ORTODOXIA

ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ

ORTODOXIA: HRISTOS, ROMÂNIA, PREZENT.

Cu noi este Dumnezeu,

Întelegeți neamuri și vă plecați.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Auziți toate neamurile,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Poporul cel ce umblă în întuneric,

A văzut luminã mare,

Căci cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme,

Nici ne vom tulbura

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei ce locuiți în umbra morții,

Lumina va străluci peste voi.

Căci cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici plecați-vă,

Căci cu noi este Dumnezeu.

Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.

Căci cu noi este Dumnezeu.

✝️ Părintele Iustin Pârvu despre Părintele Dimitrie Bejan

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Părintele Dimitrie Bejan

Un alt mare erou al vieții noastre creștine și naționale este Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei.

Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocși și catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de Sfânta Împărtășanie, iar rusoaicele veneau și băteau la poarta lagărului să-l cheme pe ”batiușca Bejan” să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu și alte servicii religioase...

Acolo, în Rusia, Părintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca și Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în țară.

Trimis acasă din lagărul siberian, a intrat în pușcăriile grele din România.

A fost un stâlp al vieții noastre spirituale.

Și după eliberare a căutat să mențină viața duhovnicească, însă, ca și pe Părintele Gheorghe Calciu, chiar frații lui l-au trădat.

Condamnat și eliminat de ceilalți, a fost scos la pensie și dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău.

Pe amândoi acești părinți, Calciu și Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și viața lor de jertfă.

  • Părintele Iustin Pârvu

✝️ 2 septembrie – 11 ani de la nașterea în Ceruri a Părintelui Mihail Lungeanu, bunul prieten al Sfântului Valeriu Gafencu. →

- Posted in Sfinții Închisorilor by

A învățat Teologia în temnița prin alfabetul Morse și a memorat Noul Testament.

Împlinirea unui legământ

enter image description here

Mihail Lungeanu a trecut la Pitești prin torturi fizice care nu pot fi imaginate de o minte normală. Dar a rezistat. Se ruga permanent. „O singură noapte nu m-am rugat și îmi reproșez asta toată viața; dacă nu mă rugam mai mult, mă prăbușeam total”. Face un legământ cu Dumnezeu. De va scăpa de iadul de la Pitești, își va pune viața „la picioarele Domnului, ca preot sau la mănăstire”. Bolnav de rinichi fiind, urinând sânge, tânărul Mihail a fost transferat în martie 1950 la închisoarea Văcărești, fiind suspect de TBC. Acolo se făcea trierea deținuților. Cei confirmați cu TBC erau trimiși la Penitenciarul Târgu Ocna, iar ceilalți erau trimiși înapoi la Pitești. Se roagă cu stăruință lui Dumnezeu și Măicuței Domnului să nu fie din nou trimis la Pitești. Maica Domnului îi apare în vis și-i arată că va fi trimis la Târgu Ocna. Și așa avea să se întâmple. Avea să fie supus și aici reeducării, dar într-o formă atenuată față de cea de la Pitești și pentru o perioadă scurtă de timp. În Penitenciarul Târgu Ocna se împrietenește cu tineri cu viață sfântă: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide și Gheorghe Jimboiu. Alături de aceștia, după cum mărturisea Părintele Constantin Voicescu, participă la lucrarea divină de restaurare a omului. Părintele Mihai Lungeanu mărturisea că a fost nașul de botez al lui Richard Wurmbrand, care a primit numele de Valeriu, în memoria lui Valeriu Gafencu, cel care l-a determinat să treacă la ortodoxie. După ieșirea din închisoare, Wurmbrand nu a spus că s-a convertit la ortodoxie, manifestându-se ca pastor protestant.

La închisoarea Târgu Ocna, Mihail Lungeanu s-a îngrijit de sănătatea lui Valeriu Gafencu. Lui i-a spus sfântul închisorilor, cu câteva zile înainte de plecarea la Domnul, că i s-a arătat Maica Domnului, care i-a zis: „De acum înainte, Eu voi fi iubirea ta”. În ziua nașterii la Ceruri a lui Valeriu Gafencu (18 februarie 1952), acesta avea să-i spună: „Simt că urc niște trepte. Respir și mă simt din ce în ce mai ușor”. După adormirea lui Valeriu, Mihail Lungeanu i-a pus în gură o cruciuliță de os, pentru a putea fi identificat atunci când se vor afla moaștele sfântului. În semn de evlavie, Părintele Mihail avea să pună pe muzică versurile compuse în închisoare de Valeriu Gafencu.

La 27 august 1953 este eliberat de la Târgu Ocna. Nu i se permite să-și continue studiile la Facultatea de Medicină. Vrând să-și respecte legământul făcut în închisoare, cercetează Mănăstirea Vladimirești, al cărei duhovnic era Părintele Ioan Iovan. Autoritățile comuniste nu-i dau voie să se călugărească. Mai mult, la 21 decembrie 1954 este arestat din nou de Securitate. Lungeanu a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „crima de înaltă trădare”. Timp de aproape 10 ani pătimește în închisorile Galați, Jilava, Codlea, Iași și Aiud. Conform mărturiei Părintelui Vasile Pătrașcu, Mihail Lungeanu aduce Sfânta Împărtășanie la Aiud: „Tot atunci, studentul la medicină Mihai Lungeanu (...) ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de parașută, în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preț pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă, luam miezul și îl frământam. După aceea, luam bucăți cât mazărea și le făceam plate. Cu acul, luam din punga cu Sfinte și puneam pe biluțele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la „poale-n brâu”, le făceam rotunde și iar plate. Se uscau și le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ștergeam niciodată sau la gulerul și manșetele unei cămăși. Erau cât un bob de linte mai mare. La percheziție nu puteau să-și dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez ale fiecăruia, iar la ora 6:00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toți în genunchi în celule și ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare” (Pr. Vasile Pătrașcu – Text publicat în revista Familia Ortodoxă, nr. 9, anul 2010, pp. 8-11).

La Aiud, Mihail Lungeanu este supus unei noi acțiuni de reeducare, pe care o refuză. Suportă consecințele, fiind trimis de mai multe ori în temuta Zarcă. Este supus unui regim de exterminare. Dar Dumnezeu avea alte planuri. La 8 mai 1964 a fost eliberat din închisoare. În octombrie 1993 este hirotonit diacon. Iar în 1998, la vârsta de 74 de ani, își împlinește legământul: Mitropolitul Bartolomeu Anania îl hirotonește preot. A slujit la Biserica „Bunavestire” din Iași, acolo unde slujise și tatăl său.

La 2 septembrie 2012, Părintele Mihail Lungeanu s-a mutat la Domnul.

Fie să avem parte de rugăciunile lui!

- Florin Palas

Sursa: https://www.activenews.ro/stiri/2-septembrie-%E2%80%93-10-ani-de-la-nasterea-in-Ceruri-a-Parintelui-Mihail-Lungeanu-bunul-prieten-al-Sfantului-Valeriu-Gafencu.-A-invatat-Teologia-in-temnita-prin-alfabetul-Morse-si-a-memorat-Noul-Testament.-Implinirea-unui-legamant-169029

✝️ Mărturisitorul Nicolae Purcărea: “Experimentul Piteşti se aplică continuu, se aplică şi astăzi. Vă pot spune că astăzi trăim tot un fel de Piteşti”

- Posted in Sfinții Închisorilor by

"Principiul în care am fost noi crescuți a fost să fim în linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!"


Nicolae Purcărea s-a născut la 13 decembrie 1923 în Braşov.

A fost arestat de trei ori: în 1942, martie 1945 şi 1 iunie 1949.

Ştiindu-se urmărit, s-a ascuns de Securitate şi a fost membru într-un grup de rezistenţă armată din munţi.

A fost condamnat la 7 ani de închisoare şi a fost închis la Craiova, Piteşti, Poarta Albă, Peninsula, Jilava, Gherla, Codlea.

