📝 Ioan Ianolide: „În celula îngustă, visam la o Românie liberă, o țară care să-L mărturisească din nou pe Hristos.”

🔴 Mărturisitorul Ioan Ianolide: Omul va ajunge să se închine mașinii❗

🚩 Sfinții Închisorilor: Tortura a durat zi şi noapte fără întrerupere. Fără somn. Fără odihnă sau refacere cât de mică. Ne treceau de la o tortură la alta imediat ce observau că la una din ele erai epuizat şi nu mai reacţionai. Nu exista nici o scăpare, nici o sustragere.

📜Ioan Ianolide - deținutul profet: despre poporul ales

✝️ Ioan Ianolide - deținutul profet: despre antihrist

📜 Mărturisitorul Ioan Ianolide: E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională.

📜 Revista Atitudini: Cum a dobândit Ioan Ianolide rugăciunea inimii →

📅 Sfântul închisorilor – Valeriu Gafencu, s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, Basarabia. / "Omul nu se poate salva fără Dumnezeu. Istoria nu se poate desăvârşi fără aspiraţia transcedentală, de aceea credinţa este baza întregii lumi creştine. Avem nevoie de har, mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat har, căutăm la rândul nostru să ne îndeplinim rolul de oameni. Am fost mântuiţi prin Hristos, rămâne să ne mântuim şi prin faptele noastre."

✝️ Sfântul Valeriu Gafencu: Este bine să se spună răspicat adevărul, şi eu Adevărul Îl slujesc. / Valeriu Gafencu"Între mine şi dumneavoastră stă conştiinţa. Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacţii de conştiinţă nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri. Este bine să se spună răspicat adevărul, şi eu Adevărul Îl slujesc. Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu. Nu există zidire sub soare care să dureze fără Dumnezeu. Dumneavoastră nu vreţi să-L primiţi pe Hristos, iar eu nu pot primi moartea sufletească."

📜 Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu înțeleasă și acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire ❤️

🙏🏻 Valeriu Gafencu: Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te poţi ruga cu adevărat, cu adevărat ai realizat pacea, fericirea.

✝️ Maica Domnului se arată lui Valeriu Gafencu în închisoare: ”Îndrăzniţi lumea e a lui Hristos!” / „Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”

Poporul român are, iată, noi si mari mijlocitori la Domnul! Slavă Domnului pentru minunata proslăvire a sfinților Săi!

“Sfinții români duhovnici și mărturisitori din secolul XX au suferit în temnițe, în chinuri și în deportări, dar nu au slăbit dreapta credință, mărturisind cu prețul vieții și trăind o viață de prigoană pentru numele Lui Hristos, au fost făclii vii și candele aprinse insuflând dragostea, semănând credința și inspirând răbdarea semenilor lor, sunt modele de urmat și astăzi pe calea sfințeniei și a nepătimirii.

Canonizarea lor este confirmarea cununii de care se bucură acești sfinți în slava Sfintei Treimi și ne îndeamnă la urmarea vieții lor. Citindu-le viața vom afla lămuriri la întrebările noastre și ne vom lumina cugetul. Rugându-ne lor vom afla mijlocire la Dumnezeu. Sărutându-le sfintele moaște vom dobândi sănătate trupului și sufletului. Azi, cei șaisprezece sfinți ne roagă să vorbim cu ei: să-i chemăm în necazuri și să îi urmăm în urcușul duhovnicesc pe acești noi sfinți din calendarul ortodox:

• Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim (16 septembrie);
• Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae (4 octombrie);
• Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu (23 octombrie);
• Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop (28 noiembrie);
• Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu (22 iulie);
• Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria (2 decembrie);
• Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria (2 decembrie);
• Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț (6 iulie);
• Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus (20 decembrie);
• Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj (8 martie);
• Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana (26 decembrie);
• Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici (10 noiembrie);
• Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova (10 mai);
• Preot Mucenic Ilarion Felea (18 septembrie);
• Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia (3 august);
• Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (8 august).

Și să îi păstrăm în inimile noastre pe toți mucenicii, mărturisitorii, martirii și eroii neamului care s-au nevoit în temnițele comuniste, în lagăre și în deportări. Să le păstrăm vie memoria și să ne rugăm ca Domnul să îi proslăvească împreună cu toți sfinții.”

• ✝️ Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul a oficiat luni seară un ultim Parastas pentru cei 16 cuvioși și mărturisitori ai Ortodoxiei din secolul 20, înainte de proclamarea generală a canonizării acestora. / „Prin Parastasul din ajunul proclamării canonizării unor sfinți, se învederează adevărul că toți oamenii sunt chemați la sfințenie, iar cei care se ostenesc pentru aceasta o și dobândesc. În cartea Leviticului, Dumnezeu cere celor pe care i-a ales să fie poporul Lui: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, sfințiți-vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, Sfânt sunt. […] Martiri și mărturisitori, profesori de teologie și preoți de parohie, stareți și duhovnici, misionari în cetate și nevoitori în codri și în locuri ascunse de lume, iconari și mânuitori ai condeiului, filantropi și făcători de bine, adevărați stâlpi ai Bisericii și neamului, în vreme de mare primejdie, sfeșnic cu 16 făclii strălucitoare, au fost așezați de Dumnezeu să lumineze într-un veac întunecat de ideologii totalitare și anticreștine”

• 📜 Comunicat: Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat 16 canonizări →

• ⭕ De ce nu se află duhovnicul neamului, Părintele Iustin Parvu, pe lista celor 16 sfinți canonizați❓

• ✝️ Alături de acești 16 Sfinți, dorim și cerem canonizarea Sfinților Închisorilor comuniste / Alături de acești 16 Sfinți, dorim și cerem canonizarea Sfinților Închisorilor comuniste, Sfinți Mucenici și Mărturisitori, începând cu: VALERIU GAFENCU, IUSTIN PÂRVU, GHEORGHE CALCIU-DUMITREASA, IOAN IANOLIDE, ARSENIE PAPACIOC, ADRIAN FĂGEȚEANU, IOANICHIE BĂLAN, IUSTINIAN CHIRA și mulți alții... Modele vii de trăire ortodoxă autentică și de asumare jertfelnică a Crucii lor asemenea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru generațiile prezente și viitoare.

Pomelnic
de Zorica Lațcu

Pe toţi cei ce în veacuri au căzut luptând
Pentru biruinţa Crucii prea cinstite,
Cei ce în clipa morţii au avut în gând
Numele Treimii prea blagoslovite,
Şi pe toţi aceea care au râvnit
Slava şi cununa mai presus de minte,
Pomeneşte-I Doamne, Tu când vei veni,
În Împărăţia Slavei Tale sfinte.

Pe toţi Mucenicii Neamului, Eroi,
Luptători cu spada sau cu rugi sfinţite,
Toţi cei ce se roagă astăzi pentru noi,
Şi ne scot în grabă tainic din ispite,
Şi pe toţi aceea care pentru neam,
Au trăit în temniţi, ca-n nişte morminte,
Pomeneşte-I Doamne, Tu când vei veni,
În Împărăţia Slavei Tale sfinte.

Pe tot neamul nostru evlavios şi sfânt
Voievozi şi doamne, boieri, jupânese,
Toţi câţi dorm cu trupul în acest pământ
În hotarul ţării noastre prea alese,
Pe părinţii noştri şi pe fraţii dragi
Ce s-au dus la ceruri sus de mai-nainte,
Pomeneşte-I Doamne, Tu când vei veni,
În Împărăţia Slavei Tale sfinte.

Şi pe toţi aceia care neştiuţi
Stinsu-s-au în vremea asprelor prigoane,
Cei ce încă astăzi zac necunoscuţi
Şi-n biserici nu au slujbe şi canoane,
Pe toţi sfinţii care numai Tu îi ştii
Şi al căror nume numai Tu-l ţii minte,
Pomeneşte-I Doamne, Tu când vei veni,
În Împărăţia Slavei Tale sfinte

„Pe Vasile Voiculescu l-au luat într-o noapte, din casa ticsită de cărţile sale dragi. Avea 74 de ani şi era vinovat că scria poezie religioasă şi că primea oaspeţi împreună cu care discuta despre ortodoxie şi literatură.

