1. "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor."
   
   Noi trebuie să învingem mândria şi să fim smeriţi. Trebuie să învăţăm să nu mai punem pe primul loc în viaţa noastră plăcerea, ci scopul vieţii noastre să fie virtutea. Sfântul Grigore de Nyssa spune că cei săraci cu duhul sunt de fapt cei cu un suflet mare, un suflet bogat în virtuţi. Cel sărac cu duhul fuge de bogăţia lumească ca de o povară, pentru ca el să urce mai sus pe treptele duhovniceşti ale credinţei.

2. "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia."
   
   Noi trebuie să ne căim pentru păcatele noastre şi să plângem pentru că nu L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu şi nu am cunoscut bucuria vieţii veşnice. Pentru acest lucru trebuie să ne dorim să fim desăvârşiţi. Dumnezeu ne va mângâia şi ne va ajuta să atingem desăvârşirea doar dacă noi ne dorim şi cerem cu ardoare acest lucru.

3. "Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul."
   
   Pentru a fi blânzi, trebuie să ne autodisciplinăm, să punem frâu patimilor şi să rămânem calmi în faţa unei situaţii tulburătoare. Acest lucru cere smerenie, de care am amintit în prima Fericire.

4. "Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura."
   
   Dreptatea după care trebuie să ne fie foame este mântuirea noastră, care este disponibilă tuturor. Acest lucru implică o judecată limpede, dornică să facă binele. Noi, fiind creştini ortodocşi, trebuie să flămânzim şi să însetăm după virtuţi.

5. "Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui."
   
   Pentru a fi milostiv trebuie să ne îngrijim şi trebuie să ne pese de suferinţa celor din jurul nostru. Iar propria noastră milostivire va veni la Judecata de Apoi.

6. "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu."
   
   Atunci când ne curăţim inima de gândurile rele, aflăm tainica lumină care vine de la Dumnezeu. Când suntem curaţi cu inima, suntem capabili să vedem diferenţa între bine şi rău, între virtute şi păcat şi devenim astfel exemple de bunătate.

7. "Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema."
   
   Pacea este esenţială pentru a duce o viaţă frumoasă. Făcătorul de pace este cel care oferă linişte celor din jurul lui. Făcătorul de pace este curat cu inima şi este împăcat cu el însuşi.

8. "Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor."
   
   Dacă vom fi milostivi, blânzi, smeriţi, curaţi cu inima, făcători de pace şi vom înseta şi vom flămânzi de dreptate, atunci vom fi în stare să îndurăm durere şi suferinţă din partea celor care ne prigonesc pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Harul lui Dumnezeu ne va da putere să îndurăm chinurile şi suferinţele primite din partea prigonitorilor. Sfinţii Martiri ai Bisericii Ortodoxe sunt exemple vii de oameni prigoniţi pentru dreptate şi care au dobândit Împărăţia Cerurilor.

9. "Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, ca așa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi"
   
   Prin aceste cuvinte, Mântuitorul fericește pe cei care vor avea de suferit defăimări, prigoane și chiar moarte, din pricina credinței în El și a răspândirii Evangheliei creștine în lume. Pentru credința în Dumnezeu și pentru nădejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament. De pildă, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab și Izabela, fiindcă i-a mustrat că se închinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din țară, pentru că a mustrat pe cei nedrepți. Aceleași suferințe au îndurat mulți alții pentru credință lor cea dreapta (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).

• Comentariu / Să nu uităm totuși și de cea de-a 🔟zecea fericire: "Fericiți cei ce n-au văzut, dar au crezut!"

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoștință de către frații lui, apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus și tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate și atât de însemnate pentru lume. De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, și de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede (Ioan 20, 25). Vorbind astfel, a arătat nu necredința cea vrăjmașă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; așa a arătat ce simțea sufletul lui înaintea măreției întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos și în Hristos omenirea a înviat.

Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toții împreună și Toma aflându-se cu ei. Ușile erau închise, ca si întâia dată, de frica iudeilor.

Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stând înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios (Ioan 20, 27). Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi și atunci când Toma, presupunând că El nu este de față, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea învierii. Toma dorea să se încredințeze de înviere: el primește o încredințare neasemuit mai înaltă, înaintea căreia nici n-o mai bagă în seamă pe cea a învierii. Domnul meu și Dumnezeul meu! strigă Toma. „Încredințându-mă de Dumnezeirea Ta, nu mai caut să mă încredințez de înviere. Ție, Atotputernicului Dumnezeu, îți sunt cu putință toate lucrările, care sunt mai presus de înțelegerea omenească.”

Ca răspuns la mărturisirea Apostolului, Domnul i-a fericit pe cei ce nu au văzut și au crezut. Și pe noi ne-a pomenit Domnul, i-a pomenit pe toți cei care nu L-au văzut cu ochii trupești! A făcut această pomenire în timp ce stătea în mijlocul Sfinților Săi Apostoli cu omenitatea luată asupra Sa, adusă jertfă pentru omenire și deja proslăvită cu slava învierii! N-am fost uitați de Domnul nici noi, cei ce suntem de față aici, în sfânta Lui biserică, pomenind această întâmplare. Fericiți suntem noi care nu L-am văzut, însă credem în El! Fericiți sunt aceia dintre noi care cred în El! Miezul faptei este credința. Ea îl apropie pe om de Dumnezeu și îl face pe om al lui Dumnezeu; ea îl aduce pe om înaintea feței lui Dumnezeu și în ultima zi a vieții acestei lumi, la începutul zilei veșnice, îl va așeza de-a dreapta tronului lui Dumnezeu ca să îl vadă în veci pe Dumnezeu, ca să se desfăteze în veci de Dumnezeu, ca să împărățească în veci împreună cu Dumnezeu. Fericiți cei ce nu au văzut și au crezut. Prin aceste cuvinte, Domnul i-a unit cu apostolii pe toți credincioșii de pe tot pământul și din toate timpurile.

— Sfântul Ignatie Briancianinov, Predici, Predică în Dumninica Tomei, p. 115-116

Ev. Ioan 20, 19-31:

19. Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!
20. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.
21. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.
22. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt;
23. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.
24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.
25. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.
26. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!
27. Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.
28. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
29. Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!
30. Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.
31. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

“Predici la Triod si Penticostar”, Sfântul Ignatie Briancianinov

Despre creştinism - Predică în Duminica Tomei

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.

“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.

Cămara era zăvorâtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.

“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristos omenirea a înviat.

Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.

Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stand înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea învierii.

Toma dorea să se încredinţeze de înviere: el primeşte o încredinţare neasemuit mai înaltă, înaintea căreia nici n-o mai bagă în seamă pe cea a învierii. “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” – strigă Toma. „încredinţându-mă de Dumnezeirea Ta, nu mai caut să mă încredinţez de înviere. Ţie, Atotputernicului Dumnezeu, îţi sunt cu putinţă toate lucrările, care sunt mai presus de înţelegerea omenească”.

Ca răspuns la mărturisirea Apostolului, Domnul i-a fericit pe “cei ce nu au văzut şi au crezut”. Şi pe noi ne-a pomenit Domnul, i-a pomenit pe toţi cei care nu L-au văzut cu ochii trupeşti! A făcut această pomenire în timp ce stătea în mijlocul Sfinţilor Săi Apostoli cu omenitatea luată asupra Sa, adusă jertfă pentru omenire şi deja proslăvită cu slava învierii!

N-am fost uitaţi de Domnul nici noi, cei ce suntem de faţă aici, în sfânta Lui biserică, pomenind această întâmplare de care ne despart optsprezece veacuri. Fericiţi suntem noi, cei care nu L-am văzut, însă credem în El!

Fericiţi sunt aceia dintre noi care cred în El! Miezul faptei este credinţa. Ea îl apropie pe om de Dumnezeu şi îl face pe om al lui Dumnezeu; ea îl aduce pe om înaintea feţei lui Dumnezeu, şi în ultima zi a vieţii acestei lumi, la începutul zilei veşnice, îl va aşeza de-a dreapta tronului lui Dumnezeu ca să îl vadă în veci pe Dumnezeu, ca să se desfăteze în veci de Dumnezeu, ca să împărătească în veci împreună cu Dumnezeu.

“Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”. Prin aceste cuvinte, Domnul i-a unit cu Apostolii pe toţi credincioşii de pe tot pământul şi din toate timpurile. Când a adus rugăciune pentru Apostoli Tatălui Său, înainte de a merge la patimile cele mântuitoare pentru noi, i-a unit cu Apostolii pe toţi creştinii adevăraţi.

