"În afara de Dumnezeu, credinta este desarta, nadejdea este desarta si iubirea este fara de folos”

"Domnul nostru nu obişnuia să vorbească în cuvinte mari. Nici un cuvînt rostit vreodată în lume nu a fost mai bine cîntărit decît cuvintele rostite de El. Cînd Domnul nostru spune că fără El nu putem face nimic, atunci noi trebuie să înţelegem acest lucru chiar aşa cum a fost rostit, adică literal. Aici, el vorbeşte de cele bune, iar nu de cele rele. Noi nu putem face nici un fel de faptă bună fără Hristos, pe lîngă Hristos sau în contra lui Hristos. El este proprietarul, dătătorul şi inspiratorul oricărui bine. Nici un fel de bine nu există în afara Lui, după cum nici un fel de rău nu se află în El.”

"Omul care primeşte mită înseamnă că nu este creştin. Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu puteau fi mituiţi, nici intimidaţi, în problemele de credinţă mita este egală cu trădarea lui Iuda!”

"Odată cu iubirea, oamenii au pierdut şi conştiinţa adevărului. Căci dragostea şi adevărul sunt de nedespărţit.”

"Dacă mă întrebaţi ce e de făcut ca să ne mântuim, vă voi răspunde să cunoaşteţi adevărul, şi adevărul vă va slobozi de toate relele. Hristos este adevărul şi mărturisitorul adevărului ceresc cel veşnic.”

"Fie ca popoarele Creştine să îngenuncheze la picioarele lui Hristos cel batjocorit de ele şi să-i înapoieze stăpânirea, cinstea, slava şi cinstirea care i se cuvin numai Lui. Aşa să faceţi şi voi, fraţilor ortodocşi, dacă vreţi să scăpaţi de un al treilea război mondial, mai cumplit decât cele două de până acum.”

"Fraţii mei, calea cea sfântă a Domnului nici nu e neumblată, nici nepietruită, nici nemarcată, ca să ne putem plânge că nu o vedem sau nu o cunoaştem. Pe această cale au trecut sfinţii apostoli, sfinţii mucenici şi mărturisitori, sfinţii împăraţi Creştini şi patriarhi, sfinţii pustnici şi sihaştri, şi alte mii şi mii, milioane şi milioane. […] Pe calea aceasta sfântă, Dumnezeu blagosloveşte norodul Său sfânt. Amin.”

"Răsplata şi pedeapsa! Acestea amândouă sunt în mâinile lui Dumnezeu. Dar aşa cum viaţa aceasta pământească o umbră doar este a celei adevărate şi veşnice din Cer, tot astfel răsplata şi pedeapsa aici pe pământ nişte umbre doar sunt ale răsplatei şi pedepsei care vor fi în Ceruri.”

"O, cât de desavârsita este iubirea binevoitoare, ca sa arate ascultare desavârsita! Aceasta iubire desavârsita nu se poate arata desavârsit în nici un alt chip decât numai în ascultare desavârsita. Iubirea este cu grija mare în toata vremea si în tot ceasul, si cu dorinta si graba de a asculta pe cel iubit. Si din ascultare desavârsita vine, ca un izvor de lapte si miere, bucurie desavârsita, care face iubirea un lucru frumos.”

"În afara de El, credinta este desarta, nadejdea este desarta si iubirea este fara de folos.”

"Duhul Sfânt nu este ca omul cel razboinic, care da buzna în casa altui om. El intra în casa a carei usa se deschide de bunavoie, si acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag si îndelung asteptat. Apostolii L-au asteptat cu mult dor, si Acesta S-a pogorât peste ei si Si-a facut salas în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu racnet de amenintare, ci cu strigat de bucurie.”

"Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.”

"Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină.”

"In noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos si cel de sus. Când în noi stăpâneste ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.”

"Nu trebuie să întrebăm ce este adevărul, ci cine este adevărul. Pilat l-a întrebat pe Hristos: „Ce este adevărul?” şi nu a primit nici un răspuns. Hristos nu a vrut să răspundă la o întrebare greşită. Dacă Pilat ar fi pus întrebarea dreaptă: „Cine este adevărul?” ar fi primit răspuns „Eu sunt adevărul,” i-ar fi zis Hristos. I-ar fi zis ce le-a zis mai înainte şi ucenicilor: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.””

"Fraţilor, este greu să susţii o polemică cu omul ateu; greu este să stai de vorbă cu un nebun, şi greu să convingi de adevărul faptelor pe cel care nu vrea să audă. Greu este să învingi ateul, nebunul şi răutăciosul care nu vrea să audă. Dar pe toţi trei îi poţi convinge totuşi cu fapta, renunţând la cuvinte. Cu uşurinţă îi vei putea convinge cu faptele cele bune pe care văzându-le, îl vor preamări pe Dumnezeu, în ziua în care îi va cerceta.”

"Cel care se îndepărtează de Dumnezeu, se micşorează din ce în ce mai mult în duh şi în lucrare (putere), până când, la urmă, el este împrăştiat ca cenuşa în vânt.”

"O coajă de pâine uscată din mâna lui Dumnezeu este mai dulce decât toate împărăţiile lumii, cu tot cu slava lor, primite din mâna diavolului.”

Sfântul Nicolae Velimirovici s-a născut la 23 decembrie 1880 din părinţi sârbi binecredincioşi, Dragomir şi Katarina Velimirovici, în satul Lelici, fiind cel ditâi fiu, după dânsul urmând alţi opt copii, care au murit cu toţii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Educaţia sa începută în sânul familiei, a continuat la mănăstirea Celie, el urmând apoi cursurile gimnaziului din Valievo. Încă din tinereţe s-a arătat înzestrat cu o râvnă neostoită pentru învăţătură şi rugăciune. Astfel, adesea, în vacanţele de vară, sfântul Nicolae urca în clopotniţa mănăstirii Celie şi petrecea acolo ceasuri îndelungate citind cărţi şi rugându-se.

După terminarea clasei a şasea a gimnaziului Valievo, s-a înscris pentru examenul de admintere la Academia Militară, însă nu a fost admis din pricina faptului că era prea plăpând. Tânărul Nicolae s-a înscris la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad unde s-a arătat a fi un elev strălucit.

Datorită inteligenţei şi cunoştinţelor sale, precum şi a activităţilor sale de propovăduire a dreptei credinţe, tânărul Nicolae este trimis să studieze în străinătate, unde a fost apreciat pentru erudiţia şi profunzimea gândirii sale. În 1908, îşi susţinu teza de doctorat la Universitatea din Berna cu titlul „Filosofia lui Berkeley”.

În anul 1909, vindecându-se în chip minunat de dizenterie, Nicolae se hotărăşte să îmbrace haina monahală, primind numele Sfântului Ierarh Nicolae. La 20 decembrie în acelaşi an este hirotonit preot, iar la scurtă vreme, arhimandrit.

Odată cu începerea primului război mondial, sfântul părinte a fost trimis ăntr-o misiunea diplomatică oficială în Anglia în încercarea de a obţine sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb. Pe lângă ajutorul obţinut pentru ţara sa, sfântul părinte primi titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Cambridge. În toată această vreme, nu încetează să publice articole şi tratate teologice, primind şi alte titluri onorifice în semn de preţuire pentru gândirea şi activitatea sa.

