✝️ Maica Domnului se arată lui Valeriu Gafencu în închisoare: ”Îndrăzniţi lumea e a lui Hristos!” / „Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”
✝️ Valeriu Gafencu: Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu înțeleasă și acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire… / "Și, dragă mamă, aș vrea să știi că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn și în singurătatea celulei, în frig și foame, priveam întunericul și șopteam încet, ca să aud numai eu, dar așa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”. La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferințele trupului și încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputința mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Și am început să mă lupt cu răul din mine. Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferință. Și golul din inima mea, pe care eu așteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Și am înțeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic. Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu înțeleasă și acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…"
✝️ Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor: acei oameni care fac în istorie compromisuri cu păturile politice ... / Atâta vreme cât 'Cezarul' e păgân și necreștin, creștinismul conviețuiește cu el pașnic, respectându-i domeniul, dar păstrând intactă autenticitatea credinței. De pildă, în Imperiul Roman nu s-a făcut nici un compromis de credință în fața Cezarului asupritor, chiar dacă asta a dus la răstigniri și arene cu fiare sălbatice. Deci acei oameni care fac în istorie compromisuri cu păturile politice, ascunzându-se adesea sub amintita învățătură a Domnului, părăsesc defapt și pe Dumnezeu, și pe oameni.
"Și, dragă mamă, aș vrea să știi că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn și în singurătatea celulei, în frig și foame, priveam întunericul și șopteam încet, ca să aud numai eu, dar așa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”.
La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferințele trupului și încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputința mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Și am început să mă lupt cu răul din mine.
Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferință. Și golul din inima mea, pe care eu așteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Și am înțeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic.
Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu înțeleasă și acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…"
Ioan Ianolide, alături de Valeriu Gafencu, reprezintă paginile filocalice ale rezistenței din temnițele comuniste. Aflați mărturii impresionante despre puterea Harului ce îi întărea pe acești mărturisitori. CUM A DOBÂNDIT IOAN IANOLIDE RUGĂCIUNEA INIMII
Conștientizarea propriei păcătoșenii
La Aiud Ioan cedează presiunilor şi trece înfrânt prin cuptorul umilinţelor, moment de răscruce în care îşi reconsideră întreaga vieţuire creştină: „Atunci am căzut cu faţa la pământ şi pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: sunt un ticălos”[1]. În această deznădejde află de rugăciunea isihastă de la un preot. O va practica neîncetat vreme de câteva luni, însă mai presus de toate: „aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredinţez toată intimitatea simţămintelor mele şi să-i cer să-mi fie călăuză. Ştiam că preotul are har şi credeam că el poate să-mi transmită puterea şi lumina dumnezeiască de care aveam nevoie şi după care râvneam cu atâta nesaţ”. Pronia lui Dumnezeu intervine şi de această dată în viaţa lui Ioan, scoţându-i în cale pe „ctitorul” sufletului său, pe părintele Arsenie Papacioc. Sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan sporeşte pe calea desăvârşirii pentru că „descoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil”.
Viețuirea duhovnicească din temniță
Trăieşte revelaţia curăţirii sufleteşti prin mărturisirea propriilor păcate în faţa celor trei prieteni dragi: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim şi Marin Naidim. „Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat cu autoritate… În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă. Ori dacă vreţi o ştiinţă”[2].
Dintre toţi „Valeriu a fost cel care a ieşit primul la lumină, care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor şi asta prin valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii. Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră, datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în fine tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!”[3]
Iadul de la Pitești
La camera 4 spital deţinuţii erau schingiuiţi în cele mai cumplite moduri. Unul din colegii de celulă, venit din „tura” reeducării, îi povesteşte lui Ioan despre torturile atroce de la camera 4 menite a produce mutilarea sufletească a penitentului: „În timp ce-mi vorbea – mărturiseşte Ianolide – simţeam în mine tăria rugăciunii şi groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci şi fierbinţi mă străbăteau. Mă concentram şi mai mult în rugăciune”[4].
Este cert că rugăciunea îi dă curajul să poarte cu sine o iconiţă ascunsă în pantaloni, o cruce băgată în mâneca puloverului şi o fasciculă din Biblie aşezată cu grijă în saltea, „obiecte interzise” de care află temutul gardian Georgescu. Ioan este nevoit să le predea, dar în momentul predării crucii îi spune gardianului: „Domnule Georgescu, aveţi grijă să nu vă luptaţi cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”. Urmarea: este bătut cu ranga, călcat în picioare cu bestialitate, până se umple de sânge. Întors în celulă află de torturile suferite de prietenii lui de la studenţii reeducaţi şi de căderea lor în iadul demascărilor: „nu vedeam nicio scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu (…) Simţeam că mi se tulbură mintea şi-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină şi pace”.
