ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

🚩 Copiii torționarilor conduc în continuare România.

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Elisabeta Rizea

Mi-au luat tot comuniștii. Ultima dată, a venit Cârnu cu o curea pe mână. «Spune!» N-am spus. M-a legat de mâini cu unu, care-a murit și el pe șoseaua spre București. «Îți dăm 300 de lei!» «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginți…» M-a trântit pe jos. M-a legat și m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, și pe stânga, și pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit, și eu trăiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coada cu fundă. Mi-au aruncat fota și am rămas în ie. Mi-a legat coada sub cârligul de lamba din tavan. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunu’, celălalt mi-a tras și masa. Coada mi-a ramas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls păru'. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut”. – Elisabeta Rizea


📜 Mărturisirea de credință a elevului mucenic Eduard Masichievici / ”A fost un șantaj, un șantaj pe care l-a aplicat ofițerul politic. Îl chema la birou – individual, bineînțeles – și le expunea situația existentă și posibilitatea de a primi niște lucruri de acasă, în schimbul actelor de trădare și al notelor informative pe care le dădeau. A fost și un caz deosebit: era un elev, Masichievici îl cheamă, i s-a spus că, dacă vrea să se salveze, să accepte această postură și o să primească de acasă medicamente. Ba chiar primise un pachet cu streptomicină. El i-a spus: „Uite streptomicina aici: vrei să dai…?” – „Nu. În aceste condiții nu accept” – a răspuns băiatul. Și atunci ofițerul, într-o replică sadică: „Atunci, pleacă și mori acolo, în credința ta.”

📅 Mucenicul Ion Fluieraş, unul din făuritorii actului Unirii de la Alba Iulia, ucis în chinuri cumplite, în închisoarea Gherla la 7 iunie 1953, om de mare demnitate și puritate sufletească. / Sînt convins că uciderea lui Flueraș a fost comandată de la București, iar autorii, morali și fizici n-au fost Juberian și Rek, ci Goiciu. Probabil că găsindu-l pe Flueraș în genunchi, în fața icoanei lui Hristos, prin turnătoria unui ticălos, Goiciu a avut pretextul ca să-i facă de petrecanie, asa cum le făcuse la Galați atîtor preoți sau celor pe care îi văzuse prin vizetă îngenuncheați, făcîndu-și rugăciunea. Numai Dumnezeu știe cine l-a ucis pe Flueraș, pentru vina că se ruga lui Dumnezeu să-i ierte necredința și păcatele. Acele cuvinte: „de acum nu mă mai tem”, îmi sună și azi dramatic în urechi.

✝️ Mărturisitorul Ioan Ianolide — n. 1919 - ✝ 1986 / „A fost un adevărat sfânt. Credinţa, comportarea, gesturile lui, toate îl aşază în rândurile sfinţilor… În timp ce în cameră se purtau discuţii, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau nelinişti, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viaţă, în închisoare, viaţă înconjurată de nimb dumnezeiesc”

✝️ Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist → / Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de „reeducare”, le citea recalcitranţilor declaraţiile celor ce s-au „reeducat”. Nici aceia nu pot fi judecaţi. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste ştie ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele loan să citească din „Biblia hazlie”. Bineînţeles că n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost că l-a transferat la Zarcă, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Această secţie a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede.

✝️ Acatistul Sfinților mărturisitori din închisorile comuniste

Condacul 1:
Pe Mărturisitorii cei aleşi ai lui Hristos, podoaba Bisericii noastre, pe cei ce în temniţă chinuri şi batjocuri au răbdat, ostaşii cei adevăraţi ai Domnului care cu puterea Crucii pe slujitorii satanei au ruşinat şi în ceruri se roagă pentru noi, cu dorire să-i lăudăm zicând: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului aţi suit!

Icosul 1:
De la icoană şi de la altar aţi pornit să apăraţi dreapta-credinţă şi neamul românesc de urgia ateistă, şi nici prigoana, nici temniţa nu v-au îngrozit, ci cu tărie aţi stat împotriva uneltirilor satanei, pentru care bucurându-ne vă lăudăm zicând:

Bucuraţi-vă, suflete de crin
Bucuraţi-vă, că nu v-a întinat nici un chin
Bucuraţi-vă, că robia neamului aţi voit a înfrânge
Bucuraţi-vă, că pământul ţării l-aţi temeluit cu sânge
Bucuraţi-vă, că vrăjmaşii lui Hristos v-au prigonit
Bucuraţi-vă, că Domnul Iisus v-a sfinţit
Bucuraţi-vă, că zdrobiţi fiind, iarăşi v-aţi ridicat
Bucuraţi-vă, că gândul la sfinţi putere v-a dat
Bucuraţi-vă, că viaţa v-a fost rugă şi plâns
Bucuraţi-vă, că ardere de tot v-aţi adus
Bucuraţi-vă, că darul Arhanghelului v-a umbrit
Bucuraţi-vă, căci cu puterea cinstitei Cruci aţi biruit
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului aţi suit!

☠️ Criminalii din umbră: Cine au fost şefii torţionarilor comunişti? Studiul fostului deţinut politic Constantin Iulian demască autorii crimelor comuniste, cei aflaţi în funcţiile de decizie. / Mulţimea de evrei comunişti care apare în analiza făcută, evrei securişti la care au ajuns „demascările” scrise la Piteşti, „demascări” pe care aceştia le-au prelucrat, dispunând, după cum am mai arătat noi arestări şi noi anchete, mi-au întărit convingerea că în experimentul Piteşti a existat pe lângă aplicarea dispoziţiei NKVD NK/003/47 şi o răzbunare a acestor cadre din Securitate. Aceasta şi prin faptul că în reeducare s-a pus accent şi pe batjocorirea simbolurilor şi tainelor creştine, iar Mişcarea Legionară a fost atacată şi denigrată continuu. Legătura cauzală ce se poate face în această direcţie este că Mişcarea Legionară, de la înfiinţarea ei, s-a declarat adversară a comunismului vehiculat în România prin mulţi evrei. Trebuie să precizez că nu toţi evreii pot fi învinuiţi de aceste crime, ci numai acei care efectiv au acţionat în Securitate. Sunt convins că aceste cercetări pentru scoaterea la lumină a criminalilor din umbră care au organizat şi exploatat experimentul Piteşti vor continua, pentru ca toţi vinovaţii să fie cunoscuţi şi condamnaţi de istorie.

📜 Mărturisirea de credință a elevului mucenic Eduard Masichievici

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Un alt elev grav bolnav, Eduard Masichievici, căruia familia îi trimisese medicamentele specifice (streptomicină) a fost chemat de Șleam, care i-a condiționat eliberarea lor în schimbul informațiilor cu caracter politic. Dacă accepta, primea imediat pachetul salvator. Masichievici a refuzat indignat.

Atunci mergi și mori în credința ta banditule!… iar Masichevici s-a întors și a murit în credința lui.

Poate că unii ar fi înclinați să spună că ar fi putut accepta formal rolul de informator și, când s-ar fi restabilit, să nu-și mai țină promisiunea. Cu bandiții te porți ca bandit și nu e cazul să-ți faci scrupule.

Dar Masichevici era atât de cinstit sufletește încât nici formal n-a acceptat această ticăloșie; știa că odată intrat pe această cale, nu mai putea da înapoi; comuniștii se răzbunau crunt pe cei ce nu-și respectau angajamentul.

Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Editura Eminescu, București, 1998, pp. 98-99


O altă relatare despre mărturisirea de credință a elevului mucenic, o dă fostul deținut politic și pătimitor creștin Aurelian Guță:

A fost un șantaj, un șantaj pe care l-a aplicat ofițerul politic. Îl chema la birou – individual, bineînțeles – și le expunea situația existentă și posibilitatea de a primi niște lucruri de acasă, în schimbul actelor de trădare și al notelor informative pe care le dădeau. A fost și un caz deosebit: era un elev, Masichievici îl cheamă, i s-a spus că, dacă vrea să se salveze, să accepte această postură și o să primească de acasă medicamente. Ba chiar primise un pachet cu streptomicină. El i-a spus: „Uite streptomicina aici: vrei să dai…?” – „Nu. În aceste condiții nu accept” – a răspuns băiatul. Și atunci ofițerul, într-o replică sadică: „Atunci, pleacă și mori acolo, în credința ta.

(mărturia lui Aurelian Guță în cartea "Părintele Voicescu, un duhovnic al cetății", ediție îngrijită de Ioana Iancovinescu, Editura Bizantină, București, 2002, pp. 117-118)


Eduard Masichievici – ”era ca un înger, un tip frumos la chip, un chip luminat”

A fost o mare jale între noi, că vedeam totuși că se moare. […] A venit rândul lui Masichievici.

Eram în cameră cu Cezar Tănase, între timp se făcuseră niște mișcări. Îl cheamă pe Masichievici ofițerul politic și zice:

– Măi, vezi medicamentele? De unde au aflat ai tăi că ești aici, prin ce-ai comunicat?

– Nu știu domne’, n-am comunicat, n-am carte poștală, n-am vorbit cu nimeni.

– Măi, ești bandit, spune prin ce-ai comunicat? Uite, ai medicamentele acolo, dacă-mi spui tot ce se întâmplă în interior, îmi dai informații, îți dau medicamentele.

– Domnule locotenent major, nu mă faceți pe mine turnător, eu sunt om de ținută, eu nu pot spune să fac rău nimănui, să mint. Ar însemna să mint niște lucruri. Prefer orice s-ar întâmpla cu mine, nu pot minți, să fac rău cuiva.

– Banditule, ai rămas bandit. Ieși și mor în credința ta!

Tânărul a venit.

– Ce-ai făcut, Edi dragă? (…)

Îmi spune așa pe șoptite:

– Dragul meu, m-a forțat să devin turnător, dar am spus că nu pot face lucruri, n-am semnat nimic și nu semnez niciodată. Și mi-a zis: du-te și mori în credința ta.

Și săracu’ Masichievici a murit așa. Am publicat un articol despre el, dar n-a avut răsunet, că oamenii nu se uită. Cum moare un om sunt lucruri dureroase. Era ca un înger, un tip frumos la chip, un chip luminat. El nu înțelegea să facă rău altuia.

(Fragment de interviu luat fostului deținut politic Nicolae Itul – Aiudule, Aiudule, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 157-158)


Eduard Masichievici, un tânăr elev de o mare puritate

Un tânăr elev, Eduard Masichievici, de o mare puritate, fiind pe moarte, a cerut să i se aprindă lumânarea. Dar după ce s-a deşteptat dintr-un somn scurt, a cerut să se stingă mucul de lumânare, care trebuia să ajungă şi pentru alţii, spunând că a văzut pe Mântuitorul, Care i-a spus: «Nu te iau în seara aceasta!». L-a chemat la El în noaptea următoare.

(Pr. Constantin Voicescu – Părintele Voicescu, un duhovnic al cetății, ediție îngrijită de Ioana Iancovinescu, Editura Bizantină, București, 2002)

📅 Mucenicul Ion Fluieraş, unul din făuritorii actului Unirii de la Alba Iulia, ucis în chinuri cumplite, în închisoarea Gherla la 7 iunie 1953, om de mare demnitate și puritate sufletească.

- Posted in Sfinții Închisorilor by

«Fătul meu, toate sunt minciuni. Vezi să nu-L pierzi pe Dumnezeu, c-ai pierdut totul»

Mucenicul Ion Fluieraş

Ion Flueraş – Socialistul care a devenit Sfînt Mucenic (+7 Iunie 1953)

Bătrînul Flueraș, muncitor tîmplar din Arad, fost membru în Comitetul Internaționalei Socialiste și fost secretar al Partidul Social Democrat al lui Titel Petrescu, nu a aderat la Partidul Comunist, odată cu Lothar Rădăceanu (Wurtzelbaum) ci, a rămas fidel P.S.D.-ului lui Titel Petrescu. Arestat împreună cu acesta, a avut o comportare de om cinstit și de mare bun simţ. L-am cunoscut la Gherla în următoarea împrejurare.