Spre sfârşitul verii anului 1915, sfântul Nicolae îşi continuă activitatea misionară călătorind în Statele Unite. Din rânduiala lui Dumnezeu, un înger al Domnului i-a apărut în vis vestindu-i că într-o zi se va întoarce în America şi va reorganiza comunităţile sârbe ortodoxe dispersate de pe pământul american.

În anul 1919, la vârsta de 39 de ani, Sinodul îl ridică la rangul de episcop al Jicei, scaunul celui dintâi arhiepiscop al Serbiei, Sfântul Sava, iar în 1921 a fost strămutat în eparhia Ohridei şi Bitoliei, pentru a uşura unirea dintre Biserica sârbă şi cea macedoneană, ceea ce sfântul ierarh a împlinit în chip minunat.

Pentru puterea cuvântului său, sfântul episcop era chemat să ţină cuvântări în universităţi şi biserici din America, unde a propovăduit Ortodoxia, a strâns fonduri pentru cel loviţi de război şi a înfiinţat o eparhie ortodoxă americană a Bisericii Sârbe. Pentru faptele şi dragostea sa părintească, sfântul Nicolae a rămas în conştiinţa dreptmăritorilor americani ca stâlp şi ocrotitor al Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, profesor al Seminarului „Sfântul Sava” din Libertyville (Illinois), decan si rector al Seminarului „Sfântul Tihon din Zadonsk” din South Canaan (Pennsylvania) şi autor al nepreţuitelor „Proloage de la Orhida”.

Pe lângă toate acestea, sfântul ierarh înfiinţă orfelinate pentru mulţi copii săraci şi scrise numeroase cuvântări.

Odată cu îneperea celui de-al doilea război mondial, sfântul ierarh neobosit porni la luptă împotriva forţelor naziste. Pentru aceasta, în anul 1941, este arestat şi condamnat la închisoare împreună cu patriarhul său, Gavriil Dojici, în cumplitul lagăr Dachau din Germania. Chinuirile zilnice la care erau supuşi întemniţaţii, spânzurătorile, crematoriile şi camerele de gazare din Dachau erau urmările înspăimântătoare ale culturii europene, vădind adâncul întunericului în care poate cădea omul depărtat de Dumnezeu. Nici aici nu a încetat să scrie şi să propovăduiască puterea libertăţii dăruită de Dumnezeu oamenilor.

Ostenit de anii ăndelungaţi şi plini de frământări, la vârsta de 76 de ani, sfântul ierarh se pregăti să plece la Domnul în ţară străină, în anul 1956, în timp ce se ruga în chilia sa modestă din Seminarul Ortodox „Sfântul Tihon” din America.

În anul 1991, la 25 de ani după mutarea sa la Domnul, moaştele sale au fost aduse acasă şi puse spre închinare în mănăstirea ctitorită de dânsul în satul natal, Lelici, fiind proslăvr cu sfinţii de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003.

Poruncile lui Dumnezeu cu râvnă şi cu post împlinidu-le, în privegheri şi rugăciuni urmând Sfinţilor Părinţi, pildă fericită ai fost neamului tău, care lumina Evangheliei în întunericul păcatelor căuta. Împărtăşindu-te cu sfinţii de bucuria cea veşnică şi dimpreună psalmodiind cu ei, înalţi rugăciuni pentru noi înaintea Domnului, Căruia Îi strigăm: Aliluia! (din Acatistului Sfântului Nicolae Velimirovici)

Peste 100.000 de credincioși ortodocși au ieșit ieri la Belgrad pentru procesiunea anuală de sărbătoarea Înălțării.

Potrivit Bisericii Ortodoxe Sârbe, aceasta a fost cea mai mare procesiune religioasă din istoria capitalei.

Sărbătoarea Înălțării Domnului este celebrată ca sărbătoare ocrotitoare a orașului Belgrad, iar în acest an sărbătoarea a fost sporită prin aducerea moaștelor Sfântului Nicolae (Velimirovici), marele teolog și Sfântul Ierarh din secolul al XX-lea, aduse de la Lelici, la aproximativ 100 de km sud-vest de Belgrad, special pentru această ocazie.

Procesiunea din acest an, condusă de Sfinția Sa Patriarhul Porfirie și de către mai mulți ierarhi, a avut loc, de asemenea, în memoria victimelor celor două atacuri cu armă de foc de la începutul acestei luni din Serbia, care au fost comemorate cu pioșenie.

„În timpul momentelor emoționante de rugăciune, a început să plouă, arătând că atât natura, cât și întreaga creație a lui Dumnezeu împărtășesc durerea părinților suferinzi și a întregii Serbii”, se arată în raportul Bisericii.

"Ce este Europa? Ea este pofta şi dorinţa după putere, plăcere şi cunoaştere. Toate acestea sunt omeneşti: mai întâi dorinţa şi darul omenesc şi în al doilea rând, cunoaşterea umană. Şi cele două sunt personificate de către papă şi Luther. Ce este atunci Europa? Europa este papa şi Luther, dorinţa umană dusă la extrem şi cunoaşterea umană dusă la extrem. Europeanul papă este dorinţa umană de autoritate. Europeanul Luther este hotărârea plină de încăpăţânare a omului ca totul să fie explicat de către minte, raţiune; papa este conducătorul lumii iar omul de ştiinţă este suveranul lumii. Aceasta este Europa în rezumat, din punct de vedere ontologic şi istoric.

Una înseamnă capitularea omenirii în foc, iar cealaltă înseamnă capitularea omenirii în apă. Iar amândouă înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu, fiindcă una înseamnă respingerea credinţei, iar cealaltă respingerea Bisericii lui Hristos.

Căci duhul răului lucrează în acest mod asupra trupului Europei de câteva secole. Şi cine poate alunga acest duh rău din Europa? Nimeni, în afara Celui al Cărui nume a fost însemnat cu roşu în istoria neamului omenesc ca fiind Singurul Care alungă demonii din oameni. Ştiţi deja despre Cine vorbesc. E vorba despre Domnul Iisus Hristos, Mesia, Mântuitorul lumii, Cel Care S-a născut din Fecioară, Cel Ce a fost omorât de evrei, Cel Ce a înviat din morţi ca un Dumnezeu, Cel adeverit de-a lungul secolelor, Cel îndreptăţit în ceruri, Cel slăvit de către îngeri, Cel mărturisit de către sfinţi şi primit de către strămoşii noştri.

Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe „soarele dreptăţii”, şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor.

Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ, precum întunericul din muşuroaiele din pământ în care trăiesc cârtiţele.

După dorinţa omenească, orice naţiune şi orice persoană caută puterea, plăcerea şi slava, imitându-l pe papa de la Roma. După înţelepciunea omenească, orice naţiune şi orice persoană crede că este mai înţeleaptă decât oricine altcineva şi că merită toate lucrurile pământeşti. Atunci cum oare să nu există războaie între oameni şi naţiuni? Cum să nu existe nebunie şi sălbăticie în rândul oamenilor?

Cum să nu existe îmbolnăviri, epidemii şi boli cumplite, secetă şi inundaţii, revoluţii şi războaie? Fiindcă la fel precum puroiul trebuie să se scurgă dintr-o rană infectată şi duhoarea trebuie să iasă dintr-un loc plin de gunoi. Aceasta trebuie să se întâmple.