“Nu numai pentru aceştia mă rog”, a zis El, nu numai pentru Apostoli, “ci şi pentru cei care vor crede prin cuvântul lor întru Mine” (Ioan 17,20). Aşa şi aici: El îi face părtaşi ai fericirii Apostolilor pe toţi fiii Bisericii. “Iar ochii voştri fericiţi sunt că văd şi urechile voastre că aud. Că amin grăiesc vouă: că mulţi proroci şi drepţi ai Vechiului Legământ au dorit să vadă cele ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi şi n-au auzit” (Matei 13, 16-17).

Fericiţii înşişi-văzători şi slujitori ai Cuvântului ne-au predanisit nouă cele văzute şi auzite de către ei (Luca l, 3) când “Cuvântul trup S-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi, şi am văzut”, spune unul dintre aceşti înşişi-văzători ai Cuvântului, “slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr” (Ioan l, 14).

Mărturia cât se poate de limpede a Apostolilor ne face, parcă, privitori ai întâmplărilor pe care le-au văzut cu ochii lor Apostolii. Prin Tainele Bisericii intrăm în împărtăşire fiinţială cu Domnul şi rămânem în această împărtăşire prin Taine. Pe Dumnezeu, Care este nevăzut ochilor trupeşti, credinţa vie îl face văzut pentru ochiul sufletesc, al minţii (Evr. 11, 27).

Vieţuirea după poruncile Domnului ne aduce arătarea de taină a Domnului. El se arată duhovniceşte în inimă, când ucenicii Domnului – vederile ce au luat naştere în minte şi s-au împropriat ei din Evanghelie – se adună în inimă şi zăvorăsc uşile ei, ca să nu intre acolo iudeii – gândurile vrăjmaşe Domnului, care leapădă atotsfânta Lui învăţătură.

Fiind sub har, precum Apostolii, cutezăm a spune că starea noastră e mult mai fericită decât a fost cea a drepţilor Vechiului Legământ. Aceia au crezut în Răscumpărătorul Care avea să vină: noi credem în Cel ce a venit şi a săvârşit răscumpărarea. Acelora le-au fost făgăduite darurile harice: noi am primit din belşug darurile, le avem în mâini, ne folosim de ele după voia noastră.

Dăruitorul este nesfârşit de bogat şi darnic. Dacă simţim vreo neîndestulare, de aceasta vinovaţi suntem noi, numai noi. Lipsa simţirii darurilor harice este pricinuită de slăbiciunea noastră în credinţă, sau ca s-o spun mai pe şleau, de lepădarea ei.

De ce n-avem credinţă?

Fiindcă nu ne-am dat, nu am vrut să ne dăm nici o osteneală pentru studierea creştinismului, pentru dobândirea credinţei din auzire (Romani 10, 17), prin care se capătă cunoaşterea teoretică limpede a creştinismului, spre agonisirea credinţei din fapte (Iac. 2, 18), care aduce cunoaşterea făptuitoare a creştinismului.

Din aceste două cunoaşteri cel ce le-a dobândit, ca unul care şi-a dovedit nefăţărnicia dorinţei de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin toate dovezile ce depindeau de el şi îi stăteau în puteri, este înălţat de Dumnezeu însuşi la tainica, adevărata cunoaştere duhovnicească, ce totdeauna este unită cu credinţa vie.

“Cela ce are poruncile Mele şi le păzeşte, a grăit Domnul, acela este cel ce Mă iubeşte: iar cel ce Mă iubeşte iubit va fi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Creştinismul poate fi asemuit unui minunat şi cât se poate de cuprinzător liman, în care pot trage cu aceeaşi uşurinţă corăbii de toate mărimile şi toate felurile. Să-şi afle adăpost în acest liman poate şi umila luntre a pescarului, şi corabia uriaşă a negustorului, încărcată cu marfă de multe feluri, şi uriaşul cuirasat, înarmat cu nenumărate mijloace de nimicire şi omorâre, şi iahtul împodobit al împăratului şi al oamenilor de seamă, menit pentru călătorii sărbătoreşti şi înveselitoare.

Creştinismul primeşte în sanurile sale oameni de toată vârsta, de toată starea şi de tot rangul, cu orice înzestrare, cu orice treaptă de învăţătură: îi primeşte şi îi mântuieşte.

“De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 9-10).

Cine primeşte creştinismul, cu inimă nefăţarnică pe de-a-ntregul, în sânul Bisericii Ortodoxe – singura în care este păstrat adevăratul creştinism – acela se va mântui.

Toţi oamenii au fost răscumpăraţi cu un singur preţ – Hristos: şi în răscumpărare are însemnătate numai preţul plătit. El este dat fără deosebire şi fără părtinire pentru fiecare om care doreşte să fie răscumpărat, care crede în însemnătatea preţului şi mărturiseşte această însemnătate.

Mărturisirea însemnătăţii preţului de răscumpărare e, totodată, şi lepădare a oricărei însemnătăţi şi vrednicii proprii. Preţul de răscumpărare este dat cu condiţia lepădării de sine. Şi cel mai simplu om, care nu judecând după stihiile acestei lumi n-are nici o sporire, se mântuieşte prin mijlocirea creştinismului deopotrivă cu învăţatul şi înţeleptul.

Creştinismul, ca dar al Atotdesăvârşitului Dumnezeu, îndestulează pe toţi cu îmbelşugare: credinţa din nefăţărnicia inimii înlocuieşte pentru prunc şi omul simplu înţelegerea, iar înţeleptul care se apropie de creştinism în chipul legiuit (I Cor. 3, 18) află în el un nesecat adânc, o neajunsă înălţime a înţelepciunii, în creştinism este ascunsă şi adevărata teologie, şi psihologia şi metafizica cele nemăsluite.

Numai creştinul poate dobândi adevărata cunoaştere – pe cât stă în puterile omeneşti – în privinţa omului, a duhurilor sfinte şi a celor lepădate, a lumii nevăzute cu ochii cei trupeşti. Din luminarea la care se ajunge prin creştinism ia naştere în om acea vedere asupra cărturăriei omeneşti pe care o are asupra acesteia Dumnezeu, “înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, gânduri din care este alcătuită cărturăria lor, că sunt deşarte” (I Cor. 3, 19, 20).

Aceste gânduri sau cunoştinţe privesc numai cele vremelnice şi deşarte, îl duc pe cel care le are la slavă deşartă, la trufie, la amăgire de sine, la irosirea vieţii numai în griji pentru ceea ce este stricăcios şi trecător, la viaţa păcătoasă, la lepădarea şi uitarea lui Dumnezeu şi a veşniciei.

Iar când omul neluminat cu lumina lui Hristos cutează să facă judecăţi cu privire la lucrurile duhovniceşti, mintea lui rătăceşte ca într-o pustie întunecată, fără hotare, şi în locul adevăratelor cunoştinţe – de a căror dobândire nu este nicidecum în stare – alcătuieşte păreri şi închipuiri, le îmbracă în cuvinte întunecoase şi viclean alcătuite, amăgind cu ele pe sine şi pe aproapele, văzând înţelepciune acolo unde cu toată dreptatea trebuie văzută numai vătămare de minte şi aiurare.

Ciudată, izbitoare este orbirea şi învârtoşarea acelor oameni din vremea lui Hristos care L-au văzut, au auzit atotsfânta Lui învăţătură, au fost înşişi-văzători ai uimitoarelor Lui semne – şi n-au crezut în El. Stând la depărtarea a şapte veacuri ca pe înălţimea unui munte îndepărtat, Proorocul a strigat, mirându-se de nesimţirea omenească, acestei numeroase gloate de morţi vii: “Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi privind veţi privi şi nu veţi vedea” (Matei 13, 14).

Tot atât de ciudată este şi necredinţa multora faţă de creştinism, care străluceşte cu razele celui mai limpede adevăr. Scriptura lămureşte pricina acestei necredinţe zicând: “că s-a îngroşat inima norodului acestuia” (Matei 13, 15).

Ea s-a făcut trupească, groasă din pricina vieţii trupeşti; ea s-a făcut oarbă şi surdă, s-a făcut moartă faţă de tot ce este duhovnicesc, faţă de ceea ce este veşnic şi dumnezeiesc.

Studierea creştinismului dovedeşte în chip cât se poate de limpede şi de hotărâtor adevărul lui. Convingerea dobândită prin studierea corectă a creştinismului, credinţa în toate lucrurile nevăzute propovăduite de creştinism, este mult mai puternică decât credinţa în cele văzute, dobândită prin simţuri.

Aşa neîndoielnică este convingerea aceasta, că milioane de oameni au lăsat cele văzute pentru a dobândi cele nevăzute, nu s-au dat în lături a-şi pecetlui cu sângele lor convingerea, nu s-au temut de cele mai cumplite cazne, prin care nebunia şi încrâncenarea s-a străduit să le smulgă lepădarea de crezul lor.

