Cu adevărat putem spune noi românii: „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale”. Dacă Bunul Dumnezeu nu ne-ar fi salvat de fiecare dată de-a lungul istoriei din ghearele duşmanilor noştri, apoi de multe ori ne-am fi stins ca neam şi ca Biserică Ortodoxă.

Cine nu ştie despre atâtea războaie pe care le-au avut conducătorii români cu turcii şi tătarii şi de atâtea ori i-au biruit, ca prin minune, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Despre o mare minune care s-a petrecut în timpul primului război mondial, am auzit-o prima dată de la tatăl meu, care o povestea cu lacrimi în ochi, atunci când eram copil în casa părinţilor mei, după care am mai auzit-o şi de la părintele Nicodim Măndiţă, care au luat parte, şi unul şi altul, la primul război mondial. Iar a treia persoană de la care am mai auzit despre această mare minune, este părintele arhimandrit Ilie Cleopa de la mănăstirea Sihăstria, jududeţul Neamţ. Părintele Ilie Cleopa, este adevărat că nu a luat parte la primul război mondial, dar ne-a povestit că a auzit de la tatăl său. Şi iată cum s-a întâmplat:

Când nemţii au cucerit aproape toată ţara noastră, de au mai rămas doar cinci judeţe neocupate, fiecare din noi îşi poate da seama ce jale mare era în ţara noastră şi cum se simţeau cei ce erau sub ocupaţie străină. Chiar şi în armată între soldaţi pătrunsese o jalnică descurajare şi nimeni nu mai putea crede că vor mai putea pune pe fugă pe barbari ca altă dată. Absolut în toate Bisericile din ţara noastră se făceau slujbe cu privegheri de toată noaptea. Pe obrajii fiecărui locuitor al ţării erau lacrimi şi iar lacrimi. Preasfinţiţi Arhierei au dat dispoziţie credincioşilor creştini în afară de bolnavi, femei lăuze şi pruncii mici, să ţină post până seara; iar seara să mănânce fără ulei şi vin, petrecerile cu muzică şi jocuri să fie interzise cu desăvârşire.

Dar, în dimineaţa unei zile binecuvântate de Dumnezeu, un general, comandantul suprem al armatei germane, căutând să-şi încurajeze trupele, a zis către ei: - Astăzi după masă vom servi cafeaua în Iaşi (adică vom ajunge la biruinţa finală).

Bunul Dumnezeu întotdeauna stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har. În acest timp, armata germană la Mărăşeşti a dat un atac, puţin mai având să-i scoată pe ostaşii români de pe poziţie. Deodată a apărut deasupra frontului Sfântul Nicolae înconjurat de un nor luminos cu un omofor în mâini. Din acel moment toate focurile de armă şi proectilele care erau îndreptate de nemţi spre ostaşii români, se întorceau spre ei şi-i nimiceau cumplit. Paralel cu această situaţie, armata germană, care din primele clipe a văzut pe Sfântul Nicolae, s-a umplut de groază şi de panică totodată şi a dat bir cu fugiţii. Iar îndureraţii ostaşi români, privind cu multă evlavie spre Sfântul Nicolae cum îi ocroteşte, au sunat alarma şi au sculat din somn şi pe ostaşii români care nu de mult au fost scoşi de pe poziţie pentru a se reface. Iar ei, aşa cum se aflau, în cămaşă şi izmană, au pus baioneta la armă, fugind ca nişte disperaţi să alunge de pe pământul sfânt al ţării noastre pe barbarii de altădată... şi i-au biruit.

Acestea sunt isprăvile credinţei noastre strămoşeşti care, de fiecare dată, atunci când ne-a fost viaţa mai amară, nu ne-a lăsat fără răspuns la rugăciunile şi strigătul nostru, nu ne-a părăsit şi, când ni se părea că suntem pe ultima treaptă, o mână nevăzută ne-a salvat, ne-a izbăvit în chip minunat. De aceea suntem datori ca să mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna şi pentru toate.

din „Viața părintelui Nicodim Măndiță” - volumul 2

Bătălia de la Mărășești

Bătălia de la Mărășești s-a desfășurat pe Frontul Român, în perioada 24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917 în zona Vrancei în spațiul dintre râurile Siret și Putna și aliniamentul Muncelu - Mărășești. Bătălia a avut ca rezultat eșecul ofensivei germane și stabilizarea frontului din zonă, până la sfârșitul conflagrației.