Rugăciunea se spunea singură
Arma rugăciunii i-a fost scut de apărare în aceste împrejurări terifiante: „În aşteptarea turei mă rugam zece, şaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbuşire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aş fi ales să mor decât să fiu ucis sufleteşte şi mi-aş fi căutat moartea dacă aş fi văzut că nu pot rezista”.
…Eram într-un lac de sânge. Simţeam o mare uşurare în trup şi în suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toţi. Aşteptam să-mi dau sfârşitul şi eram liniştit”. Intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu îl salvează din iadul reeducării. Bolnav de T.B.C. este transferat la începutul lui ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu-Ocna.
Am văzut cerurile deschise. Lângă Valeriu
Fără îndoială, clipele de har petrecute lângă Valeriu Gafencu rămân cele mai preţioase şi mai dragi sufletului lui Ianolide în această perioadă. Intensitatea trăirii lor va estompa durerea pierderii celui mai scump prieten, petrecută în ziua de 18 februarie 1952 şi evocată de Ianolide ca o stare mistică de excepţie: „Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire – am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. M-am gândit că sunt în Cer. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu o voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu (…) Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos”.
Un sfânt
La Aiud George Ungureanu avea să consemneze:
„A fost un adevărat sfânt. Credinţa, comportarea, gesturile lui, toate îl aşază în rândurile sfinţilor… În timp ce în cameră se purtau discuţii, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau nelinişti, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viaţă, în închisoare, viaţă înconjurată de nimb dumnezeiesc”[5].
[1] Ioan Ianolide, Deţinutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009.
[2] Idem
[3] Ibidem
[4] Ioan Ianolide, op.cit I, pag. 265
[5] George Ungureanu, Camera zero, Ed. Fundaţia Culturală Alexandru Borza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pag. 139-140
(Mai multe mărturii aflați în cartea Sfinții închisorilor, precum și Întoarcerea la Hristos)
"Și, dragă mamă, aș vrea să știi că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn și în singurătatea celulei, în frig și foame, priveam întunericul și șopteam încet, ca să aud numai eu, dar așa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”.
La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferințele trupului și încet-încet am început a gusta din bucuriile noi.
Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputința mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos.
Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Și am început să mă lupt cu răul din mine.
Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferință. Și golul din inima mea, pe care eu așteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Și am înțeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic.
Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu înțeleasă și acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…"
La Crăciun [Valeriu Gafencu n.n.] era destul de înviorat. În noaptea cântărilor îngerești a compus un minunat colind al deținuților din Târgu-Ocna. În patul de alături își dădea sufletul arhimandritul Gherasim Iscu. […] Noaptea aceea de Crăciun nu o voi putea uita până la sfârșit. Umblam necontenit de la un bolnav la altul, luându-le pulsul și îngrijindu-i.
Din când în când îmi mai aruncam privirea și spre Valeriu. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept. Nici el nu se putea odihni. După ce mi-am terminat treaba, am simțit că mă cheamă din priviri, că mă roagă să mă duc la el. M-a privit cu o pătrundere cum încă nu simțisem până atunci. Și-a făcut semnul crucii, apoi mi-a luat mâna. Un fior adânc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobișnuit la el, căci în starea lui duhovnicească putea rămâne destins până și în cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat să trecem. Simțeam că are ceva să-mi împărtășească.
– Ioane, tu îmi ești cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca să-ți cer sfat, să mă supun ție. Vrei să mă asculți?
– Te ascult, am răspuns eu, dar nu știu dacă voi fi vrednic de încrederea ce-mi arăți.
Valeriu a plecat ochii și mi-a spus liniștit:
– În noaptea asta am privegheat. Așteptam să vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în mine. Îl deslușeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale și trebuie să o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid și senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise).
Uimit de întâmplare, am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezența ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârșit. Atunci ea mi-a spus:
„Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”
Apoi Maica Domnului a dispărut și am rămas copleșit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai aveam nici o fotografie.
Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit și pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înșelare. Mă simțeam cumva și eu sfințit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care țâșnesc într-o astfel de împrejurare luminile lăuntrice, cu sfială dar și cu convingere i-am spus simplu:
– Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi vom cădea, El va birui. Ne trebuie credință și acum putem avea mai multă. Să ne rugăm! Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Și în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.
— Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Bălți, în Basarabia. În toamna anului 1941, când a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultății de Drept si Filosofie din Iași.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciana nu a văzut cu ochi buni activismul naționalist-creștin al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulți elevi și studenți să se înscrie în Frățiile de Cruce, pentru a se pregăti de lupta împotriva comunismului bolșevic ce amenința atunci România.
Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, după ce a trecut prin pușcăriile de la închisoarea Aiud (intemnițat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 – 1944) și de la Pitești.
Din cauza torturilor și regimului bestial din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna într-o stare atât de gravă încât supraviețuirea să timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune.