Chiar şi privirea cea mai superficială asupra întemeierii şi răspândirii creştinismului este uluitoare. Ea vesteşte în auzul întregii lumi că întemeierea creştinismului nu este nicidecum un aşezământ omenesc, ci este un aşezământ dumnezeiesc.

Domnul, luând omenitatea, a binevoit a Se arăta nu întru strălucirea măririi pământeşti, ci în starea înjosirii pământeşti. El se trăgea după trup din neam împărătesc; seminţia Lui însă coborâse de mult de pe înălţimea tronului împărătesc, se mutase din cămările împărăteşti într-o colibă, intrase în numărul şi în starea oamenilor de rând, care îşi dobândeau hrana prin osteneala braţelor. Neluând nimic din puterea şi slava omenească, Dumnezeu-Omul n-a luat nimic nici din înţelepciunea omenească. El nu avea ştiinţă de carte (Ioan 7, 15).

Ieşind să propovăduiască la vârsta de treizeci de ani, El şi-a ales doisprezece ucenici tot dintre oamenii de rând, din care făcea parte şi El însuşi. Ucenicii aceştia erau oameni cât se poate de simpli, fără învăţătură, fără ştiinţă de carte, prunci – aşa cum îi numeşte Evanghelia în privinţa sporirii după temeiurile firii căzute (Fapte 4, 13): aşa se înfăţişează cei care trebuiau să fie întemeietorii creştinismului.

Ce a poruncit şi ce porunceşte acest învăţător acestor ucenici? El le porunceşte să recunoască în El pe Dumnezeu întrupat, să încredinţeze de aceasta întreaga lume, să întoarcă întreaga lume la slujirea şi închinarea Lui, dărâmând toate religiile lumii. El le porunceşte lor şi tuturor celor care vor crede în El să se lepede de plăcerile lumii şi de ei înşişi pentru credinţa în El şi pentru a deveni ai Lui. Despre Sine, El spune că va fi omorât cu moartea de ocară a nelegiuiţilor, şi atunci îi va trage pe toţi la Sine.

Despre ei, El spune că vor fi urâţi de toţi, prigoniţi, omorâţi, că vor vâna cu învăţătura lor pe toţi oamenii, biruind şi călcând pe cei puternici şi înţelepţi ai pământului, că sunt trimişi ca nişte oi la lupi (Matei 10, 16), că din această luptă oile vor ieşi neîndoielnic biruitoare.

După înţelegerea lumii, aşezământul creştinismului este lipsit de noimă; planurile întemeietorului său sunt un vis de neîmplinit al închipuirii prea aprinse şi al iubirii de slavă; mijloacele şi uneltele împlinirii sunt de nimic, ciudate, caraghioase; chiar din faptul că această întreprindere este afară de cale în toate privinţele se vede că ea este cu neputinţă, se vede prăbuşirea ei chiar de la început.

Numai trei ani şi-a format ucenicii învăţătorul; nu S-a îngrijit deloc nici măcar să-i înveţe cartea neapărat trebuincioasă pentru citirea Sfintei Scripturi, nu le-a fost asigurat cu nimic traiul: dimpotrivă, li s-a poruncit neagonisirea, iar în locul mijloacelor băneşti de întreţinere li s-a dat făgăduinţa că Pronia lui Dumnezeu le va da toate cele de trebuinţă pentru viaţa pământească.

Iată ce privelişte cu neputinţă de lămurit pentru înţelegerea omenească se vede chiar la întemeierea creştinismului! După aceea, întâmplările care au urmat îndată după acesta înfăţişează o privelişte tot atât de minunată. Aceste întâmplări au început în Ierusalim şi au cuprins în cea mai scurtă vreme întreaga lume. Dumnezeu-Omul fusese răstignit pe lemnul crucii. Moartea pe cruce avea în acele vremuri acelaşi înţeles ca spânzurătoarea. Sunt omorâţi prin spânzurătoare acei criminali pe care legea vrea să îi necinstească prin însuşi felul morţii lor.

Spânzurând pe cruce, despuiat, acoperit de batjocuri, Dumnezeu-Omul a început supunerea oamenilor, pe care o prezisese: “Dacă Eu voi fi înălţat de la pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32).

În timp ce spânzura pe cruce, un tâlhar răstignit asemeni Lui L-a mărturisit ca Domn, iar sutaşul care îl străjuia L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu. După ce au trecut zece zile de la înălţarea Domnului la cer, s-a săvârşit pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor: ei s-au umplut de înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu; cei care nu ştiau bine nici limba lor, oameni necărturari, au început să vorbească în toate limbile pământului, au prins a săvârşi cele mai uimitoare minuni, au început să tâlcuiască Scriptura, pe care nu o citiseră niciodată.

Mii de iudei au primit creştinismul. Tulburat de izbânzile Apostolilor, Sinedriul, alcătuit din arhierei şi alte fete de mare cinste şi preaînvăţate ale poporului iudeu, îi cheamă înaintea sa pe necărturarii Apostoli, îi ia la întrebări, ascultă răspunsuri şi o învăţătură în faţa căreia nu are ce să spună. Negăsind cuvinte pentru a se împotrivi spuselor prin care se arăta adevărul, Sinedriul foloseşte ameninţările, bătăile, închisoarea, bătaia cu pietre, dând prin aceasta în vileag slăbiciunea sa şi puterea potrivnicilor săi.

În urma Sinedriului se scoală asupra Apostolilor Irod şi, spre marea bucurie a Sinedriului (Fapte 12, 3), taie capul unuia dintre Apostoli. Prigoana din Ierusalim îi face să plece din el pe mulţi ucenici ai lui Hristos.

Aceştia s-au răspândit prin lume şi au semănat pretutindeni creştinismul, udând cu sângele lor seminţele. Într-un răstimp de douăzeci de ani, creştinismul a cuprins lumea. La cincizeci de ani după învierea lui Hristos, creştinii erau atât de numeroşi că numai în armata de răsărit a împăratului Traian s-au aflat unsprezece mii de creştini, împăratul i-a dat pe toţi până la unul morţii, spre uimirea celor cu judecată sănătoasă, ce socoteau drept cea mai mare nechibzuinţă nimicirea propriei oştiri. Romil, căpetenia unei cete de ostaşi creştini, a fost la început bătut crunt, după care i s-a tăiat capul. Zece mii de ostaşi au fost răstigniţi în pustia de lângă Ararat; ceilalţi au fost ucişi în fel şi chip.

Fapta lui Traian şi-a aflat următori şi mai târziu, împăraţii romani, stăpânii lumii, s-au înarmat cu ură şi tiranie neîmpăcată împotriva creştinismului. Nici celţii, nici marcomanii, nici Attila, nici Genserich n-au omorât atâţia oameni din Imperiul Roman câţi au omorât împăraţii prigonitori ai creştinismului.

Trei veacuri s-a prelungit sângeroasa luptă dintre lupi şi miei. Unii lucrau cu sabia, focul, fiarele, închisoarea, înfometarea şi setea, cu toate mijloacele de chinuire şi de ucidere; ceilalţi luptau cu puterea duhului, puterea credinţei, puterea lui Dumnezeu, răbdând cele mai cumplite chinuri, murind cu mărime de suflet pentru credinţă. Lupta de trei veacuri a creştinilor a fost încununată de biruinţă, şi la începutul veacului al patrulea creştinismul a devenit religia stăpânitoare în lume.

S-au plecat înaintea învăţăturii necărturarilor pescari şi puternicii, şi înţelepţii pământului; s-au plecat înaintea ei toate neamurile. Crucea, până atunci semn al morţii de ocară, a devenit semn al celei mai înalte cinstiri: o poartă pe capete şi umeri împăraţii şi arhiereii; ea încununează bisericile Adevăratului Dumnezeu; ea slujeşte drept semn al fiecărui creştin adevărat, semn al credinţei lui, al nădejdii lui, al dragostei lui.

Cine nu recunoaşte în aşezământul creştinismului voia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea şi puterile omeneşti? S-a săvârşit ceea ce era cu neputinţă şi mai presus de fire; s-a săvârşit planul şi lucrarea lui Dumnezeu.

Astfel se înfăţişează creştinismul când îl priveşte cineva în mare. O cercetare mai amănunţită a lui duce la o încredinţare mai limpede că firea lui este dumnezeiască. Cea mai puternică încredinţare apare din vieţuirea după poruncile evanghelice, precum a zis şi Prorocul: “Din poruncile Tale am cunoscut” (Ps. 118, 104).

Încredinţarea care vine din împlinirea poruncilor este încredinţare care lucrează chiar în sufletul omului: ea este mai puternică decât orice încredinţare ce vine dinafară.