După eliberarea din 29 mai 1956 a primit domiciliu obligatoriu într-un sat din Câmpia Bărăganului. De acolo a fost iar arestat pe 12 septembrie 1958 şi a fost închis până pe 29 iulie 1964.

A fost una dintre victimele experimenului Piteşti.

A învăţat să sculpteze în închisoare şi a fost sculptor tradiţional în lemn.

Data adormirii: 25 Septembrie 2015.

📜 Liturghie - de Andrei Ciurunga

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Liturghie
de Andrei Ciurunga

Anii noştri schingiuiţi,
anii crânceni te săpară,
cimitir de osândiţi
de la margine de ţară.

Ne-au adus din închisori
robi ai stepei dobrogene,
să împrăştiem pe flori
roua strânsă de sub gene.

Şi-am tăiat peste câmpii
drum cu trupurile noastre
valurilor cenuşii
ale Dunării albastre.

Azi dormim pe câte-un şir,
fără cruci, fără sicrie.
Pace ţie, cimitir
fără nicio liturghie.

Candelile nu ne ard,
nu bat clopote de rugă,
nu păzeşte niciun gard,
nimeni nu mai vrea să fugă.

Numai mieii, prin pustiu,
pasc din trupul, câteodată,
cine ştie-al cărui fiu,
cine ştie-al cărui tată.

Plouă stelele cu har,
luna ne trimite veghe,
iarba înveleşte iar
pieptul dezbrăcat de zeghe.

Mâine poate va veni
legea cumpenelor drepte.
Doamne, nu mai zăbovi,
morţii ştiu să se deştepte.

Anii noştri schingiuiţi
stau de strajă. Pace ţie,
cimitir de osândiţi
de la margine de glie.


Poetul Robert Cahuleanu, care va semna și Andrei Ciurunga, a văzut lumina zilei în Basarabia, în anul 1920, în orașul Cahul. Aici a urmat și școala, exceptând ultima clasă de liceu absolvită în Bolgrad. După aceasta a început colaborarea la pulicațiile: “Basarabia”. “Basarabia literară”, “Raza”. Trupele române părăsind provincia de la răsărit, se mută și el, cu familia, în Brăila unde lucrează la “Expresul”, “Ancheta” și “Înainte”

Andrei Ciurunga și Robert Cahuleanu sunt pseudonimele literare ale lui Robert Eisenbraun (n. 28 octombrie 1920, Cahul, România Mare, azi în Republica Moldova – d. 6 august 2004, București, România), poet, memorialist, martir în închisorile regimului dictatorial comunist român, deținut politic la Canal.


FericițiCeiProgoniți.net - citește colecția de articole despre Andrei Ciurunga.

🌞 Mihnea Codrescu @ STRATINFO: Copii, ați primit suspendare doi ani 🐥🐥🐥 →

- Posted in Societatea Civilă din România by

enter image description here
Copii, ați primit suspendare doi ani

Neo-bolsevismul "democratic" o să mai aștepte cu "disciplina" obligatorie.

Media alternativă, adică presa liberă din România și-a făcut treaba generând expoziția și presiunea necesară.

Nu uitați să le transmiteți părinților...

Felicitări tuturor camarazilor și nu uitați îndemnul: "unul pentru toți și toți pentru unul!"

Vacanță plăcută, copii!

Mihnea Codrescu

STRATINFO

Sursa postării: https://t.me/stratinfo/4575


Comentariu Ortodoxia.RO:

Directorul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Alexandru Florian a spus într-un interviu pentru jurnalistul Petru Clej, la RFI, că abia peste 2 ani, adică din anul școlar 2025-2026, se va preda disciplina obligatorie “Istoria evreilor și a Holocaustului"

Introducerea disciplinei obligatorii „Istoria evreilor și a Holocaustului” a fost amânată cu doi ani prin noua lege a învățământului, spune directorul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Alexandru Florian

Propunere:

CEREM INTRODUCEREA ȘI PREDAREA ÎN ȘCOLI A DISCIPLINEI: SFINŢII ÎNCHISORILOR - MARTIRII NEAMULUI ROMÂNESC ÎNTRU APĂRAREA PATRIEI ŞI A CREDINŢEI

Legături:

✝️ Mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu

Diavolul este mult mai viclean. Prin suferinţă nouă ni s-au lămurit pe viu nişte chestiuni. Am văzut că este foarte uşor, şi în acelaşi timp foarte greu, să-ţi aperi demnitatea de creştin, de fiu al lui Hristos. Trebuie să dai dovadă de foarte mult curaj. Pentru asta trebuie să te rogi neîncetat ca Dumnezeu să-ţi dea putere, pentru că singur nu poţi. Vrăjmaşii au lovit foarte tare în România prin comunism şi au fost siguri că aici nu vor mai avea nicio rezistenţă. Şi asta îi obligă să ia măsuri.” - Mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu

✝️ Părintele Adrian Făgețeanu: Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat.

- Posted in Sfinții Închisorilor by

"Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: „Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos” şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie eram şi viu şi mort, deopotrivă." - Părintele Adrian Făgețeanu

Părintele ieromonah Adrian Făgeţeanu (16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011) s-a născut în comuna Deleni de lângă Cernăuţi. Pe numele de mirean Alexandru.

Preot la mănăstirea Căldăruşani, a fost închis prima oară în perioada 1950-1956, iar în 1958 a doua oară, prin sentinţa 125/1958 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 20 de ani de muncă silnică şi 10 degradare civică, făcând parte din Rugul Aprins. După eliberarea din 1964, a slujit la Turda şi în parohia Piatra Fântânii, Bistriţa, iar din 1970 s-a retras la mănăstirea Cheia, jud. Prahova. A ajuns la mănăstirea Antim, apoi la schitul Locurele de lângă Lainici, la Putna şi din nou la Locurele.

Tânărul Alexandru termină liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi şi se înscrie în 1931 la Facultatea de drept. Duce ca student o intensă activitate politică şi culturală. Face parte din Asociaţia „Junimea”, participă la congresele studenţeşti de la Sibiu, Braşov şi Craiova. Se simte tot mai apropiat de Mişcarea Legionară. Participă la un congres legionar la Suceava, 1935, însă nu devine deocamdată membru. Pleacă la Fălticeni unde unchiul său avea o funcţie importanta în poliţie, ca să-şi facă stagiul în avocatură. Nu s-a adaptat vieţii de avocat stagiar şi dă concurs pentru unul din posturile Ministerului de Interne. A fost comisar la Biroul Administrativ Fălticeni, trece apoi la Judiciar, iar între 1939-ian 1941 este şeful biroului de Siguranţă.

Arestat şi condamnat pentru „rebeliune” de Tribunalul Militar Iaşi, sentinţa 68 din 17 februarie 1941, la 5 ani închisoare corecţională. Este deţinut până în iunie 1941, trecând prin închisoarea militară A.C.A., Galata, Văcăreşti, Braşov. În urma decretului de „reabilitare”, al lui Antonescu, pleacă pe front în linia întâi. Este rănit grav la Stalingrad (la un pas de moarte) şi revine în ţară, fiind internat în lagărul Târgu Jiu de unde este eliberat în 1943.

Pleacă la Cernăuţi, se înscrie la Facultatea de Teologie. Mănăstirea Putna devine locul unde se transformă în monahul Adrian. Se retrage la Râmnicu Vâlcea, de unde va reveni la studii în noul sediu al facultăţii, la Suceava. În vara lui 1945 este arestat pentru activitatea de poliţist şi internat în lagărul de la Slobozia, Ialomiţa, de unde este eliberat în august 1946. În aceste momente grele devine membru al Mişcării Legionare, înfiinţând cu alţi doi colegi un cuib, „Reînvierea”, care-şi propunea să lupte împotriva comunismului.