A stat 5 ani la Aiud, nu s-a plîns nici de foame, nici de puroaie, iar trupul îi ajunsese aproape numai duh.

A făcut cancer şi l-au eliberat, să-şi mai vadă familia... Pe vremuri, bărbaţii acestui neam (C.Z.Codreanu, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache, Mircea Vulcănescu ș.a.) se duceau la război pentru o idee, făceau puşcărie pentru credinţă şi erau gata să moară pentru un semen de-al lor."

~ Cristian Adoroaei.

Vasile Voiculescu a fost medic, înainte de a deveni scriitor.

Se spunea despre el că este un om de o bunătate serafică, pe care o arăta oricui. Nu critica pe nimeni şi înţelegea pe toată lumea — aşa îl evocă cunoscuţii pe doctorul Vasile Voiculescu.

Supranumit ”Poetul îngerilor”, Vasile Voiculescu a fost prozator, dramaturg şi medic. Vasile Voiculescu s-a născut pe 13 octombrie 1884, în familia lui Costache şi Sultana Voicu.Înscris la şcoala din Pleşcoi, apare în matricolele unităţii sub numele de Voiculescu. A urmat cursurile liceale la Buzău şi Bucureşti, terminând liceul la Colegiul “Gheorghe Lazăr”. Atras de literatură de pe băncile şcolii, tânărul Voiculescu s-a înscris iniţial la Facultatea de Litere şi Filosofie.

Prins între pasiunea pentru literatură şi atracţia pentru medicină a abandonat prima facultate şi s-a înscris la Facultatea de Medicină. În memoriile sale de mai târziu, povestea cum s-a ”luptat” între cele două pasiuni. ”De n-aş fi ajuns medic, aş fi fost preot”, mărturisea scriitorul care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în sihăstrie. A absolvit medicina în 1909 şi s-a specializat în chirurgie. S-a căsătorit cu Maria Mitescu, studentă şi ea la Medicină femeia alături de care va rămâne toată viaţa şi cu care a avut cinci copii.

A făcut medicina din pasiune

Vasile Voiculescu a fost medic într-un sat din Gorj. Era cunoscut drept ”medicul fără de arginţi” pentru că a făcut din medicină mai mult o pasiune, decât o profesie. Un om de o bunătate serafică pe care o arăta oricui. Medicul care nu critica pe nimeni şi înţelegea pe toată lumea. Aşa îl evocă cunoscuţii pe doctorul Vasile Voiculescu. A ajuns medicul sărmanilor pe care îi trata fără bani, ba chiar le cumpăra medicamente din propriul buzunar. Ca medic a plecat pe front în Războiul de Independenţă.

Tratând bolnavii de pe front s-a îmbolnăvit de tifos, frebră tifoidă şi icter. A refuzat să-şi ia concediu de boală şi a continuat să-şi exercite profesia în mijlocul răniţilor, până la terminarea războiului. Curajul său a fost răsplătit cu decoraţia “Steaua României cu spade”.

Debut în literatură

În literatură a debutat în 1912 cu poezia ”Dorul” apărută în revista ”Convorbiri literare”. Primul volum de poezii l-a publicat în 1916, iar în 1920 a devenit membru al “Societăţii Scriitorilor Români”. În 1922, era medic şi profesor de igienă la Institutul Pompilian din Bucureşti.

Din cauza convingerilor sale democratice, medicul şi scriitorul Vasile Voiculescu a avut de suferit după instalarea regimului comunist. Instalat în funcţia de director de programe culturale la Radio România, Voiculescu a fost înlăturat în 1946. Cea mai grea lovitură a fost moartea soţiei, răpusă de o hemoragie cerebrală în 1946. Profund afectat de pierderea femeii care i-a stat alături toată viaţa, Vasile Voiculescu a dus o viaţă de sihăstrie în următorii 20 de ani. Deşi a continuat să scrie, nu a mai publicat nimic.

Închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”

Vasile Voiculescu a început să frecventeze cercul religios “Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim, asociaţie de intelectuali vânată şi desfiinţată de autorităţi în 1948. Din cauza faptului că a păstrat de-alungul anilor legături cu intelectualii de la ”Rugul Aprins”, Voiculescu a intrat în vizorul comuniştilor. La 74 de ani, în Duminica Paştelui, pe 5 august 1958 a fost arestat şi pus sub acuzare pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinii sociale”. După un proces lung în care a fost anchetat şi chinuit de atorităţi, scriitorul a fost condamnat la 5 ani de închisoare. A fost ţinut în temniţele comuniste de la Aiud şi Jilava.

În închisoare s-a îmbolnăvit de TBC şi a fost imobilizat la pat. Mărturiile colegilor de închisoare despre Voiculescu demonstrează că mărinimia medicului nu dispăruse nici în cumpliţii ani de detenţie.

”Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi.Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare” scrie despre poetul îngerilor istoricul Vasile Boroneanţ.

Vasile Voiculescu a fost eliberat în 1962, foarte bolnav după perioada de detenţie. A murit un an mai târziu, pe 26 aprilie 1963.

Vasile Voiculescu - martir și mărturisitor al Rugului Aprins

Independent de prezența lor la întâlnirile Rugului Aprins, câțiva dintre participanți erau deja importanți poeți, recunoscuți de breasla literară: Vasile Voiculescu, Paul Sterian și Sandu Tudor. Dintre ceilalți confrați ai întâlnirilor pornite la Mănăstirea Antim, au mai scris poezie: scriitorul Ion Marin Sadoveanu, compozitorul Paul Constantinescu, profesorul Alexandru Mironescu, profesorul Ștefan Todirașcu, pr. Felix Dubneac ș.a.

„Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimuță­rea­lă și nici o batjocură, ci o reală și sinceră practică copilărească a marilor mistere. Puteam să ne jucăm de-a orice altceva; de ce numaidecât să botezăm mieii priori din curte? Sub un nuc imens aveam biserica, și altarul după niște perdele. Clopotele ne erau crengile. Însăși mama consimțea să vie uneori la slujba mea și să mă asculte. Pe atunci se scoteau pui de pasăre cu sutele. Și mureau foarte mulți... Credeți că a pierit vreunul necreș­tinește, fără slujba înmormântării și neîngropat?”, avea să-și amintească Vasile Voiculescu în câteva pagini autobiografice. Începe să citească încă de la cinci ani, iar una dintre primele lecturi care l-au marcat a fost din Viețile Sfinților. Ulterior, Biblia a devenit cartea sa de căpătâi: „Sfinții mei favoriți, afară de arhangheli, îndeosebi focosul Mihail, sfinții mei au fost Avram și Iacob; am dormit cu ei cu capul pe piatră și am așteptat sub agudul din fundul grădinii îngerul pentru luptă. Am ciulit urechea ca să aud glasul Domnului, ca Samuel. Am luptat împotriva filistenilor ca Samson, am cântat cu David păzind oi și am plâns cu profeții”. Natural, tânărul Vasile și-a dorit încă din copilărie să devină preot.

Vasile Voiculescu s-a născut în noaptea de 24/25 octombrie 1884, dar a fost înregistrat în acte abia la 27 noiembrie 1884, cu numele Vasile Costache Voicu. Prietenii îl numeau simplu, Doctorul, iar pseudonimul cu care a semnat întreaga viață, V. Voiculescu, a fost înregistrat și în actele sale de identitate. Locul nașterii este localitatea Pârscov (Buzău), într-o casă de țărani a căror familie număra șapte copii. Tatăl lui Vasile Voiculescu a fost oier și negustor.

Conștient de vocația sa literară, V. Voiculescu începe Facultatea de Litere și Filosofie la Universitatea București, dar în urma presiunilor familiei renunță după un an și urmează Medicina. Natura sa simplă, țărănească, și vocația sa mistică îl determină să respingă disecțiile la care era obligat să ia parte în facultate. Întreaga viață a fost apropiat de medicina naturistă, chiar dacă specializarea sa era medicina internă, igiena și epidemiologia. Vasile Voiculescu este autorul unei cărți cu remedii naturiste, uitată astăzi, intitulată Toate leacurile la îndemână (Editura Fundației Regele Mihai I, București, 1945).