La sfîrșitul primăverii lui 1952, eu nu ieșeam la muncă, fiind bolnav; eram scos din celulă de gardian să mătur prin curtea închisorii și, împreună cu alți deținuți în situația mea, să aduc apă de băut cu tinetele, din curte. Șefii biroului organizatoric, la acea vreme, erau Juberian și Rek.

Într-o bună zi, fiind scos în curte la măturat, inginerul Cristescu, invalid de război, responsabil de curățenia curții, mă trimite să iau o mătură din clădirea de mijloc a închisorii. Aceasta era situată în partea de sud, vis-a-vis de bucătărie, unde se găsea capela; acolo fuseseră aduse icoanele și tot mobilierul din biserica de la parterul dinspre nord al clădirii mari.

Am rămas înmărmurit, zărind acolo un bătrînel, în genunchi și cu mîinile încleștate. Se ruga în faţa unei icoane.

La zgomotul de saboți al pașilor mei, a întors capul și, văzînd că sînt un deținut ca și el, mi-a făcut semn să vin aproape. M-am apropiat cu sfială și am îngenuncheat și eu. Atunci, bătrînul mi-a șoptit că este socialistul Flueraș.

După ce și-a terminat rugăciunea, l-am întrebat, nedumerit, cum se face că el, care prin concepție ar fi trebuit să fie ateu, se roagă totuși lui Dumnezeu? Bătrînul, cu o voce care mi-a încălzit inima, mi-a spus că aceasta a fost în tinerețe, că totul n-a fost decît minciună, iar acum se roagă lui Dumnezeu să-L ierte.

În acea vreme, nebunia mea era destul de avansată și încercarea de a mă ruga nu prea avea efect, deoarece rugăciunile mele erau rostite cu buzele și nicidecum simțite cu inima.

La despărțire, i-am șoptit bătrînului să fie prudent, căci sînt mulți turnători și s-ar putea găsi un ticălos care să-l toarne. Mi-a răspuns însă că nu se mai teme și atunci i-am dat pace. Avea posibilitatea să vină în capelă și să se roage, datorită faptului că, împreună cu alți bătrîni și bolnavi, făcea curat prin curtea închisorii și pe la bucătărie.

Întîlnirile mele cu Flueraș la capelă s-au repetat de mai multe ori. Întotdeauna mă chema lîngă el, să stăm umăr la umăr și să ne rugăm. Odată, m-a întrebat dacă sînt ortodox și dacă cred în Dumnezeu. I-am răspuns afirmativ. Din cauza timpului foarte limitat, n-am apucat să-i spun însă ce aveam pe suflet, după toate cele pățite. Dumnezeu se simte cu inima și nu cu buzele. Rațiunea rece nu-L poate simți pe Dumnezeu. Numai inima curată, caldă și plină de dragoste Îl poate simți, pentru că El este dragoste. Or, buzele mele rosteau rugăciunea, dar inima mea era rece și goală de prezența lui Dumnezeu. La Flueraș era tocmai opusul a ceea ce simțeam eu și de aceea el rostea rugăciunea cu inima caldă și copleșită de prezența lui Dumnezeu. În întîlnirile noastre în acea capelă, eu îl simțeam pe bătrînul Flueraș atît de aproape și atît de cald lîngă mine, de parcă alături era tata, cu barba albă.

Flueraș credea fierbinte și aștepta să plece din lumea asta, în timp ce eu, cu inima mea rece, ca gheaţa, voiam să mai rămîn.

Cum nebunia mea progresa, iar pereții celulei îmi apăsau toată ființa, voiam cu orice preț să scap de această insuportabilă apăsare și să ies la muncă. Întîlnindu-l în curte pe Juberian, l-am rugat să mă scoată să lucrez. Juberian m-a măsurat și mi-a spus că mă știa bolnav. I-am răspuns că e adevărat, dar că nu mai puteam suporta celula. S-a uitat la mine și mi-a promis că va vedea.

De la această întîlnire cu Juberian, nu l-am mai văzut pe Flueraș, decît o singură dată. Îmi sună și acum în urechi ceea ce mi-a spus atunci: „Fătul meu, toate sînt minciuni. Vezi să nu-l pierzi pe Dumnezeu, c-ai pierdut totul”.

Exemplu de om cinstit cu el însuși, acest Flueraș; om care ajunsese să spună că ceea ce crezuse pînă atunci fusese minciună, în afară de Dumnezeu, care este Adevărul absolut. Cum spune Ecclesiastul: «Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sînt deșertăciuni», afară de Dumnezeu.

După cîteva zile, m-am trezit cu Juberian în celulă; mă chema să-l urmez. Ajunși în atelierul de tîmplărie, la o masă unde se trasau toate piesele pentru tîmplăria mecanică, mi-a spus că pe viitor voi fi trasator, prevenindu-mă însă, în același timp, să fiu foarte atent că trasarea greșita a unei piese mă va costa carcera de la parter. A plecat la biroul lui, iar eu la tîmplăria mecanică.

Pe Flueraș l-am mai văzut un timp prin curte, cînd plecam sau mă întorceam de la atelier. Făceam în așa fel, încît să-l văd și să mă vadă. Îl salutam, cu un deosebit respect. Și chiar îl admiram pentru că, deși ateu, revenise la dreapta credință, îngenunchind în fața icoanei lui Hristos.

După cîteva săptămîni de lucru ca trasator, am găsit pe masa mea din atelier următoarele cuvinte, scrise cu litere de tipar schimonosite: „Criminalii de Rek și Juberian l-au ucis pe Flueraș”. Am rămas înmărmurit. Nu-mi venea să cred ochilor și nici n-am crezut pentru moment. N-am crezut, pentru că, după plecarea lui Țurcanu, Popa, Livinschi, Caba și ceilalți, Juberian nu mai era în stare să ucidă pe cineva.

Sînt convins că uciderea lui Flueraș a fost comandată de la București, iar autorii, morali și fizici n-au fost Juberian și Rek, ci Goiciu. Probabil că găsindu-l pe Flueraș în genunchi, în fața icoanei lui Hristos, prin turnătoria unui ticălos, Goiciu a avut pretextul ca să-i facă de petrecanie, asa cum le făcuse la Galați atîtor preoți sau celor pe care îi văzuse prin vizetă îngenuncheați, făcîndu-și rugăciunea. Numai Dumnezeu știe cine l-a ucis pe Flueraș, pentru vina că se ruga lui Dumnezeu să-i ierte necredința și păcatele. Acele cuvinte: „de acum nu mă mai tem”, îmi sună și azi dramatic în urechi.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)

✝️ Mărturisitorul Ioan Ianolide — n. 1919 - ✝ 1986

- Posted in Sfinții Închisorilor by

"Mântuirea se lucrează în orice clipă."

Mărturisitorul Ioan Ianolide
Icoană realizată de maicile de la Mănăstirea Paltin

"Deşi pare abstractă, credinţa e concretă. Deşi pare imposibilă, credinţa e reală. Deşi pare grea, credinţa e uşoară. Deşi pare oarbă, credinţa e lumină. Deşi are origini divine, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o eshatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric."


"Numai dacă știm să exprimăm adevărul și să-l impunem în fața oamenilor – convingându-i pe cei nelămuriți și vădindu-i pe cei vicleni și răi - el nu este ținut sub obroc. Căci adevărul învinge minciuna nu numai prin felul în care știe să răspundă, ci și prin modul în care știm să-l arătăm."


"Numai ajungând la o cunoaştere şi stăpânire a sinelui, vei cunoaşte şi stăpâni în bine raporturile cu semenii."


"Nimeni nu are răspunderi mai evidente ca oamenii ce conduc oameni și nici nu există un alt domeniu mai dificil de încreștinat decât cel politic. Trebuie reabilitată noțiunea de politic ori dacă nu, înlocuită, căci ea are un conținut și un sens nobil."


"Criza civilizației contemporane este în primul rând religioasă. Creștinătatea trebuie reîncreștinată, atât în duh, cât și social. Creștinii lâncezesc și nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbinați și nu mai au unitate. Nu mai au conștiința misiunii lor, nu mai cred în Împărăția lui Dumnezeu. Sunt derutați de confuzii ideologice și nu mai au o viziune proprie. Pare aberant dar vedem mulți creștini cu concepție antropocentrică, egoistă, umanistă, pozitivistă ori materialistă, ancorând Biserica fie în factorul politic, fie în cel social ori economic."


"Ideal este ca puterea spirituală și cea politică să colaboreze în același scop sfânt. Deci nici cezaro-papism, dar nici papo-cezarism, ci colaborare în duh și în lucrare creștină."


"În faţa Judecăţii au să dispară cele 2 cauze ce întunecă aici conştiinţa: starea de păcat şi ignoranţa. Oamenii vor fi puşi în faţa evidenţei pe care au ignorat-o, deşi o avuseseră în faţă, încât nu se vor mai putea apăra. Omenirea va deveni transparentă şi tot păcatul va fi privit deschis."


"Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină."


"Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea să biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile."


"Nu este verosimilă şi nici convingătoare o împărăţie a lui Dumnezeu care ar lucra numai asupra conştiinţelor, dar ar fi indiferentă la orânduirile politico-sociale ori la fenomenele cultural-ştiinţifice ale omenirii."


"În temnițe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu și satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibile dulcegăriile și jumătățile de măsură. Temnițele au scos la iveală forța creștinismului, care este capabilă să învingă acest veac. Lumea va avea de învățat din experiența temnițelor."


"Știm că adevărul va ieși oricum la lumină, dar nu trebuie să întârzie sub obroc din pricina nepriceperii și lașității noastre. Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare – a nu se confuda deci smerenia cu capitularea și dragostea cu slăbiciunea, căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul."


"Știm că adevărul va ieși oricum la lumină, dar nu trebuie să întârzie sub obroc din pricina nepriceperii și lașității noastre. Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare – a nu se confuda deci smerenia cu capitularea și dragostea cu slăbiciunea, căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul."


"Satanizarea ajunsă stare de lege, de ordine şi de guvernare creează o atmosferă satanică, o pseudo-spiritualitate şi o modalitate de vieţuire satanică. Sunt astăzi organizaţii omeneşti satanizate ce răspândesc satanismul. Satanizarea e mai rea decât păgânismul."


"Tehnica nu poate fi folositoare decât în lumina şi perspectiva libertăţii şi a desăvârşirii omeneşti. Nu există mântuire în afara lui Hristos."


"E necesar ca Biserica să rămână liberă, independentă şi autonomă faţă de stat, tocmai pentru a putea încreştina statele."


"Creştinismul opune păcatului virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organizate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucrătoare, mai puternică şi mai convingătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic. Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic."


"Satana ajunge să stăpânească omul, apoi îl face agent al său, al răului comunitar şi al răului politic. Omul satanizat este un pericol social, cultural, politic şi spiritual. Satanizarea colectivă şi organizată politic este un monument de răutate, ce se asemuieşte sfatului satanic din iad, oştirilor demonilor şi ordinii demonice din iad."


"Lumea creştină are nevoie de strălucirea puterii, de aceea îi trebuie o expresie politică fidelă. O astfel de expresie presupune o conştiinţă creştină şi o trăire în Duhul Sfânt."