Confruntarea a opus Armata României și forțe aparținând Imperiului Rus – aflate în defensivă, trupelor germane – aflate în ofensivă, în timpul campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial.

Obiectivul strategic al Puterilor Centrale era spargerea frontului și înaintarea pe valea Siretului spre Adjud pentru a se face joncțiunea cu trupele Armatei 1 austro-ungare aflate în ofensivă la Oituz și realizarea unui cap de pod la est de Siret.

Prin durată, proporții și intensitate a fost cea mai mare bătălie de pe frontul românesc pe durata Primului Război Mondial.

"Vreau să fac și eu ceva pentru ţara mea!", sunt cuvintele legendare rostite de Măriuca, eroina de la Mărăşeşti în 1917. Pe numele său Maria Ion Zaharia, copila de numai 12 ani şi-a dat viaţa, în ziua de 6 august 1917, luptând, alături de soldații noștri, pentru apărarea României.

Astăzi, 6 august, omagiem eroii căzuţi în aceste lupte grele, în memoria cărora au fost ridicate mausolee în localităţile Soveja, Mărăşti, Mărăşeşti, Focşani şi monumente în localităţile Varniţa, Muncelu şi Tişiţa.

Cinste și onoare memoriei lor!”

Minunea revărsării mirului s-a petrecut multe sute de ani, până când romanii-catolicii au venit şi l-au furat pe sfânt şi l-au dus la Bari, unde ortodocşii au un altar.

De ce li s-a făcut ortodocşilor altar la Bari? Deoarece au văzut că la Bari moaştele Sf. Nicolae nu mai izvorau mir.

Dar când au lăsat pe un preot ortodox să slujească au văzut că moaştele izvorăsc din nou mir.

Apoi a slujit iarăşi un preot catolic, iar moaştele au încetat din nou să mai izvorască mir.

Sf. Nicolae se arată împotriva ereziei catolice, iar ortodoxia o arată ca fiind dreapta-credință şi singura mântuitoare.

În Constantinopol trăia un om cu numele Neculai. Era cu baba lui. Pe copii i-au căsătorit și acum erau singuri.

Ei în viața lor, la ziua Sfântului Nicolae, duceau la biserică jertfă multă, pomelnice, slujbă, colaci, tămâie, lumânări, vin de slujbă, prescuri, orice.

Și când acum erau bătrâni, au sărăcit. Și venea ziua Sfântului Nicolae, că ei făceau praznic la Sfântul Nicolae.

Când veneau acasă de la biserică, puneau masa pentru toți, să zică bogdaproste. Și-i zice baba:

– Măi Neculai, ce facem noi acum, bătrâni și săraci? Uite, ziua Sfântului Nicolae vine și n-avem nimic: nici bani, nici alimente. Ce facem noi, să putem face și anul acesta ceva la Sfântul Niculae? Poate la anul nu mai suntem – că erau bătrâni amândoi.

Bătrânului îi părea foarte rău că nu avea bani. Dar baba avea ascuns ceva în lada ei de zestre. Nu știa moșneagul. Avea un covor de când era ea mireasă. Frumos tare. Îl ținea ea acolo. Și mai avea ea pregătit acolo șervete pentru înmormântare.

Tot ce-i trebuie. Moșneagul nu umbla în lada babei.

Se duce baba și scoate covorul acela frumos.

– De unde l-ai scos, babă hăi?

Ehei, de când eram mireasă l-am păstrat.

– Dar cum l-ai păstrat așa de bine?

– Am pus naftalină să nu-l mănânce moliile. Du-te, moșnege, și vinde covorul acesta! Cât vei lua pe el, facem praznic la Sfântul Nicolae.