Termină Medicina în anul 1910 și tot atunci se căsătorește cu Marioara Mitescu, și ea studentă la Medicină, cu care va avea cinci copii. V. Voiculescu va cutreiera ca medic prin mai multe sate din Ilfov. Ulterior, fiind foarte apreciat, este chemat în mediile aristocrate și ajunge să-i trateze chiar pe membrii Casei Regale. Fiindcă participase ca doctor la campania militară din Bulgaria (1913), a fost decorat cu medalia „Avântul țării”. Mai târziu, fiind șef al spitalului de răniți din Bârlad, transformat în spital de contagioși, dă dovadă de un devotament și spirit de sacrificiu ieșite din comun în timpul Primului Război Mondial: fiind el însuși bolnav de tifos exantematic, de febră tifoidă și de icter, alege să continue munca, alături de bolnavi, refuzând concediul - fapte pentru care a fost decorat cu „Steaua României”.

Căutarea spirituală a impregnat întreaga viață a doctorului Vasile Voiculescu, care considera că „medicul trebuie să fie profund recunoscător pacientului, care i-a prilejuit să facă o faptă bună” - conform prietenului său, doctorul Constantin Daniel. Devenit foarte cunoscut, grație succeselor profesionale, dar și mediatizării - ținea deja conferințe la Radio pe teme medicale -, a ales să fie aproape de oamenii cei mai simpli, fără a le lua bani, ceea ce se petrecea și după ieșirea la pensie, când o ducea foarte greu financiar. Sunt motivele pentru care a fost numit „doctorul fără de arginți”.

După ce a debutat cu poezie în revista Convorbiri literare (1912), V. Voiculescu scrie numeroase povestiri și nuvele de inspirație folclorică - dată fiind ascendența sa țărănească. Va publica poezie și proză în principalele reviste culturale ale țării. În anul 1928 a primit premiul Societății Scriitorilor Români pentru volumul Poeme cu îngeri, iar în anul 1941 primește Premiul Național pentru Poezie. O evidență, numai un om care este dedicat lui Hristos cu întreaga sa ființă putea să scrie câteva dintre cele mai frumoase și valoroase poezii mistice ale literaturii române.

De altfel, după moartea timpurie a soției (1946), Vasile Voiculescu a intenționat să intre în monahism, dar a renunțat în urma presiunilor familiei. Deținem mărturii că acest gând l-a frământat până în ultimul an de viață dinainte de a fi închis (1958). Apropiat de Alexandru Mironescu, de părintele Daniil Sandu Tudor, de părintele Andrei Scrima, Vasile Voiculescu a participat discret, dar constant la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Ulterior, când aceste întâlniri au fost oprite de autoritățile comuniste, se va reîntâlni cu prietenii săi de suflet în locuințele acestora și chiar în propria sa casă.

Din păcate, Vasile Voiculescu a fost arestat în noaptea de 4/5 august 1958, în lotul Rugului Aprins, la 74 de ani. Suportă foarte greu ancheta, semnează, în urma presiunilor și bătăilor, acte în care „recunoaște” că ar fi fost legionar, acuză inventată de poliția politică, că ar fi avut activități împotriva noii orânduiri sociale - ceea ce era o imensă minciună, întrucât această uriașă personalitate a culturii și a Bisericii noastre nu greșise cu nimic, nici măcar din această perspectivă deformată a realității. Este eliberat în ziua de 2 mai 1962, fiind grav bolnav de tuberculoză lombară. Va mai trăi până în 26 aprilie 1963, trecând prin imense suferințe.

Reiau aici această evocare, ca necesar preambul, pentru a o continua într-un articol proxim, cu date inedite sau foarte puțin cunoscute despre acest martir și mărturisitor al Bisericii.

Spre pildă, iată o prețioasă mărturie datorată lui Alexandru Mironescu, din care reies rafinamentul și profunzimea căutării duhov­nicești pe care le avea Vasile Voiculescu („Jurnal. Admirabila Tăcere”, vol. I, Ed. Eikon, p. 237): „(20.III.1968) Miercuri. În vremea Postului Mare, Miercurea și Vinerea, dimineața, se oficiază una dintre cele mai tainice slujbe ale Bisericii, așa-numita Liturghie îna­inte-sfințită, cu citiri din Psalmi și din Cartea Facerii. Liturghie cu semnificative tăceri, cu îngenunchieri meditative încărcate de taina misterului covârșitor. De Liturghia aceasta - e cazul să spun - foarte, foarte mulți creștini intelectuali habar nu au. Doctorul Voiculescu o avea mult la inimă, această inițiatică și concentrată Liturghie, și ani de zile am participat împreună la ea. El m-a dus la câteva biserici unde erau preoți bătrâni care o slujeau cu detalii de ritual care îl emoționau cu deosebire, căci el avea probleme speciale în legătură cu această Liturghie suprasaturată de mister. De atunci mă însoțește un soiu de prezență a lui în afecțiune și aducere-aminte”.

Părintele Arsenie Boca:

"M-au dus într-o celulă de lângă camera mortuară, unde erau încarcerați condamnații la moarte, cei care își așteptau sfârșitul. Acolo am trăit momente de groază. Aveam impresia că sunt închis într-un mormânt. Gura de aerisire era într-o a treia cameră, iar gradul de umiditate atât de ridicat, încât niciodată nu reușeam să-mi usuc prosopul sau batista. Poate și de aceea îi zice Jilava, de la jilăveala simțită până în măduva oaselor. Am rămas consternat și profund impresionat de faptul că lângă mine un condamnat la moarte (deținut politic) a încercat să evadeze. În disperare, a săpat cu mâinile în interiorul celulei, iar pământul îl ducea afară la tinetă, ascuns sub haine. Sărmanul om credea că nu-l vede nimeni, gardianul știa însă totul, dar îl lăsa să continue, până într-o zi când un alt deținut politic i-a comunicat prin Morse să nu se mai chinuie, fiindcă-i descoperit și se distrau pe seama lui. În scurt timp l-au executat prin împușcare în Valea Piersicilor”.

În celula în care era închis părintele Ioan, adeseori șoaptele rugăciunii încălzeau inimile înghețate de întristare ale deținuților. Unul dintre ei, Nicolae Dima își amintește:

„Treceau zilele repede în fortăreața Jilavei. Dimineața începea cu o rugăciune în surdină condusă de părintele Iovan, căruia domnul Blăgoianu îi dădea replica din pat. Duminica se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli. Nu știu prin ce împrejurare reușise să păstreze o cruce de argint, din cele folosite în Biserică. Mai avea o sticlă de vin tonic primită în mod neașteptat de la cabinetul medical și cu ea împărtășea deținuții”.

"Preoții închiși la Canal au servit drept exemplu de smerenie și rezistență tuturor deținuților, dându-le putere să reziste și să respingă reeducarea. Cu riscuri enorme și plătind faptele cu propriul sânge, preoții de la Canal oficiau în fiecare zi Sfânta Liturghie, aducând astfel pe Hristos în mijlocul infernului."

(Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.)

AUTODENUNȚ !

Îl cunosc pe Eugen Sechila.

Ba, mai mult, sunt unul dintre cei care au mers în taberele de antrenament organizate de Eugen Sechila, în munți.

Înțeleg că asta mă transformă astăzi într-un "element periculos", dacă nu chiar într-un infractor.

Așa că dau mărturie aici despre ce se întâmplă într-o astfel de tabără. Nu din auzite, ci din proprie experiență.

(Rog domnii de la poliție, care ar dori să mă viziteze în urma textului de mai jos, să ia și Salvarea, deoarece de doua săptămâni mă nevoiesc cu o pneumonie).

Revin la tabără și la ce am învățat de la Eugen Sechila.

Din capul locului spun că au fost poate cele mai cu "sens" zile trăite de mine până acum.

Am învățat, am descoperit, m-am descoperit, m-am trezit, am crescut, m-am transformat, pe scurt "am devenit".

Am învățat că pot merge în marș, pe teren accidentat, pe ploaie torențială, ore întregi, în liniște totală, fără vorbăria inutilă pe care o au oamenii când se plimbă în pădure.