Poruncile evanghelice liniştesc, viază, întăresc sufletul. Cel care a simţit în sine lucrarea lor dobândeşte credinţă vie în Domnul Iisus Hristos, şi ea arată înaintea Domnului aşezarea inimii celui care o are prin mărturisirea limpede şi hotărâtă: “Cuvinte ale vieţii veşnice ai, şi noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Ioan 6, 68-69).

“Adu-ţi degetul tău încoace”, spune Mântuitorul ucenicului care se clatină în credinţă, ucenicului lovit de nedumerire înaintea măreţiei lucrurilor lui Dumnezeu –“ şi adu mâna ta, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). “Pipăiţi-Mă şi vedeţi” (Luca 24, 39): începeţi să lucraţi după îndreptarul poruncilor Mele, pipăiţi-mă prin viaţa cea după voia Mea, şi Mă veţi vedea pe Mine, Cel nevăzut, Mă veţi vedea cu simţirea duhovnicească a sufletului vostru: oricine Mă pipăie în acest chip se va încredinţa cu privire la Mine, şi întru răpire că M-a aflat va striga împreună cu iubitul Meu Apostol: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Amin.

"Viaţa după Dumnezeu va deveni foarte dificilă. Şi va fi aşa pentru că cel ce trăieşte în mijlocul ocaziilor de cădere, şi care le are mereu sub ochi, nu se poate să nu fie influenţat de ele.

Precum gheaţa îşi pierde duritatea în contact cu căldura şi se transformă în apă dulce la fel inima nestăpânită de bunăvoie, dacă este expusă la influenţa ispitelor, chiar atunci când este statornică, slăbeşte şi sfârşeşte prin a se schimba.

Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate.

Apostaţii vor creşte numeric prin faptul că vor continua să se numească creştini şi în aparenţă se vor purta ca atare, şi vor putea foarte uşor să-i persecute pe adevăraţii creştini.

Aceşti apostaţi îi vor înconjura pe creştinii adevăraţi cu nenumărate curse şi punând la cale maşinaţii pentru a-i sminti din calea mântuirii şi din dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu, cum spune Sfântul Tihon de Voronej şi Zadonsk."

~ Sfântul Ignatie Briancianinov

☦️ Sfântul Ignatie Briancianinov: Semnele lui Antihrist se vor arăta cu precădere în văzduh: acolo domneşte cu precădere satana — semnele vor lucra mai ales asupra văzului, vrăjindu-l şi înşelându-l. / Mai ales Antihrist însuşi va izvori minuni cu îmbelşugare, uimind şi satisfăcând prin ele cugetarea trupească şi neştiinţa: el le va da semnul din cer pe care acestea îl aşteaptă şi de care însetează. Venirea lui, grăieşte Sfântul Apostol Pavel, se va săvârşi prin lucrarea satanei, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni ale minciunii şi întru toată amăgirea nedreptăţii întru cei pieritori: pentru că dragostea adevărului n-au primit, ca să se mântuiască (II Tesaloniceni 2; 6-10).

✝️ Sfântul Ignatie Briancianinov: Încearcă să-i ierți pe toți înainte de a te ruga. / Roagă-te ca un păcătos, nu ca un drept. Când rugăciunea nu este încurajată de pocăință, atunci Dumnezeu nu o va asculta. Încercați dacă este posibil să vă rugați în privat și în secret. Calitatea rugăciunii adevărate este atunci când mintea este atentă la cuvintele rugăciunii. Închide-ți mintea în cuvintele rostite ale rugăciunii. Respinge toate gândurile - chiar și cele mai bune! - care apar în timpul rugăciunii. Nu cereți în rugăciune nimic banal și zadarnic, aducând aminte de porunca Mântuitorului: "Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și adevărul lui, și toate aceste lucruri, adică toate nevoile vieții vremelnice, vi se vor adăuga vouă." Lasă împlinirea și neîmplinirea cererii tale în voia lui Dumnezeu. — Sfântul Ignatie Briancianinov

☦️ Sfântul Ignatie Briancianinov — Apostazia și Antihristul / un citat despre antihrist 🗯️ / “În vreme aceea, orice împotrivire organizată față de sistemul lui Antihrist va deveni cu neputință. Nu năzuiți să-l opriți pe Antihrist cu mâna voastră slabă. Retrageți-vă, păziți-vă de el; și aceasta vă va fi de ajuns.” — Sfântul Ignatie Briancianinov, „Apostazia și Antihristul”, Editura Sophia, 2014, pp. 181-182:

✝️ Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea / Erezia este o armă de temut în mâinile demonilor! Cu ajutorul ereziilor, aceştia au dus la pierzanie popoare întregi. Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor necurate. — Sf. Ignatie Briancianinov

☦️ Sfântul Ignatie Briancianinov - Dar unde este dreptatea dacă nu ai dragoste?! / „Pentru ce, omule, urăști pe păcătos? Pentru că nu-i așa drept ca tine? De ce n-ai plâns, mai bine, pentru el, ci îl gonești? Cei ce gândesc despre sine că judecă sănătos despre faptele păcătoșilor și se mânie pe ei, lucrează astfel din nesocotință.” - Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov

☦️ Sfântul Ignatie Briancianinov: este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie / „Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare? Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei! Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse.” — Episcopul Ignatie Briancianinov

🛐 Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre mântuirea ereticilor - Mulţi chemaţi, puţini aleşi - Scrisoarea adresată de Sfântul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu acceptă că sunt „mulți chemați și puțini aleși” și că aleși sunt tocmai adevărații ortodocși. / Nu va jucați cu mântuirea, nu va jucați! Căci altfel veți plânge veșnic. Apucați-va de lectură Noului Testament și Sfinților Părinți ai Bisericii ortodoxe (…) studiați în scrierile Sfinților Părinți, cum trebuie înteleasa corect Scriptură, ce viețuire, ce gânduri și ce simțăminte se cuvine să aibă un creștin. Studiați din Scripturi și din credință vie pe Hristos și creștinismul. Mai înainte să bată ceasul, ceasul de spaima în care va trebui să va prezentați la judecată în față lui Dumnezeu, agonisiți-va îndreptatirea (achitarea) dată de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Creștinismului.

☦️ Sfântul Ignatie Briancianinov: Viețuirea întru Dumnezeu va deveni foarte anevoioasă / "Viețuirea întru Dumnezeu va deveni foarte anevoioasă. Va fi așa pentru că cel ce va trăi în mijlocul smintelilor și față către față cu ele, nu va putea să se sustragă înrâuririi acestora. Așa cum gheața sub acțiunea căldurii își pierde soliditatea și se face în apă fluidă, tot astfel și inima, plină de intenții bune supusă fiind influenței ispitelor în mod permanent, slăbește și se schimbă devenind nestatornică...!" — Sfântul Ignatie Briancianinov

✝️ Ce este Ortodoxia? / Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie. Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire.

Mai ales Antihrist însuşi va izvori minuni cu îmbelşugare, uimind şi satisfăcând prin ele cugetarea trupească şi neştiinţa: el le va da semnul din cer pe care acestea îl aşteaptă şi de care însetează.

Venirea lui, grăieşte Sfântul Apostol Pavel, se va săvârşi prin lucrarea satanei, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni ale minciunii şi întru toată amăgirea nedreptăţii întru cei pieritori: pentru că dragostea adevărului n-au primit, ca să se mântuiască (II Tesaloniceni 2; 6-10).

Neştiinţa şi cugetarea trupească, văzând acele minuni, nu vor sta câtuşi de puţin să chibzuiască: le vor primi fără întârziere, potrivit înrudirii duhului propriu cu duhul acelor minuni, potrivit orbirii lor, vor socoti şi mărturisi lucrarea satanei drept lucrare cât se poate de mare a puterii lui Dumnezeu.

Antihrist va fi primit foarte grabnic, fără chibzuinţă. Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop bun, raţional, nici un înţeles bine hotărnicit, că ele sunt străine de adevăr, sunt preapline de minciună, că sunt o comedie monstruoasă, atotrăutăcioasă, fără noimă, care se străduieşte să uluiască, să-i aducă pe oameni într-o stare de nedumerire şi uitare de sine, să-i amăgească, să îi înşele, să îi atragă fermecându-i prin efecte fastuoase, deşarte, prosteşti.

Nu e ciudat faptul că minunile lui Antihrist vor fi primite fără împotrivire şi cu entuziasm de către cei apostaziaţi de la creştinism, de către vrăjmaşii adevărului, vrăjmaşii lui Dumnezeu: aceştia s-au pregătit pe sine pentru primirea pe faţă, cu lucrul, a trimisului şi uneltei satanei, a învăţăturii lui, a tuturor lucrărilor lui, după ce au intrat dinainte în împărtăşire după duh cu satana.