Ioan Ianolide (n. 1919 - ✝1986)


Viața

Anii copilăriei


Ioan, elev de liceu - anul 1939

27 ianuarie 1919, Comuna Dobrotești, județul Teleorman. Este ziua când se naște Ioan, cel de-al doilea fiu al macedoneanului Nicolae Ianolide. Mama, Aspasia, bucuroasă ca orice femeie care a trecut cu bine peste chinurile nașterii…. Nu avea de unde să știe sărmana că durerile nașterii vor fi abia începutul pătimirilor sale pentru fiul a cărui rânduială în lume era martiriul. Însă acum era bucurie.

Ca orice copil crescut la țară în vremea aceea, copilul Ioan s-a format și a crescut duhovnicește în atmosfera religioasă a satului: slujbele bisericești, colindele, pomenile, deniile, rusaliile, toate înfiripând în sufletul lui convingerea că Hristos este prezent pretutindeni și ”că El plutește în văzduh cu toți îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfințim și să ne mântuim” Dar cel mai important rol în formarea lui, l-au avut bunica și mama, două femei foarte evlavioase și cu mult echilibru sufletesc.

În aceste condiții, relația lui Ioan cu Iisus devine una naturală, familiară și permanentă, viața părându-i-se inimaginabilă fără El, căci Dumnezeu dădea plinătate sufletului său.

Copilăria i-a fost liniștită dar născându-se și trăind la răscrucea unor vremuri pline de tensiuni și de transformări sociale, între dictatura lui Hitler și cea a lui Stalin, nu va rămâne indiferent față de provocările veacului. Astfel, în anul 1937, ca majoritatea tinerilor cu idealuri înalte din perioada interbelică, intră în Frățiile de Cruce, organizație naționalistă de educație moral-religioasă. Deși lipsit de experiență, era visător, sperând într-o Românie izbăvită de păcatele politicianismului burghez și de ateismul bolșevic. Așadar, s-a angajat în această luptă care îi va schimba definitiv cursul vieții.

După absolvirea liceului, pentru că părinții aveau o situație materială bună, merge să studieze Dreptul la Bucureşti.

Arestarea și condamnarea


Ioan, student la drept

Era în anul I de facultate când România intrase efectiv în Cel de-al II-lea Război Mondial pentru recuperarea teritoriilor răpite de URSS. Pe fondul acestor schimbări sociale majore, în ziua de 19 octombrie 1941 urma să se adune un numeros grup de tineri condus de Ioan, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara.2 Întâlnirea a avut loc într-o pădure din marginea Bucureștiului, însă s-a dovedit a fi parte dintr-o înscenare a autorităților. Eugen Cristescu, director general al Siguranţei Statului, avea nevoie de un complot împotriva vieţii mareşalului Antonescu pentru a declanşa un scandal care să îl pună în conflict cu Mişcarea Legionară, din a cărei componență făceau parte și Frățiile de Cruce. Prin urmare, montează această întâlnire clandestină a fraţilor de cruce în pădurea Băneasa.3

Astfel, Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, arestând pe toţi tinerii care au intrat în raza supravegherii lor. Printre cei prinşi va fi și Ioan.

Toți elevii arestați au fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei. Unul din martorii care au luat parte la dramaticul eveniment, avea să mărturisească mai târziu că Ioan a fost adus „cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal, se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi”.4

Imediat au început și anchetele, cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui Ioan. În anchete este bătut cu sălbăticie, astfel încât a fost nevoit să-și scrie declarațiile cu mâna stângă, însă tratamentul inuman de care a avut parte a fost prilej ca Ioan să se apropie mai mult de Dumnezeu și în așteptarea procesului se roagă intens, fără să dea vreo dispoziție sau sugestie celorlalți prieteni.5

La sfârșitul procesului autoritățile vor condamna pe opt dintre frații de cruce arestați iar prin sentința nr. 2208 din 21.11.1941, Curtea Marțială îl condamnă pe Ioan la 25 de ani muncă silnică ”pentru crima de participare la organizație interzisă de lege”.6 Totuși, în ciuda nedreptății strigătoare la cer care i se face, Ioan nu se tulbură. Același martor dă mărturie că ”la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci”. 7 Aşa se face că la 21 de ani Ioan a intrat în temniţă.

Aiud, primii ani de frământări sufletești


Ioan în arest la Aiud, în primii ani

În iarna geroasă a lunii ianuarie 1942, într-un grup de tineri legați cu lanțuri la mâini și la picioare, Ioan este adus la Aiud ca să pătimească pentru Hristos și neam.

Odată ajunși, vor întâmpina un regim penitenciar dur, cu mâncare mizerabilă și frig insuportabil. Peste toate acestea, directorul penitenciarului Aurel Munteanu îi teroriza neîncetat, făcându-le viața un calvar.

Perioada aceasta a anilor 1942-1944 este una de frământări și căutări sufletești căci credința lui, și a celorlalți frați de cruce își căuta încă albia spirituală, însă de la bun început Ioan a considerat temnița ca prilej de martiriu8: ”Se punea întrebarea: ce căutam noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul.”9

În aceste condiții va studia mult, în special dreptul, filozofia, politica, sociologia și pedagogia, dar preocuparea de căpătâi îi va fi cea sufletească: se roagă ore întregi pe zi, face rugăciuni de noapte, privegheri și citește zilnic Sfânta Scriptură.10

Totuși, în ciuda eforturilor duhovnicești intense, Ioan încă nu ajunsese la o viață lăuntrică căci nu reușise să-și înfrângă orgoliul pentru a câștiga umilința duhului. Mai mult, avea conștiința unor păcate generale omenești, dar nici pe acelea nu îndrăznea să le spovedească din cauza aceluiași amor propriu amestecat cu rușinea. Peste toate acestea, lipsa îndrumării unui duhovnic își spunea cuvântul.

Dar nici Dumnezeu nu a întârziat să găsească prilej pentru desăvârșirea lui Ioan, așa încât îi va rândui o pricină de smerenie. Drept urmare, într-o zi, un om ticălos din administrația închisorii îl va chinui ca să recunoască public că este un bandit iar acela un om de onoare. Din cauza suferințelor Ioan va fi înfrânt dar acel moment, deși umilitor, va fi unul de răscruce în viața sa căci îl va ajuta să-și reconsidere întreaga viețuire creștină: ”Atunci am căzut cu fața la pământ și pentru prima oară în viață mi-am spus cu putere: ”Sunt un ticălos!”11.

Acum, prin înfrângerea suferită, îi fusese în sfârșit dărmat orgoliul dar din pricina căderii se desființase cu totul în ochii săi, astfel încât își era sieși insuportabil. În această deznădejde și dezorientare află de la un preot despre rugăciunea isihastă pe care o va practica vreme de câteva luni. Acum, la acestă primenire în duh, i-a hotărârea să-și închine toată viața lui Hristos. Cu toate acestea, va mărturisi Ioan mai târziu, ”aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredințez toată intimitatea simțămintelor mele și să-i cer să-mi fie călăuză. Știam că preotul are har și credeam că el poate să-mi transmită puterea și lumina dumnezeiască de care aveam nevoie și după care râvneam cu atâta nesaț.”12

În scurt timp, prin rânduiala lui Dumnezeu, duhovnic îi va deveni chiar unul din prietenii săi, părintele Arsenie Papacioc. Dealtfel, Ioan îl va considera pe părintele Arsene ”ctitorul” sufletului său.13

Începutul ordonării vieții nu a fost ușor dar cu multă răvnă pusă sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan va spori mult pe calea desăvârșirii. Zilnic poartă discuții duhovnicești și citește cărți precum Patericul, Urmarea lui Hristos sau Filocalia. Zi de zi va muri omului cel vechi pentru ca Hristos să se nască în el: ”procesul de ruptură față de conceptele vechi, de vechii prieteni și de preocupările vechi era dureros, dar redescoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil.”14

În această vreme harul Duhului Sfânt se pogorâse cu putere peste el, astfel încât nu a mai simțit nici foametea și nici celelalte chinuri ale temniței, dobândind mare pace lăuntrică, încât și somnul îi era plin de vise frumoase.15

Într-un final, după o cercetare temeinică, se va și spovedi și va primi canon, apoi, sub imboldul bucuriei de a fi primit iertarea dumnezeiască, va face încă un gest care îi va influiența tot viitorul. Se îndreaptă spre celula în care locuiau Valeriu Gafencu și Marin Naidim, mărturisindu-și cu bărbăție și smerenie toate păcatele de pe lista făcută pentru spovedanie: ”Vreau ca voi să mă cunoașteți pe dinăuntru, gol în goliciunea din mine și de puteți, să mă ajutați!”16

Cei doi prieteni au fost atât de impresionați de sinceritatea lui Ioan încât drept răspuns s-au mărturisit și ei lui. Astfel, au luat hotărârea să conviețuiască cu toții în aceeași celulă, căci lucrul acesta era permis la vremea aceea, iar atmosfera devine una de trăire intensă. Se roagă ziua și noaptea împreună, citesc și comentează lecturi sfinte și se țin în deplină încredere sufletească unul față de altul.17

Tot în această perioadă Ioan se deprinde cu arta sculpturii în lemn, confecționând cruciulițe și iconițe de tot felul, deprindere duhovnicească care îl va însoți până la sfârșitul vieții.

În colonia de la Galda ca rob al muncii


Ioan și Valentina Gafencu la Galda de Jos

Pentru că participarea României în Cel de-al II-lea Război Mondial determinase consumarea tuturor rezervelor de hrană, penitenciarele au primit în iarna anului 1945 o dispoziţie ministerială prin care erau determinate să se autoîntreţină din munca deţinuţilor, căci statul nu mai putea acorda subvenţii. Astfel, Ioan este transferat la colonia de muncă Galda de Jos, împreună cu Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Costică Dumitru și alți nevoitori, pentru a munci pe proprietatea unui moșier.18

Cu toate că în această colonie regimul este unul de semi-libertate, vor îndura lipsurile în continuare căci proprietarul moșiei pe care lucrau ne le-a permis să se înfrupte din roadele pământului. În schimb, vor avea posibilitatea de a comunica cu familia, de a merge la slujbele bisericii din apropiere și de a se mișca într-un spațiu mai larg.

În aceste condiții, Ioan o va cunoaște și o va îndrăgi pe Valentina, sora cea mică a lui Valeriu, iar după un timp vor face și logodna la biserica din sat, urmând să se căsătorească după eliberare. Dar până atunci mai erau multe de răbdat așa încât viața de cruciat al veacului și-a urmat cursul firesc al pătimirilor.

Munca câmpului era epuizantă, mai ales că de multe ori munceau înfometați, dar o împleteau cu rugăciunea, împreuna sfătuire și iubirea frățească, așa cum se deprinseseră de la Aiud.

De acest regim s-au bucurat doar aproximativ doi ani căci după ce comuniștii au câștigat puterea deplină în țară, au hotărât să reeduce ”dușmanii poporului”, pentru studenți pregătind ceva cu totul diabolic.

La Pitești, în iadul studenților

Deși purta deja 7 ani de temniță grea pe umeri, în vara anului 1949 Ioan este transferat la Pitești, căci încă figura ca student în evidențele Securității. Dealtfel toți studenții arestați în timpul guvernării antonesciene erau în aceeași situație.

Odată sosit, va prinde faza premergătoare reeducării, cu înfometare, frig și umilințe de tot felul. Acesta era doar începutul durerilor, căci prin acest regim se urmărea slăbirea fizică și demoralizarea tuturor studenților, pentru a nu putea avea tăria de a reacționa împotriva torturilor fără oprire care urmau să se aplice tuturor ”bandiților”, și cu atât mai mult celor ”mistici”.