Cu un rucsac de 90 de litri în spate, cu bocancii din care gâlgâia apa la fiecare pas.

Am învățat să prețuiesc apa, pentru că a trebuit să mi-o car singur.

Am învățat că atât viteza unui grup, dar și eficacitatea sa depind de individul cel mai slab. Și am încercat să nu fiu acela.

Am dormit noaptea sus în munte, în mijlocul pădurii, expus, fără cort.

Am învățat să lucrez și să trăiesc în tandem, alături de un partener de tabără.

În timpul pregătirii fizice lucram împreună și poate el a fost bucuros să ducă în spate cele 64 de kile ale mele, dar eu m-am muncit un pic să le duc pe cele 90 ale lui.

Am învățat deplasarea în teren, fără a fi observat de ochi străini.

Am învățat orientarea în teren, folosirea unei busole și citirea unei hărți.

M-am integrat într-un grup și când îmi venea rândul, noaptea stăteam de veghe, la foc.

Am învățat că ploaia nu te topește, pentru că nu suntem făcuți din zahăr. Și că pe ploaie te deplasezi cel mai bine atunci când vrei să rămâi neobservat.

Am alergat kilometri întregi, nu pe bandă, ci în pădure, pe munte, în bocanci.

Am învățat să-mi usuc bocancii din care șiroia apa, după marș.

Am învățat că pot sta zile întregi făra telefon.

Am învățat multe și nu încap toate aici.

Am descoperit că nu sunt singurul care îi numește eroi ai neamului pe cei ce s-au opus comunismului, cu arma în mână, cu prețul vieții. Am aflat că nu doar eu cred că avem din belșug repere morale, exemple de viață și trăire autentic românească.

Nu am făcut poze, însă totul mi-a rămas tatuat pe suflet.

Dacă regret ceva?

Da. Regret că nu am fost la mai multe tabere, mai ales la cele cu nivel ridicat de dificultate. Și regret că nu am reușit anul ăsta să îl duc și pe fiul meu, de 10 ani, la o tabără de antrenament pentru copii, organizată de Eugen Sechila.

Sper să remediez ambele regrete în anul ce vine.

Citeam zilele astea, în presa vândută, cum părintele unui copil, coleg de școală cu copiii lui C. Georgescu, s-a opus vehement propunerii de a trimite copiii într-o tabără organizata de Eugen Sechila. Părintele acuza și se temea de "indoctrinare legi0nară"...

Biet ignorant. Nici nu știe ce a pierdut copilul lui.

Închei cu amintirea cea mai adâncă, din tabără. Cea care m-a învățat smerenia și rușinea.

S-a întâmplat atunci când am cedat.

Era un exercițiu de intensitate mare, epuizant. La un moment dat nu m-am mai putut ridica, am cedat, m-am oprit fără răsuflare. Doar că nu eram singur, ci o verigă din grup și când eu m-am oprit i-am tras și pe ceilalți în jos. Fizic, nu metaforic. O secundă a durat, poate chiar mai puțin, până am înțeles că dacă eu mă opresc, îi voi sili si pe ceilalți să se oprească.

Așa o rușine n-am mai simțit până atunci și de undeva, cumva, am găsit puterea de a continua exercițiul, dincolo de epuizare.

Pentru asta și pentru tot restul îi mulțumesc lui Eugen Sechila.

Un patriot autentic, un om care sculptează caractere.

• Autor: Marian Dumitru

• Sursa: https://www.facebook.com/share/p/Z28bu7jEdmtczN5B/

• ☑️ Asociația Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei / "... sufletele se duc la locul lor, își au toate un rost. Toată credința ortodoxă are la temelie numai și numai învierea morților. Orice teorie, fără învierea morților, pentru Biserica Ortodoxă nu are nici o valoare." — Gogu PUIU, 1949 →

• Încă un autodenunț / [...] îmi sunt dragi Sfinții Închisorilor:
  

„Generația noastră a fost chemată pentru închisori. Cred că generația care ne urmează nouă va trebui să facă rodnică jertfa noastră din închisori. Pe cât posibil, fiindcă va fi mai încercată decât noi. Capcanele sunt multiple și mult mai perfide și e mult mai greu de făcut față la ele. (...) Lupta va fi foarte dificilă din acest punct de vedere. Arma cea mai puternică este rugăciunea.” — Aspazia Oțel Petrescu (9 decembrie 1923- 23 ianuarie 2018) - fostă deținută politic

📜 Mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu: Noi nu vom pieri ca nație - noi, ca popor, ne-am câștigat mântuirea❗ / Noi nu vom pieri ca nație, deși un episcop sârb și-a permis să zică că în rai nu se aude limba română. Dar se aude! Și încă foarte puternic! Noi, ca popor, ne-am câștigat mântuirea! Dar ce va fi cu rămășița, nu mai știm...”

✝️ Mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu: Hristos a fost prezent în mijlocul nostru real, concret — aşa s-a format iubirea care există între noi / „L-am simţit pe Iisus. L-am simţit concret. Nu ştiu cum să vă spun lucrul acesta, simţeai ca un fior cald, plăcut. Nu mai simţeam închisoarea. Aveam o clipă de fericire pe care ne-o dădea starea aceasta de trăire în comun. Simţeam că Iisus este Centrul, în care ne aflam, şi că noi, coborând în intimitatea noastră, în nădejdea că Îl întâlnim pe El, de fapt Îl întâlneam, în mijlocul nostru, în Centrul nostru. Am simţit concret, şi nu sunt numai eu cea care spune lucrul acesta, că Iisus n-a minţit când a zis că unde sunt doi sau trei strânşi în numele Lui, El este printre ei. Era! Îl simţeam concret. Şi ne apropiam de El. A fost prezent în mijlocul nostru real, concret. În momentul în care ne apropiam spre Centrul nostru, ne apropiam între noi. Lucrul ăsta se poate vedea geometric. Faci un cerc mare, şi pui în mijlocul lui un centru, şi duci razele către centru. Pe măsură ce se apropie de centru, acestea se apropie între ele. Distanţa dintre cei care pornesc spre Centru se micşorează. Aşa s-a format iubirea care există între noi.”

✝️ Mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu / “Diavolul este mult mai viclean. Prin suferinţă nouă ni s-au lămurit pe viu nişte chestiuni. Am văzut că este foarte uşor, şi în acelaşi timp foarte greu, să-ţi aperi demnitatea de creştin, de fiu al lui Hristos. Trebuie să dai dovadă de foarte mult curaj. Pentru asta trebuie să te rogi neîncetat ca Dumnezeu să-ţi dea putere, pentru că singur nu poţi. Vrăjmaşii au lovit foarte tare în România prin comunism şi au fost siguri că aici nu vor mai avea nicio rezistenţă. Şi asta îi obligă să ia măsuri.”

Radu Gyr este un mare poet al României, un poet care a compus unele din cele mai frumoase și mai sensibile poezii scrise vreodată, poezii care au intrat de mult în zestrea culturală a țării. Una dintre aceste poezii se intitulează „Ne vom întoarce într-o zi” și este o capodoperă:

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cînd am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc în nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi,
Şi cei de azi, cu paşii grei,
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşor, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii după noi.

Noi, cei pieduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem şi-n disperări,
Şi-n răni ce-n piepturi se acund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi,
În tot ce mâine, ca şi ieri
Va sângera sau va iubi!

Melodia „Ne vom întoarce într-o zi” ștearsă de MAPN după un articol în presă

Un articol apărut în publicația G4 Media a determinat Ministerul Apărării Naționale (MAPN) să șteargă această melodie de pe contul oficial. De ce?

Interpreții formează trupa „Band of Brothers and Sisters”

• ✏️ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

• ✏️ Radu Gyr: Metanie

• ✝️ Avem o țară – Corul Mănăstirii Diaconeşti (versuri de Radu Gyr)

• ✝️ Moment artistic dedicat lui Radu Gyr - Apostolul Poet al închisorilor și Mircea Vulcănescu - filozoful, martir mărturisitor.

• ✝️ Acatistul Sfinților mărturisitori din închisorile comuniste

"Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficiență cardiacă, hepatită și alte boli... Eram aproape de moarte.

