. Mie, unui om de rând, îmi dedica atâta timp și atâta energie, încât, prostește, socoteam că sunt unul dintre cei aleși. Căci pentru părintele Gavriil fiecare om era un ales al său, și-și dăruia cu mărinimie iubirea și luarea-aminte tuturor. Cunoștea neputinţele fiecăruia și știa cum să le îndrepte. Îl socoteam foarte apropiat de Dumnezeu.”
* * *
Arhimandritul Sava Kuceava istorisește iarăși:
„Într-o zi, trecând pe un pod cu părintele Gavriil și cu fratele meu, un cerșetor s-a apropiat de noi, cerând de pomană. Părintele Gavriil l-a strâns în braţe, l-a mângâiat cu vorba și i-a dat un bănuţ. Fratele meu era foarte mulţumit că l-am putut ajuta pe sărmanul acela. Însă părintele Gavriil i-a zis: «Nu noi l-am ajutat, mila lui Dumnezeu ne-a plecat spre milă.»”
* * *
Monahia Pelaghia Ksovreli își amintește și ea:
„Într-o zi, părintele Gavriil mi-a spus: «Hai să mergem la biserică!» Eu am rămas înaintea catapetesmei, iar el a intrat în altar și a rămas acolo multă vreme în rugăciune. Deodată, a ieșit brusc, strigând: «Din icoane izvorăște mir!» Am privit și am văzut icoanele catapetesmei lucind de mir și răspândind o minunată mireasmă. Și am înţeles că părintele Gavriil, în rugăciunea sa fierbinte, a văzut dinainte minunea ce avea să se petreacă. Iar mirul n-a încetat să izvorască vreme de o lună. Când lumea s-a obișnuit cu minunea, iar evlavia nu a mai fost la fel de mare, minunea a încetat.”
* * *
Arhimandritul Sava Kuceava istorisește și el:
„Părintele Gavriil și-a pus în gând să meargă la Tbilisi, ca să cumpere niște lucruri pentru mănăstire. Și avea pentru asta o sută de ruble. Pe drum, în autobuz, a auzit doi apicultori plângându-se că n-au de unde să ia o sută de ruble, ca să-și îngrijească stupii. Atunci părintele Gavriil a scos din buzunar toţi banii pe care îi avea și i-a dat apicultorilor, întorcându-se la mănăstire fără nici un ban și fără nici o cumpărătură. A doua zi, la mănăstire au venit doi artiști renumiţi și i-au dat stareţului o mie de ruble. Iar părintele Gavriil a zis surâzând: «Banii daţi pentru o faptă bună, ţi-i întoarce Dumnezeu înzecit.»”
* * *
Egumena Ioana Sikharulidze istorisește astfel:
„Cu câteva zile mai înainte de moartea sa, părintele Gavriil stătea întins pe pat, nemișcat, cu privirea aţintită la icoane. L-am întrebat dacă pot să-l ajut cu ceva, iar el mi-a răspuns: «Roagă-te pentru întreaga lume. Acesta este testamentul meu.»”
* * *
Într-o zi, părintele Gavriil a avut o vedenie: L-a văzut pe Dumnezeu ţinând un glob, având deasupra lui o cruce. Părintele Gavriil a întrebat:
„Cum vor putea oamenii să se mântuiască mai înainte de Parusie?”
Și un glas i-a răspuns:
„Prin faptele cele bune și prin iubire.”
5 Potrivit tradiţiei monahale ortodoxe, atunci când un monah bate la ușa chiliei altui monah, dorind să intre, spune: „Pentru rugăciunile Sfinţilor noștri Părinţi, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi!” Dacă celălalt monah vrea să-i deschidă, spune: „Amin”.
6 Un soi de cutie din lemn, cu o ușiţă de geam, în care se așază icoana, pentru a fi mai ferită.
7 Apocalipsa Sfântului Ioan spune că semnul lui Antihrist este cifra 666. Numeroase interpretări s-au făcut dintotdeauna pentru a traduce această cifră în litere, prin tot felul de sisteme de interpretare și de decodare, dar nici unul n-a reușit să dea un rezultat veridic.
8 Această afirmaţie poate părea la prima vedere naivă. Dar de mai multe decenii ne aflăm într-o societate a spectacolului și a imaginii, în care orice fapt ieșit câtuși de puţin din comun care se produce undeva, în lume, este imediat fotografiat sau filmat, și imediat difuzat prin diferite mijloace de comunicare moderne. Acest fenomen se tot accentuează, și este logic să ne gândim că evenimentele extraordinare care se vor produce la sfârșitul lumii vor constitui cu atât mai mult obiectul acestui proces de mediatizare prin imagine.
9 Adică la lucrul rânduit pentru ea de maica stareţă – de unde legătura cu ascultarea –, pentru bunul mers al vieţii din mănăstire.
Din: Jean-Claude Larchet, Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos, Editura Sophia, 2016
"Când mergeți la un examen, simțiți cum vă bate inima? Și-l dați în fața unui profesor. Închipuiti-vă cum vă veți simți înaintea Creatorului! Măreția lui Dumnezeu este nemăsurat de mare." — 
Un monah l-a întrebat pe părintele Gavriil ce este postul.