În februarie 1947, după absolvirea Teologiei, pleacă la Bucureşti să studieze filosofia. În iunie primeşte acceptul stareţului de la Antim, Vasile Vasilache, să locuiască la această mănăstire. Aici va avea ocazia să asiste la celebrele conferinţe ale „Rugului Aprins”, să-l cunoască pe Sandu Tudor, animatorul mişcării, care va exercita asupra lui o influenţă covârşitoare. În 1947 monahul Adrian se retrage împreună la mănăstirea Govora şi renunţă la facultate. La Govora stă în preajma marelui stareţ Gherasim Bica, până în martie 1950 când răspunde chemării lui Sandu Tudor de a veni la schitul Crasna. Securitatea însă îl arestează pe Sandu Tudor în iulie 1950, iar pe el în decembrie. Trece pe la Făgăraş, apoi la Jilava. Condamnat la 31 martie 1952, la 8 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică. Va fi dus în mai 1952 la Canal. În 1953 este transferat la Aiud, în iunie 1954 revine la Făgăraş, din nou la Jilava, de unde este eliberat pe 28 sept. 1956.

Din nou liber, se stabileşte la mănăstirea Lainici. Face călătorii la Slatina, Rarău şi Bucureşti, unde ia legătura cu vechii prieteni din grupul „Rugul Aprins” şi cu foşti camarazi de detenţie cu care discută despre combaterea comunismului prin mijloacele credinţei. Un exemplu este discuţia cu preotul Victor Moise din comuna Strunga, jud. Iaşi, căruia i-a repetat că singura posibilitate de a combate materialismul este linia Bisericii, recomandându-i să-şi ia doctoratul în teologie ca să poată influenţa în bine pe ceilalţi preoţi şi credincioşi.

daniil-sandu-tudorÎntâlnindu-l la Rarău pe Sandu Tudor, devenit ieroschim. Daniil (foto), acesta l-a convins pe părintele Adrian să se stabilească la Slatina, dar nu a mai ajuns deoarece a fost arestat din nou la 25 februarie 1958 şi dus la Suceava. Prin sentinţa 125/1958, este condamnat în lotul Rugului Aprins la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi 20 ani detenţie grea pentru „crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Cel mai mult a stat la Aiud, unde L-a purtat permanent pe Dumnezeu în suflet. Eliberat în urma decretului din 1964, va reveni în viaţa monahală.

Mai târziu va reveni în Bucureşti la mănăstirea Antim. În 2003 s-a retras la schitul Locurele, în vârful muntelui, o scurtă perioadă pleacă la Putna şi din nou la apoi, la schit.

Părintele mărturiseşte că salvarea în închisoare era doar una spirituală:

„Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice, şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: Hristos a înviat! şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată, „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”. Răsuna Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nici o fereastră zăbrelită nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă” (la Gh. Penciu, Medici în recluziune, Ed. Vremea, 2001, p.1).

De-a lungul vieţii, părintele Adrian a fost de şapte ori declarat mort. Odată, când avea cinci ani şi era în timpul refugiului din Bucovina. Roata carului i-a trecut peste burtă. A murit pe loc. După o zi a înviat. O altă moarte clinică a avut-o la Stalingrad, salvat de acel avion nemţesc. „În tot acest timp, m-am gândit la multe. Mi-am revăzut viaţa, mi-am pus întrebări. Nu era vorba de frica morţii, de durere fizică sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama că şi dacă aş fi fost împărat sau celebru şef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva în pustietatea câmpiei ruse. Această întâmplare mi-a schimbat viaţa din temelii. După ce am ieşit din spital, în concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde în faţa altarului mi-am închinat viaţa lui Dumnezeu, Salvatorul meu”.

În închisoare, un securist pe nume Blehan l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, brutele nu s-au mulţumit sa-l pedepsească băgându-l la carceră. Pe un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleţi cu apă peste trupul său firav, iar în câteva ore apa a îngheţat pe el. Părintele îşi aminteşte însă de cele mai frumoase lucruri: figura serafică a părintelui Sofian, fineţea de neegalat a părintelui Ghiuş, ţinuta morală fără cusur a ţăranului Ilie din Săcele (pe care-l pomeneşte şi azi la rugăciune), dârzenia lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar în celulă.

„Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: „Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos” şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie eram şi viu şi mort, deopotrivă” (din nr. 611/2004, revista „Formula AS”).

A fost un apropiat al stareţilor Caliopie Georgescu şi Calinic Cărăvan de la Lainici (mănăstire închisă în 1961 şi redeschisă în 1970, unde s-a închinoviat). Părintele Adrian îşi aminteşte cum s-a rugat pentru duşmani:

„Ceea ce m-a impresionat la părintele Calinic era bunătatea fără margini şi, mai ales, rugăciunea necontenită. Se ruga mereu, oriunde, zi şi noapte. Se ruga pentru noi, pentru toată ţara, pentru cei prigoniţi pentru dreptate. Se ruga chiar şi pentru duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, pentru comunişti, spunând: „Toţi sunt fraţii noştri. Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te şi tu pentru ei”. Sincer, am zâmbit în sinea mea, după câte pătimisem de pe urma lor. Aş fi făcut orice, dar să mă rog pentru comunişti era peste puterile mele. Stareţul Calinic nu a zis nimic – doar a zâmbit. Nu a trecut mult timp şi în faţa mănăstirii a oprit un alai de maşini negre şi luxoase. Era mare agitaţie grozavă la poartă şi din maşină a coborât Nicolae Ceauşescu. Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: „Dumneata eşti preot?… Am venit cu părinţii mei şi aş vrea să le citeşti nişte rugăciuni pentru sănătate”. Cine ar fi putut crede aşa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am intrat în biserică împreună cu ei şi mi-am împlinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceauşescu şi, deci, pentru comunişti. Atunci, am înţeles zâmbetul părintelui Calinic. Părintele ştia totul. Avea rugăciunea văzătoare”.

Despre New Age spune: „Cei care azi vor să-l facă pe antihrist din cuvinte ticluite, ne spun că acesta este mântuitorul, nu Acela care a venit deja. Şi ne cer să ne împărtăşim şi să ne rugăm cu budiştii, cu iehoviştii, cu romano-catolicii, cu protestanţii, ca toată lumea să devină un nou Turn Babel”.

Parintele Adrian Fageteanu Vesnica lui Pomenire

„Calm şi blajin, deschis la suflet, de o linişte plină de evlavie pe care nimeni nu i-o poate clătina, puţin la trup, meditativ, aşa l-am cunoscut pe Părintele Adrian Făgeţeanu, monahul de la Mănăstirea Putna, Ciorogârla… apoi la Antim. Obrajii supţi, de paloare discretă, sugera sublima taină a unei frumuseţi interioare deosebite. Pătimea pentru Mişcarea Legionară. L-am întâlnit la colonia de muncă Peninsula-Canal. Originar din Bucovina, tatăl său a fost preot… Avea facultatea de drept şi înainte de preoţie din ordin a lucrat ca ofiţer de poliţie.

Părintele Adrian povesteşte că în timpul războiului sfânt pentru Basarabia şi Bucovina a fost concentrat şi trimis pe câmpul de luptă. Era logodit. La retragerea armatelor albastre, unitatea sa a fost încercuită la cotul Donului, iar el cade rănit grav. Un avion german aterizează chiar în preajma sa pentru a culege răniţii. Este urcat şi el în avion. Părintele încă nu-şi pierduse cunoştinţa. Lucid şi stăpân pe judecată, conştient de situaţia gravă în care se afla, consideră că aterizarea avionului e o minune şi dacă se va însănătoşi se hotărăşte ca restul de zile să-l trăiască în Biserică, slujitor la altar… Intră în comă şi după zece zile se trezeşte şi se vede că se află internat într-un spital din Bucureşti. Îşi aminteşte de tot prăpădul prin care a trecut, precum şi de hotărârea sa. După restabilirea totală va fi externat şi conform hotărârii pleacă la Mănăstire. Se va preoţi.