– Măi babă, acesta-i covor greu. Dar l-oi pune pe-un ciomag și l-oi duce cum oi putea. Dar cam cât face covorul acesta?

– Când eram eu tânără mi-a dat pe el 10 galbeni și n-am vrut să-l dau. Dar acum, dacă ți-ar da numai un galben, să-l dai cu atâta. Să te duci să cumperi pentru Sfântul Nicolae prescuri și vin și lumânări. Ai înțeles? Cât ți-o da, numai înapoi să nu mi-l aduci! Cât ți-o da, că nu știu, la anul oi mai ajunge ori oi muri, și vreau la ziua Sfântului Nicolae să facem ceva, știi câte minuni a făcut Sfântul Nicolae și cât ne-a ajutat în viața noastră.

Și-a luat moșneagul covorul, l-a pus pe un ciomag și s-a dus la târg. Era zi de iarmaroc. A trecut de biserica Sfântului Platon, în Constantinopol, mai încolo era statuia marelui Constantin și a ajuns în târg.

Acolo unul vindea purcei, altul vindea fasole, unul făină, altul boi, unul cai, altul oi.

Vine un moșneag cu barba albă, bătrân, evlavios, la acesta cu covorul:

– De vânzare covorul, cumătre?

– De vânzare.

Și cât costă?

– Apoi dă, zice, baba mea spune că pe vremuri îi dădea 10 galbeni pe unul ca acesta, dar mi-a spus să-l dau acum mai ieftin, că avem nevoie mare.

Vine ziua Sfântului Nicolae și n-avem nimic.

– 10 galbeni?

– Da.

Moșul se mai uită la dânsul și scoate 10 galbeni și-i dă la acesta și ia covorul și se duce.

Acesta, când s-a văzut cu 10 galbeni, a zis: „Măi, ce credință mare are baba mea! Ia uite, domnule!” și se duce în târg.

Dar cel ce a cumpărat covorul era Sfântul Nicolae, dar bătrânul nu știa. Se duce cu covorul acasă la babă și bate în poartă. Iese baba. Vede un moșneag cu covorul.

– Ce-i?

– Cumătră, zice, bărbatul matale mi-a fost prieten mie din tinerețe și treceam prin târg și l-am văzut cu covorul acesta. A zis să ți-l aduc acasă, că el se mai uită prin piață.

Dar baba s-a făcut foc

Dar ce i-am spus eu? Să-l vândă cu-n galben, atât.

Și baba a luat covorul mânioasă și s-a dus murmurând în casă. Așa om am eu? Ce i-am spus eu? Să dea covorul, să cumpere ceva. Iaca, mi l-a trimis acasă. Iaca pomană! Cârtea baba.

– Bună ziua, cumătră, a zis bătrânul și s-a dus.

Moșneagul din cei zece galbeni a luat tot ce-o trebuit, două traiste. Tot. Făină, lumânări, tămâie, untdelemn, vin bisericesc, ce-a știut el că-i trebuie la praznicul Sfântului Nicolae. Și bărbatul vine mai către seară încărcat.

Dar baba nu l-a întrebat ce are în spate, îl ia la batjocură:

Așa? Amu bătrână te las și mă duc la un băiat. Ce ți-am spus eu, măi moșnege? Să dai covorul cu cât îl dai. De ce mi-ai trimis covorul acasă?

Dar moșneagul nu știa.

– Babă hăi, ce covor? Ce vorbești? Tu nu vezi cu câte am venit eu?

– Dar ce ai acolo?

– Am cumpărat pentru ziua Sfântului Nicolae.

– Dar de ce ai trimis covorul acasă?

Dar nu ți l-am trimis deloc. Mi l-a cumpărat un bătrân. Când i-am spus că a costat zece galbeni, zece mi-a dat.

A început a plânge baba.

– Vai de mine! Sfântul Nicolae a cumpărat covorul nostru. Și ți-a dat zece galbeni?