Simțeau ei că li se pregătește ceva, dar nu bănuiau cât de monstruos va fi experimentul. Totuși, într-o seară din preajma Crăciunului anului 1949, unul din colegii de celulă venit din ”tura” de reeducare, îi va povesti lui Ioan prin câte grozăvii trecuse și ce metode de tortură se aplicau la camera 4 spital, și mai ales că nu se poate rezista, căci nici moartea nu era oferită ca alternativă. ”În timp ce-mi vorbea, – mărturisește Ioan – simțeam în mine tăria rugăciunii și groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci și fierbinți mă străbăteau. Mă concentram și mai mult în rugăciune.”19

Prin rânduiala lui Dumnezeu, Ioan nu va intra în reeducare, dar a doua zi după ce a aflat cum sunt torturați studenții, este bătut cu bestialitate de temutul gardian Georgescu. Pricina a fost tot pentru Hristos căci până atunci, pentru întărirea lui sufletească, Ioan reușise să ascundă cu mare grijă o cruciuliță, o iconiță și o fasciculă din Biblie. Iconița o purta în pantaloni, crucea în mâneca dreaptă a ploverului iar fascicula o așezase în saltea.

Dar Georgescu aflase de ”obiectele” interzise așa că Ioan a fost nevoit să le predea, numai că atunci când a dat și cruciulița i-a spus gardianului: ”Domnule Georgescu, aveți grijă să nu vă luptați cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”20

La auzul acestei mărturisiri de credință, crudul călău îl va călca în picioare cu cizmele și îl va lovi cu ranga, urlând ca un îndrăcit, până la umplut de sânge.

După tortură primește minime îngrijiri medicale și este dus din nou în celulă, dar aici este pus la curent noile grozăvii care s-au petrecut în răstimp. Așa află că unii din prietenii lui, care deși aveau suflete tari și minți strălucite, au fost torturați de studenții reeducați până au ajuns să se prostitueze ei înșiși. Dar cu toată grozăvia ce-i străbătea ființa, Ioan continuă să se roage: ”nu vedeam nici o scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu. (…) Simțeam că mi se tulbură mintea și-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină și pace.”21

Atmosfera din temniță devenise una de insuportabilă teroare psihologică, însă deprinderea duhovnicească pe care Ioan o dobândise până atunci i-a fost scut în acele împrejurări dramatice: ”în așteptarea „turei”, mă rugam zece, șaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbușire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aș fi ales să mor decât să fiu ucis sufletește și mi-aș fi căutat moartea dacă aș fi văzut că nu pot rezista. Însă am fost salvat și așa am ajuns până la bătrânețe.”22

Această situație de maximă încordare sufletească nu a mai durat mult căci într-o zi, după atâția ani de frig, foamete și bătăi, trupul lui Ioan cedează pe neașteptate, făcând prima criză de hemoptizie: ”plângeam încetișor, când am simțit un val fierbinte că năvălește din piept spre cap. Simțeam că mă desfac, mă înec și mor. Am avut senzația eliberării și aproape eram fericit. Sânge abundent a năvălit pe gură și pe nas. (…) Eram într-un lac de sânge. Simțeam o mare ușurare în trup și-n suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toți. Așteptam să-mi dau sfârșitul și eram liniștit.”23

Drept urmare Ioan va scăpa de reeducarea prin tortură căci îmbolnăvindu-se de TBC este transferat la începutul lunii ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu Ocna.

Târgu Ocna – lumina din răni

La Târgu Ocna, deși îngrijirea medicală era minimă, condițiile erau mult mai blânde decât la Pitești. Mâncarea era relativ îndestulătoare, iar plimbarea în aer liber și comunicarea cu familia erau permise. Astfel, Ioan deși ”foarte slăbit la început, s-a refăcut repede și s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi.”24 Încă era suferind de TBC, dar nu s-a cruțat pe sine pentru iubirea de frați, astfel încât spală hainele și așternuturile murdare ale bolnavilor, le curăța rănile și le împlinește toate nevoile, slujind jertfelnic din toate puterile. Mai mult decât atât, alături de alți mărturisitori mai întremați trupește, face privegheri de noapte la camera muribunzilor, aici înfiripându-se o atmosferă de adâncă viețuire creștină.

Din păcate liniștea acestei minunate atmosfere avea să fie tulburată odată cu sosirea unui grup de studenți trecuți prin reeducarea de la Pitești, care aveau scopul de a începe și aici acțiunea de reeducare. Așa se face că Ioan este iarăși propus pentru a intra la camera de reeducare, ”unde era unul Pătrășcanu și încă câțiva care erau veniți de la Pitești.”25

Totuși, Ioan împreună cu Valeriu și celelalte suflete alese, nu întârzie să opună rezistență împotriva procesului de reeducare. Se vor ruga cu toată intensitatea, îi vor îmbărbăta constant pe cei șovăielnici, vor strânge legăturile cu toți pătimitorii, formând o mare familie duhovnicească și se vor delimita ferm de reeducați.

Pentru că s-a opus procesului de reeducare, Ioan va fi izolat un timp împreună cu alți 7 mărturisitori dar până la urmă este dus înapoi și continuă să-l îngrijească cu tot devotamentul pe Valeriu.26

Între timp nici studenții reeducați nu au dat prea ușor înapoi, încercând să timoreze deținuții mai slabi sufletește. Unul dintre aceștia era și Virgil Ionescu, un student trecut deja prin iadul de la Pitești, și care încerca să-și revină din traume. Dar, într-una din zilele lui septembrie 1950, în timp ce deținuții se plimbau prin curte, Virgil Ionescu clachează psihic, hotărând să protesteze față de reînceperea reeducării prin tăierea venelor de la mâna stângă.

Aflându-se vestea tentativei de suicid, plimbarea s-a întrerupt brusc și după o clipă de liniște în derută, pătimitorii s-au năpustit spre ușa clădirii penitenciarului, cu intenția declarată de a-i pune la punct pe reeducați. Numai că aici au avut parte de o neașteptată opoziție. Martor al tensionatului eveniment, fostul deținut politic Victor Stoica consemnează în memoriile sale că ”în fața lor, în dreptul ușii, s-a oprit cu brațele deschise, Ion Ianolide:

– Stați pe loc. Nimeni nu trece acum dincolo decât dacă mă calcă pe mine în picioare. Vreți să faceți și voi ce fac ei acum, să folosiți forța? Opriți-vă!”27

Intervenția lui Ioan s-a dovedit un gest de adâncă înțelepciune, căci i-a scutit pe ceilalți pătimitori de grave consecințe, întrucât administrația închisorii nu ar fi tolerat actele de răzvrătire și ar fi recurs la violență, oricâtă dreptate ar fi avut deținuții.

Într-un final, reeducarea de la Târgu Ocna a luat sfârșit și în minunata atmosferă duhovnicească a fost posibilă chiar refacerea unor studenți trecuți prin reeducare. Un aport semnificativ la avut și Ioan care îngrijește de însănătoșirea fizică și sufletească a câtorva studenți mutilați psihic de torturi. Unul dintre ei, mișcat profund de dragostea pe care Ioan i-o arăta necondiționat, i-a luat mâna și i-a sărutat-o. ”Mă va arde toată viața acel sărut fantastic”28, își va aminti Ioan mai târziu.

Însă cea mai mare grijă a lui Ioan va fi față de sufletul său pereche, Valeriu. În fiecare zi merge la camera muribunzilor, pentru a îngriji de rănile lui, întreținându-se amândoi, ca întotdeauna, în ample discuții teologice.

Tot aici Ioan va veghea la căpătâiul muribunzilor, petrecându-i cu rugăciuni la ieșirea sufletului din trup. Așa a venit și ziua de 18 februarie 1952 când, sfâșiat de durere, a trebuit să se despartă de Valeriu, care era chemat la veșnica odihnă.

După moartea lui Valeriu, pastorul Wurmbrand, impresionat de viața de sfințenie a celui dintâi, insistă pe lângă Ioan să fie botezat ortodox. Ioan îl va amâna până în vară, punându-l în temă de consecintețe profunde ale acestui act. Apoi, în mare secret, botezul va fi săvârșit de un preot.29

La Târgu Ocna Ioan va sta până în luna februarie 1953 după care este transferat la Caransebeș, apoi la Jilava și din nou adus la Aiud.

Din nou Aiudul

În luna decembrie 1954, Ioan este internat la secția de TBC-osos. Doctor curant în această secție era profesorul universitar Gheorghiu, deținut la rândul său. Pentru că era un om cu suflet mare doctorul le punea bolnavilor la dispoziție petice de hârtie rămase de la medicamente și cu care deținuții scriau cu ajutorul unui bețișor ascuțit. Astfel, secția TBC a devenit un fel de facultate în care se învăța filozofie, psihologie, pedagogie, matematici, chimie, limbi străine și multe altele, de la ale cărei ”cursuri” nu a lipsit nici Ioan.30

Însă și aici, dragostea lui se va revărsa cu prisosință peste frații de suferință. Unul dintre aceștia, Mihai Pușcașu, va consemna în memoriile sale cum avea să se trezească dintr-o stare de febră avansată, în timp ce Ioan îi purta de grijă, ”schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara-i neagră.”31

Cel de-al doilea proces


Ioan Ianolide la al doilea proces din 1959

Pentru că în anul 1958 trupele sovietice s-au retras din țară, Securitatea dezlănțuie un nou val de arestări ca măsură preventivă pentru orice încercare de împotrivire față de ”democrația populară”. Pe de altă parte, mulți dintre ”dușmanii poporului” arestați în primul val din 1948 se eliberaseră deja din temniță așa că Partidul dorea o reîntoarcere a lor în ”siguranță”.

Așadar, pe lângă noile arestări, Securitatea va căuta să înnoiască condamnările foștilor deținuți, inclusiv a acelora care încă nu se eliberaseră.

Astfel, într-o seară din toamna anului 1958 Ioan este luat din Aiud și depus la București pentru anchete. Acum avea să treacă din nou prin calvarul torturilor și al amarelor umilințe. Capetele de acuzare erau în principal două: că ar fi organizat o bandă de legionari la Târgu Ocna și că a dispus ca cei ce se eliberează să mențină organizația și să realizeze o contrarevoluție împotriva ”clasei muncitoare”.32

Acuzele erau derizorii. Cele mai firești fapte creștine pe care le săvârșise împreună cu ceilalți mărturisitori de la Târgu Ocna erau politizate de Securitate drept ”activitate legionară” pentru a masca prigoana religioasă. Astfel, în timpul anchetelor Ioan află cu stupoare că ”o nuntă poate fi considerată ”adunare legionară contrarevoluționară”, un cadou făcut la botez ar putea fi ”ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale; un pelerinaj la mănăstire este ”marș legionar de antrenament” în scopul cuceririi puterii politice”33 și multe astfel de interpretări absurde.

O altă acuză gravă adusă lui Ioan erau cele 12 principii creștine formulate la Târgu Ocna și cu care a îmbărbătat mai apoi deținuții din închisorile prin care a mai trecut. Scrise după eliberare de părintele Voicescu pe o carte confiscată cu ocazia arestării în 1959, aceste principii erau și ele catalogate de Securitate drept ”legionare”: „Copie după instrucţiunile de activitate legionară elaborate de învinuitul Ianolide Ion difuzate în rândul legionarilor şi reconstituite în anul 1954 de învinuiţii Voicescu Constantin şi Petrescu Vasile pe filele cărţii Trilogii de Simion Mehedinţi”.34 În realitate principiile, de mare profunzime teologică, au fost alcătuite de Valeriu împreună cu Ioan, ca rezultat al experienței duhovnicești acumulate în ani de suferință.