Logodnica îl aştepta cu devoţiune şi trimite pe fratele său la Mănăstire pentru a-i comunica că îl aşteaptă. Părintele mulţumeşte pentru gestul şi statornicia cu care l-a aşteptat, cere iertare şi spune că a luat o hotărâre sfântă într-un moment de mare cumpănă pentru viaţa sa şi a depus un vot sacru pe care nu-l mai poate încălca…

El îmi spune: „Frate, Petrică, trăim vremuri grele şi cu urmări deosebit de rele. Surghiunul nostru e de lungă durată. Noi legionarii am stat în bătaia tuturor uraganelor. Mulţi camarazi şi de tineri au trecut în odihna veşnică. Astăzi Biserica lui Hristos e smulsă din matca virtuţilor strămoşeşti. Omul buimăcit, nu mai are personalitate, nu mai are voinţă, e scos din cumpătul firesc. Puţin câte puţin lunecăm în abisul marilor anulări a tot ceea ce a fost odată necinstind şi pângărind altarul”.

Eu am plecat la Capu Midia, Părintele a rămas la Peninsula. Părintele Adrian a fost un trimis scump. Din multa bogăţie a inimii sale şi din marea lui înţelepciune m-am înaripat cu noi puteri sufleteşti pentru bătălii viitoare” (Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, vol. 1, p. 274-276)

(v. şi C. Ioniţoiu, Martiri şi mărturisitori…)

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MĂRTURISITORII

⛪️ În Mănăstirea Petru-Vodă din România a avut loc o slujbă de exhumare pentru părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa (+21 Noiembrie 2006)

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Sfintele-moaste-ale-Sf-Gheorghe-Calciu-Dumitreasa

În Mănăstirea Petru-Vodă din România a avut loc o slujbă de exhumare pentru părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa (+21 Noiembrie 2006). Moaștele sale au fost găsite neperisabile, confirmând astfel sfințenia vieții sale. A trăit prin apogeul brutalității comunismului, când creștinii au fost închiși și torturați în cel mai inuman mod. A trecut prin tortură pe care mintea umană obișnuită nu o poate înțelege. A fost teribil de torturat, ținut în întuneric și frig, batjocorit, terorizat și și-a văzut camarazii murind unul câte unul. El a dat dovadă de un curaj incredibil, un curaj care se mărginează cu nebunia, nebunie pentru Hristos. Și-a dat seama că aceasta este o luptă între Dumnezeu și Satana și a luptat pentru ceva ce el considera esențial: Biserica, credința, demnitatea umană și libertatea.

✝️ Acatistul Sfinților mărturisitori din închisorile comuniste

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Fericiți cei Prigoniți - Mărturisitori români în temniță cu Hristos                               Accesați, citiți și studiați cu atenție site-ul: Fericiți cei Prigoniți - Mărturisitori români în temniță cu Hristos.

Acatistul Sfinților mărturisitori din închisorile comuniste

Condacul 1:

Pe Mărturisitorii cei aleşi ai lui Hristos, podoaba Bisericii noastre, pe cei ce în temniţă chinuri şi batjocuri au răbdat, ostaşii cei adevăraţi ai Domnului care cu puterea Crucii pe slujitorii satanei au ruşinat şi în ceruri se roagă pentru noi, cu dorire să-i lăudăm zicând: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului aţi suit!

Icosul 1:

De la icoană şi de la altar aţi pornit să apăraţi dreapta-credinţă şi neamul românesc de urgia ateistă, şi nici prigoana, nici temniţa nu v-au îngrozit, ci cu tărie aţi stat împotriva uneltirilor satanei, pentru care bucurându-ne vă lăudăm zicând:

  • Bucuraţi-vă, suflete de crin
  • Bucuraţi-vă, că nu v-a întinat nici un chin
  • Bucuraţi-vă, că robia neamului aţi voit a înfrânge
  • Bucuraţi-vă, că pământul ţării l-aţi temeluit cu sânge
  • Bucuraţi-vă, că vrăjmaşii lui Hristos v-au prigonit
  • Bucuraţi-vă, că Domnul Iisus v-a sfinţit
  • Bucuraţi-vă, că zdrobiţi fiind, iarăşi v-aţi ridicat
  • Bucuraţi-vă, că gândul la sfinţi putere v-a dat
  • Bucuraţi-vă, că viaţa v-a fost rugă şi plâns
  • Bucuraţi-vă, că ardere de tot v-aţi adus
  • Bucuraţi-vă, că darul Arhanghelului v-a umbrit
  • Bucuraţi-vă, căci cu puterea cinstitei Cruci aţi biruit
  • Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului aţi suit!

📅 Cum a fost arestat Marele Duhovnic pe 14 Mai 1948, „Noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România, cea mai odioasă și cea mai criminală noapte”

- Posted in Părintele Iustin Pârvu by

Părintele Iustin Pârvu

– Părinte, spuneați, cîndva, că toți martirii neamului românesc care au murit în închisorile comuniste de la Aiud, Gherla, Pitești, Sighetul Marmației, Canal etc. ar trebui să fie sanctificați, suferința lor i-a mîntuit, curajul lor i-a înălțat, martirajul lor i-a dus direct în rîndul celor mai aleși fii ai Bisericii. Cine ar trebui să propună, în calendar, o zi dedicată martirilor uciși în închisorile comuniste, o sărbătoare diferită de cea care îi aduce în prim plan pe ostașii jertifiți pe cîmpurile de luptă? Pe cînd ostașul lupta, în deplină cunoștință de cauză, conștient de misiunea sa, românul închis de comuniști era precum mielul dus la tăiere, fără nici o șansă de a scăpa din chingile monștrilor care puseseră labele pe România…!

– Păi să propunem noi o asemenea zi în calendarul nostru…! Este datoria generațiilor care au primit modelul martirajului să aibă această inițiativă. Uite, noi am putea propune o asemenea zi în calendar, deoarece sistemul represiv din România a fost cel mai dur din Estul Europei, aici am avut și "fenomenul Pitești”, cel în care fratele a fost pus să-l ucidă pe fratele său…! Această zi de pomenire a martirilor morți în închisorile comuniste ar putea deveni pentru toată lumea creștină o zi de reflecție la răul produs de comunism omenirii, Bisericii, fiecărui om în parte. Și apoi, pentru morții știuți și neștiuți din închisorile noastre, o rugăciune ar fi ca o candelă aprinsă la capetele celor care au avut sau nu au avut un mormînt. În închisorile comuniste mulți martiri s-au comportat ca primii creștini, dînd probă de jertfă pentru Hristos.

Dacă ar fi să aleg o zi, apoi aș alege ziua de 14 mai… De ce? Pentru că la 14 mai 1948 a fost ziua în care au fost făcute cele mai multe arestări în România în rîndul intelectualilor, studenților, a celor care se opuneau într-un fel sau altul bolșevismului, a fost o operațiune de decapitare a inteligenței și rezistenței românești.

(din volumul lui Adrian Alui Gheorghe – Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire, Piatra Neamț, 2006)

📣 OrtodoxInfo: Osemintele a 80 de deținuți politic martirizați în fosta colonie penitenciară de la Periprava, aduse la Mănăstirea Dervent ✝️ →

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Osemintele a 80 de deținuți politic martirizați în fosta colonie penitenciară de la Periprava, aduse la Mănăstirea Dervent

Rămășițele pământești a 80 de deținuți politici uciși în lagărul de la Periprava au fost aduse la Mănăstirea Dervent, a anunțat Arhiepiscopia Tomisului.

Este vorba de rămășițele descoperite prin cercetările efectuate între 2015-2023 de o echipă de arheologi, condusă de Gheorghe Petrov și compusă din Horațiu Groza, Paul Scrobotă, Gabriel Rustoiu, Raluca Mocanu, iar investigațiile au fost coordonate de procurorii Gheorghe Stanciu și Toma Octavian.