Este vrednic de adâncă luare-aminte şi tânguire faptul că minunile şi lucrările lui Antihrist vor pune în încurcătură pe înşişi aleşii lui Dumnezeu.

Pricina puternicei înrâuriri a lui Antihrist asupra oamenilor va sta în viclenia şi făţărnicia lui satanică, prin care va ascunde cu iscusinţă cea mai cumplită răutate, în neînfrânata şi neruşinata lui obrăznicie, în preaîmbelşugata împreună-lucrare cu el a duhurilor căzute; în fine, în putinţa de a face minuni, deşi mincinoase, însă uluitoare.

Închipuirea omenească este neputincioasă a-şi zugrăvi un răufăcător cum va fi Antihrist; nu este propriu inimii omeneşti, fie ea şi stricată [pervertită], să creadă că răul poate atinge acea treaptă pe care o va atinge în Antihrist.

El va trâmbiţa despre sine precum au trâmbiţat înainte-mergătorii şi icoanele sale, se va numi pe sine propovăduitor şi restaurator al adevăratei cunoaşteri de Dumnezeu: cei care nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul religiei, se vor uni cu el. El va trâmbiţa despre sine că este şi se va numi pe sine Mesia cel făgăduit: ieşind întru întâmpinarea lui, fiii cugetării trupeşti vor striga osanale; văzându-i slava, puterea, capacităţile geniale, dezvoltarea cât se poate de cuprinzătoare după stihiile lumii, îl vor proclama dumnezeu, se vor face ajutoare ale lui.

Antihrist se va arăta blând, milostiv, plin de dragoste, împlinitor a toată virtutea: îl vor socoti astfel şi i se vor închina pe temeiul preaînaltei sale virtuţi cei ce socot că dreptatea omului este dreptatea căzută şi nu s-au lepădat de aceasta pentru Evanghelie.

Antihrist va îmbia omenirea cu realizarea celei mai înalte bunăstări şi prosperităţi pământeşti, va îmbia cu cinstire, bogăţie, măreţie, înlesniri [comodităţi] şi plăceri trupeşti: căutătorii de cele pământeşti îl vor primi pe Antihrist, îl vor numi stăpân al lor.

Antihrist va înfăţişa omenirii, asemenea meşteşugitelor reprezentaţii de teatru, o privelişte de minuni cu neputinţă de explicat de către ştiinţa vremii; el va înfricoşa prin caracterul înspăimântător şi neobişnuit al minunilor sale, va satisface prin ele curiozitatea nechibzuită şi neştiinţa grosolană, va satisface slava deşartă, va satisface superstiţia, va descumpăni ştiinţa omenească: toţi oamenii ce se călăuzesc după lumina firii lor căzute, ce s-au înstrăinat de călăuzirea după lumina lui Dumnezeu, vor fi atraşi sub stăpânirea amăgitorului (Apocalipsa 13, 8 ).

Semnele lui Antihrist se vor arăta cu precădere în văzduh: acolo domneşte cu precădere satana (Efeseni 2, 2; 6, 12). Semnele vor lucra mai ales asupra văzului, vrăjindu-l şi înşelându-l.

Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, văzând duhovniceşte, întru descoperire, întâmplările care trebuie să premeargă sfârşitului lumii, spune că Antihrist va săvârşi lucruri mari, ca şi foc să facă se se pogoare din cer pe pământ înaintea oamenilor (Apocalipsa 13, 13). Acest semn este arătat de Scriptură ca cel mai înalt dintre semnele lui Antihrist, si locul acestui semn va fi văzduhul: el va alcătui o privelişte minunată şi înfricoşătoare. Semnele lui Antihrist vor completa lucrările purtării lui viclean meşteşugite: ele vor vâna spre urmarea lui pe cei mai mulţi dintre oameni.

Potrivnicii lui Antihrist vor fi socotiţi făcători de tulburare, vrăjmaşi ai binelui obştesc şi ai rânduielii sociale, vor fi supuşi prigoanei pe faţă şi într-ascuns, vor fi supuşi la cazne şi pedepse. Duhurile viclene, răspândite prin lume, vor stârni în oameni o părere de obşte cât se poate de înaltă despre Antihrist, un entuziasm general, o atracţie de nebiruit către el.

În multe trăsături a zugrăvit Scriptura greutatea celei din urmă prigoane asupra creştinismului şi încrâncenarea prigonitorului. Drept trăsătură hotărâtoare şi definitorie slujeşte numele care este dat de către Scriptură acestui om cumplit: el este numit fiara (Apocalipsa 13, 1), aşa cum îngerul căzut este numit şarpe (Facerea 3, 1; Apocalipsa 12, 3).

Amândouă numirile zugrăvesc fără greş caracterul ambilor vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Unul lucrează în chip mai ascuns, celălalt mai pe faţă; şi fiara aceasta are asemănare cu toate fiarele (Apocalipsa 13, 2 – şi fiara pe care am văzut-o era asemenea pardosului, şi picioarele ei ca şi ale ursului, şi gura ei ca gura leului).

Pentru sfinţii lui Dumnezeu va veni o încercare cumplită: viclenia, făţărnicia, minunile prigonitorului se vor sili să-i amăgească şi să-i înşele; prigoanele şi strâmtorările rafinate, calculate şi disimulate cu o vicleană inventivitate, puterea nelimitată a prigonitorului îi vor pune într-o situaţie cât se poate de grea; micul lor număr va părea nimicnic în faţa întregii omeniri, şi pe seama părerii lor se va pune o deosebită neputinţă; dispreţul obştesc, ura obştească, clevetirea, prigoana, moartea silnică vor deveni soarta lor.

Numai printr-o osebită împreună-lucrare a Harului Dumnezeiesc, sub călăuzirea lui, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului lui Dumnezeu, vor putea mărturisi înaintea lui şi a tuturor oamenilor pe Domnul Iisus.

[…] Antihrist va veni la vremea sa, la vremea rânduită lui. Înaintea venirii lui va merge lepădarea majorităţii oamenilor de credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru primirea lui Antihrist, îl va primi în duhul său.

În însăşi întocmirea duhului omenesc va apărea cererea, chemarea lui Antihrist, împreună-simţirea cu el, aşa cum în starea de boală grea apare setea de o băutură ucigătoare. Poftirea va fi rostită! Va răsuna glasul chemător în societatea omenească, care va arăta stăruitor că are trebuinţă de un geniu al geniilor, care să ridice dezvoltarea şi propăşirea materială pe cea mai înaltă treaptă, care să încetăţenească pe pământ o asemenea bunăstare încât raiul şi cerul să devină de prisos pentru om. Antihrist va fi urmarea logică, îndreptăţită şi firească a orientării morale şi duhovniceşti a oamenilor.

— Sfântul Ignatie Briancianinov (1807-1867)

Sursa: Predici, Sfântul Ignatie Briancianinov, editura Sophia, București, 2008

✝️ Sfântul Ignatie Briancianinov: Încearcă să-i ierți pe toți înainte de a te ruga. / Roagă-te ca un păcătos, nu ca un drept. Când rugăciunea nu este încurajată de pocăință, atunci Dumnezeu nu o va asculta. Încercați dacă este posibil să vă rugați în privat și în secret. Calitatea rugăciunii adevărate este atunci când mintea este atentă la cuvintele rugăciunii. Închide-ți mintea în cuvintele rostite ale rugăciunii. Respinge toate gândurile - chiar și cele mai bune! - care apar în timpul rugăciunii. Nu cereți în rugăciune nimic banal și zadarnic, aducând aminte de porunca Mântuitorului: "Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și adevărul lui, și toate aceste lucruri, adică toate nevoile vieții vremelnice, vi se vor adăuga vouă." Lasă împlinirea și neîmplinirea cererii tale în voia lui Dumnezeu. — Sfântul Ignatie Briancianinov

☦️ Sfântul Ignatie Briancianinov — Apostazia și Antihristul / un citat despre antihrist 🗯️ / “În vreme aceea, orice împotrivire organizată față de sistemul lui Antihrist va deveni cu neputință. Nu năzuiți să-l opriți pe Antihrist cu mâna voastră slabă. Retrageți-vă, păziți-vă de el; și aceasta vă va fi de ajuns.” — Sfântul Ignatie Briancianinov, „Apostazia și Antihristul”, Editura Sophia, 2014, pp. 181-182:

✝️ Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea / Erezia este o armă de temut în mâinile demonilor! Cu ajutorul ereziilor, aceştia au dus la pierzanie popoare întregi. Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor necurate. — Sf. Ignatie Briancianinov

