Munca și dreptul la muncă sunt lăsate de Dumnezeu de la început prin porunca: „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” (Facerea 1, 28).
La fel zice și Sfântul Apostol Pavel: „Cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10).
Creștinii iubitori de Hristos sunt datori să trăiască cu mare cinste și corectitudine în societate.
Ei nu trebuie să fie leneși, lacomi, iubitori de averi, nici să se hrănească din furt.
Ci să-și întrețină viața și familia din muncă cinstită, cum ne învață și Sfânta Biserică.
Iar acolo unde lucrează – acasă, pe câmp, la fabrică – creștinii trebuie să fie model în toate.
Să fie blânzi, smeriți, răbdători, tăcuți și să se roage neîncetat, rostind Rugăciunea lui Iisus și orice alte rugăciuni scurte.
Apoi să nu înjure, să nu fure, să nu vorbească cuvinte de hulă, de osândire, știind că, pentru orice păcat și cuvânt deșert fiecare va da socoteală în fața lui Hristos.
De asemenea, să nu aducă niciun lucru străin în casele lor, nici să cumpere lucruri de lux și nefolositoare, în timp ce mulți nu au cu ce trăi. Apoi, din osteneala lor să facă milostenie după putere, și mila lui Dumnezeu le va binecuvânta casa, munca, viața și sufletul.
— Arhimandritul Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în familie și societate, volumul II, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 69
În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciti, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în randuială un lucru-două, şi abia apoi mă gândesc la altele.
Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gandesc să fac lucrul cutare. Îl termin, şi abia după aceea mă gandesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte.
Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna – şi numai ce se gândeşte la ele, ca îl şi apucă schizofrenia.
A venit la coliba mea un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema moştenirii etc. „Despre ce moştenire vorbeşti?“, i-am spus. „Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată, şi apoi să îţi cauţi un loc de muncă“. M-a ascultat, sărmanul, şi si-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.
– Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.
– Ceea ce îţi lipseşte ţie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poţi să ai rabdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părti, şi oboseşti. Asta îţi pricinuieste şi o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet şi îţi dai osteneala. Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea deloc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Pe toate le lasă neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn se pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic. Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi trag după ei şi pe altii. Pe cat se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovnicesti va face omul după aceea? Cum îşi va aduce aminte de Hristos? (…)
– Părinte, oare nu e mai bine ca un lucru să fie facut mai pe îndelete, ca să ne putem câştiga liniştea?
– Da, fiindcă atunci când lucrează cineva cu linişte îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeste întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim o nervozitate iar lucrarea care se face cu nervozitate nu e sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe într-o continuă nelinişte. Aceasta e o stare diavolească. Lucrul de mână care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeste şi pe cei care îl folosesc – şi asa are sens atunci când mirenii cer lucru de mână de la monahi ca binecuvântare; în timp ce lucrul făcut cu grabă şi nervozitate transmite această stare diavolească şi celorlalţi. Treaba grăbită, făcută cu nelinişte, este caracteristica oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare şi prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Mult influenţează starea omului lucrul de mână pe care il face, până şi lemnul! Înfricoşat lucru! Rezultatul muncii omului e pe potriva stării în care se află când o face. Dacă este nervos şi se mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare; iar de cântă, de spune rugăciunea, se sfinţeste şi lucrul lui. Unul e lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc. Dacă vă purtaţi cu evlavie şi lucraţi cu rugăciune, vă veţi sfinţi mereu şi toate se vor sfinţi. Atunci când cineva are mintea la Dumnezeu i se sfinţeste lucrul său, rucodelia sa. Dacă, de pildă, fac o cutie şi spun şi rugăciunea, mă rog şi în acelasi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu e să fac cutii şi să le fac repede, ca să fac multe şi totodată să fiu neliniştit. Asta e o stare demonică. Nu pentru asta am venit în mănăstire: am venit ca să ne sfinţim şi să sfinţim ceea ce facem. Aceasta e pricina pentru care uneori te simţi ca o funcţionară zeloasă în îndatoririle tale, pentru că atunci când alergi să-ţi pui în rânduială treburile, uiţi să-l iei şi pe Hristos. În schimb, dacă porneşti cu rugăciunea, te vei simţi ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, bagă şi rugăciunea în lucrul tău, ca să va sfinţiti şi tu, şi lucrul tău. Ştii cum binecuvântează atunci Dumnezeu, şi câte bunătăti şi binecuvântări trimite?
– Părinte, când lucrarea este intelectuală (de pildă o lucrare de traducere), cum este cu putinţă să spui rugăciunea în aşa fel incât lucrarea pe care o faci să se sfinţeasca?
– Atunci când lucrarea e intelectuală, dacă mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinţeste, fiindcă trăieşti în atmosfera lui Dumnezeu, deşi nu poţi spune rugăciunea. Când cineva e într-o stare duhovnicească, se ajută mult pe sine. Nu încearcă să înţeleagă noimele cu mintea, ci se luminează şi le află prin luminarea dumnezeiască.
– Dar când nu am această stare duhovnicească şi trebuie să fac o astfel de lucrare?
– Atunci să o faci, dar să te rogi şi să ceri luminare de la Dumnezeu. Să cauţi să te ajuţi, pe cât poţi, cu noimele dumnezeieşti, şi să lucrezi cu evlavie. Să faci la fiecare oră, sau din două în două, câteva minute, câteva minute întrerupere, în care să spui rugăciunea.