– Zece. Și nici doi galbeni n-am cheltuit. Vezi câte am cumpărat eu? Ceilalți îi am. Uite-i!

– Mi-a adus covorul și mi-a spus că îi prieten cu tine de când era tânăr și l-ai rugat să aducă covorul acasă.

– Dar cum era?

– Un om bătrân, cu barbă albă, cu chip cuvios, blând așa.

– Vai de mine, Sfântul Nicolae. El mi l-a cumpărat, eu m-am dus și am târguit și a venit și ți-a adus covorul acasă.

Atunci a început a plânge baba.

– Mare minune a Sfântului Nicolae.

S-au dus ei. A făcut baba plăcinte pentru Sfântul Nicolae, s-a pregătit pentru biserică, și-a făcut sarmale pentru praznic. Și a făcut un praznic de Sfântul Nicolae ca niciodată în viața lor, și le-au mai rămas și opt galbeni.

Este scrisă în Prolog. Minunea Sfântului Nicolae cu covorul. Așa face Sfântul Nicolae, pentru cei care au credință. Mari minuni.

Bucură-te, bucură-te,
Nicolaie Mare Sfinte!
De la Mira Arhiereu
Temător de Dumnezeu!

Îndreptător în Credință
Ajutor în suferință!
Când pe lume ai venit
Semnul Crucii ai făcut!

Nicolaie Arhiereu
Temător de Dumnezeu
Miercurea și vinerea
Niciodată nu mâncai!

Pe bolnavi i-ai vindecat
Pe săraci i-ai ajutat
Creștinii din acest sat
Ție s-au încredințat!

Bucură-te Mare Sfinte!
Și îndurător Părinte!
De-a Ta slavă ne-ndulcim
Numele îți proslăvim!

Lumina văduvelor
Ajutor fecioarelor
Pe cei ce au sărăcit
Tu mereu i-ai miluit!

Ca o stea luminătoare
Ajutor celor pe mare
De furtuni îngrozitoare
A corăbiilor scăpare!

Fierbinte apărător
La al Niceiei sobor
Al Credinței Adevărate
Luptător pentru dreptate!

Pe eretici i-ai certat
Pe dușmani ai alungat
Arie cel îngâmfat
De tine a fost mustrat

Să fii mereu rugător
Către al nostru Făcător
La tine noi îndrăznim
Miluiește-ne! Amin!

Condac 1

Cel care verși mir de mult preț la toată lumea, și mie, celui nevrednic și mai mult decât toți păcătos, dăruiește-mi ca să-ți aduc ție cântare, Părinte Nicolae. Tu, ca acela care ai îndrăznire către Dumnezeu, slobozește-mă din toate necazurile, ca să cânt ție: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

Icos 1

Arătatu-te-ai în vis împăratului celui cinstitor de Dumnezeu și pentru moartea voievozilor acelora l-ai îngrozit pe el, și degrab ascultând de porunca ta, Nicolae, a poruncit ca să-i elibereze pe dânșii. Pentru aceea, ei au fost cuprinși de bucurie și de frică, iar eu cu dânșii grăiesc ție, Sfinte Nicolae:

• Bucură-te, capul cel sfințit;
• Bucură-te, cel care ai sfărâmat capul cel diavolesc prin rugăciunile tale;
• Bucură-te, slujitorule al Împăratului tuturor;
• Bucură-te, ajutătorul celor credincioși;
• Bucură-te, întărirea Ortodoxiei;
• Bucură-te, pierzătorul celor fără de lege;
• Bucură-te, cel care ești insuflat cu suflarea Duhului Sfânt;
• Bucură-te, cel care ai pierdut viforul mulțimii zeilor;
• Bucură-te, cel care ești dimpreună vorbitor cu îngerii;
• Bucură-te, izgonitorul demonilor;
• Bucură-te, glasul dumnezeieștilor cuvinte;
• Bucură-te, cel care ai astupat gurile ereticilor;
• Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!