La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu. El era egumenul unei Mănăstiri numite Tismana. Acest preot avea cam la vreo 40 de ani, fusese așa de mult chinuit, încât era aproape de moarte. Totuși avea fața liniștită! Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Iisus Hristos, despre credința lui și era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul care îl schingiuise pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarășii săi.

Să nu mai credeți ce spune presa despre comuniști că îi urăsc pe preoți, sau că îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat! Ei urăsc pur și simplu! Urăsc pe oricine! Îi urăsc pe evrei, pe creștini, pe antisemiți, pe antihriști, urăsc pe toată lumea...

Un comunist urăște pe alt comunist! Se dușmănesc între ei fără resentimente. Și când un comunist dușmănește pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare și îl bate și îl chinuiește ca și pe un creștin.

Exact asta se întâmplase că comunistul schingiuitor, care îl chinuise pe acest preot până aproape de moarte - fusese și el bătut până aproape de moarte de către tovarășii săi, și aproape ca își dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghearele morții. În timpul nopții mă deșteaptă comunistul zicând:

— Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoșătoare! Mă tem!

Atunci am văzut o minune! L-am văzut pe preot în pragul morții chemând pe alți doi colegi de celulă. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a așezat pe marginea patului ucigașului său (comunistul) și-l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această priveliște! Un om schingiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea adevărată! Putea găsi o mângâiere pentru acela...

Apoi preotul zise către comunist:

— Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.

Dar nu a rostit așa simplu aceste cuvinte. Poți zice “iubesc” și să fie un simplu cuvânt de șase litere sec. Însă acest preot zicea cu adevărat: “Te iubesc din toată inima mea”.

Apoi a continuat:

— Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește-ți pe Hristos, Cel care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i-ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Îți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți-o dorești tu însuți.

Te temi și te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele. El dorește să-ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. Dar trebuie să te întorci spre El și să te pocăiești.

în această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigașului (spovedania) înaintea propriei sale victime. Poate că viața este mai impresionantă în romane. Însă nici un romancier nu a scris vreodată așa ceva.

Victima, în pragul morții, primea spovedania ucigașului său și cel chinuit a dat dezlegare ucigașului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrățișat unul cu celălalt. Preotul s-a întors înapoi la patul său și amândoi au murit în aceeași noapte.

Era noaptea de Crăciun. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur și simplu aminte că înainte cu aproape 2000 de ani Iisus Hristos Se născuse. Era noaptea în care Iisus Hristos Se născuse în inima unui torționar comunist.

Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înșiși ochii mei!

☦️ Mărturia unui deținut al închisorilor comuniste (anul 1950, România)

"Sfinții vor să vină în ajutorul nostru, numai că prea puțin îi chemăm.

Acești sfinți ai închisorilor, de la Aiud, Pitești, Gherla, din toate puşcăriile noastre, formează cea mai măreață și frumoasă coroană pentru împodobirea țării noastre înaintea lui Dumnezeu.

Ei sunt soluția grăitoare, numai nu strigă de acolo. Izvorârea Sf. Mir din osemintele lor, aşa după cum se cunosc minunile acestea, e așa de grăitoare încât nu ne rămâne decât să le urmăm sfaturile, fapta și eroismul vieți lor. Acesta este de fapt un alt mesaj pentru neamul nostru.

Aceștia sunt ultimii dintre sfinții români care izvorăsc mireasmă și vindecări în toate colțurile lumii – mesajul este să le urmăm viața, curajul mărturisii. Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. Ei vin să ne arate calea.

Fie ca acest Paşti pe care îl sărbătorim și anul acesta, prin mila Domnului, să fie un îndemn spre trezirea noastră din mormântul tăcerii și al lașității și învierea noastră în duhul martirilor și al sfinților închisorilor comuniste.

Hristos a înviat!" — Părintele Iustin Pârvu în "Ne vorbește Părintele Iustin", vol. II, p. 109-110

• ✝️ Părintele Iustin Pârvu: Tăcerea este acum mormântul pe care îl săpăm neamului nostru / “Tăcerea este acum mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. Tăcerea cea trădătoare, tăcerea vicleană, nu cea smerită și înțeleaptă. Credeți că așa vă cumpărati zile și "libertate" în această lume? Câtă amăgire, lanțurile vă sunt pregătite și pe lumea aceasta și în cealaltă dacă nu alegeți adevărul, dreptatea. Pace fără adevăr, pace fără de dreptate nu există! E doar minciună. Și vă condamnați și copiii după exemplul vostru. Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup, dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare, dar şi în cuget, în inteligenţă! Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei. Suntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om. Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, facînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernâmântul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici. Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.”

• ✝️ Din învățăturile și minunile Părintelui Iustin - despre căderile ierarhilor / "Nu e loc de îndoială în privința dogmelor. Ierarhii noștri când sunt investiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință și cele 7 Sinoade Ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun Sfinților Ierarhi, Păstorii lor. Deci dacă ei nu se supun mai marilor lor, adică Sfinților Părinți, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbește prin Sfinții Părinți, nu prin minți îmbătate de mitrele aurite din capul lor. Ei au datoria să revadă acordurile de la Balamand [și Kolymbari, Creta - n.n] și Biserica să își revizuiască poziția ortodoxă, spre liniștirea poporului nostru ortodox."

• 7️⃣ Șapte sfaturi ale Părintelui Iustin Pârvu

  1. Să fii câtuşi de puţin înarmat cu rugăciune, post şi cu oleacă de nevointă, cu tăcere, cu o retragere în sine câtuşi de puţin din toată tehnica aceasta a distracţiei.
  2. Mamelor, educaţi-vă creştineşte copiii şi nu îi lăsaţi necontrolaţi.
  3. Luaţi si citiţi vieţile sfinților și învăţăturile Sfinţilor Părinţi, că va veni vremea când nu le veţi mai găsi.
  4. Creştinii, oriunde s-ar afla, fie că sunt acasă, fie că sunt la lucru, să rostească cu mintea lor Rugăciunea lui Iisus.
  5. Trebuie să ducem Crucea mai departe fără a căuta uşurinţa ei.
  6. Să îmbogăţim sufletul şi nu vom mai simţi sărăcia trupului.
  7. Rugaţi-vă la Sfinţii Români!
     
     

• ✝️ Părintele Iustin Pârvu: Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică — să trăim ceea ce ne rugăm❗ / "Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie. Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte, nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari Înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu. Dacă nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia și nepăsarea noastră, fără pocăință, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!" — Părintele Iustin Pârvu

• ✝️ Părintele Iustin Pârvu: „Vor rezista doar aceia care au harul lui Dumnezeu!” / „Așa cum v-am mai zis vor veni timpuri un pic mai grele. Mai stau uneori noaptea afară și mă uit pe cer și nu mai sunt numai stele… sute și mii de sateliți. Unul după altul, brăzdează cerul într-o parte și în alta. Ce-am ajuns… să umplem cerul de sateliți. Unul pentru vreme, unul pentru televiziune sau altul al armatei. Încercăm noi cumva să controlăm lumea, să îl dăm pe Dumnezeu de-o parte. Nu facem nimic, dragii mei! Dumnezeu este la conducere, el hotărăște. Iar dacă a îngăduit el lucrul ăsta, știe de ce. Și să mai știți un lucru: că la timpurile astea care or să fie mai grele, vor rezista doar aceia care au harul lui Dumnezeu, iar harul lui Dumnezeu nu se dobândește prin trai bun, viață răsfățată, dezmățată cu toate nebuniile aceste lumi”. – Părintele Iustin Pârvu

• ✝️ Părintele Iustin Pârvu: Nu există altă forță decât rugăciunea ... Doamne fă ce vrei numai mântuiește-mă și mântuiește pe fratele meu care nu te cunoaște! / Părinte cum putem să ne ferim de răutățile lumii de astăzi și cum să facem față ispitelor acestora ale vremurilor din urmă care sunt atât de subtile. — "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ma pe mine păcătosul! " (sau păcătoasa), și merg mai departe, și duc steagul! Cu pace și cu liniște!... Cu cât ai să fii mai izolat de lumea aceasta, mai singuratic, mai interiorizat, cu atât ai să poți lupta mai ușor și prin rugăciune se poate domestici sălbăticia aceasta a lumii din jur. Deci nu există altă forță decât rugăciunea pentru ei. Doamne fă ce vrei numai mântuiește-mă și mântuiește pe fratele meu care nu te cunoaște!" — Părintele Justin Pârvu