Dealtfel, Securitatea îi privea pe Valeriu și Ioan drept capii atmosferei ”mistice” de la Târgu Ocna, dar pentru că Valeriu trecuse deja la cele veșnice, ”uneltirile” apăsau acum pe umerii lui Ioan. Drept urmare Securitatea îl va desemna pe el șef al lotului din care mai făceau parte Aurel Dragodan, Aurelian Guță, Constantin Țoțea, părintele Constain Voicescu, Mihail Lungeanu și alții.

După cinci luni de chinuitoare anchete Ioan ajunge într-o strare deplorabilă fapt pentru care este trimis la refacere în spitalul penitenciar Văcărești.35 Desigur, măsura nu era luată din compasiune sau umanitarism, ci pentru ca urmările detenției inumane să nu poată fi sesizate la procesul ce avea să se desfășoare în curând. Dar nici în această ”refacere” nu scapă de calvarul suferințelor căci va fi chinuit de un tânăr doctor evreu, fără vreo justificare.36

Când este adus la proces, ținut la Tribunalul Militar din București, are în sfârșit ocazia să-și vadă părinții, după atâta amar de dor. Însă trecând Ioan pe lângă mama sa, aceasta nu și-a dat seama cine este, exclamând: ”Dar ăsta, săracu’, al cui o fi?!”37. Era atât de schilodit și desfigurat, încât nici propria mama nu îl mai recunoscuse.

Când a luat cuvântul Ioan va mărturisi că ”eu am discutat probleme creșine cu toți deținuții. N-a existat deținut cu care să nu fi discutat probleme creștine, respectiv principii creștine. Cred că m-aș fi preoțit și eu dacă aș fi fost vreodată liber”38. Mai mult decât atât, va lua apărarea tuturor acuzaților, așa încât la ultimul cuvânt va spune: ”Nimeni dintre acuzați nu este vinovat! Lăsați oamenii să meargă la familiile lor!”39

Desigur, pedepsele au curs masiv căci procesul era o mascaradă cu sentințele stabilite dinainte, așa încât 29 de persoane au fost condamnate de la minim 15 ani până la muncă silnică pe viață. Erau din nou întemnițați pentru aceeași vină că l-au mărturisit pe Hristos, vină pentru care regimul de teroare nu-l putea ”ierta” cu atât mai puțin pe Ioan, așa încât l-a condamnat la alți 25 de ani de muncă silnică.

La Jilava

În luna aprilie 1960 Ioan este transferat la Jilava, în infernul temutului Maromet. Pe foaia de transfer, la rubrica ”grad de periculozitate”, se precizează în roșu, încadrat în chenar: ”atenție f. periculos legionar”.40 El, blândul și nevinovatul Ioan era considerat pericol public. El, care era de o dumnezeiască cuvioșie și delicatețe, reprezenta o mare amenințare la adresa ”ordinii sociale”. Dar într-un fel Securitatea avea dreptate căci mărturisirea lui Hristos în acele vremuri era pericolul de moarte al ateismului comunist.

Odată ajuns, va fi introdus într-una din camerele supra-agomerate din hrubele Jilavei. George Ungureanu, unul din pătimitorii care se afla deja în celula în care a intrat Ioan, va consemna mai târziu că ”în una din seri, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deținut, înalt, frumos, cu o bocceluță sub braț și o batistă plină de sânge, la gură:

– Îl vedeți? zise gardianul, din pragul camerei, face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam!

– Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenției mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitați-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă:

pe lângă aceasta mai am o boală, nu-mi pot ține echilibrul. Am fost bătut la cap și tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră vreun preot?… Dacă este, îl rog să mă binecuvinteze!

– Doamne Dumnezeule, binecuvintează pe acest frate Ioan, venit în mijlocul nostru! glăsui preotul Popescu Buzău.

După această binecuvântare, se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deținuții din paturile de sub geam nu voiră să cedeze nici unul locul lui Ioan, care avea absolută nevoie de aer, pentru a-l mai stopa din acțiune pe bacilul Koch. Ianolide, învățat în lunga lui detenție cu fel de fel de certuri și incidente, se așeză liniștit în pat cu Romeo Pușcașu, lipit de peretele ușii.

Ioan Ianolide, de 38 ani, din care peste douăzeci petrecuți în închisorile României, purta cu el două mari daruri date de Dumnezeu: frumusețe sufletească și fizică. Pe drumul pușcăriilor, cât am umblat și eu, nu am întâlnit pe un altul cu suflet atât de frumos, împăcat cu situația în care se găsește. Era un sfânt printre ceilalți. Peste douăzeci de ani de închisoare, trecut prin toate caznele scormonite de mintea diavolească a unor oameni, prin ger, foamete, război și moarte, tifos și tuberculoză. Făcând comparație între chinurile primilor creștini, arși în foc și sfâșiați de fiare, chinurile lui Ianolide le întrece. Aceia au suferit câteva minute și au murit, acesta însă este chinuit zeci de ani. (…) În timp ce în cameră se purtau discuții, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau neliniști, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viață, în închisoare, viață înconjurată de nimb dumnezeiesc.”41

Iată că după atâția ani de nevoințe și îndelungă răbdare în suferințe, Ioan dobândise pacea lăuntrică, iar acum plutea peste toate mizeriile vieții de întemnițat.

La Jilava nu va sta decât în tranzit iar în noiembrie 1959 este transferat la Gherla, apoi retrimis la Aiud.

Biruind și ultima reeducare

În anul 1962 începe ultima reeducare a deținuților politici, căci la presiunile forurilor internaționale, Partidul unic era constrâns să elibereze deținuții condamnați pe considerente politice. Pentru că ighemonii veacului se temea să elibereze ”dușmanii de clasă” mai înainte de a-i fi reeducat, se va pune la cale ultimul proces de reeducare al deținuților politici. Conducătorul inumanului proces de mutilare sufletească avea să fie colonelul Gheorghe Crăciun, cel care participase și la asasinarea eroilor anti-comuniști din munți.

De data aceasta metodele aveau să fie mult mai rafinate decât la Pitești, dar în fapt vizând același scop. Astfel, în loc să se recurgă la violență regimul devine din ce în ce mai lejer, se fac promisiuni de eliberare în cazul colaborării, iar în caz de opoziție se recurge la înfometare, la izolare și la șantaj. Pentru desfășurarea cât mai eficientă a reeducării se realizează cluburi cultural-educative, în fapt educația ”culturală” fiind educație de reeducare în spirit marxist-comunist.

Ioan avea să fie și el introdus în reeducare, dar și la acest ultim asalt diabolic rămâne ”nereeducabil”. Dovadă stă și o caracterizare făcută chiar de colonelul Crăciun în iulie1963: ”În general este un element recalcitrant și fanatic. Începând cu anul 1962 a fost antrenat în munca cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziție net dușmănoasă muncii culturale. Și în prezent se menține pe aceeași poziție de rezervăși refractară, cu influențe negative în rândul deținuților. Nu este folosit la munci”.42

Mai târziu nu i se mai fac presiuni căci va fi internat în secția a XI-a TBC, ”prăpădit de bolnav, țintuit la pat”43

”Eliberarea” în marea temniță România

În sfârșit, în anul 1964 se emite decretul general de amnistiere a tuturor deținuți politici. Cu toate acestea, era luna iulie și deținuților încă li se spunea că nu vor fi eliberați dacă nu se vor reeduca.44 Era încercarea disperată a regimului de a compromite conștiințele martirilor pe ultima sută de metri. Totuși, în cursul aceleiași luni grupuri întregi de pătimitori vor părăsi infernul Aiudului iar în ziua de 31 iulie lui Ioan i se va pune în mână foaia de eliberare și un bilet de tren până la București. ”Am avut un șoc și am plâns smasmodic”45, își va aminti Ioan mai târziu de acele momente de grea încărcătură sufletească.

Astfel, după 23 de ani de cumplite pătimiri, anchilozat de reumatism și TBC, Ioan părăsește ultima temniță pentru a intra în marea temniță a României comuniste. Însă în tot acest ocean de suferințe, câștigul sufletesc era imens căci, deși relativ tânăr, ”câștigase înțelepciunea filocalică a unui mare avvă”46

Pentru că nu știa cine mai trăiește din familia lui, hotărășete să meargă la o mătușă de-a sa. Tot drumul va plânge, sfâșiat de perspectivele înfiorătoare pe care le oferea societatea comunistă.

Odată ajuns la Gara de Nord o caută pe logodnica sa, dar nici ea și nimeni din familia lui nu îl așteptau. Era un nimeni printre străini.

Într-un târziu, însoțit de un frate de suferință, ajunge la acea mătușă. Este întâmpinat cu multe lacrimi și emoții dar bucuria revederii va fi scurtă căci acum avea să primească ultima lovitură care să umple până la refuz paharul suferințelor. Astfel, află că mama i-a murit în urmă cu trei ani iar logodnica, Valentina, se căsătorise cu un an în urmă, întrucât optsprezece ani îl așteptase fără să știe dacă mai trăiește sau nu. La auzul acestei vești, inima lui Ioan este sfâșiată: ”m-am încovoiat și am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârși niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră. M-am lăsat în voia rudelor mele. De mână cu doi bătrâni am pornit într-o lume nouă, ostilă, pustiită.”47


Ioan și Constanța Ianolide

La scurt timp, se înternează într-un spital pentru recuperare iar Valentina îl vizitează și îi spune că va divorța de actualul soț pentru a se întoarce la el. Ioan refuză, motivând că taina cununiei este mai mare decât logodna. Refuzul său era încă o dovadă de renunțare la tot ce avusese mai frumos în viață, pentru Hristos.

Cu toate acestea, încetul cu încetul se reface fizic și va încerca să intre în mănăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis acest lucru.

Totuși, pentru suferințele sale sufletești Dumnezeu nu va întârzia să-i rânduiască o soție minunată. Astfel, la un an după eliberare Ioan se căsătorește cu Constanța, care îl va îngriji cu devotament până la moarte.

Pentru a-şi caştiga existenţa, muncește mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.48

A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Dar nu i s-a acordat paşaport, deci nu i s-a permis ieşirea din ţară.

Drept urmare a fost nevoit să rămână într-o lume ostilă sufletului său delicat, suportând în continuare stigmatul de ”dușman al poporului”. De umilințele îndurate nu s-a putut apăra decât tăcând și iertând totul. Tot mai șicanat de ”oamenii muncii” se închide în sine, dedicându-și timpul rugăciunii și sculptării de troițe, cruciulițe și alte obiecte de artă creștină.

Ultimii ani de viață

Deși este urmărit permanent, hărțuit și amenințat cu moarte de către Securitate, Ioan hotărăște să își riște din nou viața și sufletul pentru a lăsa o mărturie scrisă despre cele trăite și văzute în temnițele comuniste. Astlfel, vreme de trei ani, din 1981 până în 1984, deși se afla sub teroarea continuă de a fi depistat de Securitate, scrie sute de pagini din adâncul inimii sale sfinte.