☦️ Sfântul Ignatie Briancianinov - Dar unde este dreptatea dacă nu ai dragoste?! / „Pentru ce, omule, urăști pe păcătos? Pentru că nu-i așa drept ca tine? De ce n-ai plâns, mai bine, pentru el, ci îl gonești? Cei ce gândesc despre sine că judecă sănătos despre faptele păcătoșilor și se mânie pe ei, lucrează astfel din nesocotință.” - Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov

☦️ Sfântul Ignatie Briancianinov: este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie / „Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare? Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei! Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse.” — Episcopul Ignatie Briancianinov

🛐 Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre mântuirea ereticilor - Mulţi chemaţi, puţini aleşi - Scrisoarea adresată de Sfântul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu acceptă că sunt „mulți chemați și puțini aleși” și că aleși sunt tocmai adevărații ortodocși. / Nu va jucați cu mântuirea, nu va jucați! Căci altfel veți plânge veșnic. Apucați-va de lectură Noului Testament și Sfinților Părinți ai Bisericii ortodoxe (…) studiați în scrierile Sfinților Părinți, cum trebuie înteleasa corect Scriptură, ce viețuire, ce gânduri și ce simțăminte se cuvine să aibă un creștin. Studiați din Scripturi și din credință vie pe Hristos și creștinismul. Mai înainte să bată ceasul, ceasul de spaima în care va trebui să va prezentați la judecată în față lui Dumnezeu, agonisiți-va îndreptatirea (achitarea) dată de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Creștinismului.

☦️ Sfântul Ignatie Briancianinov: Viețuirea întru Dumnezeu va deveni foarte anevoioasă / "Viețuirea întru Dumnezeu va deveni foarte anevoioasă. Va fi așa pentru că cel ce va trăi în mijlocul smintelilor și față către față cu ele, nu va putea să se sustragă înrâuririi acestora. Așa cum gheața sub acțiunea căldurii își pierde soliditatea și se face în apă fluidă, tot astfel și inima, plină de intenții bune supusă fiind influenței ispitelor în mod permanent, slăbește și se schimbă devenind nestatornică...!" — Sfântul Ignatie Briancianinov

Roagă-te ca un păcătos, nu ca un drept. Când rugăciunea nu este încurajată de pocăință, atunci Dumnezeu nu o va asculta.

Încercați dacă este posibil să vă rugați în privat și în secret.

Calitatea rugăciunii adevărate este atunci când mintea este atentă la cuvintele rugăciunii. Închide-ți mintea în cuvintele rostite ale rugăciunii.

Respinge toate gândurile - chiar și cele mai bune! - care apar în timpul rugăciunii.

Nu cereți în rugăciune nimic banal și zadarnic, aducând aminte de porunca Mântuitorului: "Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și adevărul lui, și toate aceste lucruri, adică toate nevoile vieții vremelnice, vi se vor adăuga vouă."

Lasă împlinirea și neîmplinirea cererii tale în voia lui Dumnezeu.

- Sfântul Ignatie Briancianinov

“În vreme aceea, orice împotrivire organizată față de sistemul lui Antihrist va deveni cu neputință. Nu năzuiți să-l opriți pe Antihrist cu mâna voastră slabă. Retrageți-vă, păziți-vă de el; și aceasta vă va fi de ajuns.” — Sfântul Ignatie Briancianinov, „Apostazia și Antihristul”, Editura Sophia, 2014, pp. 181-182:

☦️ Sfântul Ignatie Briancianinov: este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie

🛐 Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre mântuirea ereticilor - Mulţi chemaţi, puţini aleşi - Scrisoarea adresată de Sfântul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu acceptă că sunt „mulți chemați și puțini aleși” și că aleși sunt tocmai adevărații ortodocși.

☦️ Sfântul Ignatie Briancianinov: Viețuirea întru Dumnezeu va deveni foarte anevoioasă / "Viețuirea întru Dumnezeu va deveni foarte anevoioasă. Va fi așa pentru că cel ce va trăi în mijlocul smintelilor și față către față cu ele, nu va putea să se sustragă înrâuririi acestora. Așa cum gheața sub acțiunea căldurii își pierde soliditatea și se face în apă fluidă, tot astfel și inima, plină de intenții bune supusă fiind influenței ispitelor în mod permanent, slăbește și se schimbă devenind nestatornică...!" — Sfântul Ignatie Briancianinov

Erezia este o armă de temut în mâinile demonilor! Cu ajutorul ereziilor, aceştia au dus la pierzanie popoare întregi. Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor necurate. — Sf. Ignatie Briancianinov

Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu – zice Sfântul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea.

Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea trupească de la cea duhovnicească.

La oameni, binele este amestecat cu răul, şi de aceea devine netrebuincios; la duhurile necurate precumpăneşte şi acţionează numai răul.

Cel mai mare păcat al lor era ura nestăvilită faţă de Dumnezeu, exprimată printr-o straşnică şi neîncetată hulire a Lui.

În trufia lor, demonii s-au ridicat mai presus de Dumnezeu însuşi. Ei au prefăcut ascultarea de Dumnezeu, firească făpturilor vii, într-o sălbatică împotrivire, într-o vrajbă de neîmpăcat.

De aceea căderea lor este atât de profundă, iar plaga morţii veşnice, hărăzită lor, este incurabilă. Patima lor esenţială este mândria. Ei sunt prea plini de o nemaipomenită şi neroadă vanitate. Erezia este o armă de temut în mâinile demonilor!

Cu ajutorul ereziilor, aceştia au dus la pierzanie popoare întregi; răpindu-le pe neobservate creştinismul, ei l-au înlocuit cu o doctrină blasfemitoare şi i-au conferit acestei ucigătoare învăţături titlul de creştinism reformat, veritabil, purificat.

— Sfântul Ignatie Briancianinov, Volumul IV, Propovedanii ascetice si scrisori cãtre mireni

„Pentru ce, omule, urăști pe păcătos? Pentru că nu-i așa drept ca tine? De ce n-ai plâns, mai bine, pentru el, ci îl gonești? Cei ce gândesc despre sine că judecă sănătos despre faptele păcătoșilor și se mânie pe ei, lucrează astfel din nesocotință.” - Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov

Dobândind darul lacrimilor, al smereniei și al sfintei rugăciuni cea din inimă, Cuviosul Ignatie a adunat în jurul său multe suflete cu viață aleasă, arzând ca o făclie nestinsă în mijlocul lor, fiind căutat de toți ca un mare dascăl al rugăciunii lui Iisus. Încă a scris cu mare înțelepciune și câteva cărți de zidire duhovnicească, arătând tuturor calea dobândirii sfintei rugăciuni a inimii.

Rugăciunea celui prigonit de oameni - a Sfântului Ignatie Briancianinov

Îți mulțumesc Ție, Domnul și Dumnezeul meu, pentru toate cele ce se săvârșesc asupra mea! Îți mulțumesc Ție pentru toate suferințele și ispitele pe care Tu mi le-ai trimis spre curățirea și vindecarea sufletului și a trupului meu, care au fost pângărite și rănite de păcate! Miluiește și mântuiește acele unelte pe care le-ai folosit pentru lecuirea mea, pe acei oameni care mi-au adus jigniri. Binecuvântează-i pe ei în veacul de acum și în cel ce va să fie! Socotește-le lor drept virtute ceea ce au făcut pentru mine! Dă-le lor dintru vistieriile Tale cele veșnice răsplată îmbelșugată. Ce Ți-am adus eu Ție? Oare vreo jertfă bineplăcută? Eu Ți-am adus doar păcate, doar călcări ale dumnezeieștilor Tale porunci. Iartă-mă, Doamne, iartă-mă pe mine, cel vinovat înaintea Ta și înaintea oamenilor! Iartă-mă pe mine, cel fără de răspuns! Dăruiește-mi să mă încredințez și întru adevăr să cunosc că sunt păcătos! Dăruiește-mi să mă lepăd de îndreptățirile cele înșelătoare! Dăruiește-mi pocăință! Dăruiește-mi blândețe și smerenie! Dăruiește-mi dragoste către aproapele, atât către cei prin care Tu mă mângâi, cât și către cei care mă ocărăsc! Dăruiește-mi răbdare întru suferințele mele! Omoară-mă pentru lume! Taie de la mine voia mea cea păcătoasă și sădește în inima mea voia Ta cea sfântă, ca numai pe aceasta să o împlinesc cu faptele, cu cuvintele, cu gândurile și cu simțurile mele. Ție Ți se cade slavă pentru toate! Ție Unuia Ți se cuvine slava! Singura mea avere este rușinarea feței și tăcerea buzelor! Stând înaintea feței Judecății Tale întru stricăcioasa mea rugăciune, nu găsesc întru mine nici un lucru vrednic, ci din toate părțile sunt cuprins de mulțimea nenumărată a păcatelor mele, ca de un nor des și ca de o pâclă, având numai această singură mângâiere în sufletul meu: nădejdea întru mila și bunătatea Ta nemărginită. Amin.