• 🔴 Părintele Iustin Pârvu: Să fiţi pregătiţi în fiecare zi şi în fiecare clipă❗ / Vom fi puşi la încercare, dar să nu ne temem, turmă mică! – fiindcă Domnul rămâne cu noi. Să nu ne gândim însă că vom trece prin viaţă, prin viaţa creştină, şi nu ne vom asemăna cu durerile Mântuitorului Hristos, când a spus: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" Orice suferinţă îşi are menirea ei. Şi dacă suntem conştienţi de această menire, o putem primi cu toată inima. Să fiţi încredinţaţi că asta vi se cere de la Dumnezeu: să primiţi cu toată inima ceea ce vine! Căci, dacă e îndoială, nu mai e jertfă. Să fiţi pregătiţi în fiecare zi şi în fiecare clipă! — Arhimandritul Iustin Pârvu (1919-2013)

Și Aiudul, și Gherla, și Piteștiul, și celelalte închisori, toate locurile acestea sunt punctele noastre de mare greutate pe lângă altarele și mănăstirile voievodale. Nu trebuie uitat că ele sunt o mărturie pentru viitor, a suferințelor, lacrimilor și sângelui nostru.

Pentru generaţiile de până în 1941, se poate vorbi despre părintele Nicolae ca despre un mare îndrumător şi participant la luptele şi conflictele pe care le-a avut ţara noastră după primul război mondial. Tineretul nostru a avut de ales între corupţia partidelor de guvernământ, influenţele fasciste, naziste, comuniste, pe de o parte, şi curentul legionar, pe de alta. Acestuia din urmă am subscris şi noi. Au fost lupte uriaşe mai ales cu lumea coruptă a democraţiei şi a dictaturii carliste.

Pentru anii pe care i-a petrecut în închisoare a fost la mare înălţime în menţinerea unei stări de spirit şi a moralului unui tineret care era puţin în derută văzând greutăţile temniţei şi programul de exterminare comunist. Dacă nu ar fi fost Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi chiar Nichifor Crainic prin viaţa şi „scrierile” lor care au văzut hârtia abia după eliberarea din temniţă, foarte mult s-ar fi descurajat tinerii întemniţaţi şi ar fi fost multe căderi. Iar faptul că a existat un părinte Grebenea sau un Traian Trifan în milocul Aiudului, a fost o uriaşă încurajare către lupta cu slugile întunericului, văzute şi nevăzute, şi către jertfă.

Părintele a fost un stâlp pentru toţi, şi pentru cei care au murit, şi pentru cei care au mai apucat să iasă şi să supravieţuiască. Comuniştii erau foarte uimiţi pentru modul în care părintele reuşea să rezolve diferitele situaţii în care îl puneau, atât în anii de puşcărie, căt şi după aceea. Deţinuţii ştiau: „dacă părintele Grebenea a spus aşa, aşa trebuie să facem”. Spre exemplu, am participat la greva organizată de părintele în lagărul de la Baia Sprie, acţiune încheiată cu dispersarea coloniei la celelalte temniţe din ţară.

După 1964, numai faptul că a fost mereu atacat şi urmărit, că nu au trecut o lună-două de zile fără să fie chemat la Securitate, la Piatra Neamţ, ori la Roman, ori în alte cetre de anchetă, nu pentru că ar fi fost atât de periculos, cât mai ales pentru că ei se temeau şi de umbra lui, căci îi uimea şi pe anchetatori prin cinstea şi deschiderea sa, cred că este foarte grăitor pentru ce a însemnat părintele Grebenea… Pentru dragostea pe care o are pentru adevăr şi pentru Dumnezeu, pentru sfinţia sa e tot una: că vorbeşte cu cel mai mare duşman al vieţii lui sau al vieţii neamului lui, părintele este acelaşi – deschis, curat, frumos la suflet, elegant în răspuns, de cea mai înaltă ţinută academică, drept pe toată linia – atât cu vrăjmaşii, cât şi cu oricine altcineva. Este omul care întruchipează cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (Corinteni 13: 7-8)

Din felul în care a conceput viaţa acelor vremi şi în care a continuat sub toate regimurile de până azi, putem spune că la ora actuală părintele încununează una din cele mai frumoase vieţi de trăire şi luptă creştină. Avem foarte multe de învăţat de la părintele Grebenea. Întâi de toate perseverenţa în adevăr, curaj, dreptate, corectitudine, disciplina în gândire şi o profundă convingere religioasă…

Toată literatura legionară apărută în ultimii ani este pentru mine un miracol, pentru că nimeni nu se mai gândea prin 1950-60 că vor mai apărea vreodată aceste mărturii. Indiferent dacă este sau nu este înţeles fenomenul legionar, el nu va rămâne niciodată în afara istoriei noastre creştine şi naţionale. Dacă astăzi se luptă cu atâta furie împotriva acestui fenomen, aceasta nu este decât mânia diavolului împotriva aleşilor lui Dumnezeu. Cât despre cei prin care se duce această luptă, ferească Dumnezeu să ajungă la judecată cu cei care au murit pentru Biserică, adică pentru Hristos şi neam.

(Părintele Iustin Pârvu – Cuvânt înainte la volumul „Amintiri din întuneric”)

Tortura a durat zi şi noapte fără întrerupere. Fără somn. Fără odihnă sau refacere cât de mică. Ne treceau de la o tortură la alta imediat ce observau că la una din ele erai epuizat şi nu mai reacţionai. Nu exista nici o scăpare, nici o sustragere.

Ne-au dat să bem saramură.

În culmea însetării am fost dezbrăcaţi în pielea goală. Unul trebuia să stea în genunchi, iar celălalt să se urineze îngura lui (după ce prin bătaie a fost oprit de la urinat).

Torturile erau toate una mai crâncenă decât cealaltă.

Le număr pe cele mai importante:

• trebuia să stai pe ciment cu picioarele întinse şi cu mâinile întinse spre vârful degetelor de la picioare. Mereu în aceeaşi pozitie. Când se constata că eşti epuizat pentru această tortură urma alta.

• să stai într-un picior şi cu mâinile ridicate.

• să stai plecat la 90 de grade cu mâinile la vârful degetelor de la picioare.

• să faci genoflexiuni cu mâinile ridicate în sus până la epuizare.

• erai îmbrăcat cu multe zdrenţe şi îţi puneau în spate o raniţă plină cu boarfe. Astfel trebuia să te plimbi prin cameră fără încetare ore în şir. Te încălzeai atât de tare, încât ziceai că porţi un cuptor în spate.

Cei dezumanizaţi mai înainte erau puşi să vegheze ca toate torturile să se desfăşoare "regulamentar" . Astfel îşi dovedeau ataşamentul faţă de regimul comunist şi demonstrau că au părăsit toate concepţiile vechi.

— Aurel Obreja - Mărturii din iadul temnițelor comuniste

CELULĂ, CAMERĂ, CHILIE

Celula este locul temniței, devenit simbol al ispășirii unor pedepse. Camera este locul comun al vieții ca model al societății umane. Chilia este locul eliberării spirituale ca modalitate a desăvârșirii umane.

Și totuși, pentru mine s-au inversat aceste clasice locuri simbolice ale omenirii. Am fost întemnițat aproape un sfert de veac sub trei regimuri politice ce s-au succedat în jumătatea secolului XX. Am făcut din celulă cel mai înalt și pur loc al mărturisirii de credință, al martiriului și al desăvârșirii spirituale. Căci în primul rând Hristos a fost întemnițat în acest secol. S-a urmărit prin metode demonice pierderea Bisericii și anularea spiritualității creștine. Deținuții acestor vremuri au sfințit celulele prin sfințenia pe care au realizat-o.