Prețul rezistenței sale morale și spirituale în față ighemonului comunist de la Pitești a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos și ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul sau era însă, straniu, scăldat într-o lumina nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulți din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieții sale. Sufletul și mintea sa nu se despărțeau defel de rugăciune.
În ultimul an, hemoptizia (scuipa sânge) îl transformase într-o „epavă”. La prima vedere, căci lumina sfințeniei trecea dincolo de bietul trup în suferință și îi atingea pe ceilalți deținuți. Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se știe că boală care îl rodea aduce doar deprimare și schimonosire a chipului – a trecut la cele veșnice.
Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu și-a așteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat și pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaș al Duhului Sfânt. Pentru credința sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-și cunoască ziua morții.
Pe 2 februarie 1952, el și-a rugat camarazii să-i procure o lumânare și o cămașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. A mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.
La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune incandescentă (cu fața transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”.
La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoșilor), au venit și s-au închinat, pe rând, toți deținuții, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoarea pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-și ia rămas bun de la Valeriu.
Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Și-a sacrificat, pentru Hristos și neam: tinerețea, profesia, familia, libertatea și viața.
A învățat Teologia în temnița prin alfabetul Morse și a memorat Noul Testament.
Împlinirea unui legământ
Mihail Lungeanu a trecut la Pitești prin torturi fizice care nu pot fi imaginate de o minte normală. Dar a rezistat. Se ruga permanent. „O singură noapte nu m-am rugat și îmi reproșez asta toată viața; dacă nu mă rugam mai mult, mă prăbușeam total”. Face un legământ cu Dumnezeu. De va scăpa de iadul de la Pitești, își va pune viața „la picioarele Domnului, ca preot sau la mănăstire”. Bolnav de rinichi fiind, urinând sânge, tânărul Mihail a fost transferat în martie 1950 la închisoarea Văcărești, fiind suspect de TBC. Acolo se făcea trierea deținuților. Cei confirmați cu TBC erau trimiși la Penitenciarul Târgu Ocna, iar ceilalți erau trimiși înapoi la Pitești. Se roagă cu stăruință lui Dumnezeu și Măicuței Domnului să nu fie din nou trimis la Pitești. Maica Domnului îi apare în vis și-i arată că va fi trimis la Târgu Ocna. Și așa avea să se întâmple. Avea să fie supus și aici reeducării, dar într-o formă atenuată față de cea de la Pitești și pentru o perioadă scurtă de timp. În Penitenciarul Târgu Ocna se împrietenește cu tineri cu viață sfântă: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide și Gheorghe Jimboiu. Alături de aceștia, după cum mărturisea Părintele Constantin Voicescu, participă la lucrarea divină de restaurare a omului. Părintele Mihai Lungeanu mărturisea că a fost nașul de botez al lui Richard Wurmbrand, care a primit numele de Valeriu, în memoria lui Valeriu Gafencu, cel care l-a determinat să treacă la ortodoxie. După ieșirea din închisoare, Wurmbrand nu a spus că s-a convertit la ortodoxie, manifestându-se ca pastor protestant.
La închisoarea Târgu Ocna, Mihail Lungeanu s-a îngrijit de sănătatea lui Valeriu Gafencu. Lui i-a spus sfântul închisorilor, cu câteva zile înainte de plecarea la Domnul, că i s-a arătat Maica Domnului, care i-a zis: „De acum înainte, Eu voi fi iubirea ta”. În ziua nașterii la Ceruri a lui Valeriu Gafencu (18 februarie 1952), acesta avea să-i spună: „Simt că urc niște trepte. Respir și mă simt din ce în ce mai ușor”. După adormirea lui Valeriu, Mihail Lungeanu i-a pus în gură o cruciuliță de os, pentru a putea fi identificat atunci când se vor afla moaștele sfântului. În semn de evlavie, Părintele Mihail avea să pună pe muzică versurile compuse în închisoare de Valeriu Gafencu.
La 27 august 1953 este eliberat de la Târgu Ocna. Nu i se permite să-și continue studiile la Facultatea de Medicină. Vrând să-și respecte legământul făcut în închisoare, cercetează Mănăstirea Vladimirești, al cărei duhovnic era Părintele Ioan Iovan. Autoritățile comuniste nu-i dau voie să se călugărească. Mai mult, la 21 decembrie 1954 este arestat din nou de Securitate. Lungeanu a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „crima de înaltă trădare”. Timp de aproape 10 ani pătimește în închisorile Galați, Jilava, Codlea, Iași și Aiud.