La inițiativa istoricului Marius Oprea, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Fundația ”Doina Cornea” și Asociația Foștilor Deținuți Politici din România au ajutat ca osemintele să ajungă la Mânăstirea Dervent.

Osemintele a 80 de deținuți politic martirizați în fosta colonie penitenciară de la Periprava, aduse la Mănăstirea Dervent


Sursa informației: https://ortodoxinfo.ro/2023/05/12/foto-ramasitele-pamantesti-80-de-detinuti-politic-decedati-in-fosta-colonie-penitenciara-de-la-periprava-aduse-la-manastirea-dervent/


Sursa inițială: https://www.radiodobrogea.ro/19698-stiri-10-mai-2023/


Comentariu Ortodoxia.RO:

Paștile în temnițele comuniste. Câteva mărturii cutremurătoare și necesare →

- Posted in Sfinții Închisorilor by

enter image description here

Cum a reuşit în penitenciarul din Gherla, la Paştile anului 1961, să se împărtăşească pe ascuns, împreună cu încă doi colegi de detenţie:

“Încă demult, Marinică P. ne-a spus lui Sile Cătălinoiu şi mie că are, perfect cusute într-un colţ de batistă, câteva fărâme de Împărtăşanie, date lui cu vreo trei ani în urmă de părintele Ion Iovan, duhovnicul Vladimireştilor. Am hotărât, câteşi trei, în lipsa unui preot în celulă, să ne grijim singuri. Vom ajuna sâmbăta şi Duminica dimineaţă şi vom păstra câte ceva din mâncarea de sâmbătă, dacă se va putea. Sile, care a venit de curând în celulă de la bucătărie, unde a stat vreo câteva luni, are la dânsul o punguliţă de plastic şi într-însa câţiva biscuiţi uscaţi şi opt bucăţele de zahăr. Marinică ştie la perfecţie toate rugăciunile Împărtăşaniei. Izbutim să punem de o parte felioarele de pâine care, în săptămâna aceea, ni se dau sâmbătă. Ajunăm, ne rugăm. Duminică la prânz ne urcăm la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Ne aşezăm turceşte. Marinică recită pe îndelete întregul şirag al rugăciunilor. Apoi spunem fiecare: “Cred, Doamne, şi mărturisesc…” şi “Luaţi mâncaţi…”. De pe podul palmei cu grijă spălată înghiţim fiecare câte o firimitură de grijanie; firimiturile sunt de necrezut de mici, aproape invizibile. Apoi mâncăm cu mare poftă cartofii care în ziua aceea se nimeresc a fi fost, ca niciodată, curăţaţi şi oarecum fierţi. Ronţăim biscuiţii şi zahărul. Marinică rosteşte rugăciunile de mulţumire. După deşteptare, încercarea de a cânta în surdină “Hristos a înviat!” fusese brutal reprimată de gardieni. Acum însă, la prânz, ne dau pace şi din câte un colţ, de sus de unde suntem cocoţaţi auzim – ca din văi, de colo, de dincolo – câte o îngânare de cântec şi o reluăm şi noi, şuşotind.” (Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii)

Pr Liviu Brânzaș (Mina Cavnic):

Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote… Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!

Nicolae Purcărea:

Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depășindu-ne și pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creștine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor și de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N- aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea și bucuria Învierii era copleșitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, și uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era și post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: știind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea Mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau altfel niciodată. Noi, creştinii ortodocși, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. În închisoare, trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei știau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam. Nu aveam voie să cântăm „Hristos a înviat!”, dar îl murmuram sau, așa încet, tot îl cântam pentru că nu ne puteau opri să cântăm”.

Pr Dimitrie Bejan:

Imaginaţi-vă cum făceam noi Paştele! Când cânta toată puşcăria “Hristos a înviat!”, miliţienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii… Era directorul care-i îndemna: “Bateţi-i, măi! Nu vedeţi că sunt creştini?

Traian Popescu (1949, Închisoarea Pitești): Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al Acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte. Nu le-am putut răspunde decât cu un “Hristos a înviat!” care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a aşternut liniştea, ostaşul din post a spus: “Adevărat a înviat!”.

Dan Brătianu:

Prima Înviere petrecută în închisoare a fost aceea din 1948.

Eram la izolare într-o celulă de la etajul 3 a penitenciarului Pitești. Regimul la care eram supuși era foarte sever. Celula era complet goală, nici măcar o rogojină pe care să dormim, o singură pătură peticită. Ne foloseam pantofii în chip de pernă.

Deținuții politici erau supuși la cel mai strict [regim]. Hrana era îngrozitoare. Primeam des mazăre furajeră, plină de gărgărițe.

Singura distracție în această izolare totală erau ploșnițele și gîndacii mari, negri.

Era greu de știut ce zi a săptămînii era. Numai zgomotele ce ne veneau de la parter și subsol, ocupate de deținuți de drept comun care lucrau în parte în ateliere, ne ajutau să distingem duminicile de celelalte zile.

Pe de altă parte, regimul nu reușise încă să pună o stăpînire totală pe toate rotițele vieții civile și mai existau unele tradiții care supraviețuiseră. Între acestea erau vizitele preoților la deținuții de drept comun care doreau să păstreze un contact cu religia.

Din aceste tradiții făcea parte distribuția de Paști de ouă roșii și de cozonac, oferite de populație. Vă puteți deci ușor închipui mirarea mea, cînd într-o duminică am primit și eu partea mea.

Am înfulecat-o într-o clipă, inclusiv coaja oului. Dar surpriza mea a fost și mai mare cînd am auzit, venind de jos, un murmur de voci care cîntau o rugăciune. Slujba ortodoxă a Învierii este însoțită de cîntece minunate și am fost adînc mișcat, cînd am auzit deodată întreaga boltă a celularului vibrînd la sunetele majestuoase ale imnului ”Hristos a înviat!”.

Imnul fu cîntat cu toată puterea în toate celulele. În ceea ce mă privește, cînt fals, dar am urlat ca toți ceilalți și am plîns ca un copil. A fost una din cele mai frumoase Învieri din cîte am trăit.

Anul următor, în 1949, mă aflam de Paști la Jilava, un vechi fort transformat în penitenciar.

Toate celulele sînt la mai mult de 10 m (cota este – 14m, față de sol – N.R.) sub pămînt și au servit înainte ca depozit de muniții. Eram în medie 40 de deținuți în fiecare celulă, repartizați pe două etaje de priciuri, în dreapta și în stînga unui culoar de 80 cm. Pe priciuri aveam rogojini.

Nu aveam nici un preot cu noi, dar vroiam să sărbătorim Paștele. Deținutul cel mai aproape de fereastră s-a oferit să stea de veghe pentru a prinde dangătul clopotului Patriarhiei care vestea clipa Învierii. Trebuia să păstrăm tăcere, căci Bucureștiul se afla la 18 km depărtare și sunetul clopotului nu putea să ne parvină decît ca un slab murmur.

Cîțiva dintre noi salvaseră chibrituri și fiecare dintre noi primi cîte unul care trebuia să servească drept lumînare.

Cînd dangătul depărtat al clopotului ne-a parvenit, ne-am sculat cu toții și după ce ne-am aprins chibriturile am cîntat imnul sacru, la început cu voce joasă, apoi din ce în ce mai tare.

Același cîntec ne-a parvenit de la celule vecine. Gardienii nu au intervenit.

Însă Paștele 1950 a fost pentru mine cel mai impresionant.

Eram încă la Jilava, în aceeași celulă. Eram într-o stare de mizerie și mai accentuată, mai înfometați, mai în zdrențe și din ce în ce mai dezamăgiți de carența occidentală în ceea ce privește respectarea drepturilor omului în țările din răsărit, dar de data aceasta aveam un preot cu noi.

