"Să nu deznădăjduiți din pricina greutăților, ci să vă arătați răbdători, și Dumnezeu, Care vă iubește mult, o să vă ajute întodeauna. Dumnezeu vă ajută, de aceea ... nu vă necăjiți. Încercările o să le răzbiți. Să stați aproape de Hristos și să-L iubiți mult.

Hristos ne așteptă pe toți la El. Dacă ați ști cât ne iubește Hristos! El Se îngrijește de toate cele ale noastre până în cele mai mici detalii. Să vă bucurați de viața voastră! În preajma lui Hristos nu există decât bucurie, nicidecum deznădejde sau întristare sau altceva ..."

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

✝️ Sfântul Porfirie Kafsokalivitul: Oricine nu se pocăiește, va fi pierdut. / "Nu vorbesc nimănui despre Hristos fără să mi se ceară. Eu aşa gândesc, dar voi faceţi cum credeţi. Prefer să fiu înşelat în Biserică decât să o părăsesc. Nu vreau să mă mântuiesc fără Biserică şi nu voi părăsi niciodată corabia ei. Nu poţi să comunici cu Hristos, şi să ai în acelaşi timp relaţii proaste cu ceilalţi oameni. Nu câştigi un om cu asprimea, ci cu bunătatea. Numai Dumnezeu poate schimba inimile oamenilor. Răul începe cu gândurile rele. Nu te lupta să opreşti sau să îndrepţi greşelile celuilalt. Iubeşte-l aşa cum e, cu toate greşelile lui, iar Domnul se va îngriji de acestea. Hristos nu vrea lângă EL oameni grosolani, ci delicați. Când te înhață satana și te apasă, să nu rămâi nemișcat, așa cum rămân unii ce devin melancolici și cad pe gânduri ore întregi. Zădărnicie e tot ce iei din egoism. Veșnicie este tot ce dai din iubire. Când te rogi pentru un om pe care îl muncesc patimi păcătoase, să nu i-o spui, fiindcă diavolul va afla și va ridica îndârjire în sufletul tău și astfel rugaciunea ta nu va da rod. Să te rogi pentru acel om în taină, și astfel rugaciunea ta îl va ajuta. Nu mi-e frică de iad și nu mă gândesc la rai. Îi cer numai Domnului să fie milostiv cu toată lumea și cu mine. Oricine nu se pocăiește, va fi pierdut. Mai întâi iartă-i pe aceia care te întristează. Fii atent, căci trebuie să ne luptăm până când ne vom da ultima suflare. Fii cu bagare de seamă. Să mergi la Biserică în mod regulat, să te spovedești și să te împărtașești des și-atunci vei scăpa de toata frica și ți se vor tămădui toate rănile sufletești. Te povățuiesc să ai mereu dragoste pentru toți. În primul rând dragoste apoi toate celelalte. Să te spovedești periodic și temeinic, fiindcă, chiar de-ai fi Patriarh, dacă nu te spovedești, nu te mântuiești." — Sfântul Porfirie Kafsokalivitul.

✝️ Sfântul Porfirie Kavsokalivitul - rugăciunea pentru aproapele / Dacă te rogi aşa: «Doamne, Iisuse, luminează, miluieşte şi îndreptează pe omul acesta!», atunci Domnul va începe să-i trimită celui în cauză gânduri bune. Ori de câte ori spui «Doamne, miluieşte-l pe copilul meu!», Hristos îi trimite copilului tău gânduri bune. Cu cât te vei ruga mai mult, cu atât mai multe vor fi gândurile bune pe care le va primi. Treptat-treptat, copilul se va coace şi se va face aşa cum vrei tu. ~ Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

✝️ Unui preot, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul i-a spus următoarele: / "Astăzi mulți creștini sunt preocupați de antihrist și le e teamă că-L vor pierde pe Hristos. Le e teamă ca-L vor pierde pe Cel pe Care nu-L au ... pe Cel pe Care nu-L iubesc. Mulți oameni, fără a se ruga, fără a avea o pocăință și o viață duhovnicească deosebite, sunt preocupați și le teamă de venirea antihristului. Frica privitoare la anii de pe urmă arată lipsă de încredere în Dumnezeu Cel Atotputernic și, prin urmare, lipsă de credință. Adevărata iubire de Dumnezeu alungă orice frică. Unii sfinți, din prea multă lor iubire, și-ar fi dorit să trăiască acești ani, ca să mărturisească pe Hristos!" ~ Sfântul Porfirie Kavsokalivitul / din cartea "Strigați-mă, și vă voi ajuta!" pagina 78-79

✝️ Sfântul Porfirie Kavsokalivitul: „Cea mai eficientă armă a mântuirii noastre este îngăduința. Mila, care ne vine de la Dumnezeu, trebuie întoarsă în dar spre semenii noștri” / Bătrânul Porfirie povăţuia să ne adresăm unul altuia cu blândeţe, fără prea multă asprime, şi dădea următorul exemplu: ‒ Dacă trebuie să spuneţi cuiva că minte, nu folosiţi exact aceste vorbe, că se va simţi jignit şi va riposta; spuneţi-i doar că nu este exact. Cea mai eficientă armă a mântuirii noastre este îngăduinţa. Mila care ne vine de la Dumnezeu trebuie întoarsă în dar spre semenii noştri. ‒ Trebuie să fac tot timpul milostenii, Părinte? Adică să-i ajut material pe semenii mei care sunt în nevoie? Vă întreb deoarece, după cum ştiţi, nu stau chiar strălucit din punct de vedere material. ‒ Când poţi, fă-o şi pe asta. Dar ajută-i mai cu seamă vorbindu-le, ascultându-i când simt nevoia să vorbească despre problemele şi durerile lor şi fiindu-le alături, aşa încât să nu se mai simtă singuri. Într-o zi, fiind eu foarte mâhnit că anumiţi oameni nu răspunseseră iubirii mele, Bătrânul mi-a spus: ‒ Astăzi, oamenii cer să fie iubiţi şi de aceea eşuează. Corect este să nu-ţi pese dacă ei te iubesc, atâta timp cât tu Îl iubeşti pe Hristos şi pe ei. Doar aşa se îmbogăţeşte sufletul. (Părintele Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 30-31)

✝️ Sfaturi de aur pentru viata de familie de la Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul / Acum staţi să vă spun cîteva lucruri de care să ţineţi seama, ca viitori părinţi ce sînteţi. Iar ce vă voi spune acum, vreau să ţineţi bine minte, să nu uitaţi, şi să aplicaţi întocmai, dacă nu vreţi să vă fie copilul ne­fericit şi voi la fel. Vin la mine sute de părinţi care, plîngînd cu la­crimi în ochi, mă roagă să le ajut copiii, fiindcă se dro­ghează, sau au prieteni răi, sau îi înjură, le cer bani, ca să joace cărţi prin cluburi sau alte jocuri de noroc, iar cînd aceştia nu au bani să le dea, îi ameninţă şi chiar îi bat! Aşa ajung unii părinţi să-şi blesteme şi ceasul şi clipa în care i-au adus pe lume! Am văzut părinţi plîn­gînd cu lacrimi amare, pentru halul în care au ajuns co­piii lor, spunînd că era mai bine de mii de ori dacă nu îi aveau! Fiindcă atunci ar fi avut un singur necaz şi-o singură supărare, din pricină că n-ar fi avut copii, pe cînd aşa, au mii de necazuri şi supărări, din pricina cumplitelor probleme pe care le fac în fiecare zi, de le este ruşine să se arate în lume. De aceea, mă roagă să îi ajut cu rugăciunile mele, pentru izbăvirea copiilor lor. Insă cînd îi întreb ce-au făcut ei sau ce fac în acel mo­ment pentru izbăvirea acelor făpturi nefericite, îmi răspund aproape toţi că nu pot face nimic, din pricină că le-au scăpat de sub control, de îndată ce au ajuns la vîrsta adolescenţei!