Rugăciune către Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov

O, mare, prea minunate şi bine plăcutule al lui Hristos, Părinte Ierarhe Ignatie! Primeşte cu milostivire rugăciunile pe care cu dragoste şi recunoştinţă ţi le aducem! Auzi-ne pe noi, cei sărmani şi neajutoraţi, care cu credinţă şi iubire la tine cădem şi cerem călduroasa ta solire pentru noi înaintea Scaunului Domnului Slavei. Ştim că mult poate rugăciunea dreptului, care milostiv face pe Stăpânul. Tu, din anii prunciei tale, pe Domnul cu înflăcărare L-ai iubit şi numai Lui a-I sluji voind, toate cele frumoase ale lumii acesteia întru nimica le-ai socotit. Tu, lepădându-te de tine şi luându-ţi crucea ai urmat lui Hristos. Tu de voie ai ales calea cea stramtă şi mâhnicioasă a vieţii monahiceşti şi pe această cale virtuţi mari ai dobândit. Tu, prin scrierile tale, inimile oamenilor de cea mai adâncă evlavie şi supunere către Atotputernicul Ziditor le-ai umplut, iar pe păcătoşii cei căzuti cu înţeleptele tale cuvinte a-şi cunoaşte nimicnicia şi a alerga întru pocăinţă şi smerenie la Dumnezeu, afară nicicând nu i-ai scos, ci părinte iubitor de fii şi bun păstor tuturor le-ai fost; nici acum nu ne părăsi pe noi, care ţie cu osârdie ne rugăm şi ajutorul şi la acoperământul tău scăpăm. Cere pentru noi de la Domnul Cel iubitor de oameni, sănătate trupului şi sufletului; neclintită fă credinţa noastră, întăreşte puterile noastre care slăbesc întru ispitele şi întristările veacului acestuia, încălzeşte cu focul rugăciunii sufletele noastre cele reci, ajută-ne ca prin pocăinţă fiind curăţiţi, sfârşit creştinesc vieţii noastre să primim şi în cămara cea prea împodobită a Mântuitorului să intrăm dimpreună cu toţi cei aleşi, şi împreună cu tine să ne închinăm Tatalui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin!

„Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?

Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!

Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse.”

— Episcopul Ignatie Briancianinov

Scrisoarea adresată de Sfântul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu acceptă că sunt „mulți chemați și puțini aleși” și că aleși sunt tocmai adevărații ortodocși.

”Ce spectacol vrednic de plâns și de plâns în hohote: creștini care nu știu în ce constă propriu-zis creștinismul! Privirea noastră întâlnește acest spectacol neîncetat; rareori vedem câte o excepție, rareori putem întâlni, în numeroasă gloată a celor ce se numesc creștini, unul care e creștin nu doar cu numele, ci și de fapt. Întrebarea: „De ce să nu se mântuie paganii, mahomedanii și așa numițîi eretici?” a devenit o întrebare obișnuită astăzi. „Printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceșți oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, această e contrar chiar rațiunii umane sănătoase! Doar ereticii sunt și ei creștini. Să te socoti mântuit iar pe membrii altor credințe – pierduți, este o nebunie, este o trufie fără margini!„

Creștinilor! Voi vorbiți despre mântuire, dar habar nu aveți ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire și, în sfârșit, nu-L cunoașteți pe Hristos – singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărată învățătură despre acest obiect, învățătură Sfintei, Universalei Biserici: mântuirea constă în restituirea părtășiei cu Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcât a protopărintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de ființe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoși, cât și a răufăcătorilor.

Ne zamislim în fărădelegi, ne naștem în păcât. „Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad” zice sfântul patriarh Iacov despre el însuși și despre sfântul sau fiu Iosif, cel cast și minunat. Coborau în iad, după sfârșirea pribegiei pământeșți, nu doar păcătoșîi, ci și drepțîi Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omenești. Acesta e prețul virtuților firii noastre căzute! Că să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, că omul să obțînă mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârșită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo ființă și mai înaltă dar mărginită și creată – ci a fost săvârșită de însuși nemarginitul Dumnezeu.

Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneșți a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate faptele bune omenești neputincioase, pogoratoare în iad, au fost înlocuite cu o singură fapta bună, plină de putere: credință în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: „Ce să facem că să facem lucrurile lui Dumnezeu„, Domnul le-a răspuns: „acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeți în Cel pe Care L-a trimis El”, dar un singur lucru bun ne e necesar întru mântuire: credință; credință că lucrare. Prin credință, numai prin credință, putem intră în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deșert dar, și cu păcât cugetati și ziceți că oamenii buni dintre păgâni și mahomedani se vor mântui, adică vor intră în comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuți ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepțîi adevăratei Biserici și făcătorii de minuni care credeau în Răscumpărătorul ce urmă să vină pogorau în iad, cum va închipuiți că paganii și mahomedanii care nu au cunoscut și nu au crezut în Răscumpărător vor capătă mântuirea numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguți și buni, când mântuirea nu se obține decât printr-un singur, va repet, un singur mijloc și acesta este credință în Răscumpărător!

Creștini! Cunoașteți pe Hristos! Înțelegeți că voi nu-L cunoașteți, că va lepădați de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credință în Hristos este renegat de Hristos și, poate din neștiință, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. „Căci cugetăm” – zice Sfântul Apostol Pavel – „că omul se adeverește prin credință fără faptele legii. Căci adevărul lui Dumnezeu prin credință lui Iisus Hristos în toate și asupra tuturor credincioșilor este: fără deosebire. Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slavă lui Dumnezeu: suntem însă iertați în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea întru Hristos Iisus„. Veți replică poate: „Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune. El învață că credință fără fapte e moartă„. Cercetați ce cere Sfântul Apostol Iacov și o să vedeți că el cere, că și toți insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credință, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. El cere credință vie, învederată de faptele omului nou, și nu faptele bune ale firii noastre căzute!

El da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta în care s-a învederat credință dreptului: iar fapta aceea constă în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul sau unul născut. Să-ți injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta bună după firea omenească: e o fapta bună că împlinire a poruncii lui Dumnezeu, că fapta de credință.

Adânciți-va în cercetarea Noului Testament și în general a întregii Sfintei Scripturi: veți găși că se cere împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, că numai această împlinire este numită fapta, că numai prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu credință în Dumnezeu se face vie, că una ce e lucrătoare; fără această e moartă, lipsită fiind de orice mișcare. Și dimpotrivă, veți găși că pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va și plac la păgâni și mahomedani! Pentru ele, măcar de-ar fi și cu renegarea lui Hristos, dumneavoastră vreți să le acordați mântuirea. Ciudată e judecată dumneavoastră despre rațiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o gășiți, o descoperiți în dumneavoastră? Dacă sunteți creștini trebuie să aveți noțiuni creșține cu privire la acest obiect și nu altele, după capul dumneavoastră sau agățate cine știe de pe unde!

Evanghelia ne învață că prin cădere noi ne-am agonisit o rațiune pervertită, că rațiunea firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuțită ar fi prin învățătură lumească, își păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcât, continuă să rămână o rațiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a credinței și, sub această conducere, la timpul sau, după o însemnată nevoință întru evlavie, Dumnezeu dăruiește robului Sau credincios rațiunea Adevărului sau Judecată Duhovnicească. Această rațiune poate și trebuie să fie recunoscută a fi rațiune sănătoasă; ea este credință căpătată din cercetarea lucrurilor, așa de strălucit descrisă de Sfântul Apostol Pavel în al patrulea capitol al epistolei sale către evrei. Temelia judecățîi duhovnicești este Dumnezeu. Pe piatră această neclintită se naltă ea, și întru această nu se clatină și nu cade. Ceea ce numiți dumneavoastră rațiune sănătoasă noi, creștinii, cunoaștem că este o rațiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată și rătăcită, încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloșul credinței a tuturor științelor și cunoștințelor care o compun, și prin lepădarea lor. Dacă însă vom socoti rațiunea că sănătoasă, considerând-o astfel pe baza a ceva necunoscut, șovăielnic, nedeterminat, mereu schimbător, atunci ea, că „sănătoasă”, va renega neapărat pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecată dumneavoastră, rațiunea dumneavoastră sănătoasă? Că a recunoaște pieirea unor oameni buni, care nu cred în Hristos este un fapt potrivnic rațiunii dumneavoastră sănătoase! Și nu doar atât! Ci că o asemenea pieire a oamenilor virtuoși e potrivnică milosteniei unei Ființe atât de atotbune că Dumnezeu. Ați avut cumva o revelație de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar și nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu? Nu! Însă rațiunea dumneavoastră sănătoasă va spune asta! Ah, rațiunea dumneavoastră sănătoasă! Atunci, cu rațiunea dumneavoastră sănătoasă,de unde ați scos că puteți înțelege, cu pătrunderea omenească limitată, ce este și ce nu este contrar milosteniei lui Dumnezeu?