El era foarte tînăr, de o slăbiciune înspăimîntătoare, dar ochii lui străluceau de o lumină aproape supranaturală și devotamentul său pentru toți acei care aveau nevoie de un ajutor era extraordinar.

Nu mai aveam decît 3 chibrituri păstrate cu grijă. Ne-am confecționat atunci, în chip de lumînări, mici torțe din papură extrasă din rogojinile pe care dormeam. Cînd sunetul clopotului de la Patriarhie ne-a parvenit, ne-am aprins făcliile și preotul a început slujba Învierii.

Torțele noastre nu dădeau o flacără, ci o slabă lumină roșie și făceau foarte mult fum. Fețele noastre luminate de aceste torțe erau impresionante, dar ce frapa mai mult era fața tînărului preot, o față transfigurată de credință și speranță. Ar fi putut servi ca model pentru o icoană bizantină.

Imnul a fost cîntat cu o fervoare care a cîștigat pînă și pe acei dintre noi care nu erau credincioși. Pe fețele mai multora curgeau lacrimi, dar nimănui nu i-a fost rușine.

Mai mult de 30 de ani s-au scrus de atunci, dar nu am mai trăit niciodată o Înviere mai frumoasă.”

(Mărturia lui Dan Brătianu – Din documentele rezistenței nr. 6, AFDPR, București, 1992, pp. 22-25)

Oprea Tărăban:

Un episod dureros, strigător la cer, s-a petrecut în noaptea de înviere în închisoarea Gherla, în anul 1957. Eram la etajul I, într-o cameră cu peste 60 de deținuți printre care și câțiva ofițeri superiori socotiți criminali de război, în realitate eroii poporului român, care au luptat împotriva bolșevismului rus, până în Caucaz și Crimeea, unul dintre ei fiind colonelul Pajură Ioan, comandantul unei unități de vânători de munte. Acesta făcuse Școala Militară în Franța, la Saint-Cyr, a fost șef de promoție la această școală militară franceză, a fost și instructorul Majestății sale Regele Mihai I.

În această cameră erau paturi suprapuse pe trei rânduri și nu aveam voie să ne apropiem de ele de la deșteptare, care se făcea la orele 5 dimineața, și până la stingere, care era la orele 22. Spațiul din această cameră era intervalul dintre paturi și în fața ușii de la intrare, aproximativ doi metri lățime, pe doi metri lungimea zidului despărțitor de culoar.

Lîngă ușă, pe lîngă perete, era o masă improvizată (două scînduri pe două capre-picioare), și o scîndură pe două picioare, socotită bancă pe care se puteau așeza 4 persoane – dintre cei care nu mai puteau sta în picioare fiind bolnavi. Camera avea o singură fereastră cu oblon, scîndurile acestuia fiind așezate pentru a primi lumină de sus în jos, dar prin care nu puteam vedea în afară. Majoritatea dintre noi eram în chiloți și cămașă, iar alții fără cămăși, din cauza căldurii excesive și a lipsei de aer, camera fiind extrem de mică față de numărul mare de deținuți.

Eram în al 7-lea an de închisoare, eu fiind condamnat la 23 de ani de muncă silnică și confiscarea totală a averii, pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. Majoritatea erau cu ani grei, executați, bolnavi, slabi, încît ne sprijineam unii pe alții stînd jos, pe șezut, nemaiputînd sta în picioare. Masa ne-a fost adusă între orele 18-19, un polonic de 400 grame de arpacaș; toți eram îndurerați, duși cu gîndul în sînul familiilor care erau răspîndite pe tot cuprinsul țării, la cei dragi și la alte timpuri. Așteptam Învierea Domnului…

Doamne, văd și astăzi figurile fraților de suferință în așteptarea acestei nopți a Învierii…

Cînd… auzim imnul creștinătății ”Hristos a înviat din morți”, dintr-o cameră vecină… ca la o comandă toți acești 60 de oameni, am căzut în genunchi și am început ca dintr-o singură inimă, o singură voce, să cîntăm ”Învierea Domnului”. În toată închisoarea Gherla, în care se aflau poate la ora aceea 7-8000 de deținuți, se cutremurau zidurile, simțeam cum parcă întreaga clădire se mișcă, gata să se dărîme.

Erau strigătele acestor disperate ființe care chemau în ajutor puterea Divină, pentru a ne scăpa din ghera comunistă. Toată noaptea am cîntat, stînd printre paturi – pe intervale – fiecare în dreptul patului său, sprijiniți de paturi, de pereți, de masă, încît n-am știut cînd s-a dat stingerea și cînd a sunat deșteptarea. În cîteva rînduri ni s-a deschis ușa, intrînd milițianul, țipînd la noi să încetăm, alarmîndu-se toată închisoarea, fiindcă în pauze auzeam zgomote pe culoare și în jurul închisorii. Dimineața, în prima zi de Sfintele Paști, după ce ni s-a dat așa-zisa cafea, apă neagră, chioară, din orz, cam după aproximativ două ore, s-a deschis ușa și a intrat în cameră un grup de ofițeri; comandantul închisorii, maiorul Goiciu, un colonel despre care am aflat mai tîrziu că era comandantul securității din Cluj, ofițerul politic al închisorii și alți 3-4 ofițeri de grade inferioare. Ordinul pe întreaga închisoare era că atunci cînd intrau în cameră asemenea specimene, să rămînem pe loc unde ne aflam, în poziție de drepți.

Colonelul Pajură Ioan, un om superior, cu o pregătire excepțională, unul din marii eroi ai poporului român în luptele din Crimeea, avusese tocmai o criză, căzînd la pămînt, consecință a unei schije plasată la baza creierului mic. La 3-4 zile avea crize, amețeli, cădea pe jos.

Colonelul – comandantul securității – a făcut cîțiva pași de la ușă și a întrebat: ”Cine a cîntat azi noapte în această cameră?”… Nimeni nu a scos nici un cuvînt și cu dispreț față de acești criminali odioși, au întors privirile spre perete. Colonelul observînd disprețul nostru, înfuriat, a ridicat tonul și a repetat întrebarea. Aceeași tăcere de moarte. Atunci se întoarce, face un pas către colonelul nostru Pajură, care era și el în picioare și aproape de ușă, și-i pune lui întrebarea: ”Ia spune tu, măi banditule, cine a cîntat azi-noapte în această cameră?”. Răspunsul colonelului Pajură a fost extraordinar de sobru și de categoric: ”TOATĂ CAMERA”. Apoi, colonelul Pajură, în continuarea răspunsului, a replicat: ”Domnule, este un simbol al credinței noastre din moși-srămoși și-l vom păstra până vom muri, transmițîndu-l generațiilor ce ne vor urma!”.

Răspunsul colonelului Pajură l-a dezechilibrat pe acest criminal, care a început să țipe spunînd: ”Vă vom învăța noi bandiților, criminali ai poporului!”. A ieșit pe ușă urmat de inconștientele cozi de topor care îl însoțeau. După aproximativ 2-3 ore, s-a deschis ușa celulei intrînd maiorul Goiciu, comandantul închisorii, ofițerul politic, ofițerul de serviciu și 3-4 milițieni înarmați cu pistoale mitralieră agățate de gît, citind de pe o hîrtie pe care o avea în mînă: ”Cei care își vor auzi numele își vor lua bagajul și vor trece la ușă”.

Pajură Ioan – treci aici, Tărăban Oprea – treci aici, Purnichescu Gheorghe – treci aici, Apoi se întoarce către ofițerul de serviciu și-i ordonă: ”Ia-i și du-i!”.