✝️ Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu – aceasta este sfânta smerenie. / Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură. Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte. Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu – aceasta este sfânta smerenie. — Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

☑️ Să nu te răzvrătești vreodată împotriva nici unei judecăți nedrepte care vine asupra ta, nici măcar în sinea ta. / Să nu te răzvrătești vreodată împotriva nici unei judecăți nedrepte care vine asupra ta, nici măcar în sinea ta. Acesta este un lucru rău! Răul începe întotdeauna de la gândurile rele. Când te amărăști și te răzvrătești, fie și numai în gând, îți pierzi așezarea duhovnicească. Îl împiedici pe Duhul Sfânt să mai lucreze și îngădui diavolului să facă un rău încă și mai mare. Tu întotdeauna să te rogi, să iubești și să ierți, alungând din tine orice gând rău. — Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Părintele Serafim (Romantsov), cunoscut în lume ca Ivan Romanovici Romanțov, a fost un Schi-Arhimandrit, un bătrân rus care a trăit în mănăstirea Glinsk și în Sukhumi (Abhazia). El a fost slăvit de Sfântul Sinod al Bisericii Ucrainei pe 25 martie 2009 împreună cu alți bătrâni din Mănăstirea Glinsk: Schi-Arhimandritul Andronik (Lukash) (1880–1974) și Schi-Mitropolitul Serafim (Mazhuga) (1896–1985).

Ivan s-a născut pe 28 iunie 1885, într-o familie de țărani din satul Voronok din regiunea Krupetsk din provincia Kursk.

Puține informații sunt disponibile despre viața sa timpurie, deoarece bătrânul nu a spus nimic din cauza modestiei sale.

După absolvirea școlii parohiale și odihna părinților săi, Ivan a intrat în mănăstirea Glinsk.

În 1914-1916, a luat parte la primul război mondial unde a fost rănit. Apoi a fost dus la spital. Arhiepiscopul Micah (Harharov) al Iaroslavlului (1921-2005), care mai târziu a devenit fiul spiritual al Părintelui Serafim, scrie că, în același timp, în spital se afla și un hipnotizator printre răniți. Putea să hipnotizeze aproape toți ceilalți pacienți, dar nu putea face asta cu Ivan, deoarece recita întotdeauna rugăciunea lui Iisus. Și oricât de mult a încercat hipnotizatorul să hipnotizeze, nimic nu a funcționat. În acel moment, după cum scrie Arhiepiscopul Mica, Ivan a cunoscut din experiență personală puterea rugăciunii lui Iisus și că hipnoza nu este doar un experiment cu puterile ascunse în om, ci este opera demonilor.

În urma recuperării, Ivan s-a întors la mănăstire. În 1919, Ivan a depus jurăminte monahale cu numele Juvenalis.

Bătrânul său, ieromonahul Aristoklis (Veter), l-a învățat să facă o mărturisire zilnică din toată inima a tuturor gândurilor și concentrarea atenției la toate mișcările inimii. Mai târziu, Juvenalis a conștientizat că acțiunea interioară este foarte importantă pentru creșterea spirituală și mântuire.

În 1919, Juvenalis a fost hirotonit ierodiacon și, în 1926, când s-a mutat la Sukhumi după închiderea mănăstirii Glinsk, a fost hirotonit ieromonah și tuns în Marea Schimă cu numele de Serafim.

În 1931, Serafim a fost arestat și trimis la construcția Canalului Mării Albe.

Din 1934 până în 1946, Părintele Serafim a trăit o viață ascetică în Kirghizia unde a fost ascuns de o familie evlavioasă.

În 1946-1947 a locuit în Tașkent ca confesor la Catedrală.

În 1948, după întoarcerea sa la mănăstirea redeschisă Glinsk, a fost numit părinte duhovnic de către arhimandritul Serafim (Amelin).

Cel mai mult, Părintele Serafim a vrut să-și aducă copiii spirituali la smerenie, despre care a scris:

„Tot ce ai nevoie pentru mântuire este o adevărată smerenie, convingerea interioară că ești cel mai rău dintre păcătoși; acesta este cel mai mare dar al lui Dumnezeu și se câștigă prin multe opere și transpira atunci omul simte în inima lui o astfel de calm, care este inexplicabilă în cuvintele omenești, caută această bijuterie prețioasă. dacă are daruri de la Dumnezeu - rugăciune sau lacrimi, sau post, sau altceva, pe toate le ascunde cu grijă, pentru că lauda omenească, ca o molie, strică totul”.

În 1961, după a doua închidere a mănăstirii Glinsk, Părintele Serafim s-a mutat la Sukhumi (Abhazia). Biserica de la Sukhumi nu a fost niciodată aglomerată ca atunci când Părintele Serafim locuia acolo.

El a slujit nevoilor spirituale ale oamenilor, ascultându-le mărturisirea și trimițând multe scrisori, răspunzând la întrebările copiilor săi spirituali.

Potrivit arhimandritului Rafael (Karelin), adevăratul motiv pentru care Părintele Serafim stabilit în Sukhumi, era îngrijirea pastorală a pustnicilor din munții din apropiere.

Părintele Serafim însuși a fost experimentat în Rugăciunea lui Iisus.

El a considerat ascultarea ca fiind absolut necesară pentru a practica Rugăciunea.

El a spus că dacă o persoană cu muncă asiduă a dobândit priceperea de a rosti Rugăciunea lui Isus, dar nu a vindecat sufletul prin ascultare, dacă nu va renunța la propria sa voință, atunci rugăciunea, rostită din obișnuință, nu ar fi atât de adevărata rugăciunea interioară neîncetată despre care au scris asceții, dar care ar rămâne doar cuvintele, pentru că o minte mândră nu s-ar putea uni cu numele lui Iisus Hristos - această smerenie de neînțeles.

Părintele Serafim știa din propria experiență ce este rugăciunea neîncetată a inimii.

Un bătrân binecunoscut Ioan (Krestiankin), care a fost tuns călugăr de către Părintele Serafim, în 1966, la Sukhumi, scrie într-o scrisoare către cineva despre felul în care Domnul Își dă darurile și le ia:

„În tinerețe, tatăl meu spiritual a primit darul rugăciunii neîncetate a lui Isus și plinătatea bucuriei în ea, și apoi Domnul a luat acest dar și toată viața sa părintele Serafim a căutat moneda pierdută – a lucrat cu smerenie și răbdare – darul i-a fost înapoiat de Domnul cu câteva zile înainte de moarte – ca martor că Domnul îi primise lacrimile pentru toată viața”.