Pentru a nu fi prins, confecționează trei lămpi de cameră cu picior, având ca suport cutii paralelipipedice de lemn, decorate cu ornamente din material plastic. În aceste cutii de lemn va introduce alte cutii mai mici, de tablă, în care va ascude fiecare filă, imediat ce va fi fost terminată.49

Pe una din aceste file chiar va nota că ”am scris în pripă, pe furiș, singur și fără corecturi. Rog să se facă corecturi. Nu am avut documente, nici prieteni cu care să mă consult, nici cel puțin nu am putut reciti cele însemnate căci imediat ce o filă este scrisă, este bine ascunsă. (…) Am scris ca o mărturisire. Am scris ca un testament. Am scris cu speranța că aceste rânduri vor supraviețui mie.”50

După ce sfârșește și această ultimă mărturisire de credință, Dumnezeu îi pregătește chemarea la veșnica odihnă. Drept urmare, la scurt timp după pensionare, se îmbolnăvește de ciroză hepatică, apoi va surveni şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui.51

Astfel, după o întreagă viață închinată lui Dumnezeu, Ioan este chemat să primească răsplata sfintelor sale nevoințe în data de 5 februarie 1986. Trupul său, care a pătimit chinuri martirice, odihnește în cimitirul mănăstirii Cernica, nu departe de cel al duhovnicului său de după eliberare, luminosul părinte Benedict Ghiuș.

Una din ultimele sale dorințe a fost ca la înmormântarea lui, doritorii să primească medalioane și cruciulițe pe care le sculptase până ce vederea nu l-a mai ajutat. Era cel mai mare discurs al lui Ioan pentru neamul nostru: ”Purtaţi-vă crucea!”52 Dealtfel, chiar pe crucea mormântului său, este gravat mesajul sublim al existenței sale: ”Totul în Hristos”.

După mutarea la Domnul

O mare parte din manuscrisele pe care Ioan le-a scris sub imperiul teroarei, ajung în occident, în speranța că vor putea fi publicate acolo. În cele din urmă, după revoluția din ’89, au fost readuse în țară prin grija părintelui Constantin Voicescu iar apoi, prin rânduiala lui Dumnezeu, ajung la mănăstirea Diaconești. Aici, manuscrisele vor fi aranjate și diortosite cu multă migală vreme de doi ani. Ceea ce s-a scos la iveală sunt adevărate file de Pateric, de Filocalie și de Viețile Sfinților, toate închegate sub titlul ”Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”.53

Mărturia lui Ioan este cutremurătoare și răscolește sufletele, căci după ce citești aceste pagini nu mai poți fi niciodată același om care ai fost înainte. Tăria cu care mărturisește te aduce mai aproape de Hristos căci el este glasul puternic al sfinților din închisori care strigă pentru generațiile de azi, până la sfârșitul lumii ”să se întoarcă la Hristos”, ca singura șansă de mântuire a omenirii.

Deși în lume a viețuit ca un anonim pe care ”nu-l cunoaște decât temnița”, urma de lumină pe care a lăsat-o în istorie și lucrare duhovnicească care a rodit în urma sa, ne îndreptățește să spunem că viața lui Ioan Ianolide este o icoană a desăvârșirii creștine și că în ceruri îl avem rugător și mijlocitor în ceata sfinților închisorilor.

Bucură-te fericitule Ioane, îndelung pătimitorul lui Dumnezeu!

(Dan Tudorache)

📜 Revista Atitudini: Cum a dobândit Ioan Ianolide rugăciunea inimii →

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Cum a dobândit Ioan Ianolide rugăciunea inimii

Ioan Ianolide, alături de Valeriu Gafencu, reprezintă paginile filocalice ale rezistenței din temnițele comuniste. Aflați mărturii impresionante despre puterea Harului ce îi întărea pe acești mărturisitori. CUM A DOBÂNDIT IOAN IANOLIDE RUGĂCIUNEA INIMII

Conștientizarea propriei păcătoșenii

La Aiud Ioan cedează presiunilor şi trece înfrânt prin cuptorul umilinţelor, moment de răscruce în care îşi reconsideră întreaga vieţuire creştină: „Atunci am căzut cu faţa la pământ şi pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: sunt un ticălos”[1]. În această deznădejde află de rugăciunea isihastă de la un preot. O va practica neîncetat vreme de câteva luni, însă mai presus de toate: „aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredinţez toată intimitatea simţămintelor mele şi să-i cer să-mi fie călăuză. Ştiam că preotul are har şi credeam că el poate să-mi transmită puterea şi lumina dumnezeiască de care aveam nevoie şi după care râvneam cu atâta nesaţ”. Pronia lui Dumnezeu intervine şi de această dată în viaţa lui Ioan, scoţându-i în cale pe „ctitorul” sufletului său, pe părintele Arsenie Papacioc. Sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan sporeşte pe calea desăvârşirii pentru că „descoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil”.

Viețuirea duhovnicească din temniță

Trăieşte revelaţia curăţirii sufleteşti prin mărturisirea propriilor păcate în faţa celor trei prieteni dragi: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim şi Marin Naidim. „Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat cu autoritate… În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă. Ori dacă vreţi o ştiinţă”[2].

Dintre toţi „Valeriu a fost cel care a ieşit primul la lumină, care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor şi asta prin valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii. Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră, datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în fine tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!”[3]

Iadul de la Pitești

La camera 4 spital deţinuţii erau schingiuiţi în cele mai cumplite moduri. Unul din colegii de celulă, venit din „tura” reeducării, îi povesteşte lui Ioan despre torturile atroce de la camera 4 menite a produce mutilarea sufletească a penitentului: „În timp ce-mi vorbea – mărturiseşte Ianolide – simţeam în mine tăria rugăciunii şi groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci şi fierbinţi mă străbăteau. Mă concentram şi mai mult în rugăciune”[4].

Este cert că rugăciunea îi dă curajul să poarte cu sine o iconiţă ascunsă în pantaloni, o cruce băgată în mâneca puloverului şi o fasciculă din Biblie aşezată cu grijă în saltea, „obiecte interzise” de care află temutul gardian Georgescu. Ioan este nevoit să le predea, dar în momentul predării crucii îi spune gardianului: „Domnule Georgescu, aveţi grijă să nu vă luptaţi cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”. Urmarea: este bătut cu ranga, călcat în picioare cu bestialitate, până se umple de sânge. Întors în celulă află de torturile suferite de prietenii lui de la studenţii reeducaţi şi de căderea lor în iadul demascărilor: „nu vedeam nicio scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu (…) Simţeam că mi se tulbură mintea şi-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină şi pace”.

Rugăciunea se spunea singură Arma rugăciunii i-a fost scut de apărare în aceste împrejurări terifiante: „În aşteptarea turei mă rugam zece, şaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbuşire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aş fi ales să mor decât să fiu ucis sufleteşte şi mi-aş fi căutat moartea dacă aş fi văzut că nu pot rezista”.

…Eram într-un lac de sânge. Simţeam o mare uşurare în trup şi în suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toţi. Aşteptam să-mi dau sfârşitul şi eram liniştit”. Intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu îl salvează din iadul reeducării. Bolnav de T.B.C. este transferat la începutul lui ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu-Ocna.

Am văzut cerurile deschise. Lângă Valeriu

Fără îndoială, clipele de har petrecute lângă Valeriu Gafencu rămân cele mai preţioase şi mai dragi sufletului lui Ianolide în această perioadă. Intensitatea trăirii lor va estompa durerea pierderii celui mai scump prieten, petrecută în ziua de 18 februarie 1952 şi evocată de Ianolide ca o stare mistică de excepţie: „Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire – am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. M-am gândit că sunt în Cer. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu o voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu (…) Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos”.

Un sfânt

La Aiud George Ungureanu avea să consemneze:

„A fost un adevărat sfânt. Credinţa, comportarea, gesturile lui, toate îl aşază în rândurile sfinţilor… În timp ce în cameră se purtau discuţii, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau nelinişti, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viaţă, în închisoare, viaţă înconjurată de nimb dumnezeiesc”[5].

[1] Ioan Ianolide, Deţinutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009.

[2] Idem

[3] Ibidem

[4] Ioan Ianolide, op.cit I, pag. 265

[5] George Ungureanu, Camera zero, Ed. Fundaţia Culturală Alexandru Borza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pag. 139-140

(Mai multe mărturii aflați în cartea Sfinții închisorilor, precum și Întoarcerea la Hristos)

Sursa: https://atitudini.com/2024/05/cum-a-dobandit-ioan-ianolide-rugaciunea-inimii/

✝️ Moaștele mărturisitorului Ioan Ianolide au fost deshumate, izvorând o mireasmă sfințitoare.

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Moaștele mărturisitorului Ioan Ianolide au fost deshumate, izvorând o mireasmă sfințitoareMaicile de la Paltin - Petru Vodă la deshumarea mărturisitorului Ioan Ianolide. Foto: Valentin Trușcă / Starea de Libertate

Azi (25 Mai 2024) a fost deshumat Sfântul Mărturisitor Ioan Ianolide care era înmormântat la Mănăstirea Cernica și dus la Mănăstirea Paltin, izvorând o mireasmă de nedescris

A fost minunat la deshumarea osemintelor Sfântului Ioan Ianolide. O bucurie cum numai Dumnezeu poate dărui inimilor.

Doamna Constanța Ianolide, soția mărturisitorului, se află sub îngrijirea maicilor de la căminul de bătrâne din cadrul Mănăstirii Paltin-Petru Vodă, locul către care s-au îndreptat sfintele moaște ale martirului pentru Hristos din închisorile bolșevice.

Fie ca Sfinții Închisorilor să-și găsească locul în calendare așa cum îl au deja în sufletul românilor!

Actualizare:

Sfintele moaște ale mărturisitorului Ioan Ianolide au ajuns la Petru Vodă.

✝️ Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist →

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Părintele Ioan Iovan s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criș, județul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. Ne dăm seama că a crescut într-un mediu spiritual sănătos, punându-se temelie pentru ceea ce va deveni mai târziu.

Părintele Ioan Iovan de la Recea

A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată „Sfânta Euharistie şi viaţa mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie.

Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului, va fi călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit, cu binecuvântarea necesară, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de baştină, dar şi omul căruia i se asemăna prin râvnă pentru Biserică şi intransigentă faţă de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea în condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţă.

În cei şapte ani de slujire la Vladimireşti a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, întemeiată pe deasă împărtăşanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură şi Tradiţie, deşi unii l-au răstălmăcit, iar alţii l-au împlinit fără discernământ.

Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească ce se năştea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca şi ţintă diminuarea fenomenului religios. Aşa au început şicanările. Se făcea propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate a credincioşilor, erau restrânse drepturile şi libertăţile religioase.

În aceste condiţii, Părintele Ioan, fire dârză, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: „partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă”.1

Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Părintelui Ioan şi caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte, dată în prima instanţă, s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici.

A trecut prin mai multe penitenciare, îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Şi aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonita, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. De la Văcăreşti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.

Următorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Iar apoi deţinuţii cei mai „periculoşi”, după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud.

Se ducea aici, ca şi-n alte închisori, o campanie asiduă de „reeducare”, folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Cei care datorită torturilor cedau psihic şi fizic şi se ”reeducau”, lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele loan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt.

Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de „reeducare”, le citea recalcitranţilor declaraţiile celor ce s-au „reeducat”. Nici aceia nu pot fi judecaţi. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste ştie ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele loan să citească din „Biblia hazlie”. Bineînţeles că n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost că l-a transferat la Zarcă, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Această secţie a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede.

Printre alte personalităţi duhovniceşti din ţară, la Aiud l-a întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae, teologul nostru mare. „Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vârfurilor intelectualităţii româneşti de către regimul comunist”.2

Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan în viaţă, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-şi domiciliul în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. În această perioadă frământată, şi de ținere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod, care l-a prezentat Sfântului Sinod şi l-a susţinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuită din Bucureşti. Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin jertfa tinerilor martiri în 1989.

În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe Părintele Ioan şi văzând că doreşte să înceapă o lucrare duhovnicească şi misionara, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat, împreună cu dânsul a venit şi Maica Stareţă Cristina Chichernea.