Toți trei, unul după altul, avînd în față ofițerul de serviciu, iar în spate unul dintre milițienii cu pistolul mitralieră agățat de gît, am coborît scările la parter, am ieșit pe ușa din dosul clădirii în curte, apoi am trecut pe sub un zid înalt de doi metri printr-o ușă, în altă curte mică, unde se afla o clădire veche, am coborît cîteva trepte, am intrat pe o săliță cu scîndură putredă, cu șase uși mici – deci șase celule – și deschizîndu-ne prima ușă din stînga, ne-a spus să intrăm înăuntru.

Celula în care am intrat, era și ea cu două trepte mai jos, întunecoasă, iar cînd am călcat cu bocancii pe ciment am simțit apa care era de 6-7 cm grosime.

Aproape pipăind, am dat peste paturi, care erau două, suprapuse, și încă unul singur, care se găseau la o depărtare cam de un metru de ușă. În fundul acestei foarte mici celule se afla o tinetă, iar la capătul patului nesuprapus, se găsea un vas de lemn cu o cană de tablă, pentru apă de băut, acestea avînd capace din lemn. Pentru lumină, o ferestruică de 15/15 cm. Pe paturi erau niște saltele vechi, cu puține paie sfărîmate și pături vechi și rupte.

Pe patul singur, nesuprapus, s-a așezat colonelul Pajură, pe celelalte două – eu pe cel de jos, iar Gheorghiță, fiind mai tînăr, s-a urcat pe cel de sus. Toate le-am făcut după ce ușa s-a închis.

Pereții celulei erau umezi, igrasioși. Becul din plafon, deși aprins – ferestruica aceea mică dată cu var nu dădea lumină – nu satisfăcea necesarul de lumină. Aerul era sufocant. Fereastra nu avea oblon. Dimineața ni se deschidea ușa pentru ca eu și Gheorghiță să mergem la canal pentru a deșerta tineta și să luăm apă de băut, operațiune care dura 10 minute.

Colonelului Pajură i se făcea rău, cădea pe pat.

Îl lăsam 10-15 minute liniștit, pînă își revenea. Situația noastră era disperată. Ne-am dat seama că în aceste condiții nu vom putea rezista multă vreme.

Dar cu credință în Dumnezeu, ne încurajam reciproc, mai ales că noi, toți trei, aveam pedepse grele și cunoșteam bine cum procedează sistemul comunist pentru a ne extermina.

În cei șapte ani care au trecut din executarea pedepsei, eu am trecut prin trei greve ale foamei. Gheorghiță Purnichescu muncise la mina Baia-Sprie, iar Colonelul Pajură era unul dintre eroii armatei române.

După cîteva zile de ședere în această celulă, cercetînd pereții, Gheorghiță a descoperit că sub pragul ușii se mișcă o cărămidă. Cu mare prudență, în fiecare noapte scoteam această cărămidă și pe aici ne venea suficient aer în celulă. Riscul era mare, dacă ne-ar fi descoperit că facem acest lucru, am fi fost pierduți.

Mîncarea care ni se dădea era sub orice critică. Același arpacaș zemos, ciorbă de pătlăgele verzi, frunze de varză opărite. Gamelele în care primeam mîncare era sparte pe la colțuri, le astupam cu dopuri din cîrpe pentru a nu curge zeama din ele. Turtoiul era făcut din mălai măcinat cu tot cu coceni, arareori ni se dădea și cîte o bucată de mămăligă, pe care nici cîinii nu ar fi mîncat-o.

În aceste condiții îngrozitoare am fost ținuți timp de 45 de zile. Cînd am fost scoși din aceste 6 celule, am putut să constatăm că eram 18 deținuți dintre cei 7-8000 din închisoarea din Gherla, care în noaptea de Învierea Domnului au cîntat ”Christos a înviat…”, în anul 1957.

Cei care au fost în închisoarea de la Gherla în acel an își vor aduce aminte mereu de chinurile care au urmat după scoaterea noastră de la această izolare.

Dar am rezistat și trăim și astăzi. Eu și fratele Gheorghiță, bunul și valorosul meu prieten, care a fost un adevărat balsam în timpul detenției, a suferinței noastre, ne mai întîlnim și astăzi.

Prietenul și colegul nostru de suferință, colonelul Pajură, cu un an înaintea revoluției din decembrie 1989 ne-a părăsit pentru totdeauna. Durerea ne-a fost enorm de mare, cînd am aflat din ziar despre moartea acestui mare erou al neamului, înainte de a-și vedea visul cu ochii, năzuințele pentru îndeplinirea cărora a suferit atît de mult.

Noi, cei doi supraviețuitori, vom păstra mereu în suflet figura acestui mare român. Ne vom aminti mereu cuvintele și povestirile lui despre fiica sa adorată și scumpa lui soție, cărora le compusese o poezie pe care ne-o recita, cît am stat împreună în chinuitoarele celule. Mereu își amintea de căsuța lui dragă de pe strada Izvor-București. S-a dus… acolo în lumea celor nevăzuți, de unde veghează asupra celor dragi lui, a întregului neam românesc ce se zbate pentru a-și găsi liniștea.

(Mărturia lui Oprea Tărăban – Din documentele rezistenței nr. 5, AFDPR, București, 1992, pp. 183-189)

Aspazia Oțel Petrescu:

În detenția din timpul procesului de la Cluj:

“Ca un răspuns la tristeţea şi îngrijorarea mea, au început să bată clopotele la Catedrala ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic şi vibrant, a izbucnit un frumos “Hristos a înviat!” Cântau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare, “Hristos a înviat!” a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat, făcând să vibreze sfânta noapte a Învierii din primăvara anului 1949“.

În închisoarea Mislea:

“Ne-am putut sărbători în linişte zilele legate de Sfintele Patimi, de Sfânta Înviere. Am reconstituit din memorie câteva evanghelii, câteva stihuri din stările Prohodului, am făcut din soba noastră un altar în jurul căruia ne-am adunat ca să-L primim cum se cuvine pe Mântuitorul sufletelor noastre. Am reuşit să cântăm şi “Mergi la cer şi Te aşează”, “Hristos a înviat!” şi stihuri din Sfânta Liturghie. Executate pianissimo, cântecele noastre răsunau foarte înăbuşit în mizerabila noastră temniţă, transfigurată într-un spaţiu celest în care sufletele puteau să-şi ia cuminecarea în miracol, caracteristică acestor Sfinte zile”.

Sursa: https://bucovinaprofunda.com/2023/04/15/pastile-in-temnitele-comuniste-cateva-marturii-cutremuratoare-si-necesare/

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: "O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi!"

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Ziua de 9 martie este și Ziua Comemorării Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989.

O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi!

Ei sunt sfinți noștri, modele autentice de curaj și demnitate care s-au jertfit în lagăre şi în închisori pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Această zi este dedicată celor care au luptat, cei mai mulți până la moarte, îndurând cumplite suferințe în închisorile comuniste de exterminare, împotriva instaurării în România a unui regim politic totalitar şi agresiv anticreștin.

Atâta timp cât România mai are încă bărbați și femei gata de luptă, pentru Neam și Tara, jertfa lor, a martirilor care au suferit în lagărele de muncă forțată nu a fost in zadar.

Doamne, miluiește Neamul nostru Românesc!


9 Martie- Ziua comemorării Deţinuţilor Politici Anticomunişti din perioada 1944-1989. Imnul Național al României și slujba religioasă.

9 Martie, Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989, în România

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989 în România este marcată în fiecare an în data de 9 martie.

Comemorarea Deținuților Politici Anticomuniști în Ziua Sfinților 40 de Mucenici a fost stabilită de Parlamentul României prin legea 247/05.12.2011.

enter image description here

Moment artistic dedicat lui Radu Gyr - Apostolul Poet al închisorilor și Mircea Vulcănescu - filozoful, martir mărturisitor.

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Concert de muzică și poezie din închisorile comuniste


Imn morţilor - Radu Gyr

Morminte dragi, lumină vie, sporite-ntruna an de an, noi v-auzim curgând sub glie ca un şuvoi subpământean.

Ați luminat cu jertfe sfinte pământul până-n temelii, că țara arde de morminte cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut ca o comoară, morminte vechi, morminte noi, de vi se pierde urma-n țară, v-o regăsim mereu în noi.

De vi s-au smuls şi flori, şi cruce, şi dacă locul nu vi-l ştim, tot gândul nostru-n veac v-aduce îngenunchieri de heruvim.

Morți sfinți în temniți şi prigoane, morți sfinți în lupte şi furtuni, noi ne-am făcut din voi icoane şi vă purtăm pe frunți cununi.

Nu plângem lacrimă de sânge, ci ne mândrim cu-atâți eroi. Nu, neamul nostru nu vă plânge, ci se cuminecă prin voi.

Valeriu Gafencu: Tînărul care a murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe de atacurile satanei

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Valeriu Gafencu este unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc de atacurile satanei. Mulţi îl numesc Sfântul închisorilor. Şi mulţi aşteaptă cu nerăbdare clipa canonizării lui. S-a născut în judeţul Bălţi în 1921, şi a murit în temniţă. Pe când era student la Facultatea de Drept din Iaşi, conducând un grup al Frăţiilor de Cruce, a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Bolile contactate în regimul dur de detenţie al închisorilor Aiud şi Piteşti l-au întărit şi desăvârşit duhovniceşte. Dumnezeu l-a luat la Sine după 10 ani de detenţie. (+18 februarie 1952)

Valeriu Gafencu: Tînărul care a murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe de atacurile satanei

A fost un trăitor al Ortodoxiei, pe care a urmat-o şi cinstit-o cu dragoste. În închisoare a compus poezii, care se cântau în celule, adevărate rugăciuni închinate lui Dumnezeu. Astăzi, aceste poezii se cântă în Biserică, pe muzica lui Mihai Lungeanu. Imnul Învierii, l-am ascultat în fiecare an în noaptea de Înviere în timpul predicii, la Biserica Sapientei, cântat de părintele Constantin Voicescu. De fiecare dată lacrimi ne umezeau ochii şi simţeam puterea cuvintelor lui cum pătrunde în noi şi ne întăreşte pe calea trăirii fierbinte a credinţei şi dragostei întru Hristos. Fie ca noi să ducem mai departe glasul rugăciunii sale! Virgil Maxim despre Valeriu Gafencu: „Ardea… ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele erau purtătoare de duh. Gesturile erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele, arareori sau târziu sesizate şi descoperite, erau daruri integrale ale fiinţei lui. Valeriu nu dăruia, se dăruia. Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar.”

Avem o ţară - Radu Gyr

- Posted in România Profundă by

Avem o ţară unde au stăpânit odată,

Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.

Şi unde stau de veacuri laolaltă,

Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.

Avem troiţe sfinte, altare şi icoane

Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;

Avem atâtea lacrimi şi prigoane

Că ne e plin pământul de martiri.

Avem la Putna, Sfânt şi viu cu Duhul,

Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;

Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,

Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,

Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;

Ca să păzească fără de schimbare,

Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,

Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;

Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,

Pe Horia tras pe roată pentru neam.

Azi iaraşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,

Ardeal cu trei culori împodobit;

Scriind deasupra vina ta cu sânge,

Aceea că, ortodoxia ai iubit.

Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte

Şi aruncaţi în groapa neştiuţi;

Dar astăzi dând pământul la o parte,

Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.

E jertfa lor de veacuri mărturia,

Ce strigă din morminte pân' la noi:

Să apărăm cu râvnă Ortodoxia

Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!

BOR trădează adevărul: preoților ortodocși li se recomandă, printr-o adresă oficială, să nu promoveze cultul lui Mircea Vulcănescu

- Posted in Sfinții Închisorilor by

Mircea Vulcănescu

Printr-o adresă a cancelariei Sfântului Sinod, transmisă către toate episcopiile, preoţii sunt informaţi că Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel a trimis BOR o informare la finalul lunii septembrie prin care se solicită intervenţia Patriarhiei Române pentru a „descuraja manifestările din rândurile BOR care îşi propun reabilitarea acelor personalităţi care, deşi au îmbrăţişat ortodoxismul, au activat şi s-au pus în slujba unor regimuri fasciste, antisemite şi xenofobe”, scrie Dobrogea Live.

Adresa primită de Patriarhie ar face referire la Mircea Vulcănescu, Institutul Elie Wiesel aducând la cunoştinţa BOR că „cererea reclamantei Maria Mărgărita Vulcănescu de constatare a caracterului politic al condamnării tatălui său, Mircea Vulcănescu, la pedeapsa de 8 ani temniţă grea şi la pedeapsa de 3 ani detenţie riguroasă în baza deciziunii criminale 27/26.06.1948 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost respinsă ca neîntemeiată prin decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti în data de 26.06.2019. „Dobrogea Live” prezintă un document transmis de Arhiepiscopia Dunării de Jos către toţi preoţii din eparhie prin care aceştia sunt informaţi despre demersul Institutului Elie Wiesel şi primesc indicaţii despre modul în care trebuie să facă referire în predici sau în discuţii la personalitatea lui Mircea Vulcănescu.

Din încredinţarea ÎPS Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos, mai-marii Arhiepiscopiei le spun preoţilor că sunt „îndatoraţi în activitatea pastoral-misionară” să ţină cont de „obligaţia legală ca eventualele referiri la Mircea Vulcănescu să nu promoveze un cult al personalităţii acestuia, ci, atunci când se face referire la persoana sa, să se scoată în relief valoarea operei sale filosofice şi literare, în mod obiectiv şi echilibrat”. Preoţilor li se reaminteşte şi articolul 6 din Legea 217/2015: „Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi fapta de a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.”

Mircea Vulcănescu, care s-a născut la 3 martie 1904, a fost filolog, filosof, publicist, sociolog şi politician român. La 30 august 1946, a fost arestat preventiv, fără mandat, împreună cu toţi membrii Guvernului Antonescu, iar la 20 octombrie 1948 i s-a întocmit un dosar fiind numit „criminal de război“. Mircea Vulcănescu a plătit cu viaţa faptul că într-o noapte, în temniţă, a ales să salveze un om mai tânăr ca el, socotind că are mai mult dreptul la viaţă decât îl avea el însuşi şi bântuit fiind, poate, de demonul sinuciderii între acele ziduri cumplite în care chinul era legea fiecărei zile.

Într-un interviu acordat cotidianului Adevărul, fiica lui Măriuca Vulcănescu, povestea drama familiei sale: „În noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit nişte agenţi, l-au arestat pe tata şi l-au dus undeva, pe strada Uranus. În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la Închisoarea Văcăreşti, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Şi atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea Văcăreşti. Când ne duceam, ne vorbea de bolţile călugăreşti de pe vremuri… Mergeam cu sora mea Sandra şi cu mama. În iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduţ… L-am strecurat prin uşiţa celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, îşi lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanţuri… Au revenit când s-a hotărât recursul şi au fost rejudecaţi. Atunci tata şi-a făcut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineaţa, s-a întrerupt la prânz şi după masă a reluat şi a mai citit câteva ore. Tot completul de judecată amuţise. Mama era uluită că rechizitoriul era în favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul şi l-au chemat pe procuror, iar când s-a întors… totul se schimbase“.

Închis la Aiud, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi în frig, neavând paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după câteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborât, salvându-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Ion Constantinescu-Mărăcineanu, coleg de închisoare, în articolul „Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu”, publicat în revista Memoria, povesteşte ceea ce Vulcănescu i-ar fi comunicat în ultimele clipe ale vieţii:

Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură.

Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.

Dacă veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria de cetăţean al acestei ţări oropsite”, scrie IICCMER.

Mărturisirea Ortodoxă

SACCSIV - Blog Ortodox

Ortodoxia Catholica

OrtodoxINFO - pentru o DREAPTĂ informare