Papalitatea face uz de politică fiindcă aceasta este singura cale de a dobândi puterea. Luteranismul face uz de filosofie şi ştiinţă fiindcă consideră că aceasta este singura cale de a dobândi înţelepciunea. Şi astfel dorinţa i-a declarat război cunoaşterii, iar aceasta s-a declarat împotriva dorinţei. Acesta este noul Turn al lui Babel, aceasta este Europa.

Dar în vremea noastră a apărut o nouă generaţie de europeni care a unit dorinţa cu cunoaşterea prin ateism şi i-a respins atât pe papă, cât şi pe Luther. Acum nici dorinţa nu este ascunsă şi nici înţelepciunea lăudată. Dorinţa şi înţelepciunea omenească sunt unite în vremurile noastre şi astfel s-a născut o uniune care nu este nici Romano-catolică şi nici luterană, ci în mod evident şi declarat satanică.

Europa de azi nu este nici catolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara amândurora. Ea este cu totul pământească, fără a avea măcar dorinţa de a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii papei, fie pe scara înţelepciunii protestante. Ea neagă cu totul călătoria din această lume. Ea vrea să rămână aici. Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinţi în visurile sale. Nu vrea să audă de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Destrăbălarea o face să urască fecioria.

Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinse. Oh, ce întuneric cumplit!

Fratele îşi împlântă sabia în pieptul fratelui său, crezând că acesta îi este duşman. Toţi îşi reneagă fiii şi viceversa. Iar lupul este de departe un prieten mai credincios decât este omul.

Oh, fraţii mei! Oare nu vedeţi voi toate acestea? Nu aţi simţit întunericul şi necredinţa unei Europe necreştine asupra voastră? Preferaţi Europa în locul lui Hristos, moartea în locul vieţii? Moise a pus înaintea poporului său aceste două alternative. Iar noi vă punem dinainte aceleaşi două alternative. Trebuie să ştiţi că Europa este moarte iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa şi veţi trăi în veci."

Sfântul Nicolae Velimirovici

Sfântul Nicolae Velimirovici

Astăzi a venit fotograful Erić să ne rоаgе pentru fratele său Marko, ca să fie primit în Şcoala monahală.

„Deşi Marko al meu – ne spuse – a fost totdeauna evlavios, anul acesta a păcătuit în Vinerea Mare şi s-a apucat să repare un drum. Imediat după aceea i s-a anchilozat mâna stângă, de nu a mai putut s-o mişte. Asta a durat timp de trei luni. A mers la medic şi medicul i-a spus că în ştiinţa medicinei nu există nici un leac şi nici o modalitate să fie ajutat ca mâna să i se îndrepte. Marko era în mare necaz. A început să se roage fără încetare lui Dumnezeu. În somn i s-a arătat un om, i-a spus de unde i se trage aceasta, şi i-a spus că la oameni nu poate afla leac. Tocmai în ziua Sfântului Petru am mers eu cu Marko la biserica Ružica, iar după Liturghie – la apa Sfintei Parascheva. A băut Marko din apa aceea şi şi-a stropit mâna anchilozată. Imediat anchilozarea a cedat, iar a doua zi a putut să mişte mâna liber. Iată-l, acum este teafăr de tot. A făgăduit că nu va mai lucra niciodată în zi de sărbătoare.”

Relatarea despre tămăduire la apa Sfintei Parascheva a Ohridei.

În Ohrida este bine cunoscută casa familiei Fortomanović. Răposata Efimija Fortomanović a născut mai mulţi copii, băieţi şi fete. Ea a murit în anul 1927. Fiicele sale ne-au povestit cum mama lor, Efimija, fusese odată grav bolnavă cu nervii. S-au străduit s-o ajute toţi din jurul ei, şi fiii, şi ginerii. Au cheltuit, au tratat-o, dar nu era de folos. Odată, când s-a vorbit în prezenţa ei de locurile sfinte de la Ohrida, s-a hotărât Efimija să meargă până la Sfânta Parascheva de lângă Ohrida. Acolo există Apa sfântă (aghiasmă), de la care mulţi au dobândit ajutor ceresc. Cum Efimija nu putea merge pe picioare, au pus-o pe cal. Şi pentru că o apuca des ameţeala, au legat-o la ochi, şi aşa, sprijinită de băieţi de ambele părţi, a venit călare până la Apa sfântă de sub Mănăstirea Sfintei Parascheva. Acolo a băut apă şi s-a spălat pe faţă. A stat până spre seară, a băut de câteva ori apă şi s-a spălat pe faţă. Spre seară a călărit pe cal fără să se lege la ochi. Ameţeala i-a trecut, iar apoi şi nervozitatea a dispărut de tot. Acestea ni le-a relatat, în prezenţa şi a altora, doamna Hrizija Ćirković, fiica răposatei Efimii, care – după cum spunea – o însoţise pe mama bolnavă la Sfânta Parascheva şi la întoarcere.

Minunea Sfintei Parascheva în Cetatea Belgradului. Cele ce urmează ni le-a relatat renumitul medic doctor Kolesnikov (a absolvit Medicina şi a fost medic la Belgrad):

Într-o zi a venit la consultație o femeie şi mi-a arătat ambele mâini acoperite de negi de mărimea bobului de fasole. Îngrozitor, niciodată nu văzusem boala aceea într-un asemenea hal. Cugetam ce să-i propun ca leac. Iar ea m-a întrebat: cred, oare, că ar fi bine să meargă la aghiasma Sfintei Parascheva din cetate? I-am răspuns că este bine, dacă are credinţă puternică. Ea s-a dus. După numai cinci zile, a venit din nou şi mi-a arătat ambele mâini complet curate, fără nici un neg; mai mult, fără cea mai mică cicatrice sau urmă de negi. După aceea, a venit un coleg de-al meu mai tânăr şi mi s-a plâns cum l-au năpădit negii. I-am relatat, în treacăt, cazul femeii aceleia. El zise că ar vrea şi el să încerce. I-am spus că pentru aceasta este nevoie de credinţă. El nu a zis nimic şi a plecat. Când ne-am revăzut, mi-a relatat că a fost în Cetate, dar că nu i-a fost de nici un folos. Desigur, neavând credinţă, a rămas nevindecat.

Din scrisoarea către Cercul Surorilor Sârboaice din Duluth (Minnesota). S-au scris cărţi despre minunile Sfintei Parascheva şi nimeni dintre muritori nu le-ar putea enumera şi reda în scris. Dar eu voi menţiona aici două sau trei minuni care s-au petrecut în vremea noastră.

În Cetatea Belgradului există biserica Sfintei Parascheva (Sfânta Vineri), în care cândva s-a aflat chivotul cu trupul ei. Trupul a fost strămutat în România, dar a rămas biserica şi izvorul Apei sfinte în biserică. În fiecare vineri, acolo se adună belgrădenii şi se aduc bolnavii pentru vindecarea cu ajutorul acelei Ape sfinte. Într-o vineri am văzut acolo în faţa bisericii o evreică din Panciova. Multe femei stăteau în juru-i şi o întrebau. Şi ea povestea cum orbise de tot, cum medicii nu au putut-o ajuta de fel; şi la sfatul unei creştine din vecini, a fost adusă la biserica Sfintei Parascheva. De îndată ce s-a spălat cu Apă sfântă, a început să zărească puţin. După trei vineri, a redobândit vederea complet. Când am văzut-o eu, ochii îi erau deschişi, doar la marginea albului din ochi se vedeau rotocoale roşii subţiri. Atunci a spus ea de faţă cu toţi: „Eu am făgăduit Sfintei Parascheva că mă voi boteza imediat ce mă voi însănătoşi de tot, şi am s-o fac zilele acestea”.