La 18 decembrie 1975, în timpul priveghiului, Părintele Serafim s-a simțit rău. S-a dus la patul lui. Tot timpul bătrânul rostea Rugăciunea lui Iisus cu voce tare, iar când s-a obosit, le-a cerut celorlalți să o rostească ei în continuare.

Timp de două săptămâni, a luat zi de zi la Sfânta Împărtăşanie.

Fiind pe deplin conștient, Bătrânul a fost învrednicit să-i vadă în duh pe mulți dintre frații săi, care, după el, cântau Troparul Bunei Vestiri a Maicii Domnului. Și atunci bătrânul cu glas slab a cântat: "Gustați și vedeți că bun este Domnul. Aliluia".

După vedenie, a spus: „Ceea ce m-am rugat toată viața și ceea ce am căutat, mi se deschide acum în inima mea, sufletul meu este plin de har, încât nici nu pot să-l țin”. După aceasta a spus: „Acum am să mor”.

La 31 decembrie a închis ochii pentru ultima oară și a doua zi, la 1 ianuarie 1976, bătrânul a trecut la cele veșnice.

"Antihrist este un personaj despre care se spune că va face mari semne și minuni, va fi un militant pentru pace și binele oamenilor, un mare filantrop. Toate acestea trebuie să le facă pentru a se asemănă cu Hristos, căci "anti-Hrist" înseamnă în locul lui Hristos.

Așa cum Antihrist este un înlocuitor al lui Hristos, tot așa și "binele" făcut de el este un substitut al Binelui. Iată de ce, primii care îl vor primi pe Antihrist nu vor fi oamenii evident răi, ci oamenii cu intenții bune, căci se vor regăsi în "binele" trîmbițat de Antihrist.

Pentru a-l primi pe Antihrist nu e nevoie să fii rău, este destul să crezi că dracul poate face ceva bun.

Păziți mintea legată de Hristosul Cel adevărat, Cel care ne-a învățat că binele se face în taină și că oricine se va înălța pe sine se va smeri."

☦ Ieromonahul Savatie Baștovoi

"Înțelepciunea lumii acesteia nu poate mântui lumea. Parlamentele, guvernele, organizațiile complexe ale statelor contemporane cele mai avansate de pe pământ sunt neputincioase. Omenirea suferă nesfârșit. Singura ieșire se află în noi. Hotărârea de a nu trăi după ideile acestei lumi, ci a urma lui Hristos-Dumnezeu, unica salvare și piatra de poticnire a lumii secularizate." — Arhimandrit Sofronie Saharov

Sfântul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezând în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfânt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea paginilor împăraţi. Temându-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe: una a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar altă a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela şi aducea tămâie şi se ruga împreună cu soţia sa cea de o credinţă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, Fiului Său Unul născut şi Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era şi milostiv către săraci şi aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, şi pentru aceasta erau în mare mâhnire şi se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moştenitori casei lor.

După multă vreme au fost auziţi, pentru că, aducându-şi aminte Cel Preaînalt de rugăciunile şi de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfânt şi vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naştere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar. Apoi când copilul a ajuns în vârstă, ca să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune şi, arătându-i sfintele icoane, i-au zis: „Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu”. Deci, I-au învăţat pe el sfânta credinţă, spunându-i toate cele ce luminează cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi toate cele privitoare la deşertăciunea necuraţilor zei păgâni şi a idolilor cei neînsufleţiţi. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinându-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osârdie. Părinţii lui, chemând în taină un preot şi pe câţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumină şi îl făcea înţelept. După ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsându-l pe Sfântul Dimitrie moştenitor nu numai al averilor, ci şi al faptelor lor cele bune.

"Viața duhovnicească în Hristos, în temeliile, în toată frumusețea și întregimea ei sacramentală este o sfințire continuă prin Sfintele Taine, o împărtășire cu Hristos Domnul, o trăire în Duhul Sfânt.

Cine vrea să înțeleagă Creștinismul în tot ce are el mai dumnezeiesc și îndumnezeitor, cine vrea să cunoască și să trăiască viața în Hristos, cine vrea să se lase pătruns de lucrarea Duhului Sfânt, cine dorește și vrea cu adevărat să fie mădular viu în Trupul tainic al Bisericii lui Dumnezeu, cine dorește și vrea să-și curățească sufletul, să se lumineze și să se desăvârșească prin puterea Harului și astfel să se bucure de roadele mântuirii – trebuie să se împărtășească din Jertfa Mântuitorului".

— Preot Ilarion V. Felea, Tâlcuirea Sfintei Liturghii

Sinaxar 18 Septembrie: Moartea mucenicească a Părintelui Ilarion Felea

Telegraful român, Nr. 31-34/1994: O înmormântare la Aiud de Preot Ioan Bărdaş

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud.

Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea.

Cine nu-l cunoştea pe Părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog.

Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile.

A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii.

La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.

La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.

Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:

– Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!

Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor.

Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut.

De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.

În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea: Părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a Părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.

Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe Părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.

Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:

– Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!

Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.

Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!

Preot Ioan Bărdaş, articol preluat din Telegraful român, Nr. 31-34/1994, p. 4

"Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău.

Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie.

Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică.

Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm.

Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă.

Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte, nu va fi de ajuns.

Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii.

Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău.

Vor fi mari Înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele.

Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu.

Dacă nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia și nepăsarea noastră, fără pocăință, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!"

— Părintele Iustin Pârvu

Fă-ți prieten pe Hristos. Mergi cu Dumnezeu! - oriunde și oricând.

Și cum facem să fim prietenii Lui?

"Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc." Ioan 15, 14

„Dacă vine boala, ești cu Hristos.

Dacă vine foametea, ești cu Hristos.

Dacă vine strâmtorarea, ești cu Hristos.

Dacă vine războiul, ești cu Hristos.

Dacă vine vreo criză financiară, ești cu Hristos.

Dacă Îl ai pe Hristos, le ai pe toate.

Nu trebuie să cazi în frică, ci să rămâi în credința și iubirea față de Dumnezeu!"