Îngăduiți-mi să va expun gândul nostru. Evanghelia, altfel spus învățătură lui Hristos, sau Sfânta Scriptură sau Sfânta Biserica Universală ne-a descoperit tot ce poate ști omul despre milă lui Dumnezeu, ce întrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omenească de pătrundere, rămânând inaccesibilă pentru înțelegerea oamenilor. Deșartă e rătăcirea mințîi omeneșți când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L supună considerațiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!… Tu, care te numești creștin și nu ai habar de învățătură lui Hristos! Dacă din această învățătură harismatică, cerească, nu ai învățat că Dumnezeu este incomprehensibil, du-te la școală și trage cu urechea să auzi ce învață copiii! Lor profesorii de matematică le explică, în teoria infinitului, că infinitul, că mărime nedeterminată, nu se supune acelor legi cărora li se supun mărimile determinate – numerele, că rezultatele operațiilor cu el pot fi total opuse operațiilor cu numerele. Iar tu vrei să determini legile acțiunii milei lui Dumnezeu și zici: asta e conform cu El – asta îi repugnă! E conform sau nu e conform cu rațiunea ta! Cu noțiunile și cu simțurile tale! Urmează din această că Dumnezeu e obligat să înțeleagă și să simtă cum înțelegi și simți tu? Dar tocmai asta și pretinzi tu de la Dumnezeu! Iată cea mai nesăbuită și mai trufașă întreprindere! Nu învinui dar judecățile Bisericii de lipsa de bun simt și de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, Sfânta Biserica, nu face decât să urmeze neabătut învățăturii lui Dumnezeu despre lucrările lui Dumnezeu, cele descoperite ei de către Dumnezeu însuși!

Copiii ei adevărați merg după ea cu supunere, luminandu-se cu credință, călcând în picioare rațiunea trufita ce se răscoala asupra lui Dumnezeu! Credem că putem ști despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere! Dacă ar există un alt drum către cunoașterea de Dumnezeu, un drum pe care l-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sforțări, nu ne-ar fi fost dată descoperirea dumnezeiască. Ea ne-a fost dată însă pentru că ne este strict necesară. Deșarte sunt dar și mincinoase propriile autocugetari și rătăcirile mințîi omeneșți. Dumneavoastră ziceți: „ereticii sunt aceiași creștini că și noi”. De unde ați scos una că asta? Doar poate vreunul care se numește creștin și nu știe nimic despre Hristos, datorită nemarginitei sale ignoranțe se va arată de acord să se recunoască tot atât de creștin că și ereticii, fără să deosebească sfânta credință creștină de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la această adevărațîi creștini! Numeroasele soboare de sfinți au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene și îndelungi chinuri, închisoarea, exilul decât să-și dea acordul la partasia cu ereticii în învățătură lor hulitoare de Dumnezeu.

Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia că un păcât de moarte,a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boală groaznică a ereziei e mort sufletește, străîn de har și de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul și cu pieirea lui. Erezia e mai degrabă un păcât diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, nãscocirea lui, e o nelegiuire apropiată de închinarea la idoli. Părințîi numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credință; în închinarea la idoli diavolul își ia sieși partea dumnezeiască de la oamenii orbiți, iar prin erezie el îi face pe aceșți oameni orbiți părtași ai păcatului sau de capatâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atenție „Faptele apostolilor” se va convinge ușor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor fățărnicie, trufia nemăsurată, va vedea un comportament alcătuit din minciună neîntrerupta, va vedea cât sunt de robiți celor mai diferite și josnice patimi …. Cu deosebire se remarcă la ei ura neîmpacata către fiii adevăratei Biserici ….

Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare și stricare a mințîi, erezia se menține cu încapatânare în sufletul molipsit de ea și cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate! Orice erezie conține întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie hulește o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat hulește Duhul Sfânt. Esență oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul sau sânge mărturisirea adevăratei credințe, a pronunțat hotarârea soborului local al Constantinopolului asupra ereziarhului Eutihie în următoarele cuvinte:

„Eutihie, pâna acum iereu, arhimandrit, fiind întrutotul prins și vădit că părtaș al rătăcirilor lui Valentin și Apolinarie, atât prin faptele lui trecute cât și prin explicațiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea încapatânata a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici măcar n-a luat în seama sfaturile noastre și povețele către primirea învataturii sănătoase. Și, de aceea, plângând și suspinând pentru pieirea lui definitivă, declarăm în numele Domnului nostru Iisus Hristos că el a căzut în hulire de Dumnezeu, că e deposedat de orice cin preoțesc, de partasia cu noi și de conducerea asupra mănăstirii sale, dând tuturor de știre că de acum încolo, cine va stă la sfat cu el sau îl va vizită, va cădea el însusi sub afurisenie.„

Această hotarâre e un mic exemplu al părerii obștești a Bisericii Universale asupra ereticilor; această hotarâre e recunoscută de întreaga Biserica și confirmată de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie constă în aceea că el nu mărturisea în Hristos, după întrupare, cele două naturi, cum mărturisește Biserica, ci admitea numai o singură natură, natură dumnezeiască. Veți spune: numai atât!… Amuzant prin ignoranța, și demn de plâns prin caracter și urmări, este răspunsul unei persoane investite cu puterea acestei lumi către sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariană. Această suspusa față sfătuia pe patriarh să păstreze pacea, să nu pornească dezbinarea, atât de potrivnică duhului creștinismului, pentru câteva cuvinte, zice el, căci el nu găsește nimic vrednic de osânda în învatatura lui Arie -care diferă întrucâtva în stilul de formulare a cuvintelor și atâta tot! Aceste diferențe de formulare a cuvintelor, observă istoricul Fleury, în care chipurile nu e nimic de osândit, nu fac altceva decât că neagă Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – nu mai mult!

Naruiesc așadar toată credință creștină – și atâta tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măști schimbătoare tindeau către un același scop: negau Dumnezeirea Cuvântului și deformau dogmă întruparii. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Sfântului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiască Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica recunoștea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omeneșți – și înca mai nerușinat: superstiții, rătăcire!

Desigur dumneavoastră nu vedeți în erezie nici tâlharie nici hoție! Poate nici nu o socotiți un păcât? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat și hulit Duhul Sfânt – nu mai mult! Cel care a primit și se ține de o învataturã hulitoare de Dumnezeu, cel care hulește pe Dumnezeu cu gură, acesta nu tâlhareste, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!… Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, că și a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaștere a creștinismului ! Să nu credeți că o asemenea necunoaștere e un defect lipsit de importantă! Nu! Urmările lui sunt nimicitoare, mai ales astăzi, când în societate umblă nenumărate cărți cu titluri creștine și conținut satanic. Prin ignorarea adevăratei învataturi creștine, sunteți întrutotul expus să primiți un gând mincinos, fals, amăgitor, hulitor de Dumnezeu, drept gând adevărat, să vi-1 însusiti și, odată cu el, să va însusiti și pieirea veșnică. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui ! Iar nedumeririle dumneavoastră sunt tot atâtea semne de întrebare asupra posibilităților dumneavoastră de mântuire.

Esență nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu va jucați cu mântuirea, nu va jucați! Căci altfel veți plânge veșnic. Apucați-va de lectură Noului Testament și Sfinților Părinți ai Bisericii ortodoxe (…) studiați în scrierile Sfinților Părinți, cum trebuie înteleasa corect Scriptură, ce viețuire, ce gânduri și ce simțăminte se cuvine să aibă un creștin. Studiați din Scripturi și din credință vie pe Hristos și creștinismul. Mai înainte să bată ceasul, ceasul de spaima în care va trebui să va prezentați la judecată în față lui Dumnezeu, agonisiți-va îndreptatirea (achitarea) dată de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Creștinismului.”

"Viețuirea întru Dumnezeu va deveni foarte anevoioasă. Va fi așa pentru că cel ce va trăi în mijlocul smintelilor și față către față cu ele, nu va putea să se sustragă înrâuririi acestora. Așa cum gheața sub acțiunea căldurii își pierde soliditatea și se face în apă fluidă, tot astfel și inima, plină de intenții bune supusă fiind influenței ispitelor în mod permanent, slăbește și se schimbă devenind nestatornică...!" — Sfântul Ignatie Briancianinov