Un colonel de aviaţie din Kraljevo m-a invitat de ziua Sfântului, ocrotitor al casei, ziua Sfintei Parascheva, şi mi-a relatat cazul său:

În Primul Război Mondial fusesem încercuit de trupele austriece. M-am apărat până am putut. La urmă am căzut la pământ, şi zăceam pe spate, rănit. Un ofiţer austriac s-a apropiat furios ca o fiară, ridică cuţitul şi mă prinse de grumaz ca să mă înjunghie. Eu strigai doar: „Sfântă Paraschevo, scapă-mă!”. Şi în momentul acela mi-am pierdut cunoştiinţa. Când mi-am revenit, eram la spital. Am aflat că acel ofiţer care vroia să mă înjunghie s-a speriat deodată de vocea cuiva care a zis: „Zurück!“ (Înapoi!). Şi astfel, el a fugit, iar pe mine m-a lăsat în viață. De atunci eu serbez ca sfânt ocrotitor al casei pe Sfânta Parascheva, mult mai festiv şi mai bucuros, decât o făcusem vreodată până atunci.

Toate popoarele ortodoxe serbează pe Sfânta Parascheva ca pe o mare sfântă. Iar pentru sârbi ea este şi slavă, şi fală, şi mândrie, căci este din sângele şi din neamul lor. Şi este mai ales pentru femeile sârboaice, căci Sfânta Parascheva este cea mai mare povăţuitoare a poporului sârb dinaintea Sfântului Sava. De aceea este foarte de înţeles că sârboaicele din Duluth au luat ca patron al Cercului lor pe Sfânta Parascheva. Fie-le de ajutor tuturor, şi lor şi musafirilor lor. Amin.

În Sinaxarul grecesc este consemnat şi cazul ajutorului miraculos al Sfintei Parascheva dat insulei Hios în anul 1442.

Un călugăr pe nume Amvrosie oficia slujba vecerniei în biserica Sfintei Parascheva. În biserică nu era nimeni. Spre sfârşit se puse o ploaie straşnică, cu vuiet mare, şi a plouat toată noaptea. Amvrosie nu putea să iasă din biserică. Gândind că insula toată se va prăpădi de potop, el începu să se roage Sfintei Parascheva să salveze ţara lui şi să mijlocească milostivirea lui Dumnezeu cel mâniat cu dreptate. Spre dimineaţă îl apucă somnul şi văzu acoperişul de pe biserică parcă dispărut, iar în înaltul cerului un nor luminos şi în nor o femeie frumoasă la chip stătea la rugăciune către Dumnezeu. După isprăvirea rugăciunii, ea îi spuse ieromonahului: „Amvrosie, nu te înfrica, îţi este salvată ţara”. Şi ploaia imediat conteni. De atunci, pe insula Hios se prăznuieşte foarte festiv ziua Sfintei Parascheva.

(texte preluate din ediţia de Opere, vol. VII, Belgrad, 1961, pp. 818-819; vol. X, Himestier, 1983, p. 496; vol. XIII, Himestier, 1986, p. 152)

Iisus le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri. Si le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea Impratia lui Dumnezeu venind intru putere.

Mare este puterea adevarului si nimic in lume nu poate sa-i ia puterea.

Mare este puterea tamaduitoare a adevarului si nu exista nici o suferinta ori slabiciune in lume pe care adevarul sa nu o poata vindeca.

In suferinta si slabicunea lor, bolnavii cauta un doctor care le va da un leac pentru aceste lucruri. Nimeni nu va cauta un doctor care sa le dea leacurile cele mai dulci, ci fiecare va voi ca cineva sa le dea unul tamaduitor, fie el dulce, amar ori lipsit de gust. Cu cat leacul dat este mai amar si cu cat lucrarea de vindecare este mai complicata, cu atat se pare ca bolnavul are incredere mai mare in doctor.

De ce nu primesc oamenii leacul cel amar, numai atunci cand il ofera mana lui Dumnezeu? De ce se cauta si se asteapta numai bomboane din mana lui Dumnezeu? Pentru ca oamenii nu simt cat de primejdioasa este boala pacatului lor si cred ca se pot vindeca numai cu bomboane.

O, daca oamenii s-ar intreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupesti sunt atat de amare! Duhul Sfant le-ar raspunde: pentru a se gandi la amaraciunea leacurilor duhovnicesti. Caci, asa cum boala trupeasca da o inchipuire asupra bolii duhovnicesti, tot la fel leacurile pentru bolile trupesti au aceeasi lucrare, prin asemanare cu boala duhovniceasca.

Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale si pricinuitoare de urmari, cu mult mai grele decat bolile trupului? Atunci, cum sa nu fie leacurile duhovnicesti cu mult mai amare decat acelea pentru trup?

Oamenii au mare grija de trupurile lor; si atunci cand trupurile lor se imbolnavesc, nu se dau in laturi de la nici un fel de osteneala, timp sau bani pentru a-si restabili sanatatea. In acest caz, nici un doctor nu este prea scump, nici o statiune balneo-climaterica nu este prea departe, nici o doctorie nu este prea amara, mai ales cand ei sunt constienti ca se apropie moartea trupeasca. O, de-ar fi oamenii la fel de preocupati pentru sufletele lor! O, de-ar fi ei la fel de staruitori, cautand vindecarea si un vindecator pentru sufletele lor!

Este greu de mers cu picioarele goale printre spini, dar daca omul care este descult moare de sete si exista un izvor de apa dincolo de spini, nu se va hotari mai degraba sa mearga prin spini si sa-si raneasca picioarele in drum spre apa, decat sa ramana pe iarba moale, de partea aceasta a spinilor, si sa moara de sete?

“Nu putem lua o doctorie atat de amara”, spun multi dintre cei slabanogiti de pacat. Tot la fel si Doctorul, care iubeste oamenii, a luat El mai intai doctoria, cea mai amara doctorie, chiar daca El era sanatos, doar pentru a arata celor bolnavi ca nu este cu neputinta. O, este cu mult mai greu pentru cel sanatos sa ia si sa inghita doctoria omului bolnav decat este pentru cel bolnav! Dar El a luat-o, astfel incat si oamenii cei muritori sa fie incurajati si ei sa o ia.

“Nu putem trece prin campul cu spini cu picioarele goale, oricat de sete ne-ar fi si oricat de multa si de proaspata ar fi apa de dincolo de spini”, spun cei vlaguiti de pacat. Si asa Domnul, care iubeste oamenii, El Insusi a trecut campul cu spini cu picioarele goale si acum, din partea cealalta, cheama insetatii la izvorul cu apa vie. “Se poate” – ne striga El – “Eu am trecut prin spinii cei mai ascutiti si, calcand peste ei, i-am batatorit. Atunci, haideti!”