— Citește în continuare: https://acatiste.ortodoxia.ro/post/acatistul-sfantului-ierarh-nicolae-6-decembrie

Ierarhul a simţit în suflet moartea lui Hristos în temniţele întunecate ale păgânilor, a simţit durerea Crucii pe care a îmbrăţişat-o toată viaţa lui şi lumina Învierii din morţi a marelui Dumnezeu şi Mântui­torului nostru.

Hristos a murit şi a înviat în inima lui şi de aici, mireasma învierii a vărsat-o asupra tuturor ca pe un mir ceresc de nemurire. Viaţa sa întreagă a fost o minune a învierii.

Iubirea sa pentru cei săraci izvora din sufletul lui care se hrănea cu lumina învierii. După moarte, sufle­tul lui s-a înălţat la Hristos Cel înviat pe care l-a iubit toată viaţa.

Trupul său a rămas în lume, dar nu s-a prefăcut în pământ după rânduiala firii căzute, ci a rămas ca o Bise­rică a iubirii şi a nemuririi. Moaştele Sfântului ierarh sunt o profeţie a învierii.

Prin ele se propovăduieşte evidenţa nemuririi oamenilor şi vocaţia lor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Trupul împovărat de ani şi de suferinţe devine lumină pentru oameni în care se vede slava materiei îndu­hovnicite.

Sfântul Nicolae învaţă pe fiecare om că iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este o forţă care sfărâmă baierele morţii şi preschimbă materia în lumină şi mi­reasmă.

Sfinţenia este tocmai învierea firească şi împăr­tăşirea vitală din iubirea lui Dumnezeu, puterea acestei iu­biri care biruieşte moartea şi iadul, care strămută firea umană în lumină şi o îndumnezeieşte.

Anatomia sfinţeniei bătrânului ierarh aduce evidenţa unei vieţi îndurerate, dar pline de iubire pentru oameni.

Mirul care izvorăşte din Sfintele sale moaşte este materia cerească, plină de Duh Sfânt care devine mireas­mă şi se impregnează în inima fiecărui rugător. Omul devine mir de mult preţ, pentru că primeşte în sine pe Hristos (Cel uns), Mirul Cel veşnic al iubirii lui Dumnezeu.

Simţul olfactiv al omului este ridicat mai presus de fire şi devine metaforă axiologică, în care Mirele Hristos devine Mirul învierii în cei credincioşi, „întru miros de bună mireasmă duhovnicească”.

Acesta este sensul cuvintelor Apostolului Pavel: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; Unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Corinteni 2, 15-16).

Apostolii Bisericii şi toţi credincioşii adevăraţi sunt deci criteriul de viaţă şi de moarte, de timp şi de veşnicie al oamenilor care aud propovăduirea lor.

Bunătatea este deci o mireasmă a lui Dumnezeu, iar răutatea este o du­hoare a morţii: „Dumnezeiescul har al Duhului te-a uns cu mir dumnezeiesc pe tine, întâiul stătător al celor din Mira,

şi de mireasma faptelor tale umplând preasfinţite marginile lumi, cu rugăciunile cele înmiresmate alungi întotdeauna patimile cele rău mirositoare. Pentru aceasta cu credinţă te lăudăm şi săvârşim preasfinţită pomenirea ta, Nicolae”.

Metafora mirului axiologic al faptelor bune este aşa­dar o icoană a luptei dintre bine şi rău în lume şi în inima omului.

Aşa cum mireasma se răspândeşte pretutindeni şi ajunge „necuprins şi nevăzut” în orice loc ascuns, tot aşa harul Duhul Sfânt umple toate ascunzimile firii şi înmires­mează viaţa omului credincios şi rugător.

Paradoxul mirului este că deşi e nevăzut, bucuria pe care o împărtă­şeşte oamenilor este evidentă şi lucrătoare, ca o icoană a Duhului Sfânt Care „suflă unde voieşte” (Ioan 3, 8).

De asemenea, mirul este o metaforă a nemuririi. Miro­sul cel greu al putreziciunii tuturor celor create arată domnia morţii şi a preschimbării tuturor în elementele originare.