I-am îndemnat să meargă la Recea, judeţul Mureş, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuţă şi o clădire. Cei doi le-au definitivat şi mănăstirea şi-a început activitatea. În 1992 s-a construit un altar de vară şi o clopotniţă. În 1993 a început construirea cetăţii manăstireşti propriu-zise, iar în 1995 construirea, bisericii. Unicitatea acestei biserici de mănăstire constă în faptul că toată pictura este în mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei, Petru al VII-lea, dimpreună cu Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist au sfinţit biserica mănăstirii, înconjuraţi de mulţi ierarhi şi preoţi, şi peste douăzeci de mii de credincioşi.

Lucrarea duhovnicească desfăşurată aici de Părintele Ioan este una bună. Bun e şi contextul în care se afla, departe de Vladimireşti, şi concursul pe care îl dă atât stareţa, cât şi Părintele Profesor Ilie Moldovan.

Nădăjduim că apusul vieţii lui va fi încununat de Dumnezeu cu bucuria lucrului bine făcut şi cu o obşte puternic angajată în trăirea voturilor monahale şi în slujire.

Sursa și continuarea: https://fericiticeiprigoniti.net/parintele-ioan-iovan-de-la-recea

✝️Părintele Stareț Ioanichie Popescu de la Frăsinei: Să canonizăm și alți Sfinți ai Închisorilor! →

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Îndrăgitul Duhovnic, Arhim. Ioanichie Popescu – închis și el între anii 1956 – 1964, a transmis un mesaj important de Ziua Națională de Cinstire a Martirilor din temniţele comuniste!

Ziua de 14 mai 1948

Hristos a Înviat!

Astăzi cinstim memoria martirilor români din temnițele comuniste. În temnițele de la Aiud, Gherla, Târgu Ogna, Pitești, Canal, Baia Sprie, Jilava… cei închiși au suferit bătăi, umilințe, torturi fizice și psihice, în numele poporului român și în numele tradițiilor noastre creștine. Tineri, bătrâni, elevi, studenți, intelectuali sau simpli țărani, bărbați sau femei, nici unul nu a scăpat de furia torționarilor. Și, în chinuri cumplite și de neimaginat, au mărturisit Adevărul și nu au cedat presiunilor de nici un fel. Astfel, ei ne sunt modele pe care ar trebui să le urmăm permanent. Modele pentru monahism, familie, modele pentru neam și societate și, nu în ultimul rând, modele pentru dreptate și adevăr.

Ziua de 14 mai 1948 a însemnat începutul luptei pentru Adevăr și pentru neamul românesc prigonit de comuniști. În numele jertfei lor, a statorniciei și a mărturisirii Adevărului, statul și sistemul de justiție trebuie să continue să adopte aceeași conduită impecabilă și să nu cedeze în fața presiunilor de orice fel. Nu avem dreptul să uităm sau să minimalizăm jertfa lor deoarece, aceasta, pentru noi a fost adusă.

„Vremuri pe care nu ni le-am fi închipuit vreodată”

În anul 1947, conducerea politică a țării a luat decizia de a transforma închisoarea din Aiud într-un mare centru de exterminare, dedicat elitei atât duhovnicești cât și intelectuale a țării. Acest masacru își duce misiunea până în anul 1964 când, la presiunea Occidentului, sunt eliberați toți „deținuții politici“ rămași în viață.

Propunerea comemorării celor care au suferit în închisorile comuniste din România în data de 14 mai a fiecărui an a fost legiferată în anul 2017. În expunerea de motive a legii se menționează că „marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfânta jertfă a martirilor din temnițele comuniste este ziua de 14 mai 1948… Când au fost arestați de regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, alți mulți români care, prin exemplul de neascultare și reală libertate exprimată în fața regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creștini”.

Ne-a fost dat să petrecem vremuri pe care nu ni le-am fi închipuit vreodată. Neliniștea și tulburarea, spaima și necunoașterea, îndoiala și necredința s-au înfățișat fără de rușine lumii acesteia, cerând cu glas mare să ne cearnă și să ne alipească de partea osândei și a pieirii. Mulți s-au lăsat îngenuncheați, însă și mai mulți s-au ridicat, cu nădejde înnoită în puterea dumnezeiască.

„Cât pătimeşti pentru credinţă, atâta preţuieşti”

Întotdeauna poporul român a fost sortit suferinței și, cum și românii de astăzi trec printr-o suferință – în primul rând sufletească – ei se leagă ușor de alte exemple de suferință, de oameni care s-au îndumnezeit, care au pri­mit harul sfințeniei. Purtarea Crucii este demnitatea creştinului. Cât pătimeşte pentru credinţă, atîta preţuieşte. Apoi, un popor, ca şi un om, cu cât este mai persecutat şi încercat, cu atât devine mai smerit. Şi cu cât e mai smerit, cu atât este mai preţuit de Dumnezeu. Mă gândesc la neamul nostru românesc: să rămînă statornic în dreapta-credinţă după două mii de ani de încercări… Ce vreţi demnitate mai mare?

Acești martiri și mărturisitori români sunt păzitorii și ocrotitorii românilor și neamului românesc. Ei doar așteaptă să le cerem rugăciunile. Încă așteptăm canonizarea primilor sfinți mărturisitori ai temnițelor comuniste!

Martiri ce ar trebui canonizați

Puținii supraviețuitori ai închisorilor comuniste au luat decizia în 1992 de a ridica în acest loc (denumit în „47-64 „Râpa robilor“) un monument, ca simbol al biruinței lui Hristos și al credintei creștin-ortodoxe. În perioada 1944 – 1989, în România au existat, conform calculelor Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), aproximativ 2.000.000 de români care au trecut prin ceea ce s-a numit gulagul românesc, atât încarcerați cât și deportați.

După 1989, s-a creat o adevărată evlavie populară pentru acești noi martiri, sfinți mucenici, între care amintim pe Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, părintele Ilie Lăcătușu, părintele Gheorghe Calciu, Părintele Gherasim Iscu, Dumitru Bordeianu, Costache Oprișan, Traian Trifan, Radu Gyr, Virgil Maxim, Gheorghe Jimboiu și mulți alții.

Dumnezeu să-i aibă în Împărăția Sa și să se roage pentru noi!

Veșnică lor Pomenire!!!

Sursa: Mănăstirea Surpatele – 14.05.2024

✝️ Acatistul Sfinților mărturisitori din închisorile comuniste

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Fericiți cei Prigoniți - Mărturisitori români în temniță cu Hristos
Accesați, citiți și studiați cu atenție site-ul: Fericiți cei Prigoniți - Mărturisitori români în temniță cu Hristos.


Acatistul Sfinților mărturisitori din închisorile comuniste

Condacul 1:

Pe Mărturisitorii cei aleşi ai lui Hristos, podoaba Bisericii noastre, pe cei ce în temniţă chinuri şi batjocuri au răbdat, ostaşii cei adevăraţi ai Domnului care cu puterea Crucii pe slujitorii satanei au ruşinat şi în ceruri se roagă pentru noi, cu dorire să-i lăudăm zicând: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului aţi suit!

Icosul 1:

De la icoană şi de la altar aţi pornit să apăraţi dreapta-credinţă şi neamul românesc de urgia ateistă, şi nici prigoana, nici temniţa nu v-au îngrozit, ci cu tărie aţi stat împotriva uneltirilor satanei, pentru care bucurându-ne vă lăudăm zicând:

  • Bucuraţi-vă, suflete de crin
  • Bucuraţi-vă, că nu v-a întinat nici un chin
  • Bucuraţi-vă, că robia neamului aţi voit a înfrânge
  • Bucuraţi-vă, că pământul ţării l-aţi temeluit cu sânge
  • Bucuraţi-vă, că vrăjmaşii lui Hristos v-au prigonit
  • Bucuraţi-vă, că Domnul Iisus v-a sfinţit
  • Bucuraţi-vă, că zdrobiţi fiind, iarăşi v-aţi ridicat
  • Bucuraţi-vă, că gândul la sfinţi putere v-a dat
  • Bucuraţi-vă, că viaţa v-a fost rugă şi plâns
  • Bucuraţi-vă, că ardere de tot v-aţi adus
  • Bucuraţi-vă, că darul Arhanghelului v-a umbrit
  • Bucuraţi-vă, căci cu puterea cinstitei Cruci aţi biruit
  • Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului aţi suit!

📆 14 mai, Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste

- Posted in Sfinții Închisorilor by

În data de 14 mai este celebrată Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Sunt comemorate evenimentele petrecute în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestaţi numeroşi tineri, intelectuali, români care s-au opus regimului comunist.

enter image description here

Această zi a fost instituită prin Legea nr. 127/2017. În 14 mai se organizează comemorări oficiale, depuneri de coroane şi manifestări specifice pentru cinstirea memoriei acestor martiri.

14 mai, Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Tineri arestați În data de 14 mai 1948, „au fost arestaţi de către regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, a multor români, care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în faţa regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini. (…)

În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi peste 10.000 de tineri, anchetaţi, ulterior condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea”, potrivit http://www.cdep.ro.

Printre cei care au pătimit în temniţe se numără personalităţi, precum:

părintele Nicolae Steinhardt, părintele Daniil Sandu Tudor, părintele Arsenie Boca, părintele Ioan Iovan, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Sofian Boghiu, părintele Gheorghe-Calciu Dumitreasa, părintele Iustin Pârvu pastorul Richard Wurmbrand, episcopul greco-catolic Iuliu Hosu, părintele greco-catolic Tertulian Langa, avocatul şi politicianul Aurelian Bentoiu, politicianul Iuliu Maniu, poetul Radu Gyr, filosoful şi economistul Mircea Vulcănescu chimistul şi fizicianul George Manu, dar şi mulţi alţi tineri pătimitori în timpul regimului opresiv comunist. Printre închisorile comuniste în care au fost închişi pentru o perioadă de timp sau în care şi-au pierdut viaţa numeroşi deţinuţi politici se numără:

Piteşti, Gherla, Aiud, Târgu Ocna, Sighet, Râmnicu Sărat, Arad, Jilava, Văcăreşti.

Închisoarea de la Sighet este, în prezent, un cunoscut memorial al victimelor comunismului, potrivit Agerpres.

14 mai, Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. ”Calvarul Aiudului” În memoria martirilor din închisoarea de la Aiud şi din alte temniţe ale regimului opresiv comunist a fost ridicat Monumentul marilor eroi ai neamului românesc numit ”Calvarul Aiudului”. Acesta a fost construit în sud-vestul oraşului Aiud pe locul cunoscut sub numele „Râpa Robilor”, în perioada 28 octombrie 1992 – 14 septembrie 1999.

Lucrarea îi înfăţişează pe martiri în chip de cruci, ducând în spate crucea neamului românesc. Are o înălţime de 18 metri, o lăţime de 6 metri şi o lungime de 27 de metri. Numele celor morţi au fost săpate în piatră pentru a aminti peste veacuri jertfa lor pentru neamul românesc.

În anul 2000, la Aiud a fost sfinţit Paraclisul de către arhiepiscopul Bartolomeu Anania, devenit mai târziu mitropolit al Clujului, fost deţinut al închisorii Aiud.