“Daca Crucea este leacul, noi nu-l putem lua; si daca Crucea este Calea, noi nu putem porni pe aceasta cale”, spun cei pe care pacatul i-a imbolnavit. Si asa Domnul, care iubeste oamenii, a luat Crucea cea mai grea asupra Sa, ca sa arate ca se poate.

In pericopa Evanghelica de astazi, Domnul da Crucea, acest mijloc amar de vindecare, tuturor celor care doresc sa fie mantuiti de la moarte.

Domnul spune: “Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie.” Domnul nu-i impinge pe oameni spre Cruce, inaintea Lui, ci ii cheama sa-L urmeze pe El – fiindca El a purtat Crucea. Inainte de a da glas acestei chemari, El a proorocit suferintele Sale: “Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe … si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze” (Marcu 8:31). De aceea El este Calea. El a fost Cel dintai intru suferinta si Cel dintai intru slava; El a venit sa arate ca tot ceea ce oamenii cred ca este cu neputinta, este cu putinta, si pentru ca sa faca acest lucru cu putinta.

El nu-i sileste pe oameni, nici nu aduce stramtorare asupra lor, ci propune si ofera. “Oricine voieste…”! Oamenii au cazut in boala pacatului prin propria lor vointa, si numai prin vointa lor libera, oamenii trebuie sa se vindece de pacat. El nu ascunde faptul ca leacul este amar, foarte amar, dar El l-a facut pentru oameni mai usor de luat, luandu-l El Insusi mai intai, chiar daca El era sanatos, si ne-a aratat lucrarea lui minunata.

“Sa se lepede de sine”. Intaiul om, Adam, la fel s-a lepadat de sine atunci cand a cazut in pacat, dar el s-a lepadat de sinele cel real, adevarat. Cunoscand de la oameni ca ei se leapada de sine, Domnul stie ca ei se leapada de sinele cel mincinos. Mai simplu: Adam a lepadat Adevarul si s-a indreptat spre o minciuna; acum Domnul ii cerceteaza pe urmasii lui Adam, ca acestia sa se lepede de minciuna si sa se lipeasca mai mult de Adevar, de la care au cazut. De aceea, a se lepada de sine inseamna a se lepada de firea cea inselatoare care s-a salasluit in noi, in locul firii noastre care ne-a fost data de catre Dumnezeu. Noi trebuie sa ne lepadam de cele ce sunt pamantesti, care au luat locul duhovniciei din launtrul nostru, si de patimile, care au luat locul faptelor celor bune; frica slugarnica care a intunecat in noi calitatea de fiu al lui Dumnezeu si nemultumirea pe care o aratam impotriva lui Dumnezeu, care a ucis in noi duhul ascultarii fata de El. Noi trebuie sa ne lepadam de gandurile cele rele, de doririle cele rele si de faptele cele rele. Trebuie sa ne lepadam de slavirea idoleasca a celor ale naturii, si a trupului nostru. Pe scurt: trebuie sa ne lepadam de tot ceea ce credem ca inseamna “eu”, dar care in realitate nu tine de noi, ci este diavolul si pacatul, stricaciunea, inselarea si moartea. O, sa ne lepadam de obiceiurile cele rele, care au ajuns a doua fire pentru noi; sa ne lepadam de aceasta “a doua fire”, caci nu este firea noastra, asa cum a facut-o Dumnezeu, ci o amagire adunata si invartosata, si propria inselare din noi insine – o minciuna fatarnica care merge impreuna cu numele nostru si noi impreuna cu aceasta.

Ce inseamna aceasta: sa-ti iei crucea? Aceasta inseamna primirea de bunavoie a fiecarui mijloc de vindecare care ni se da din mana lui Dumnezeu, oricat de amar ar putea fi. Cad nenorociri mari asupra ta? Fa ascultare fata de Voia lui Dumnezeu, asa cum a facut Noe. Ti se cere jertfa? Aseaza-te in mainile lui Dumnezeu cu aceeasi credinta pe care a avut-o Avraam, atunci cand a mers ca sa-si jertfeasca fiul. Ti s-a naruit gospodaria? Ti-au murit copiii dintr-odata? Indura toate cu rabdare, lipindu-te de Dumnezeu in inima ta, asa cum a facut Iov. Te parasesc prietenii si te-au impresurat dusmanii? Rabda toate fara carteala si cu credinta ca ajutorul lui Dumnezeu este aproape, asa cum au facut Apostolii. Esti trimis la moarte pentru Hristos? Multumeste-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca miile de mucenici crestini. Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost inainte, ci tu vei urma mai degraba exemplul multora – apostoli, sfinti, marturisitori si mucenici – care au facut Voia lui Hristos. Mai mult decat atat, trebuie sa stim ca umbland dupa rastignirea noastra, Domnul vrea rastignirea omului celui vechi, a omului alcatuit din obiceiurile cele rele si din slujirea pacatului. Caci, prin aceasta rastignire, omul cel vechi, deopotriva cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcatuit dupa asemanarea si nemurirea lui Dumnezeu, se inalta la viata. Dupa cum spune Apostolul: “Omul cel vechi a fost rastignit” si lamureste de indata de ce: “pentru a nu mai fi robi ai pacatului” (Romani 6:6). Crucea este grea pentru omul cel vechi, trupesc, grea pentru un trup cu patimi si cu pofte (Galateni 5:24), dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc. Crucea pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1:18). De aceea noi ne laudam in Crucea lui Hristos si in crucea pe care o purtam pentru El. Domnul nu cauta ca noi sa luam Crucea Lui, ci pe a noastra. Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost rastignit pentru pacatele Lui, ci pentru ale noastre si, de aceea Crucea lui este cea mai grea. Noi suntem rastigniti pentru propriile noastre pacate: de aceea crucea noastra este mai usoara. Si, cand suferintele noastre sunt cele mai mari, nu trebuie sa spunem ca sunt prea mari, ca depasesc toate limitele. Dumnezeu este viu si El cunoaste masura suferintei noastre si nu ne va lasa sa suferim mai mult decat ne sta in putinta sa rabdam. Masura suferintei noastre nu este mai putin randuita si socotita, decat este randuita si socotita masura zilei si a noptii, sau decat sunt masurile stelelor in mersul lor. Sporeste suferinta noastra? Se face mai grea crucea noastra? Puterea lui Dumnezeu este cea mai mare, dupa cum spune Apostolul: “Ca precum prisosesc patimirile lui Hristos intru noi, asa prisoseste prin Hristos si mangaierea noastra.” (II Corinteni 1:5).

Mai presus de toate, mangaierea noastra este mare, prin faptul ca Domnul ne cheama sa-L urmam. “Sa vina dupa Mine”, spune Domnul. De ce rosteste Domnul aceasta chemare celor care isi iau crucea? Mai intai, ca sa nu cada si sa fie striviti sub ea. Oamenii sunt atat de slabi, incat crucea cea mai usoara este grea pentru omul cel mai puternic, daca acesta nu o cara cu ajutor din cer. Vedem cum se deznadajduiesc credinciosii la cea mai usoara suflare; cum striga impotriva cerului si a pamantului la un necaz mic! Cum se clatina neputinciosi dintr-o parte intr-alta, cautand vreun sprijin si ajutor in desertaciunea acestei lumi si socotesc, ca daca aceasta lume nu le poate aduce sprijin si ajutor, atunci intreaga lume este un pustiu al deznadejdii. De aceea Domnul ne cheama sa-L urmam, pentru ca numai urmandu-L pe El vom putea rabda greutatea crucii. In El vom afla putere, curaj si mangaiere. El ne va fi noua lumina pe calea cea intunecata, sanatate acolo unde este boala, tovarasie ne va fi in singuratate, bucurie in suferinta si bogatii in lipsuri. In camera in care se afla un om bolnav, se lasa noaptea o lumina aprinsa si, in noaptea acestei vieti, este nevoie de lumina cea vesnica a lui Hristos, pentru a ne usura durerea si pentru a ne pastra vie nadejdea in zorii zilei.