— Ieromonah Macarie Banu

• ✝️ Ieromonah Macarie Banu: Doamne, dă-mi smerenie și umilință ... / Predică la Evanghelia zilei 28 mai 2024 / "Doamne, dă-mi puterea să mă duc la Liturghie! Doamne, ajută-mă să mă duc la spovedanie! Doamne, dă-mi un duhovnic care să mă înțeleagă și să mă dezlege! Doamne, dă-mi putere să fac o picătură din canonul pe care ar trebui sa îl fac pentru păcatele mele! Doamne, dă-mi smerenie și umilință ca să pot veni și eu duminica la Liturghie, să aud clopotul, să aud toaca, să se miște ceva în mine! Doamne, ajută-mă să stau în Liturghie de drag, pentru Tine, nu pentru mine, pentru problemele mele sociale! Doamne, ajută-mă să fac un pas către Sfântul Potir!" — Ieromonah Macarie Banu (extras din Predică la Evanghelia zilei 28 mai 2024)

• ✝️ Ieromonah Macarie Banu: Se întâmplă un genocid la nivel duhovnicesc când creștinii, urmându-și păstorii, se aruncă într-o mare a sinuciderii, precum porcii din ținutul Gadarei. → / „O sinucidere în masă prin apostazie generală ni se pregătește prin sărbătorirea în comun a Paștelui adevărat, ortodox, cu ''spectacolul'' papistaș sau neoprotestant în această super-biserică drăcească, Consiliul Mondial al Bisericilor. În acest amestec la nivel global, național și particular, se întâlnesc lașitatea, trădarea, speculația, manipularea, șantajul, mita, dorința de putere și de funcții. Fiecare la locul vostru sunteți trădători în felul vostru." — Ieromonah Macarie Banu (extras din Predică la Praznicul Izvorul Tămăduirii 10 mai 2025)

"Acum este momentul în care știm multe rugăciuni, dar ne rugăm puțin. Mâncăm mâncare de post, dar nu postim. Acumulăm informații despre viața duhovnicească, dar nu avem experiență în ea. Ne mărturisim păcatele, dar nu ne pocăim. Mergem la biserici și stăm la slujbe, dar sufletul nu se smerește în fața Creatorului. Toate acestea se datorează faptului că inima este închisă. Trebuie să se deschidă pentru a-l lăsa pe Hristos să intre..." — Cuviosul Paisie Aghioritul

✝️ ”Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine" — Apocalipsa 3, 20. / Dumnezeu bate la ușa inimii noastre și ne cheamă: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.“ — Matei 11, 28-30. Dumnezeu ne-a dat libertate, deci chiar dacă nu deschidem ușa inimii, totuși Dumnezeu nu sparge ușa. A deschide ușa și a-L primi pe Hristos în inimă este responsabilitatea noastră.

✝️ Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul: Rugăciunea trebuie să fie un foc nestins care înmoaie tot timpul inima / – De ce, uneori, avem inima împietrită şi nu reuşim să spunem păcatele cu zdrobire de inimă? – Cred că din cauza faptului că se pierde darul rugăciunii, risipindu-i-se mintea cu multe griji, pentru că omul este lăsat să se roage continuu. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17) şi: „Duhul să nu-l stingeţi!” (vers. 19). Deci, rugăciunea trebuie să fie un foc nestins care înmoaie tot timpul inima spre a se întipări cu pecetea numelui lui Iisus. În Domnul Iisus este numai blândeţe şi smerenie, nu este nicio urmă de împietrire. În Patericul egiptean găsim la Sfinţii Părinţi o pildă. Unui frate, care a întrebat cum să ţină mintea trează, i se spune: „când cazanul e pe foc şi fierbe, fug muştele şi nu se apropie, dar cum s-a răcit, vin muştele şi intră în cazan. Aşa-i şi cu mintea noastră, când e fierbinte nu se apropie vrăjmaşul, după ce s-a răcit vin toate patimile aduse de el”. – Deci, ar trebui să ne păzim mintea tot timpul în rugăciune? – Da, trebuie să o păzim prin rugăciune în rugăciune, prin silinţă. În Evanghelia după Matei se spune „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc, pun mâna pe ea” (11, 12). Să ne silim cât putem să o strâmtorăm la rugăciune, pentru că, rugându-ne, vorbim cu Dumnezeu, iar focul cuvintelor din Psalmi şi din Rugăciunea lui Iisus va aprinde şi va muia tot timpul inimile noastre. / George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”

✝️ Sfântul Luca al Crimeii: Dumnezeu nu cere să dai socoteală, nici nu se supără, ci se bucură de întoarcerea noastră spre bine. Dar dacă nu-L vrem în viața noastră, nu vine, deși ne face bine, însă tot cât îi îngăduim noi. El respectă în chip desăvârșit libertatea noastră. / Gândiți-vă cât de lipsiți de milă suntem noi oamenii când suntem sănătoși și ne îndeletnicim cu deșartele noastre griji lumești și alte neghiobii fără rost. Cultivăm astfel în noi un uriaș egoism și îndreptățire de sine. Prioritatea lui Dumnezeu însă, este să ne vindece mai întâi sufletul, apoi trupul. De aceea bolile sunt „iubitele lui Dumnezeu”. Este expresia „pe cine îl iubește Domnul, îl ceartă”, adică pe cel pe care îl iubește (pe toți deopotrivă îi iubește, dar aici Apostolul vorbește despre dragoste cu reciprocitate), îl educă, îl instruiește, astfel încât să se îndrepte și să-i semene mai mult, pe măsura voinței și a răbdării fiecărui om. Când avem dragoste sau fie și numai frica lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu intervine în viața noastră. Starețul Porfirie a spus ceva nemaiauzit: Dumnezeu nu a deschis mintea medicilor ca să afle tratamentul cancerului, care este înaintea ochilor lor, deoarece „a văzut că astfel s-a umplut Raiul”. Totodată a spus că: „Sănătatea duhovnicească neutralizează cancerul”.

✝️ Părintele Efrem din Arizona: satana aruncă gânduri asupra noastră ca niște săgeți 🏹, dar el nu poate spune dacă inima noastră ❤️ este receptivă la ele 🎯 / Copilul meu, fii mereu atent, atât când ești fericit, cât și când ești trist. Când ești fericit, nu ar trebui să-ți pierzi controlul prin vivacitate și râs, și nici atunci când ești trist, să nu fii atât de sumbru încât să se vadă. Motivul este faptul că Satana aruncă gânduri asupra noastră ca niște săgeți, dar el nu poate spune dacă inima noastră este receptivă la ele. Dar, întrucât este expert, odată ce trage o săgeată – adică, odată ce ne atacă cu un gând rău, el observă fața noastră și toate mișcările corpului nostru și, pe baza lor, el măsoară cât de bine s-a înfipt săgeata noastră în inimă. Dacă vede că sufletul este lovit, atunci trage mai multe săgeți acolo pentru a-l ucide. Dar, dacă deduce din semnele exterioare că sufletul nu este rănit, își schimbă atacul și așa mai departe. De aceea, atunci când ești fericit, ar trebui să ascunzi în tine, pentru ca el să n-o descopere prin neglijența ta și să te jefuiască de această fericire printr-o anumită ispită. La fel, atunci când ești trist, nu-l lăsa să arate ca nu cumva să-ți sporească durerea după ce a dibuit motivul tristeții tale. Dacă menții o stare echilibrată atunci când ești fericit și când ești trist, diavolul nu știe exact ce se întâmplă în interiorul tău și astfel nu știe cum să te lupte.