Trupul devine prin moarte hrană pentru viermi, iar mirosul cel greu al morţii arată nefirescul şi absurdul unei vieţi care sucombă în moarte după atâtea doruri, iubiri şi vise.

Sensul ritualului iudaic de ungere a celor morţi cu mir de nard este celebrarea profetică şi liturgică a nădejdii învierii celor dragi în Împărăţia aşteptată.

Gestul de iubire al femeii păcătoase care a uns picioarele Mântuitorului cu mir şi le-a şters cu părul capului ei este interpretat chiar de Hristos ca profeţie a morţii şi învierii Sale: „Că ea, tur­nând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngropa­rea Mea” (Matei 26, 12).

Prezenţa mirului care izvorăşte din trupul marelui ie­rarh arată vocaţia nemuririi pentru cei sfinţi şi prezenţa tainică a luminii euharistice a lui Hristos în trupurile celor ce-L iubesc.' - Preot Ioan Istrati.

Sursa: https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-nicolae-dascal-al-invierii

Minunea revărsării mirului s-a petrecut multe sute de ani, până când romanii-catolicii au venit şi l-au furat pe sfânt şi l-au dus la Bari, unde ortodocşii au un altar.

De ce li s-a făcut ortodocşilor altar la Bari? Deoarece au văzut că la Bari moaştele Sf. Nicolae nu mai izvorau mir.

Dar când au lăsat pe un preot ortodox să slujească au văzut că moaştele izvorăsc din nou mir.

Apoi a slujit iarăşi un preot catolic, iar moaştele au încetat din nou să mai izvorască mir.

Sf. Nicolae se arată împotriva ereziei catolice, iar ortodoxia o arată ca fiind dreapta-credință şi singura mântuitoare.

Moaștele Sfântului Ierarh Nicolae Arhiepiscopul Mirelor Lichiei

Cu trupul la Bari, în sudul Italiei, cu un braț în nord-estul Franței și cu moaște ale brațului drept în România, Sfântul Nicolae pare răstignit pe harta Europei contemporane, pentru unitatea creștinilor și refacerea Bisericii primare.

Sfântul Nicolae făcătorul de minuni a adormit întru Domnul la începutul secolului al IV-lea și a fost înhumat în Mira Lichiei, de unde era originar și unde a păstorit ca ierarh. Prin anul 1087, niște negustori italieni i-au deschis mormântul, au luat moaștele și le-au dus la Bari, în Italia. Mai târziu (sec. XVI), un călător valah a obținut mâna dreaptă a sfântului, pe care a adus-o la bordul unei corăbii la Constanța. A dăruit mâna Sfântului Nicolae Mitropoliei din București. Voievodul Mihai Viteazu a ferecat sfintele moaște cu aur, argint și nestemate și le-a dăruit Mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou din București. Moaștele mâinii Sfântului Nicolae erau așezate într-o casetă de aur de 24 de carate. În 1993, doi hoți au pătruns în toiul nopții în biserică și au furat sipetul cu moaștele, cât și epitaful brodat cu fir de aur de la mormântul voievodului martir Constantin Brâncoveanul, din interiorul lăcașului, cu intenția să le comercializeze. Cei doi hoți au tăiat caseta de aur, dar au fost prinși, judecați și condamnați pentru fapta lor. Mâna Sfântului Nicolae a fost reașezată într-o lădiță de argint, unde se odihnește întru Domnul și azi și poate fi venerată de pelerini. Epitaful a fost și el recuperat și așezat la locul lui în biserică. La câtva timp de la cele întâmplate, unul din hoții care au furat sfintele moaște a murit în închisoare, chiar în ziua de 6 decembrie, de Sfântul Nicolae.

Tot în Biserica Sfântul Gheorghe Nou se păstrează icoana făcătoare de minuni a Cuvioasei Parascheva, care a aparținut lăcașului Sfânta Vineri din Capitală. După ce acest altar a fost dărâmat din ordinul dictatorului Nicolae Ceaușescu, icoana a fost păstrată la Mănăstirea Cernica, de unde a fost adusă aici.