Cea de a doua pricina pentru care ne cheama Domnul sa-L urmam, are aceeasi insemnatate ca si cea dintai, si are legatura cu lepadarea de sine de buna voie si cu luarea crucii noastre. Multi s-au aratat lumii ca s-au lepadat de sine, pentru a afla inaltare mai mare in lumea aceasta. Multi si-au adunat incercari si suferinte fara numar, pentru a castiga uimirea si lauda oamenilor. Multi au facut astfel, si mai fac asa si astazi, mai ales printre pagani, pentru a aduna o oarecare putere si, prin aceasta, sa castige putere asupra celorlalti, ca sa le faca rau oamenilor, sau ca sa-i ajute pe cei pe care vor ei, totul numai din invidie si pentru iubirea de putere.

Asemenea lepadare de sine nu este adevarata, ci maritoare de sine si o asemenea cruce nu duce nici pe departe la inviere si mantuire, ci la pieire si la lasarea sinelui in mainile diavolului. Cu toate acestea, cel care isi ia crucea si Il urmeaza pe Hristos, se slobozeste de toata mandria, de toata slavirea de sine, care se dobandeste cu jertfirea celorlalti, si se mai lipseste de toata dorirea pentru slava si profiturile lumesti. Asa cum omul cel bolnav ia doctoria cea amara, nu pentru a arata ca ii sta in putinta sa o inghita, ci pentru a-si restabili starea de sanatate, tot asa se leapada de sine un adevarat crestin: adica, omul este nemultumit de starea sa de boala, isi ia crucea ca un leac amar, dar mantuitor, si Il urmeaza pe Hristos, Doctorul si Mantuitorul sau, nu pentru marire si lauda din partea oamenilor, ci pentru a-si mantui sufletul de prostia din viata noastra, care aduce moartea, si de viermele si de focul din viata ce va sa vina.

“Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa.” Aceste cuvinte sunt patrunzatoare si neiertatoare! Acesta este focul care cauta sa arda omul cel vechi, chiar pana la radacina si cu tot cu radacina! Domnul nostru Iisus Hristos nu a venit numai pentru a indrepta lumea, ci si pentru a o restabili, pentru a o aduce la viata noua; pentru a arunca metalul vechi in foc si pentru a-l topi in chip nou. El nu este reformator, ci Ziditor; El nu este carpaci, ci tesator. Cine vrea sa pastreze copacul cel batran, mancat de cari, il va pierde. Tot ce poate face omul se restrange numai la aspectul cel dinafara – sa-l ude, sa-l imprejmuiasca si sa-l ingrijeasca – viermele il va manca pe dinauntru si copacul putrezeste si cade. Cel care taie copacul mancat de vierme si il arunca in foc cu tot cu viermi si apoi isi indreapta atentia spre vlastarele tinere, ocrotindu-le de viermi, va pastra noul copac. Cel care incearca sa pastreze sufletul cel vechi, asemenea sufletului lui Adam, mancat si putrezit de pacat, il va pierde, pentru ca Dumnezeu nu va primi un asemenea suflet alaturi de El si tot ceea ce nu se afla inaintea fetei lui Dumnezeu este ca si cum nu are viata. Atunci, cel ce isi pierde sufletul sau cel vechi, acela isi va scapa sufletul cel nou, nascut din Duh (Ioan 3:6) si se va logodi cu Hristos. De fapt, sufletul inseamna viata si in unele traduceri chiar citim: “cine va voi sa-si scape viata” si “cine isi va pierde viata pentru Mine acela o va scapa”. In acest caz, ambele traduceri au acelasi inteles. Caci cine va voi cu orice pret sa-si scape viata sa supusa mortii, acela isi va pierde ambele vieti: cea muritoare si cea nemuritoare – cea supusa mortii pentru ca, oricat de mult s-ar stradui sa-si prelungeasca aceasta viata pe pamant, el trebuie sa o piarda in cele din urma prin moarte; si isi va pierde viata sa fara de moarte, pentru ca nu a facut nimic pentru aceasta, nu a suferit nimic ca sa o pastreze. Cine se va stradui sa castige viata sa cea fara de moarte prin Hristos, o va primi si o va pastra in vesnicie, cu toate ca isi va pierde viata sa cea vremelnica, supusa mortii. Omul isi poate pierde viata sa cea vremelnica, supusa mortii, pentru Hristos si pentru Evanghelie, fie atunci cand este nevoie sa se jertfeasca pe sine si sa moara ca mucenic pentru Hristos si pentru sfanta Sa Evanghelie, fie atunci cand socoteste aceasta viata ca pacatoasa si nevrednica si se da pe sine cu toata inima sa, cu sufletul si puterea sa pentru Hristos, intrand in slujba Lui, dandu-I Lui toate si nadajduind de la El toate lucrurile. Omul poate sa-si piarda sufletul, viata, sinucigandu-se sau printr-o jertfa, pentru o cauza nevrednica – intr-o cearta sau vrajba. Unuia ca acesta nu i se fagaduieste ca isi va scapa sufletul sau – viata sa, pentru ca se spune: “pentru Mine si pentru Evanghelie”. Hristos si Evanghelia sunt neasemuit mai mari decat sufletul nostru. Acestea sunt cele mai mari bogatii din existenta vremelnica si din vesnicie si nici un om nu ar trebui sa sovaie ca sa jertfeasca totul pentru acele bogatii trainice.

De ce adauga Domnul: “si Evanghelia”? Nu este destul sa spuna doar: “pentru Mine”? Nu este. Domnul spune: “pentru Mine si pentru Evanghelie” pentru a spori pricinele de a muri pentru sine, si de a trai pentru Dumnezeu si, prin aceasta, pentru a spori numarul celor care sunt mantuiti. Atunci, se mantuieste cel a carui viata si-o pierde pentru Hristos Cel viu si fara de moarte. Si se mai mantuieste cel care isi pierde viata pentru lucrarile cel din lume ale lui Hristos si pentru invatatura Lui. In cele din urma, se mantuieste cel care isi pierde viata sa doar pentru o singura porunca a lui Hristos sau pentru un singur cuvant al Lui. Domnul este Datatorul-de-lege al vietii; cine se jertfeste pe sine pentru Datatorul-de-lege, s-a jertfit pentru legile Lui si, tot asa: cine se jertfeste pentru legile Lui s-a jertfit pe sine pentru El. Fiind intocmai acelasi lucru, El cu lucrarile Lui si cu invatatura Lui, Domnul deschide in acest chip multora prilejul de a se mantui.

“Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau?” Aceste cuvinte arunca multa lumina si asupra celor de dinainte, ducand la intelegerea lor. De aici se vede ca Domnul socoteste sufletul omului ca fiind de pret mai mare decat lumea intreaga. Din aceste cuvinte se mai vede ce fel de suflet trebuie sa piarda omul, pentru a-si scapa sufletul sau: unul stricacios, un suflet inghitit de lume, plecat in fata lumii, inrobit lumii. Daca omul pierde un asa numit “suflet”, el isi va scapa sufletul sau cel adevarat; daca el se leapada de viata cea fatarnica, el va primi viata cea adevarata.

La ce foloseste sa cuceresti lumea intreaga cand lumea este sortita stricaciunii si sa-ti pierzi sufletul cand acesta este sortit nemuririi? Lumea se apropie de sfarsit si la urma va fi aruncata ca o haina veche. Sufletele adevarate, sufletele care Il iubesc pe Hristos, se vor inalta atunci spre imparatia vietii vesnice. Sfarsitul lumii este inceputul vietii celei noi pentru suflet. Atunci, la ce foloseste omului intreaga lume, cand indata el trebuie sa se desparta de ea si cand intreaga lume, intr-un viitor nu prea indepartat, trebuie sa se sfarseasca si sa dispara ca un vis care apartine trecutului? La ce-i va folosi un les lipsit de ajutor? Si ce ii va da el in schimb pentru sufletul sau? Iata, daca lumea intreaga ar fi a lui, Dumnezeu nu ar primi-o in locul sufletului sau. Cu toate acestea, lumea nu este a omului, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu a facut-o si a dat-o omului ca sa se foloseasca de ea, pentru un bun mai mare, mai mare si de mai mare pret decat lumea. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, a fost sufletul dupa asemanarea Lui. Si, la vremea potrivita, Dumnezeu va cauta sa ia inapoi acest dar foarte mare. Omul nu poate da lui Dumnezeu nimic in locul sufletului sau. Sufletul este imparatul si tot restul este rob. Dumnezeu nu va primi un rob in locul imparatului, nu va primi nimic vremelnic in locul a ceea ce este vesnic. O, ce va da pacatosul in locul sufletului sau? In vreme ce omul se mai afla in trup in aceasta lume, el se supune foarte multor lucruri, pe care lumea le socoteste de mare pret; dar atunci cand el se desparte de trup, abia atunci isi da seama – o, sa nu fie prea tarziu! – ca departe de Dumnezeu si de suflet, nimic nu are nici un pret. Atunci nu-i va mai sta lui in putinta sa dea nimic in schimb pentru sufletul sau. O, in ce stare anevoioasa se afla sufletul pacatos, atunci cand afla ca toate legaturile sale cu Dumnezeu si cu lumea sunt rupte si ca el se gaseste gol si in lipsuri in lumea duhovniceasca! La cine sa strige pentru ajutor? Numele cui sa-l cheme? De vesmantul cui sa se apuce in caderea sa, in prapastia fara de sfarsit pentru toata vesnicia? Binecuvantati sunt cei care, in viata aceasta, au ajuns sa-L iubeasca pe Hristos si au invatat sa-I cheme numele ziua si noaptea, o data cu respiratia si cu bataia inimii. Deasupra prapastiei, ei vor sti la cine sa strige pentru ajutor. Ei vor sti ce nume sa cheme. Ei vor sti de al cui vesmant sa se apuce. Cu adevarat, ei vor fi paziti de primejdii sub aripa Domnului lor cel iubit.

Avem acum toate pricinile sa ne temem pentru toti cei care, in viata aceasta, nu au frica de pacat. Domnul spune:

“Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri.” Ascultati acestea, toti credinciosii, si nu va bizuiti prea mult pe milostivirea lui Dumnezeu! Cu adevarat, milostivirea lui Dumnezeu se va revarsa asupra hulitorilor nepocaiti numai in aceasta viata, pentru ca, la Infricosatoarea Judecata, dreptatea va sta in locul milostivirii. Ascultati acestea, toti credinciosii, in fiecare zi, apropiindu-va de moartea fara de scapare: ascultati si puneti acestea in inima si in sufletul vostru. Aceste cuvinte nu au fost rostite de catre vrajmasul vostru, ci de catre Prietenul vostru Cel mai mare. Aceleasi buze care i-au iertat pe vrajmasii Sai, cand Se afla pe Cruce, au rostit si aceste cuvinte infricosatoare, dar drepte. De cel ce se rusineaza de Hristos in lumea aceasta, si Hristos Se va rusina la sfarsitul lumii. De cel ce se rusineaza de Hristos inaintea pacatosilor, si Hristos Se va rusina inaintea sfintilor ingeri. De ce te vei mandri, o, omule, daca Hristos se rusineaza de voi? Daca voi va rusinati de viata, aceasta inseamna ca veti primi stralucire in moarte; daca va rusinati de adevar, va mandriti cu minciunile; daca voi va rusinati de milostivire, aflati mandrie in facerea de rau; daca voi va rusinati de dreptate, aflati mandrie in nedreptate. Daca voi va rusinati sa suferiti pe cruce, aceasta inseamna ca aflati mandrie in blasfemia idoleasca; daca va rusinati de viata fara de moarte, aflati mandrie in stricaciunea mortii si putreziciunea mormantului! In aceasta situatie, inaintea cui va puteti rusina de Hristos? Este mai bine inaintea omului decat inaintea lui Hristos? Nu; pentru ca nu este nimeni mai bun decat Hristos. Aceasta inseamna ca voi va rusinati de Hristos inaintea cuiva mai mic decat Hristos. Te rusinezi de tatal tau inaintea unui urs, sau se rusineaza o fiica de mama ei inaintea vulpii? Atunci, de ce sa te rusinezi de Cel mai bun inaintea celui rau, de Preacuratul inaintea celui necurat, de Atotputernicul inaintea celui fara de putere, de Preainteleptul inaintea celui prost? De ce sa te rusinezi de Domnul cel maret inaintea neamului desfranat si pacatos? Se intampla aceasta pentru ca neamul acesta joaca intr-una inaintea ochilor tai? Inca putin, numai putin, si Domnul va veni intru slava pe nori de ingeri si neamul acesta va pieri dinaintea talpilor Sale, intocmai ca pulberea inaintea vantului puternic. Te vei rusina atunci in fata adevarului, nu de Imparatul slavei, ci de tine insuti, dar atunci rusinea ta nu-ti va fi de nici un folos. Este mai bine sa te rusinezi acum, cand rusinea te mai poate ajuta, sa te rusinezi de fiecare lucru inaintea lui Hristos, iar nu de Hristos inaintea fiecarui lucru.