Mulți dintre foștii deținuți au căutat după eliberare un loc într-o chilie de mănăstire, ca o continuitate a spiritualității temnițelor, numai că nu au fost tolerați. De aceea n-au avut parte de chilii, ci de camere anonime, în blocuri uniforme ale veacului XX.

Foștii deținuți și-au continuat viețuirea lor spirituală și au sfințit camerele în care le-a fost dat să locuiască. Fiindcă omul sfințește locul.

Retras în camera lui de bloc, fostul deținut se roagă, meditează, studiază, cugetă, veghează asupra Bisericii și a omenirii, își formulează cu grijă concluziile la care a ajuns, speră în mântuirea lumii, este un slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, cu toate că e anonim, discreditat, izolat, terorizat și anulat social. El crește în duh.

— Ioan Ianolide, Testamentul unui nebun.

Nu vă lăsați intimidați!

Presa inventează cuvinte și etichete tocmai pentru a vă distruge. Dacă voi vă lăsați intimidați de etichetele presei, sunteți pierduți. Ești pur? Stai cu fruntea sus. Ești tradiționalist? Foarte bine, ești tradiționalist! Luptăm împotriva unei modernități care este distructivă. Nu vă temeți de etichete! Mereu vi se vor pune etichete, mereu veți fi acuzați de ceva. Rostul creștinului în această lume este suferința. Acceptați suferința și mântuiți-vă pe voi și pe cei din jurul vostru!

În perioada interbelică, studenții de la Facultățile laice se implicau în activitățile culturale, scriau articole, poezii, chiar cărți. În ziua de azi, tineretul universitar nu prea rodește nimic. E firească starea asta de pasivitate sau ne îndemnați să ne implicăm pe măsura puterilor?

Da, bineînțeles. Voi sunteți intelectualii țării. Probabil că nu vă implicați pentru că aveți o oarecare repulsie față de cultura și literatura timpului. Creați voi o cultură adevărată!

Creați o cultură românească

Nu suntem susținuți.

Generația dintre războaie a fost ucisă. Puneți sufletul vostru, acolo! Mergeți înainte! Creați o cultură românească, o spiritualitate românească! De fapt, nu creați, ci continuați o spiritualitate românească care a fost totdeauna vie. Să știți că tradiția nu este numai o adăugare a elementelor. Tradiția este eliminatorie, ea a decis care Evanghelie este adevărată, pe unele le-a admis, pe altele le-a respins pentru că tradiția nu este numai un tezaur de acumulare, este un tezaur de purificare. Notați linia tradiției. Nu vă lăsați doborâți! Păi, dacă ați fi trecut prin ce am trecut eu, ce făceați? Dacă v-ați descurajat înseamnă că aveți o slăbiciune sufletească. Nu vă descurajați, întăriți-vă sufletul, încordați-vă forțele spirituale și intelectuale!

Voi veți crea curentul!

Ordinul lui Nicolae Ceaușescu

Pot să vă spun două vorbe, dar nu știu dacă vă încurajează. V-am spus că Ceaușescu hotărâse să mă extermine printr-o moarte violentă, dar să nu cadă vina asupra administrației închisorii. Și protestul meu a început de la ordinul lor: „Măi, popo, tu trebuie să ieși la lucru!”. Nu aveau nevoie de lucrul meu. Ce puteam eu să fac? Le-am zis: „Nu vreau să lucrez pentru că sunt nevinovat în închisoare și nu vreau să lucrez pentru o instituție care oprimă ființa umană și devine instrument de tortură pentru cetățeanul român”. Și ei mi-au zis: „Nu vrei să lucrezi? O să te determinăm să lucrezi”.

Și mi-au băgat în celulă doi deținuți. N-ați avut ocazia să vedeți criminali din închisoare pentru care ființa umană nu conta nici cât o muscă. Eu făceam cu ei o echipă. Eram o echipă de trei inși care făceam lădițe pentru fructe – Aiudul făcea aceste lădițe – și dacă nu făceam norma impusă de administrație, pierdeam orice drept la relația cu familia. Adică pierdeam pachetul, vizitele. Eu nu pierdeam nimic că nu aveam așa ceva, dar ei aveau.

Instituția de exterminare

Și în felul acesta, eu eram pus într-o situație foarte dificilă: să lipsesc pe oamenii aceștia de drepturile lor care erau condiționate de îndeplinirea normei. Și am pus în balanță în cugetul meu: fac compromisul de la principiul meu că nu pot să ajut o închisoare care nu este numai o instituție de sancționare a unei infracțiuni, ci este o instituție de exterminare?

Puteam eu să lucrez sau să nu lucrez? Dacă lucram, implicit susțineam un sistem opresiv. Dacă nu lucram, îi puneam pe acești oameni în situația de a-și pierde pachetul. N-a fost o decizie ușoară pentru că și una și alta implicau poziția mea față de Dumnezeu. Și, punând toate în balanță, am crezut că principiul credinței este mai mare decât principiul bunului trai, să spun așa, al îmbunătățirii condițiilor de trai celular. Și n-am lucrat.

Am primit amenințări: „Lasă, popo, că te învățăm noi minte!”. Oricum, bătaia în închisoare era o chestie ca pâinea zilnică. Din când în când îi chema administrația și se întorceau de acolo, turbați. Probabil, că li se reproșa de ce nu mă omoară. Eu sunt sigur că am fost apărat de Duhul Sfânt pentru că, fiind cu niște oameni care nu aveau niciun fel de morală și de reticență în a tortura și a ucide, nu m-au ucis.

Dacă-L ai pe Dumnezeu, ai într-adevăr vârtute și poți să răstorni cu bărbăția ta toate capcanele satanei.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 72)

             Mama vrea să cânt…

                     de Virgil Maxim

Ce să-ţi cânt, mamă, ce să-ţi cânt?!...

Pe unde-am fost eu lumea nu cântă!

Ci numai tremură sub bici,

plânge şi priveghează

şi scuipă sânge...

Ce să-ţi cânt?!...

Te uiţi la mine, mamă,

ca la o arătare străină şi bolnavă…

Nu sunt stafie!

Sunt om, mamă!

Mi-e foame şi mie!

Dar, mai ales mi-i sete!

O, nu de apă!

De viaţă, mamă,

de viaţă-adevărată!

Fără ziduri…, fără lanţuri...,

fără paznici la poartă…,

fără Satan, în gânduri, de gardă...

O, mamă,

va veni o zi când nu vei mai plânge!

Şi-atunci fiul tău o să cânte,

Să cânte şi luminii, şi ţie,

Să cânte de bucurie

Cântec de mărire,

cum a cântat lui Dumnezeu,

David,

din psaltire!...

Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficiență cardiacă, hepatită și alte boli... Eram aproape de moarte.

La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu. El era egumenul unei Mănăstiri numite Tismana. Acest preot avea cam la vreo 40 de ani, fusese așa de mult chinuit, încât era aproape de moarte. Totuși avea fața liniștită!

Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Iisus Hristos, despre credința lui și era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul care îl schingiuise pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarășii săi.

Să nu mai credeți ce spune presa despre comuniști că îi urăsc pe preoți, sau că îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat! Ei urăsc pur și simplu! Urăsc pe oricine! Îi urăsc pe evrei, pe creștini, pe antisemiți, pe antihriști, urăsc pe toată lumea...

Un comunist urăște pe alt comunist! Se dușmănesc între ei fără resentimente. Și când un comunist dușmănește pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare și îl bate și îl chinuiește ca și pe un creștin.

Exact asta se întâmplase că comunistul schingiuitor, care îl chinuise pe acest preot până aproape de moarte - fusese și el bătut până aproape de moarte de către tovarășii săi, și aproape ca își dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghearele morții.

În timpul nopții mă deșteaptă comunistul zicând:

— Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoșătoare! Mă tem!

Atunci am văzut o minune! L-am văzut pe preot în pragul morții chemând pe alți doi colegi de celulă. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a așezat pe marginea patului ucigașului său (comunistul) și-l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această priveliște! Un om schingiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea adevărată! Putea găsi o mângâiere pentru acela...

Apoi preotul zise către comunist:

— Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.