La intrarea în Paraclis, este scris mesajul: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor” (Matei 5, 10). Monumentul găzduieşte o icoană unicat a Maicii Domnului cu mâinile înălţate în rugăciune pentru cei care l-au mărturisit pe Hristos în temniţele comuniste. Prin grija părintelui arhimandrit Iustin Pârvu, şi cu binecuvântarea mitropolitului Andrei Andreicuţ, a fost ridicat în acest loc Schitul Înălţarea Sfintei Cruci pentru pomenirea tuturor martirilor neamului românesc.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet a fost iniţiat, în 1992, de poeta Ana Blandiana, în calitatea sa la acel moment de preşedinte al Alianţei Civice. A fost realizat în următorul deceniu împreună cu soţul său, scriitorul Romulus Rusan, având alături o echipă de istorici, arhitecţi, constructori şi designeri, potrivit portalului http://www.memorialsighet.ro/.

Situat în extremitatea nordică a României, Memorialul are drept scop reconstituirea şi păstrarea memoriei unor popoare, în special a celui român, ”cărora timp de jumătate de secol le-a fost indusă în conştiinţă o istorie falsă”. Consiliul Europei a declarat, în anul 1998, Memorialul de la Sighet drept unul dintre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului european.

„În fiecare an, pe 14 mai, privim cu recunoştinţă către toţi cei care au suferit şi pierit în închisorile comuniste pentru curajul de a se opune regimului represiv, către cei care şi-au pierdut libertatea fizică, dar niciodată pe cea de gândire. Ziua de 14 mai 1948 a marcat cel mai mare val de arestări politice din istoria României şi, totodată, începutul unei perioade în care exprimarea liberă şi căutarea adevărului au fost plătite cu cel mai înalt preţ. Au urmat ani de persecuţie, suferinţă, închisoare şi chiar moarte pentru ‘crima’ de a apăra valorile, idealurile şi credinţa în valorile democratice.

Gulagul românesc a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, epurarea intelectualităţii anti-regim. Represiunea din perioada comunistă a reprezentat o lovitură profundă dată societăţii româneşti, cu efecte adânci, care se resimt din plin şi astăzi”, conform http://www.iiccmer.ro.


⭕ Claudiu Târziu, despre părintele Gheorghe Calciu, de la tribuna Parlamentului: Un simbol al României. A mărturisit credința în Dumnezeu, până la ultimele consecințe. A făcut 21 de ani de închisoare politică →

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Senatorul Claudiu Târziu (AUR) l-a apărat, de la tribuna Parlamentului, pe părintele Gheorghe Calciu, menționând că acesta reprezintă un simbol al României, un mărturisitor și un luptător pentru neamul românesc, care a făcut 21 de ani de închisoare pentru credința sa.

enter image description here

Intervenția a avut loc în contextul în care propunerea legislativă privind declararea anului 2025 ca fiind „Anul Omagial Gheorghe Calciu-Dumitreasa” s-a aflat, luni, pe ordinea de zi a Senatului, însă cu raport de respingere.

Claudiu Târziu a făcut apel la colegii senatori să respingă acest raport și să voteze propunerea legislativă. Totuși, proiectul a fost respins, în Senat, de PSD, PNL, USR și UDMR.

Acest punct este teribil de important. Este despre patrimoniul de onoare pe care îl are neamul românesc, a spus Claudiu Târziu la începutul intervenției sale.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa este un simbol al românității și al României. Este o personalitate reper. Este un om care prin jertfa lui a mărturisit credința în Dumnezeu până la ultimele consecințe și care și-a asumat orice risc pentru a-l mărturisi pe Dumnezeu și pentru a lucra în favoarea neamului românesc.

Pentru aceste dovezi de dăruire totală, a fost condamnat și a executat 21 de ani de închisoare sub regimul comunist, în două etape. 16 ani, începând din anii ‘50, și încă 5 ani, din primăvara lui ‘78.

A doua oară a fost arestat și condamnat la 10 ani de închisoare pentru că s-a opus dărâmării bisericilor din București. Poate că cei care sunteți mai înainte născuți vă amintiți de acest episod tragic din istoria capitalei României. A fost singurul preot care a avut curajul ca de la amvon să țină 7 predici împotriva regimului comunist, după care a fost închis.

A fost eliberat prin intervenția SUA, a fost primit de doi președinți americani, de Ronald Reagan și de George Bush senior, a fost primit de două ori în Congresul american, a fost lider al exilului politic român anticomunist de până în 1989. A făcut foarte multe opere de binefacere și culturale.

A da un raport de respingere unei inițiative care nu caută decât să pună în valoare o astfel de personalitate care poate juca rol de model pentru tinerele generații este o dovadă de iresponsabilitate și, la limită, chiar de trădare națională.

Dacă noi ne lepădăm de valorile autentice ale acestui popor să nu avem pretenția că îl putem reprezenta.

Vă rog să vă regândiți votul și să votați contra raportului de respingere, care nu are niciun soi de argument, se bazează doar pe niște invenții și pe niște alegații, fără nicio bază factuală”
, a declarat, luni, senatorul Claudiu Târziu, președintele CNC AUR.

Sursa: https://www.rostonline.ro/2024/05/claudiu-tarziu-despre-parintele-gheorghe-calciu-de-la-tribuna-parlamentului-un-simbol-al-romanie-a-marturisit-credinta-in-dumnezeu-pana-la-ultimele-consecinte-a-facut-21-de-ani-de-inchisoare-pol/

Citiți: Proiectul „Anul omagial Gheorghe Calciu-Dumitreasa”, pe ordinea de zi a Senatului, cu raport de RESPINGERE. Claudiu Târziu: Pentru comasații și extremiștii de stânga, eroii, martirii și sfinții trebuie ascunși, nu cinstiți!

📅 Cum a fost arestat Marele Duhovnic pe 14 Mai 1948, „Noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România, cea mai odioasă și cea mai criminală noapte”

- Posted in Părintele Iustin Pârvu by

Părintele Iustin Pârvu

– Părinte, spuneați, cîndva, că toți martirii neamului românesc care au murit în închisorile comuniste de la Aiud, Gherla, Pitești, Sighetul Marmației, Canal etc. ar trebui să fie sanctificați, suferința lor i-a mîntuit, curajul lor i-a înălțat, martirajul lor i-a dus direct în rîndul celor mai aleși fii ai Bisericii. Cine ar trebui să propună, în calendar, o zi dedicată martirilor uciși în închisorile comuniste, o sărbătoare diferită de cea care îi aduce în prim plan pe ostașii jertifiți pe cîmpurile de luptă? Pe cînd ostașul lupta, în deplină cunoștință de cauză, conștient de misiunea sa, românul închis de comuniști era precum mielul dus la tăiere, fără nici o șansă de a scăpa din chingile monștrilor care puseseră labele pe România…!

Păi să propunem noi o asemenea zi în calendarul nostru…! Este datoria generațiilor care au primit modelul martirajului să aibă această inițiativă. Uite, noi am putea propune o asemenea zi în calendar, deoarece sistemul represiv din România a fost cel mai dur din Estul Europei, aici am avut și "fenomenul Pitești”, cel în care fratele a fost pus să-l ucidă pe fratele său…! Această zi de pomenire a martirilor morți în închisorile comuniste ar putea deveni pentru toată lumea creștină o zi de reflecție la răul produs de comunism omenirii, Bisericii, fiecărui om în parte. Și apoi, pentru morții știuți și neștiuți din închisorile noastre, o rugăciune ar fi ca o candelă aprinsă la capetele celor care au avut sau nu au avut un mormînt. În închisorile comuniste mulți martiri s-au comportat ca primii creștini, dînd probă de jertfă pentru Hristos.

Dacă ar fi să aleg o zi, apoi aș alege ziua de 14 mai… De ce? Pentru că la 14 mai 1948 a fost ziua în care au fost făcute cele mai multe arestări în România în rîndul intelectualilor, studenților, a celor care se opuneau într-un fel sau altul bolșevismului, a fost o operațiune de decapitare a inteligenței și rezistenței românești.

din volumul lui Adrian Alui Gheorghe – Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire, Piatra Neamț, 2006

📆 Pe 29 Aprilie 1975 trece la Domnul Radu Gyr

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Iisus în celulă - o poezie despre patimi în Săptămâna Patimilor

Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă,
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veșminte,
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
- Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget pe gură
Şi mi-a făcut semn ca să tac...

A stat lângă mine pe rogojină...
- Pune-mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,
Parcă purtase lanţuri, cândva...

Oftând, Şi-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână,
Si mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
Şi am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
Numai Iisus nu era nicăieri...

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui...

❗Comisia pentru drepturile omului, egalitate de șanse, culte şi minorităţi din Senat a respins, luni, propunerea legislativă pentru declararea anului 2025 „Anul omagial Gheorghe Calciu-Dumitreasa”.

- Posted in Abecedarul credinței by

Proiectul de lege a fost inițiat, luna trecută, de senatorul Claudiu Târziu (AUR). Expunerea de motive:

Întrucât în anul 2025 se împlinesc 100 de ani de la venirea în această lume a Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care a trăit dând, ca nimeni altul, măsura curajului, a grijii față de aproapele său și a iubirii nesfârșite față de Iisus Hristos, este nu doar justificată, ci și pe deplin oportună, declararea anului 2025 ca „Anul omagial Gheorghe Calciu-Dumitreasa”.

Un astfel de an omagial va oferi o șansă importantă de a onora și de a (re)aduce în atenția publicului viața, activitatea și jertfirea de sine a Părintelui. Ridicându-se împotriva operei de distrugere a dreptei-credințe și a valorilor neamului românesc, având puterea de a-și ierta torționarii, manifestând o iubire fără rezerve pentru aproapele, Gheorghe Calciu-Dumitreasa a fost unul dintre duhovnicii de referință ai secolului trecut și una dintre personalitățile care a luptat și a îndurat ca nimeni altul pentru neamul și credința sa.

Adoptarea prezentei legi ar permite organizarea de evenimente culturale, conferințe publice, expoziții și a altor activități, și ar face posibilă sărbătorirea și promovarea valorilor perene pe care le-a reprezentat și propovăduit Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

În plus, consacrarea unui an omagial ar reprezenta un moment de reflecție și de educare a tinerei generației, pe care Sfinția Sa a iubit-o atât de mult, care are datoria de a-i cunoaște curajul și sacrificiul, în lupta pentru afirmarea Adevărului și împotriva materialismului ateu. Această cunoaștere contribuie la cultivarea unui spirit civic puternic și la aprecierea valorilor fundamentale ale libertății și demnității umane
”.

✝️ Sfinții Închisorilor — Tămăduire și convertire la Ortodoxie

- Posted in Sfinții Închisorilor by

enter image description here

Un avocat credincios a fost chemat de partenera de viață a unui client pentru a îl întâlni pentru ultima dată. Deoarece domnul respectiv avea ulcer varicos în ultimul stadiu și nu mai avea nici o șansă de vindecare.

După ce l-a întâlnit, avocatul care este creștin ortodox practicant, l-a chemat pe duhovnicul său pentru a îl pregăti din punct de vedere sufletesc pentru plecare. Atunci a aflat că acel om care avea vârsta de 80 de ani era greco-catolic și trăia în concubinaj. A acceptat însă să vină duhovnicul.

După ce a primit mărturisirea sinceră a păcatelor, duhovnicul i-a explicat că nu îl poate Împărtăși. Însă având la el untdelemn din candela de la Aiud i-a dat pentru a fi miruit zilnic pe picioarele pline de puroi.

La nici o săptămână doamna îl sună uimită pe avocatul lor pentru a îi spune că domnul s-a vindecat. Acel domn a mai trăit 5 ani, timp în care a devenit Ortodox practicant și a făcut cununia religioasă.

Despre mărturiile și viețile martirilor și mărturisitorilor lui Hristos, închiși în temnițele comuniste, puteți găsi în cartea „Sfinții Închisorilor”, editată la mănăstirea Paltin Petru-Vodă.

 


 

Page 1 of 4