De ce spune Domnul: “de Mine si de cuvintele Mele”? Cine se rusineaza de Mine inseamna: cine pune la indoiala Dumnezeirea Mea, si intruparea Mea Dumnezeiasca, de catre Preasfanta Fecioara, si suferintele Mele pe Cruce, si Invierea Mea, si cine se rusineaza de saracia Mea pe pamant si de dragostea Mea pentru pacatosi. Cine se rusineaza de “cuvintele Mele” inseamna: cine pune la indoiala Evanghelia ori nu primeste invatatura Mea, sau cine rasuceste cuvintele Mele si, prin erezie, aduce neodihna si vrajba printre credinciosi, sau cine este infumurat in fata descoperirii si invataturii Mele, inlocuindu-le cu alte teorii personale, sau cine se ascunde dinadins si pastreaza tacerea despre cuvintele Mele, inaintea tariei mari si puternice a acestei lumi, se va rusina de Mine si se va infricosa pentru el. Cuvintele lui Dumnezeu sunt testamentul de-viata-datator pentru lume, asa cum sunt si suferintele Lui, Trupul si Sangele Lui. Domnul nu desparte de Sine cuvintele Sale, nici nu da o pretuire mai mare acestora decat Persoanei Sale. Cuvantul Sau este de nedespartit de El. Cuvantul Lui are aceeasi tarie ca si Persoana Lui si de aceea El spune ucenicilor Sai: “Acum voi sunteti curati, pentru cuvantul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Prin cuvantul Sau, El a curatit sufletele, a vindecat bolnavii, a alungat duhurile rele si a inviat mortii. Cuvantul Lui este lucrator, curatitor si de-viata-datator. Atunci, cum poate fi acesta strain, cand ni se spune in Evanghelie: “si cuvantul era la Dumnezeu” (Ioan 1:1)?

Domnul numeste acest neam desfranat in sensul mai larg al cuvantului, ca si vechii prooroci care au nimit marirea zeilor desfranare (Iezechiel 23:37). Cine leapada pe femeia sa si merge dupa femeia altuia savarseste adulter si cine se leapada de Dumnezeul Cel viu si se aprinde de iubire pentru lumea zidita savarseste de asemenea adulter. Cine se leapada de credinta in Domnul, pentru a se increde in oameni si cine lasa dragostea pentru Dumnezeu si o indreapta catre oameni si lucruri, acesta savarseste adulter. Pe scurt, toate pacatele care despart sufletul vostru de Dumnezeu si il leaga de ceva sau cineva, care este departe de Dumnezeu, se poate numi printr-un termen general – adulter, intrucat toti poarta semnele barbatului sau femeii adultere. Atunci, cine se rusineaza de Domnul Hristos, Mirele sufletului omului, inaintea unui asemenea neam adulter, este intocmai ca mirele care se rusineaza de mireasa sa inaintea oamenilor desfranati. Domnul nu vorbeste despre neam ca fiind numai pacatos, ci adulter si pacatos. De ce? Pentru a-l vadi mai ales ca adulter. Sub cuvintul “adulter” se inteleg aici pacatele cele mai grele, cele mai otravitoare si pacatele cele de moarte, care adesea intorc omul de pe calea urmarii lui Hristos, a tagaduirii de sine, a crucii sale, a nasterii sale celei din nou.

Dar cercetati sfarsitul neobisnuit al pericopei Evanghelice de astazi: “Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea pana nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere.” S-ar zice la prima vedere ca aceste cuvinte nu au nici o legatura cu cele dinainte. Totusi legatura este limpede si acesta este un sfarsit minunat. Domnul nu-i va lasa pe credinciosii Sai fara sprijin. Chemandu-i sa-si ia crucea, sa se lepede de sine si de sufletele lor, si instiintandu-i de pedepsele infricosatoare daca se rusineaza de El si de cuvintele Sale, Domnul le pune acum in priveliste un curcubeu pe cerurile dupa furtuna. El se grabeste sa vorbeasca despre rasplata pentru cei care Il asculta si Il urmeaza purtandu-si crucea. Aceasta rasplata li se va da unora inainte de sfarsitul lumii si de Infricosatoarea Judecata, chiar inainte de sfarsitul vietii lor aici pe pamant. Ei nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere. Cat de intelept este Domnul in propovaduirea Sa! El nu vorbeste niciodata de pedeapsa fara sa pomeneasca de rasplata, nici nu aduce osandire fara laudare, nici nu duce omul pe calea spinoasa, fara sa pomeneasca de bucuria de la sfarsitul calatoriei, nici nu rosteste amenintari fara sa dea mangaiere. El nu lasa cerurile sa ramana acoperite cu nori intunecati, fara sa arate stralucirea luminoasa a soarelui si frumusetea curcubeului.

Cine sunt cei care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru putere? Vorbind ucenicilor Sai si unei mari multimi de oameni, Domnul spune: “Sunt unii, din cei ce stau aici”. Atunci, la cine Se gandeste Domnul? Mai intai la cei care au implinit poruncile Lui, lepadandu-se de sine si luandu-si crucea. Aflandu-se inca in lumea aceasta, ei vor simti in ei puterea Imparatiei lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va pogori peste ei, pentru a-i curati si a-i sfinti si pentru a le deschide usile tainelor ceresti, asa cum s-a intamplat mai tarziu cu Apostolii si cu Arhidiaconul Stefan. In ziua de Rusalii, nu au vazut Apostoli Imparatia lui Dumnezeu intru putere, in clipa in care li s-a dat putere de sus? Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfant si privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu (Fapte 7:55). Si nu a vazut Ioan Evanghelisutl Imparatia lui Dumnezeu inaintea mortii trupesti? Si Apostolul Pavel nu a fost ridicat in al treilea cer, inainte de a gusta moartea? Dar sa lasam Apostolii deoparte. Cine stie cati dintre cei care stateau si ascultau cuvantul lui Hristos au simtit puterea Duhului Sfant si au vazut Imparatia lui Dumnezeu, venind inainte ca ei sa paraseasca lumea aceasta?

Pe langa aceasta talmacire, unele comentarii asupra Evangheliei, dau acestor cuvinte ale lui Hristos, care s-au citit mai sus, un alt inteles. Ele socotesc ca aceste cuvinte ale Mintuitorului vorbesc despre cei trei ucenici: Petru, Iacov si Ioan, care L-au vazut pe Domnul schimbandu-Se la fata pe muntele Taborului, indata dupa aceasta, cand El a vorbit cu Moise si cu Ilie. Fara indoiala ca aceasta este o intelegere corecta, dar nici nu o inlatura pe cealalta. Cei trei Apostoli au vazut cu adevarat Imparatia lui Dumnezeu intru putere, pe muntele Tabor, cand Domnul Iisus S-a aratat intru slava cea cereasca, iar Moise si Ilie s-au aratat din lumea cealalta, fiecare stand de o parte a Domnului Slavei. Dar nu trebuie sa credem ca acesta a fost singurul prilej in care oameni muritori au vazut Imparatia lui Dumnezeu venind intru putere. Aceasta imprejurare de pe Tabor a fost cu adevarat mareata, dar ea nu inlatura nenumarate alte situatii, cand oameni muritori au vazut, in aceasta viata (desi intr-un alt chip), Imparatia lui Dumnezeu intru putere si slava.

Daca dorim cu adevarat, putem si noi vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru putere si slava, inainte de a gusta moartea. Imprejurarile in care aceasta ni se va descoperi, sunt aratate cu limpezime in Evanghelia de astazi. Sa ne ostenim sa ne pierdem sufletul nostru cel vechi, viata noastra pacatoasa, si sa invatam ca este mai mare pret pentru om sa-si scape sufletul sau, decat sa castige lumea intreaga. Asa ne vom invrednici prin mila lui Dumnezeu, sa vedem Imparatia lui Dumnezeu, intru putere mare si fara de asemanare intru slava, unde ingerii, dimpreuna cu sfintii, dau slava Dumnezeului Celui viu, zi si noapte: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh – Treimii celei deofiinta si nedespartite, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.