🙏 Sfântul Ioan Scărarul: luptă-te neîncetat cu risipirea gândurilor tale / "Luptă-te neîncetat cu risipirea gândurilor tale și când mintea e risipită, adun-o, căci de la începători Dumnezeu nu caută o rugăciune fără risipire. De aceea nu te mâhni, când ți se risipesc gândurile, ci îndrăznește și neîncetat adună-ți mintea, căci gânduri nerisipite au numai îngerii" (Cuv. 4, Q 92). — Sfântul Ioan Scărarul — Convorbirea a treia - Sbornicul, vol 2

✝️ Preotul martir Constantin Sârbu: Niciodată nu veți avea pace și liniște sufletească dacă nu veți iubi și ierta ca Hristos. / Noi nu știm să ne iertăm. Tu, care vii la biserică – eu pentru tine vorbesc – tu, care știi că Dumnezeu vrea pace, tu prin tăcere să dezarmezi pe cel care a pornit cearta, căci din dușman poți să ți-l faci prieten. Această comportare arată diferența dintre tine, care intri cu folos în biserică și cel ce nu vine sau vine numai cu trupul. Întâlnesc foarte multe pomelnice în care vă plângeți de dușmani și-i blestemați. Dar tu singur nu te-ai întrebat dacă nu cumva chiar tu ai provocat această dușmănie. Marea noastră vină este că nu recunoaștem cât suntem de vinovați pentru faptele noastre, ne găsim scuze și învinuim pe altul, fără a gândi la pedeapsa ce o merităm. — Preotul Martir Constantin Sârbu, Lacrimă și har, Editura Bonifaciu, 2011.

Întrebat fiind cum poate fi aşa senin şi zâmbitor, Mihai Neşu a explicat că „totul pornește din interiorul omului, din relația lui cu Dumnezeu”.

„Dacă omul nu reușește să se întoarcă la Dumnezeu, în lumea aceasta plină de probleme, îi va fi greu. La mine se vede că sunt paralizat, dar alții au probleme mai mari care nu se văd”.

Fostul fundaş şi-a exprimat regretul că până la 30 de ani nu s-a apropiat suficient de Dumnezeu care ne oferă viaţă. „Ce facem cu ea?”, s-a întrebat retoric Mihai Neşu.

„Viața e ca o facultate în care învățăm cât mai multe lucruri pentru ca la finalul vieții să fim pregătiți de ceea ce urmează. Fiindcă viața nu se oprește aici, la ceea ce trăim pe pământ, sufletul este veșnic”.

„Mie îmi pare rău şi de mine că am pierdut multă vreme până la 30 de ani, trebuia să mă apropii de Dumnezeu de mai multă vreme”, a spus Neşu.

La întrebarea dacă îi lipseşte ceva ce a avut mai înainte de accidentul suferit care l-a adus la paralizie, Mihai Neşu a răspuns categoric:

„Nu! Trăiesc cel mai bun moment al vieţii mele, acum, la 35 de ani. Şi m-ajută Dumnezeu, de multe ori nici să nu simt că sunt paralizat! Au fost clipe teribile, în care nu-mi trecea cu toate pastilele din lume. Nici nu aveam cum, fiindcă durerea mare era în suflet”.

Jurnaliştii au dorit să afle şi dacă au existat momente în toată această perioadă în care a simţit că nu mai deţine controlul situaţiei. Fostul sportiv orădean a explicat că a căutat unele răspunsuri.

„Am încetat să caut răspunsurile la doctori, fiindcă ştiinţa e limitată. Am avut şansa unor preoţi buni, s-au rugat şi ei pentru mine, am vorbit cu ei, m-au ajutat cu sfaturi”.

„Trebuie să mă lupt să le pun în practică. Programul meu e simplu: trebuie să mă ţin de ceea ce mi-au dat doctorii, terapie pentru corp, şi ceea ce mi-au dat preoţii, terapie pentru suflet”.

Pe parcursul interviului i-a fost adresată întrebarea dacă ştie care e menirea lui în viaţă.

„Nu pot fi toţi brutari… Eu încerc să ajut. Menirea… E una singură: toţi oamenii luptă să ajungă sfinţi! Când eşti cu Dumnezeu, ai ajutor de la Creator, poţi oferi ceva celor din jurul tău”.

„Trebuie să acceptăm ceea ce ni se întâmplă şi să încercăm să învăţăm cât mai multe, ca să-i ajutăm pe oameni”, a spus Mihai Neşu.

Fostul sportiv a admis că oamenii care s-au rugat pentru el l-au ajutat foarte mult.

„E ca şi cum ai o gaşcă de prieteni. Dacă amicii sunt răi, te vor duce la rău. Dacă sunt buni, atunci vei ajunge să faci lucruri bune. Eu vreau să fac parte din echipa lui Hristos. Să fac lucruri bune, să aduc lucruri bune în viaţa mea şi a celorlalţi”.

Intervievat cu privire la cea mai mare împlinire personală, Neşu a menţionat fundaţia care îi poartă numele, faptul că a jucat la Steaua şi Utrecht, punctând apoi următoarele aspecte:

„Astea se duc, totul este efemer, până la urmă tot la Dumnezeu ajungi. El poate să-ţi dea o stare, să nu ai nimic material, dar să fii fericit. Poate că tu arăţi ca un nebun, însă eşti împlinit pe dinăuntru, iar acest lucru îţi dă forţă să trăieşti”.

„Doar credinţa îţi poate oferi împlinirea deplină. Dar e chestie de antrenament! Credinţa se antrenează! Scopul este să fii sportiv pentru Hristos”, a mărturisit Mihai Neşu.

În ultima parte a interviului Neșu a fost întrebat dacă îi este teamă de moarte.

Răspunsul lui este emoționant: „Nu, deloc! Frica de Dumnezeu trebuie să fie singura frică în viaţă. Fotbalul e un sport care ajută mult lumea, dacă L-am primi pe Dumnezeu mai mult în acest sport, prin modelele de jucători pe care le promovăm, am ajuta şi mai mult”, a punctat Neşu.

Fostul sportiv a înfiinţat în 2015 Centrul de recuperare pentru copiii cu dizabilităţi neuromotorii Sfântul Nectarie, în Oradea, susţinut financiar prin fundaţia sa prin intermediul căreia se ocupă de multe acte caritabile.

Accidentarea lui Mihai Neşu, în urma căreia a rămas paralizat, a survenit în antrenamentul din dimineața zilei de 10 mai 2011 la Utrecht.

1. Primul gând, după ce te trezești din somn, să fie la Hristos. Sfântul Porfirie spunea: "Nu vă ocupați mintea cu întunericul, deschide fereastra ca să intre lumina."
   
   

2. Rugăciunea. Te poți ruga și atunci când faci lucruri simple în fiecare zi. De pildă, un monah spunea rugăciunea lui Iisus când cobora scările de la metrou, care îi aminteau de coborârea la iad. Gândește-te de câte ori ai putea rosti rugăciunea la fiecare treaptă.
   
   

3. Să nu vezi fiecare zi ca pe o rutină. Pentru creștini, fiecare zi e o surpriză. Până seara Dumnezeu va face ceva și îți va transmite un mesaj. Viața să nu curgă monoton și banal...
   
   

4. Să ne apropiem de oameni cu mai multă iubire.
   
   

5. În fiecare zi să îți faci puțin timp pentru liniştire, chiar și 10 minute. Să nu privești viața din perspectiva ritmurilor amețitoare. Și atunci, vei auzi glasul lumii lăuntrice, pentru că atunci când e furtună nu poți privi limpede adâncul mării.
   