– Mai ales în lucrarea de traducere eşti foarte împrăştiat, Părinte. Trebuie să cauţi cuvinte, să citeşti comentarii…
– Am spus şi în alte dăţi: ceea ce ajută cel mai mult la traduceri este nevoinţa cu gânduri curate, care îl fac pe om vas al harului. Atunci tâlcuirile dumnezeieşti ies din luminarea dumnezeiască, nu din minte, din dicţionar şi din călimara cu cerneală. Vreau să spun că trebuie să ne sprijinim pe ceea ce e mai însemnat, adica pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rândul al doilea, adică pe omenesc.
– Părinte, grija departează totdeauna de Dumnezeu?
– Ascultă de la mine următorul lucru: când un copil se joacă şi este absorbit de jucării, nu-şi mai dă seama dacă tatăl lui este alături şi-l mângâie; dar dacă-şi întrerupe puţin joaca, atunci îşi dă seama. Aşa şi când avem vreo grijă, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, iar noi nu simţim. Ia aminte să nu risipeşti puterile tale preţioase în griji de prisos şi în lucruri deşarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Aşa te oboseşti şi trupeşte, şi mintea ţi-o împrăştii fără rost, iar după aceea, Îi dai lui Dumnezeu oboseala şi căscăturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain. În mod firesc, şi starea ta lăuntrică va fi la fel ca starea lui Cain, cu nelinişte, şi oftaturi pe care ţi le va pricinui aghiuţă, care va fi alături de tine. Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii şi nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu şi se duce la treburi etc., trebuie să înţelegi că nu mergi bine şi să te neliniştesti, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înţelegi că eşti mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor. De multe ori, din păcate, o satisfacţie lumească înşala chiar şi pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se nevoieşte ca să se facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele absolut necesare, ca să lucreze în cele duhovniceşti. Atunci şi bucuria lui, ce va izvorâ din roadele duhovniceşti pe care le va produce, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni şi va hrăni cu îmbelşugare. Cu munca şi grija multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: ‘Faraon dădea multă muncă şi mâncare multă israeliţilor, ca să uite de Dumnezeu‘. În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, în multe lucruri. Munca multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu (Ieşire 1, 13-14), şi astfel să nu poată – sau mai bine zis, să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă, ca să-şi sfinţească sufletul…
— Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I – Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 62
Asemenea agricultorului care muncește din greu, dar apoi culege roadele muncii sale, şi creştinii, văzând şi adunând roadele ostenelilor lor şi ale seminţelor dumnezeieşti, sunt cuprinşi de bucurie. „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera. Mergând, mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor, dar venind, vor veni cu bucurie, ridicând snopii lor” (Psalmul 125, 5-6).
Agricultorul, la timpul potrivit seamănă şi adună recolta. Tot aşa, creştinul are un asemenea timp. Agricultorul ştie timpul când trebuie să semene. Tot aşa, creştinul cunoaşte timpul potrivit când trebuie să semene sămânţa sa – acesta este timpul vieţii pământeşti. „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” (II Corinteni 6, 2).
Agricultorii cumpătaţi şi înţelepţi nu lasă să treacă timpul în care trebuie să semene, ci atunci se ostenesc şi seamănă. Tot aşa, creştinii cumpătaţi şi înţelepţi nu lasă să treacă timpul vieţii de aici, ci se ostenesc şi seamănă seminţele lor, se căiesc, săvârşesc faptele pocăinţei, fac faptele milosteniei ş.a. Vremea de acum este numai vremea semănatului, iar în veacul viitor nu va mai fi aceasta. Acum este vremea potrivită să te căieşti, să plângi pentru păcate, să te rogi, să faci bine tuturor, căci în veacul viitor nu vei mai putea săvârşi toate acestea.
Agricultorul se osteneşte şi seamănă, nădăjduind la rodul care ia naştere din seminţe. Tot aşa, creştinul se osteneşte şi seamănă cu nădejdea la rodul duhovnicesc, la răsplata milostivă a lui Dumnezeu. La vremea secerişului, agricultorii seceră roadele coapte ale ostenelii lor. Tot aşa şi creştinii, roadele ostenelilor lor şi ale seminţelor dumnezeieşti le seceră la sfârşitul veacului şi la învierea din morţi. Agricultorii, adunându-şi roadele ostenelilor lor, se bucură. Tot aşa şi creştinii, văzând şi adunând roadele ostenelilor lor şi ale seminţelor dumnezeieşti, sunt cuprinşi de bucurie. „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera. Mergând, mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor, dar venind, vor veni cu bucurie, ridicând snopii lor” (Psalmul 125, 5-6).
— Sfântul Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Egumenița, Galați, 2008, pp. 92-93
Acum staţi să vă spun cîteva lucruri de care să ţineţi seama, ca viitori părinţi ce sînteţi. Iar ce vă voi spune acum, vreau să ţineţi bine minte, să nu uitaţi, şi să aplicaţi întocmai, dacă nu vreţi să vă fie copilul nefericit şi voi la fel.
"Nu vorbesc nimănui despre Hristos fără să mi se ceară. Eu aşa gândesc, dar voi faceţi cum credeţi. Prefer să fiu înşelat în Biserică decât să o părăsesc. Nu vreau să mă mântuiesc fără Biserică şi nu voi părăsi niciodată corabia ei. Nu poţi să comunici cu Hristos, şi să ai în acelaşi timp relaţii proaste cu ceilalţi oameni. Nu câştigi un om cu asprimea, ci cu bunătatea. Numai Dumnezeu poate schimba inimile oamenilor. 
Dacă te rogi aşa: «Doamne, Iisuse, luminează, miluieşte şi îndreptează pe omul acesta!», atunci Domnul va începe să-i trimită celui în cauză gânduri bune.
Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură. 
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