Conform mărturiei Părintelui Vasile Pătrașcu, Mihail Lungeanu aduce Sfânta Împărtășanie la Aiud: „Tot atunci, studentul la medicină Mihai Lungeanu (...) ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de parașută, în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preț pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă, luam miezul și îl frământam. După aceea, luam bucăți cât mazărea și le făceam plate. Cu acul, luam din punga cu Sfinte și puneam pe biluțele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la „poale-n brâu”, le făceam rotunde și iar plate. Se uscau și le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ștergeam niciodată sau la gulerul și manșetele unei cămăși. Erau cât un bob de linte mai mare. La percheziție nu puteau să-și dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez ale fiecăruia, iar la ora 6:00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toți în genunchi în celule și ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare” (Pr. Vasile Pătrașcu – Text publicat în revista Familia Ortodoxă, nr. 9, anul 2010, pp. 8-11).
La Aiud, Mihail Lungeanu este supus unei noi acțiuni de reeducare, pe care o refuză. Suportă consecințele, fiind trimis de mai multe ori în temuta Zarcă. Este supus unui regim de exterminare. Dar Dumnezeu avea alte planuri. La 8 mai 1964 a fost eliberat din închisoare. În octombrie 1993 este hirotonit diacon. Iar în 1998, la vârsta de 74 de ani, își împlinește legământul: Mitropolitul Bartolomeu Anania îl hirotonește preot. A slujit la Biserica „Bunavestire” din Iași, acolo unde slujise și tatăl său.
La 2 septembrie 2012, Părintele Mihail Lungeanu s-a mutat la Domnul.
„Dornici să cunoaştem marile spirite creştine ale neamului nostru făceam escapade duhovniceşti cu îndrăzneală temerară, care ne-ar fi putut costa sancţiuni grele sau execuţia, căci puteau fi interpretate ca evadare. Părintele Arsenie Boca, ctitorul Filocaliei româneşti, cum îl numea părintele profesor Dumitru Stăniloaie, ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l vedem şi să-i mulţumim, împărtăşindu-ne şi din cuvântul lui de învăţătură. Din colonia de la Galda de Jos Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au plecat într-o sâmbătă dimineaţa, tăind munţii şi pădurile în linie dreaptă până la Sâmbăta, pe jos. Cu Nicu Mazăre şi Iulian Bălan am trecut peste culmile Trascăului până la Râmeţ, unde părintele Oţea reconstruia din albia râului Geoagiu Mânăstirea ortodoxă distrusă de armatele Mariei Tereza, aşa cum i se descoperise în vedenie la Sfântul Munte Athos, ca şi părintelui Arsenie Boca pentru Mânăstirea Sâmbăta. După întoarcere, Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace – vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţe, – ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea. (…) Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt”.
(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 179-185).
Atâta vreme cât 'Cezarul' e păgân și necreștin, creștinismul conviețuiește cu el pașnic, respectându-i domeniul, dar păstrând intactă autenticitatea credinței. De pildă, în Imperiul Roman nu s-a făcut nici un compromis de credință în fața Cezarului asupritor, chiar dacă asta a dus la răstigniri și arene cu fiare sălbatice. Deci acei oameni care fac în istorie compromisuri cu păturile politice, ascunzându-se adesea sub amintita învățătură a Domnului, părăsesc defapt și pe Dumnezeu, și pe oameni.
Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor (1921 - 1952)
Valeriu Gafencu este unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc de atacurile satanei. Mulţi îl numesc Sfântul închisorilor. Şi mulţi aşteaptă cu nerăbdare clipa canonizării lui. S-a născut în judeţul Bălţi în 1921, şi a murit în temniţă. Pe când era student la Facultatea de Drept din Iaşi, conducând un grup al Frăţiilor de Cruce, a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Bolile contactate în regimul dur de detenţie al închisorilor Aiud şi Piteşti l-au întărit şi desăvârşit duhovniceşte. Dumnezeu l-a luat la Sine după 10 ani de detenţie. (+18 februarie 1952)
A fost un trăitor al Ortodoxiei, pe care a urmat-o şi cinstit-o cu dragoste. În închisoare a compus poezii, care se cântau în celule, adevărate rugăciuni închinate lui Dumnezeu. Astăzi, aceste poezii se cântă în Biserică, pe muzica lui Mihai Lungeanu. Imnul Învierii, l-am ascultat în fiecare an în noaptea de Înviere în timpul predicii, la Biserica Sapientei, cântat de părintele Constantin Voicescu. De fiecare dată lacrimi ne umezeau ochii şi simţeam puterea cuvintelor lui cum pătrunde în noi şi ne întăreşte pe calea trăirii fierbinte a credinţei şi dragostei întru Hristos. Fie ca noi să ducem mai departe glasul rugăciunii sale! Virgil Maxim despre Valeriu Gafencu: „Ardea… ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele erau purtătoare de duh. Gesturile erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele, arareori sau târziu sesizate şi descoperite, erau daruri integrale ale fiinţei lui. Valeriu nu dăruia, se dăruia. Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar.”
"Între mine şi dumneavoastră stă conştiinţa. 
„Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”