   

6. Neliniștea pleacă prin amintirea morții. Dacă te gândești la sfârșitul tău, te debarasezi de lucrurile neimportante. Acest gând ne aduce cu picioarele pe pământ și ne face să fim realiști. Atunci te smerești, iar stresul pleacă.
   
   

7. Să ne gândim că nu suntem singuri. Îi avem pe Sfinți. Putem să ne rugăm lor și să le cerem să mijlocească pentru noi.
   
   

8. Să facem la sfârșitul fiecărei zile o mică cercetare de sine. Așa cum Sfântul Dorothei făcea, scriind pe cine a rănit, pe cine a supărat, iar astfel încerca să se schimbe, să se îndrepte.
   
   

9. Să privim fiecare zi ca pe un dar al lui Dumnezeu mulțumind cu recunoștință și pentru lucrurile mărunte.
   
   

10. În fiecare zi să ne gândim că Cineva, în urmă cu 2000 de ani, S-a răstignit pentru noi. Iar acest lucru te va face să simți că Dumnezeu te iubește foarte mult. Dacă sufletul tău se va liniști și se va smeri, chiar și în ultimul ceas, Hristos ți Se va revela și te va ajuta.
    
    

— Mitropolitul Antonie de Suroj

☦️ Mitropolitul Antonie de Suroj: Privește oamenii prin ochii iubirii / ”Şi trebuie să ne amintim, iată, că unicul mijloc de a-l renaşte pe om, unicul mijloc de a-i da omului posibilitatea de a înflori deplin este a-l iubi – a-l iubi nu pentru virtuţile lui, ci în pofida faptului că el este imperfect, a-l iubi pur şi simplu pentru că este om şi pentru că omul este ca atare atât de măreţ şi minunat. În asta putem crede întotdeauna. Noi nu putem vedea asta întotdeauna – doar ochii dragostei ne pot îngădui s-o zărim. Omul poate fi privit cu ochi nepăsători, şi atunci nu vedem nimic, ci băgăm de seamă doar manifestările exterioare, trăsăturile feţei, apreciem omul la fel cum apreciem toate celelalte: un câine, un cal sau un obiect pe care vrem să îl cumpărăm. Trebuie să ne deprindem a privi omul aşa cum este el în adâncul adâncului său, în însăşi esenţa sa, şi să ne raportăm la el în mod corespunzător. Aşa Se raportează la noi Dumnezeu. Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că suntem buni, Dumnezeu este milostiv faţă de noi nu pentru că merităm milă sau dragoste: El pur şi simplu ne iubeşte.”

Spuneau ucenicii Sfântului Calinic că faptele îi erau întocmai după graiul gurii și nu putea nimeni să-i găsească niciun cusur. Că după cum învăța, așa și lucra. Că zice și Mântuitorul: Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu;​ (Matei 5, 37).

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787 în București, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din sfântul botez a primit numele de Constantin.

Părinții săi se numeau Antonie și Floarea și erau foarte evlavioși. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinerețe preot de mir; apoi, intrând în viața monahală, s-a călugărit sub numele de Acachie. De asemenea și mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce și-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele și îngerescul chip sub numele de schimonahia Filoteia.

Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit din pruncie o educație religioasă aleasă, învățând carte în București, la școlile care funcționau pe acea vreme pe lângă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoința călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareț, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns în schima monahală sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, fiind vas ales al Duhului Sfânt, a iubit de mic rugăciunea, tăcerea, cinstea și milostenia. Încă de când era călugăr tânăr în Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, își împlinea regulat canonul și pravila cu multă osârdie, se lupta împotriva somnului și nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii, după mărturia bătrânului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinții la ascultările cele grele ale mănăstirii.

După plecarea la Sfântul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic și-a pus această aspră rânduială, ca în toată săptămâna să nu mănânce bucate fierte la foc, fără numai pâine cu apă, după apusul soarelui, iar sâmbăta și Duminica să meargă la trapeză împreună cu părinții și să se mângâie cu înfrânare.

Mărturisesc părinții care l-au cunoscut pe Sfântul Calinic că fața îi era mereu palidă de multa postire și ochii adânciți în orbite din pricina multor privegheri și a atâtor lacrimi. Căci dobândise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfânta rugăciune.

În anul 1813, murind de ciumă mulți preoți călugări din Mănăstirea Cernica, starețul Timotei stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Însă, fiind foarte ascultător și lăsându-se în voia lui Dumnezeu, a primit taina sfintei preoții, săvârșind cele sfinte ân toată viața sa cu lacrimi și cu multă evlavie.

După primirea darului preoției, la 13 februarie, 1813, Sfântul Calinic a început și mai mult a se nevoi și a sluji cu osârdie tuturor, fiind plin de dumnezeiasca dragoste către toți, după cuvântul ce zice: „Dacă vrei să te iubească toți, iubește și tu pe toți”. De vedea pe cineva scârbit, împreună cu el se întrista; pe cei bolnavi îi cerceta și după ale sale puteri îi mângâia, iar pe săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toți îl iubeau ca pe un adevărat tată și părinte duhovnicesc. Apoi era atât de smerit, că pe cât se înălța cu cinstea și cu darul de către toți, cu atât mai mult se smerea către toți, după cuvântul Domnului Care zice: Care între voi va vrea să fie întâi, să vă fie vouă slugă (Matei 20, 27).

Cuviosul Calinic a fost hirotesit duhovnic al Mănăstirii Cernica la 20 septembrie, 1815, de însuși mitropolitul Țării Românești, Nectarie și este rânduit eclesiarh mare. Din această zi aproape toți părinții și frații din obște se mărturiseau la el, pentru că toți se cucereau de nevoința lui și își făceau adăpost și mângâiere supărărilor lor. Și era atât de iscusit duhovnic, încât veneau la spovedanie nu numai monahii, ci și multă lume din afară și chiar mitropolitul.

Vasile Voiculescu, CLXXXIII

Mereu cerşim Vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de Iubire
Se veștejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni,
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi orideunde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

Chiar de-aș zăcea în groapă, cu lespedea pe mine,
Tot m-aș scula din moarte ca să alerg la tine.

Ce-ar mai fi de spus?…

Ziarul Adevărul: De ce era numit poetul Vasile Voiculescu „Medicul fără de arginţi“. Cei care l-au cunoscut îl descriu drept „un om de o bunătate serafică“

Astăzi, Duminică - 7 ianuarie 2024, se împlinesc 29 de ani de la trecerea la cele veșnice a pustnicului Ioan David. Viețuirea sa ascetică este strâns legată de Mănăstirea „Sfinții Împărați Constantin și Elena” de la Afteia și așezământul monahal de la Strungari.

Ioan David s-a născut la data de 15 februarie 1920, în cătunul Plai, de lângă satul Strungari (jud. Alba), într-o familie nevoiașă. Încă din tinerețe, a primit din darurile povățuitorilor Simion și Varsanufie, ostenindu-se necontenit cu rugăciunea, citirea Psaltirii și lucrarea virtuților. Datorită viețuirii sale sfinte, acesta era cercetat de către mulți credincioși și chiar ucenici apropiați ai părintelui Varsanufie. Însă, pustnicul Ioan primea rar pe cineva, considerându-se nevrednic de o asemenea slujire.