Dar nu a rostit așa simplu aceste cuvinte. Poți zice “iubesc” și să fie un simplu cuvânt de șase litere sec. Însă acest preot zicea cu adevărat: “Te iubesc din toată inima mea”.

Apoi a continuat:

— Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește-ți pe Hristos, Cel care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i-ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Îți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți-o dorești tu însuți.

Te temi și te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele. El dorește să-ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. Dar trebuie să te întorci spre El și să te pocăiești.

În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigașului (spovedania) înaintea propriei sale victime. Poate că viața este mai impresionantă în romane. Însă nici un romancier nu a scris vreodată așa ceva.

Victima, în pragul morții, primea spovedania ucigașului său și cel chinuit a dat dezlegare ucigașului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrățișat unul cu celălalt. Preotul s-a întors înapoi la patul său și amândoi au murit în aceeași noapte.

Era noaptea de Crăciun. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur și simplu aminte că înainte cu aproape 2000 de ani Iisus Hristos Se născuse. Era noaptea în care Iisus Hristos Se născuse în inima unui torționar comunist.

Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înșiși ochii mei!

— Mărturia unui deținut al închisorilor comuniste - anul 1950, România

"Între mine şi dumneavoastră stă conştiinţa.

Dumnezeu nu este de vânzare.

Tranzacţii de conştiinţă nu se pot face.

Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri.

Este bine să se spună răspicat adevărul, şi eu Adevărul Îl slujesc.

Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu.

Nu există zidire sub soare care să dureze fără Dumnezeu.

Dumneavoastră nu vreţi să-L primiţi pe Hristos, iar eu nu pot primi moartea sufletească."

— Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor

• ✝️ Maica Domnului se arată lui Valeriu Gafencu în închisoare: ”Îndrăzniţi lumea e a lui Hristos!” / „Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”

• ✝️ Valeriu Gafencu: Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu înțeleasă și acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire… / "Și, dragă mamă, aș vrea să știi că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn și în singurătatea celulei, în frig și foame, priveam întunericul și șopteam încet, ca să aud numai eu, dar așa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”. La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferințele trupului și încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputința mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Și am început să mă lupt cu răul din mine. Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferință. Și golul din inima mea, pe care eu așteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Și am înțeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic. Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu înțeleasă și acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…"

• ✝️ Valeriu Gafencu - Comunismul se va duce. Puneți cărămidă creștină, căci ceea ce va veni va fi mult mai groaznic.

• ✝️ Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor: acei oameni care fac în istorie compromisuri cu păturile politice ... / Atâta vreme cât 'Cezarul' e păgân și necreștin, creștinismul conviețuiește cu el pașnic, respectându-i domeniul, dar păstrând intactă autenticitatea credinței. De pildă, în Imperiul Roman nu s-a făcut nici un compromis de credință în fața Cezarului asupritor, chiar dacă asta a dus la răstigniri și arene cu fiare sălbatice. Deci acei oameni care fac în istorie compromisuri cu păturile politice, ascunzându-se adesea sub amintita învățătură a Domnului, părăsesc defapt și pe Dumnezeu, și pe oameni.

"Și, dragă mamă, aș vrea să știi că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn și în singurătatea celulei, în frig și foame, priveam întunericul și șopteam încet, ca să aud numai eu, dar așa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”.

La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferințele trupului și încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputința mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Și am început să mă lupt cu răul din mine.

Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferință. Și golul din inima mea, pe care eu așteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Și am înțeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic.

Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu înțeleasă și acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…"

— Valeriu Gafencu

"Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de -30° Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi urină peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuiau să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar şi erau lăsaţi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare atât înainte de a intra în celula respectivă, cât şi după ce au intrat în celulă.

Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui. După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de trei gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei Cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă Cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic alt­ceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului. După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la -30° Celsius.

Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă, iar în jurul lui totul se topise..."

• 🔴 Părintele Daniil Sandu Tudor — ucis prin tortură de către securitatea comunistă la Aiud: Ereziile s-au născut dintr-un zel exagerat și orb, mânjit de păcat "Fiecare exagerează partea de adevăr pe care o înțelege. De aici toate ereziile. Ereziile s-au născut nu din rea credință, ci din prea mult zel, însă zel orb, zel mânjit de păcat, zel profanat. Un creștin oricât de zelos ar fi, nu încetează de a fi un om de păcat. El e pe drumul mântuirii, nu e însă un mântuit. Omul schimbă în cădere avântul; zelul orbește și el. Există o grozavă cădere din prea mare râvnă. Pentru că râvna necumpănită lăuntric cu liniștea în Hristos, duce la îngâmfare, la orgoliul zelatorului. Zelatorul condamnă pe cel ce nu-i poate înțelege exagerarea sa și de aici îl tăgăduiește pe acesta, se desparte de acesta și îl ucide în sufletul său. De aici erezia, care e crima lăuntrică.” — Părintele Daniil Sandu Tudor — ucis prin tortură de catre securitatea comunistă la Aiud

• ✝️ 17 Noiembrie – 61 de ani de la nașterea în Ceruri a Cuviosului Părinte Daniil Sandu Tudor, mucenic al Aiudului. Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, își încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credința lui. (...) El a murit în închisoare pentru credința lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creștini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morți în închisori pentru credință, sfinți, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creștinismului, și printre aceștia ar intra, fără îndoială, și Daniil Sandu Tudor”.

Constantin (Costache) Oprişan a fost cel mai torturat dintre torturaţi. De pildă, dacă voiau să facă pe cineva să bată pe altcineva, îl trimiteau întotdeauna la Costache. Deci el era ciuca bătăilor pentru toţi cei care cădeau şi acceptau să-şi bată aproapele. Dar nu numai că a fost cel mai torturat, dar era de o curăţie sufletească cum nu vă puteţi imagina. Deci, noi toţi ceilalţi care l-am cunoscut, l-am considerat o excepţie, nu un om. În închisoare, ştiţi care era porecla lui? „Serafim”. Când a murit, în toţi pereţii, a răsunat în Morse: „A murit Serafim”. Serafim, când şi-a dat duhul, era o zi neguroasă, povesteşte părintele Calciu. N-avem de ce să nu-l credem pentru că în afară de faptul că ştim că spune adevărul, lucrul acesta este confirmat şi de ceilalţi doi care erau atunci în celulă cu Costache.

Unul dintre ei e Marcel Petrişor. Deci era o zi neguroasă, nu era pic de lumină, nu era rază de soare, erau nori negri care fac ziua aproape un apus, un amurg şi toţi au zis: „Uite, plânge şi natura după el”. Însă în momentul în care l-au dezbrăcat şi l-au aruncat pe targă, bunul Dumnezeu l-a reîmbrăcat într-o rază de lumină. De unde a venit? De unde s-a iscat? Nu era pic de soare, sa-l fi căutat cu lumânarea. Chipul lui a devenit atât de luminos şi a fost atât de îmbrăcat în lumină încât, spune părintele Calciu, „părea făcut din aur”. Şi pe pieptul lui a apărut o floricică albastră care este simbolul credinţei şi al neuitării, al neîmpietririi. O floricică de nu-mă-uita. De unde a apărut?

Cine a pus-o? Ştim că pe toţi îi dezbrăcau înainte de a-i duce în groapa comună. Noi ziceam că îi dezbracă ca să-şi bată joc până şi în ultima clipă de trupul acela schingiuit. Am bănuiala că era un ritual demonic, de vreme ce atunci când l-au dezbrăcat pe Oprişan, l-a îmbrăcat Dumnezeu în lumină, nu în momentul în care şi-a dat duhul.

Şi atunci am înţeles foarte bine că diavolul a vrut să facă din noi o herghelie de animale, de oameni căzuţi din veşnicie, de oameni deveniţi animale, pierzând dreptul la mântuire, iar Domnul a pus în locul acestei herghelii, o legiune de martiri, mucenici, mărturisitori, oase sfinţite prin martiraj, oase care izvorăsc mir şi care fac minuni. Şi dintre mărturisitori, cei mai buni şi mai iscusiţi, au devenit sfinţi.

Aspazia Oțel Petrescu

Sfinte mucenice Constantin, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi !