Umblarea pe mare și potolirea furtunii — Cuvântul Sf. Paisie Aghioritul
Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.
Dumnezeu ajută la orice lucrare care nu se poate face omeneşte.
– Ce fum este acolo?
– Arde ceva, Părinte.
– Ati dat foc pe vântul acesta?
– Dar a plouat dimineaţă, Părinte.
– Deşi a plouat şi de s-ar fi făcut şi potop, dacă va porni un vânt, se va face atâta uscăciune încât toate vor deveni ca iarba de puşcă. “A plouat”, îti spune altu! Mai demult a luat foc acolo jos din neatenţia voastră. Ati uitat? Atunci când cineva se face de râs odată trebuie ca după aceea să fie foarte atent. Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omeneste. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă. In felul acesta defăimăm şi pe Sfinţi.
– Părinte, oare cum poate înţelege cineva întotdeauna pană la ce punct trebuie să acţioneze omeneşte?
– Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intentia să facă ceea ce putea să facă şi n-a făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar dacă n-a avut intenţia, deşi a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la uşă şi tu nu-l pui, pentru că-ti vine greu, şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că ai încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine greu. Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când spun cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.
Orice poate omul să facă omeneşte, trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să lase la Dumnezeu. Iar dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din egoism, ci din mărime de suflet, deoarece crede că nu s-a epuizat tot ceea ce poate face omeneşte, aceasta o vede Dumnezeu şi Se înduioşează. Dumnezeu, pentru ca să ajute, vrea să vadă mai întâi străduinţa noastră personală. Vezi, Noe s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de lemn. Afla alte lemne mai tari şi le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se termine Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă şi după aceea le-a dat putere. De aceea să facem ceea ce putem noi, ca să facă şi Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.
A venit cineva la Colibă şi mi-a spus: “De ce călugării stau aici şi nu merg în lume să ajute poporul?”. Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce umblă călugării prin lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg”. După aceea îmi spune: “De ce călugării merg la medici şi nu-i ajută Hristos şi Maica Domnului ca să se facă bine?“. “Această întrebare mi-a mai pus-o şi un medic evreu”, i-am răspuns. “Acesta nu-i evreu”, mi-a spus unul care era împreună cu el. “N-are importanţă că nu este evreu. Intrebarea este însă evreiască. Şi vă voi spune răspunsul ce l-am dat evreului, deoarece este un caz asemănător. «Tu, ca evreu ce eşti trebuia să ştii pe de rost Vechiul Testament», i-am spus. «Acolo la Proorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a adăugat încă 15 ani de viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe proorocul Isaia, care a spus împăratului: “Dumnezeu îţi mai dăruieşte încă 15 ani de viaţă, pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre rana ta – împăratul avea o rană – Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de smochine, şi te vei face bine“. Dacă Dumnezeu i-a hărăzit încă 15 ani de viaţă, oare nu putea să-i vindece şi acea rană? Insă aceea s-a tămăduit cu o turtă de smochine». Lucrurile ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne smerim înaintea oamenilor şi să le cerem ajutorul.
Până la un punct omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui Dumnezeu. Este lucru al egoismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate face omeneşte. In multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească. Eu, când văd ca nu se ajută o situaţie prin mijloace omeneşti – mai mult sau mai puţin înţeleg până la ce punct poate ajuta omul şi de la ce punct după aceea trebuie să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu, aprind două lumânări, îi las problema lui Dumnezeu şi îndată se rezolvă. Dumnezeu ştie că n-o fac din lenevie.
De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în cele în care putem. In cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o rugăciune sau prin a le încredinţa numai lui Dumnezeu. Şi aceasta este o rugăciune tainică.
Dumnezeu se îngrijeşte întotdeauna pentru binele nostru
Dumnezeu este bun din fire şi întotdeauna se îngrijeşte pentru binele nostru, şi atunci când îi cerem ceva ne va da dacă este spre binele nostru. Tot ceea ce este absolut necesar pentru mântuirea sufletului nostru şi pentru întreţinerea noastră trupească Dumnezeu ne va da cu îmbelşugare şi vom avea binecuvântarea Lui. Orice întâmplare prin care Dumnezeu ne lipseşte de ceva, fie pentru a ne încerca, fie pentru a ne păzi, trebuie să o primim cu bucurie, dar să o şi cercetăm, ca să ne folosim. El ştie când şi cum să iconomisească făptura Sa şi ajută în felul Său în clipa când este nevoie. Insă de multe ori făptura Sa cea neputincioasă este nerăbdătoare, pentru că vrea ceva chiar în clipa aceea în care o cere, ca şi copilul cel mic care cere de la mama lui covrigul necopt, neavând răbdare ca să se coacă. Noi vom cere, vom avea răbdare şi buna noastră Maică a Domnului ne va da ceea ce cerem atunci când va fi gata.
– Părinte, când ajută Sfinţii?
– Atunci când trebuie să ajute, nu atunci când credem noi că trebuie să ajute. Adică ajută atunci când asta ne foloseşte. Ai înţeles? Un copil, de pildă, cere de la tatăl său motocicletă, dar tatăl său nu-i ia. Copilul îi spune: “Vreau motocicleta pentru că mă obosesc mergând pe jos”. Tatăl său însă nu-i ia motocicletă, pentru că se teme să nu moară. “Iţi voi lua mai târziu o maşină”, îi spune. Pune deci bani la bancă şi când se vor aduna destui, îi va lua maşină. Tot astfel şi Sfinţii ştiu când trebuie să ne ajute.
– Părinte, cum trebuie să simţim mila lui Dumnezeu?
– Mila lui Dumnezeu este mângâierea dumnezeiască ce o simţim înlăuntrul nostru. Dumnezeu rânduieşte lucrurile astfel încât să nu ne odihnim în mângâierea omenească, ci să scăpăm la cea dumnezeiască. Vezi, grecii din Australia de pildă, deoarece s-au aflat cu desăvârşire singuri, s-au apropiat de Dumnezeu mai mult decât alţi greci, precum cei din Germania, care au fost mai aproape de patrie şi au aflat acolo şi alţi compatrioţi. Greutăţile i-au ajutat mult să se apropie de Dumnezeu. Toţi au început cu o valiză, s-au aflat departe de patrie, departe de rude. Trebuia să afle de lucru, să afle dascăl pentru copiii lor etc, fără ajutor de altundeva. De aceea s-au îndreptat spre Dumnezeu şi şi-au ţinut credinţa. In timp ce grecii din Europa, care n-au avut aceste greutăţi, nu au această legătură cu Dumnezeu.
„Cereţi si vi se va da”
– Părinte, de ce trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne ajute, de vreme ce El ştie nevoile noastre?
– Pentru că există libertate. Şi mai ales, atunci când ne doare pentru aproapele nostru şi îl rugăm pe Dumnezeu să-l ajute, El se înduioşează foarte mult şi intervine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta şi va spune: “De ce îl ajuţi şi îi sileşti voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparţine”. Aici se vede şi marea nobleţe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De aceea vrea să-L rugăm pentru ca să intervină – şi Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru – şi să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor. Pentru fiecare om lucrează separat, precum îi foloseşte fiecăruia mai bine.
Aşadar pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, trebuie ca omul însuşi să vrea şi să ceară aceasta, altfel nu intervin. Hristos l-a întrebat pe paralitic: “Vrei să te faci sănătos?”. Dacă omul nu vrea, Dumnezeu respectă libera sa alegere. Dacă cineva nu vrea să meargă în rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost nedreptăţit şi stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc. Altfel Dumnezeu nu vrea să intervină. Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l dau. Nici nu apuci să clipeşti din ochi şi te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipeşti, atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.
“Cereţi şi vi se va da”, spune Scriptura. Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim. In vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vântul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă suntem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte.
Să ştiţi că numai patimile şi păcatele sunt ale noastre. Orice bine facem este de la Dumnezeu şi orice neghiobii facem sunt ale noastre. Doar puţin să ne lase harul lui Dumnezeu şi nu mai putem face nimic. Precum în viaţa fizică, dacă Dumnezeu ne ia pentru puţin oxigenul, îndată murim, tot astfel şi în viaţa duhovnicească, dacă se retrage pentru puţin harul dumnezeiesc, s-a terminat, ne-am pierdut. Odată, stând la rugăciune, simţeam o bucurie. Ore întregi stăteam în picioare şi nu simţeam deloc oboseală. Atât timp cât m-am rugat, am simţit o desfătare lăuntrică, ceva ce nu o pot exprima în cuvinte. După aceea mi-a trecut un gând omenesc: “Deoarece îmi lipsesc două coaste şi răcesc repede, pentru ca să nu pierd această stare, ci să merg înainte cât va ţine, mai bine să iau un şal, să mă înfăşor cu el, ca nu cumva să răcesc mai târziu”. De îndată ce am primit gândul acesta, imediat am căzut grămadă la pământ. Am rămas astfel cam o jumătate de oră, şi abia după aceea m-am putut ridica şi merge la chilie ca să mă întind. Mai înainte, cu cât înaintam în rugăciune simţeam un fel de mângâiere, de uşurinţă, de veselie, ce nu se pot explica. Dar cum am primit acest gând, am căzut grămadă. Dacă aş fi adus un gând de mândrie şi aş fi spus, de pildă: „Nu ştiu dacă există trei într-o astfel de stare”, atunci aş fi păţit mare vătămare. Am gândit omeneşte, precum se gândeşte şchiopul la cârjele lui, şi nu diavoleşte. A fost un gând firesc, şi cu toate acestea ai văzut ce am păţit.
Singurul lucru pe care îl are omul este intenţia lui şi potrivit cu ea îl ajută Dumnezeu. De aceea spun că oricâte bunătăţi am avea, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptele noastre sunt zero, iar virtuţile noastre sunt un şir de zerouri, noi vom încerca să adăugăm mereu zerouri şi vom ruga pe Hristos să pună unitatea la început ca să devenim bogaţi. Dacă Hristos nu pune unitatea la început, osteneala noastră este pierdută.
Intenţia cea bună
– Părinte, ce se va întâmpla cu oamenii care au bunătate, dar nu cred?
– Oare chiar nu cred? Dar să spunem că nu cred. Atunci când erau mici, mama lor nu-i împărtăşea? Să zicem că nu-i împărtăşea. Dar n-au fost botezaţi? N-au fost miruiţi? Nu sunt născuţi de mame ortodoxe şi botezate? Ei bine, pentru aceşti oameni ce au bunătate, vei vedea că Bunul Dumnezeu va rândui lucrurile într-un anume fel, fie cu încercări, fie cu o boală, fie cu ispite, fie cu un cutremur, fie cu trăznet, fie cu o inundaţie, fie cu un cuvânt etc, şi în cele din urmă îi va duce în rai. De multe ori îi poate apărea şi un sfânt sau un înger unui astfel de om, cu toate că nu este vrednic de o astfel de mare binecuvântare. Dar Hristos poate face şi aceasta, după ce mai întâi va folosi toate celelalte. Dar de obicei ce păţesc unii ca aceştia? Merge diavolul şi-i înşală pe mulţi, sărmanii, spunându-le: “A, tie Dumnezeu ti-a arătat o minune aşa de mare, pentru că poţi mântui lumea”. Şi nenorocitul nu spune: “Dumnezeul meu, cum să-Ţi mulţumesc? Eu n-am fost vrednic de un astfel de har”. Adică în loc să simtă zdrobire, primeşte gândurile ce i le aduce diavolul şi se mândreşte. După aceea se duce din nou diavolul şi-i deschide “televizorul”, arătându-i îngeri, sfinţi şi-i spune: “Tu vei mântui lumea“. Dar dacă omul acesta îşi va reveni, atunci Bunul Dumnezeu iarăşi îl va ajuta.
In tot cazul să nu uităm că toţi avem o moştenire de la Dumnezeu, de aceea toţi oamenii au bunătate în profunzimea lor. Dar diavolul pe toate le murdăreşte. Unii au păstrat această bunătate, deşi nu trăiesc aproape de Biserică. Ei bine, pentru unii ca aceştia va rândui Dumnezeu. De aceea, atunci când vedeţi un om că a alunecat şi are o viată păcătoasă, dar totuşi îl doare sufletul pentru alţii – vede, de pildă, un bolnav şi inima i se sfâşie, un sărac şi-l ajută – din aceasta să înţelegeţi că pe unul ca acesta nu îl va lăsa Dumnezeu, ci îl va ajuta. Şi când vedeţi un om depărtat de Dumnezeu că este aspru, nemilostiv etc, atunci trebuie să faceţi rugăciune zi şi noapte ca Dumnezeu să “debarce” în inima lui, pentru ca el să ia demaraj.
Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis. Un lucru ştiu: că cei care trăiesc o viată lumească pentru că nu au fost ajutati, ci au fost atraşi sau îmbrânciţi spre rău, deşi au avut intenţie bună, unii ca aceştia îl înduioşează pe Dumnezeu şi El îi va ajuta. Va folosi diferite metode ca şi ei să-şi afle drumul, nu-i va lăsa. Ba chiar şi în ceasul morţii va iconomisi ca ei să se afle într-o stare bună”.
Cuviosul Paisie Aghioritul – Vol. II – „Trezire duhovnicească”
Rugăciunea singură nu este de ajuns. 
"Știți ce pace simt cei adormiți atunci când le punem o lumânare? 
Lumea vrea să păcătuiască, dar Îl vrea și pe Dumnezeu să fie bun. 
„Taci! Nu vorbi mai mult decât este nevoie, nu te contrazice cu nimeni, nu supăra pe nimeni prin ce spui. 
" – Părinte, boala ajută întotdeauna?
Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea ui Hristos. Mai bine să murim eroic, decât să fim biruiți de patimi și să-L rănim pe Hristos. 
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