Numeroase persoane au mărturisit faptul că binecredinciosul Ioan cunoștea sufletele și gândurile oamenilor, chiar și ale acelora pe care nu i-a văzut sau cunoscut vreodată. În ultimii ani ai vieții l-a avut ca duhovnic pe unul dintre părinții de la Mănăstirea Afteia, care a confirmat în repetate rânduri acest dar al fratelui Ioan David. De asemenea, o mărturie prețioasă a acestui fapt este cea oferită de maica Ierusalima Ghibu, de la Mănăstirea Râmeț, care a relatat despre prețioasele convorbiri cu pustnicul Ioan pe marginea a numeroase probleme. Demne de remarcat sunt momentele în care fratele Ioan a cunoscut în duh data trecerii din această viață a părintelui Dometie Manolache și părintelui Paisie Olaru.

Deși nu era monah, pustnicul Ioan a fost privit ca un om al rugăciunii și al tainei. Pe de altă parte, unii îl concepeau ca pe un vrăjitor. Duminica, pleca la Sfânta Liturghie, iar oile sale rămâneau singure la pășune, fără a fi vreodată atacate de vreun animal sălbatic. Totodată, din mărturiile ucenicilor apropiați, i s-a arătat de trei ori Maica Domnului, fiind dăruit de Domnul cu multă înțelepciune în timpul nevoințelor sale. Din evlavie față de viețuirea sa sfântă, atât la Mănăstirea Afteia, cât și la biserica așezământului monahal de la Strungari, s-a dorit reprezentarea sa în frescă alături de sfinți. A trecut la cele veșnice pe 7 ianuarie 1995, în urma unei îndelungate suferințe pe care și-a prevestit-o. A fost îngropat lângă chilia de la Strungari, după cum i-a fost dorința.

Acest creştin, aproape necunoscut, s-a născut în anul 1920 în satul Plai, comuna Strungari, judeţul Alba, din părinţi săraci şi foarte evlavioşi. Rămas orfan la vârsta de trei ani, a fost crescut de o mătuşă, în frica lui Dumnezeu, fiind dat la şcoală.

Toată viaţa lui a fost păstor de oi. Păştea oile lui şi ale oamenilor din sat şi se ruga neîncetat, repetând fie „Tatăl nostru”, fie „Doamne Iisuse...”, fie „Doamne miluieşte”.

Trăia ca un pustnic, izolat de lume; avea adăpost un bordei în pădure, mânca numai pesmeţi, făcea nenumărate metanii şi slăvea pe Dumnezeu ziua şi noaptea. Atât de mult iubea liniştea, tăcerea şi singurătatea, încât foarte rar se întâlnea cu oamenii. Îşi iubea oile în mod deosebit şi pe toate le chema pe nume; iar lupii şi hoţii niciodată nu i le-au răpit.

Acest creştin ales a avut în tinereţe povăţuitor pe un sihastru ales, anume Simeon, care se nevoia într-o chilie pustnicească, nu departe de satul Plai, şi era înaintevăzător.

În anul 1943, monahul Simeon s-a mutat la Domnul şi în chilia lui a venit un alt sihastru, monahul Varsanufie Scriban, de loc din nordul Moldovei. Acesta s-a nevoit 26 de ani în acea chilie, având ca ucenic pe smeritul pustnic Ioan David.

Atât de mult a sporit duhovniceşte acest frate, încât, pe lângă neîncetata rugăciune, a dobândit şi darul înainte-vederii, cunoscând cele viitoare, şi era plin de smerenie şi înţelepciune duhovnicească.

La 7 ianuarie, 1995, când se prăznuieşte Sfântul Ioan Botezătorul, fericitul Ioan David, după câteva luni de suferinţă, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos, fiind cinstit de localnici ca un mare rugător şi sihastru din Carpaţi.

✍🏻 Arhim. Ioanichie Bălan, Istorioare duhovnicești, Editura Mănăstirea Sihastria

"În fiecare zi, pune început! Cea mai mare teologie este să-L cunoști pe Dumnezeu și să stai de vorbă cu El. NU să vorbești despre Dumnezeu din ce ai învățat." — Pustnicul Ioan David

"Fratele Ioan e unicat în ortodoxie!" — Arhimandritul Ioanichie Bălan

"Fratele Ioan e sfânt înaintea multor călugări și preoți. Era un om al lui Dumnezeu, un trăitor. Nu se lăuda, nu se arăta, vorbea foarte puțin și trebuia să înțelegi bine ce voia să spună. Mai rar ca el. De la el încoace nu am mai găsit pe nimeni ca el și ca părintele Arsenie. A fost un sfânt al Râmețului!" — ️Stavrofora Ierusalima Ghibu, Proinstareța Mănăstirii Râmeț

Citește și: Povestea lui Ioan David, pustnicul din Alba care cunoștea gândurile oamenilor. Maica Domnului i s-ar fi arătat de trei ori

Petre Ţuţea (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991)

„Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani.

Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani!

Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le?

— N-am vorbit, dom’le.

— Cum n-ai vorbit?

— Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu?

Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel.

La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă.

Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte.

Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sunt candidat la rangul de mare personalitate.

Oricum, mi-e groază de o posteritate pur legendară. Înainte eram obsedat de ideea rămânerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămâne după mine ca zăpada de anul trecut.

M-am fâţâit aşa, un pic, în epocă… Eu nu îmi supravieţuiesc. Ca să rămâi în epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent.”

— Petre Țuțea

Arestat de comunişti şi anchetat fără condamnare timp de 5 ani (1948-1953), apoi arestat din nou la 22 decembrie 1956 şi condamnat la 10 ani închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”, 1957. I se intentează un nou proces în 1959 şi este condamnat la 18 ani muncă silnică, din care a făcut 8 ani (1956-1964), la Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi mai ales la Aiud. În total, 13 ani de închisoare.

Fiți smeriți, căci Dumnezeu dă har robilor săi smeriți.
Iubiți-vă unii pe alții, fiindcă omul care nu iubește, nu poate moșteni Împărăția cerurilor.

ÎN CĂUTAREA LUI HRISTOS ÎN ANII COPILĂRIEI GREU ÎNCERCATE

„Dacă diavolii există, Dumnezeu cu atât mai mult”.

„Nu-mi pasă dacă trec drept nebun întru Hristos”, declama marele dascăl al Bisericii creștine, Sf. loan Gură de Aur. „Chiar mă simt încântat, când sunt făcut așa, ca și cum aș fi primit o cunună de lauri; pentru că, atunci când sunt făcut așa, mă simt întocmai că Pavel care spune: «Noi suntem nebuni pentru Hristos. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înțelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înțelept» (I Cor. 4:10; 3:18)”. „Această nebunie este mai înțeleaptă ca orice înțelepciune” – explică același luminat ierarh – „fiindcă ceea ce n-a putut descoperi înțelepciunea lumii, aceea s-a descoperit prin nebunia pentru Hristos; ea a risipit bezna universului, ea a adus cu sine lumina cunoștinței. Dacă înțelepciunea cea după fire nu a descoperit nimic, în măsura în care putea să o facă prin raționamente, ce altceva s-ar mai putea aștepta astăzi de la ea, când i se pun în față probleme mai înalte și când se cere credință, nu retorica raționamentelor?

Așa se face că Dumnezeu i-a descoperit înțelepciunii nebunia. A binevoit să ne trimită mântuirea printr-o nebunie, nu reală, ci aparentă. Căci în această «nebunie a propovăduirii» se află înțelepciune și putere dumnezeiască, o înțelepciune în fața căreia mintea cea mai măreață înnebunește, nimic înțelegând. Așa cum o lumină mare este numită lumina orbitoare, tot așa supremă înțelepciune este o înțelepciune înnebunitoare, care înnebunește gândirea rațională. Prin înțeleapta propovăduire a acestei înțelepciuni a binevoit Dumnezeu ca astăzi să se mântuiască credincioșii”.

Unul dintre fericiții nebuni pentru Hristos a fost și Sf. Gavriil Georgianul, „uimitor ascet, păstor al Bisericii, mărturisitor și propovăduitor al credinței în mijlocul apostaziei provocată de comunismul sovietic, el a întruchipat în viața sa sfințenia arhetipală întâlnită la întemeierea Bisericii. Suferind adânc pentru neamul lui, i-a mijlocit zi și noapte eliberarea de sub stăpânirea comunistă atee, plinindu-și desăvârșit datoria monastică, după propriile cuvinte: «Vai de monahul care rămâne indiferent la durerea poporului său!»” / Cătălin Grigore (1).

Considerat a fi, de către Jean-Claude Larchet, „o minunată îmbinare de monahism înfloritor al Evului Mediu și de monahism prigonit al veacului al XX‑lea, o adevărată icoană a Sfinților Părinți, așa cum îi știm din vechile scrieri”, cel ce și-a jertfit trupul ca mărturisitor, iar ca nebun pentru Hristos și-a răstignit mintea, s-a născut în capitala Georgiei, Tbilisi, pe 26 august 1929, fiind cel mai mic dintre cei trei copii ai părinților lui, Vasili și Varvara Urghebadze, primind la botez numele de Goderdzi. La nici doi ani de la venirea sa pe lume, familia Urghebadze va trece printr-o grea încercare. În vremurile tulburi ale stăpânirii bolșevice, Vasili Urghebadze, care era o persoană publică, va fi scos din casă și omorât pe o stradă învecinată. Mezinul familiei va fi alintat de aici înainte cu numele tatălui său, Vásiko. Mama, îndurerată, după ce va încerca din răsputeri să-și întrețină singură copiii, având două locuri de muncă, se vede nevoită să se recăsătorească cu Mihail Nikitovici Djighitian.

Până la șase ani, Vásiko va urma școala de băieți, uimind pe toți cei din jur cu tăcerea și seriozitatea lui nefirești la o vârstă atât de fragedă. Adeseori, se retrăgea într-un colț ca să construiască bisericuțe din pietricele de prund în care aprindea chibrituri drept lumânări. Deși în casa părintească nu se vorbea despre Hristos de frica regimului, micuțul Vásiko Îi va auzi numele pomenit într-o ceartă a vecinilor săi, în care unul dintre ei oftând cu durere, a exclamat: „M-ai chinuit ca pe Hristos pe cruce!”. Curios să afle cine este Hristos și de ce a murit pe cruce, Vásiko îi va cere lămuriri vecinului său care de frică să nu fie auzit, îl va trimite să afle mai multe la biserica locului.

Ajuns în fața bisericii închisă de comuniști, Vásiko va stârni mila paznicului care îl va pofti înăuntru, arătându-i crucea pe care a fost răstignit Hristos și îl va îndemna să-I citească viața. Zguduit de cuvintele acestuia, Vásiko va face tot ce-i va sta în putere ca să strângă banii cu care să-și cumpere o Evanghelie. Sora lui din a doua căsătorie a mamei, Giulietta, își amintește: „Atunci când tata îl trimitea pe Vásiko la magazin după cumpărături, restul bănuților i-i lăsa lui. Așa a putut să-și strângă 70 de ruble și să-și cumpere o Evanghelie”. Lectura Noului Testament va aprinde în sufletul său de copil râvna după rugăciune și nevoință. Se va înfrâna de la mâncare tot mai mult, postind aspru și își va construi o chilie strâmtă din lut, renunțând la traiul comod din casa părintească.

Harul lui Dumnezeu nu va întârzia să-l cerceteze pe măsura dragostei lui înflăcărate de cer și a nevoințelor sale ascetice. Într-o noapte, pe când medita la rostul lui pe pământ, a auzit un glas lăuntric, zicându-i: „Privește spre cer!”. Ridicându-și ochii pe bolta cerească a zărit o cruce mare, învăluită într-o lumină orbitoare. Abia la sfârșitul vieții sale, Sf. Gavriil a putut tâlcui înțelesul dumnezeieștii descoperiri: „Acum știu că aceea era crucea mea, pe care trebuia să o duc pentru dragostea de aproapele”. La scurt timp, Vásiko va trece printr-o grea ispită. Într-una din zile pe când stătea întins pe pat, un diavol înfricoșător i s-a arătat, întrebându-l: „De ce te lupți cu mine?”, după care l-a lovit atât de puternic în cap încât și-a pierdut cunoștința. Speriată, mama lui s-a grăbit să-l ducă la doctor. După ce și-a revenit, Vásiko s-a întărit în credință, fiind convins că „dacă diavolii există, Dumnezeu cu atât mai mult”.

LA ȘCOALA NEVOINȚEI MONAHALE ÎN ANII DE PRIGOANĂ COMUNISTĂ

„Înainte de așezarea mea în rândul sfinților, va fi canonizat părintele Ghiorghi, pentru că este un mare sfânt”.

La doar 12 ani, Vásiko era socotit de apropiații lui, un copil sfințit. Credința lui nezdruncinată în ajutorul lui Dumnezeu făcea chiar minuni. În vremurile grele de prigoană prin care trecea Biserica Georgiei, copilului Vásiko i s-a arătat Sf. M. Mc. Gheorghe poruncindu-i să-i curețe biserica din Tbilisi, distrusă și profanată de comuniști. Ajuns la fața locului, s-a apucat să scoată pietrele căzute din biserica dărâmată, însă unele dintre ele erau mult prea grele pentru puterile lui de copil. Atunci, s-a așezat la rugăciune și după ce a făcut semnul Sfintei Cruci peste pietre, le-a ridicat cu ușurință și le-a cărat pe toate în curte.

Biruiți de teroarea regimului comunist, georgienii nu mai aveau curajul să-și țină icoanele în case, ascunzându-le sau azvârlindu-le la gunoi. Întristat peste măsură de clătinarea în credință a confraților săi, Vásiko aduna în chilia lui icoanele aruncate sau le descoperea celor care le ascundeau locul în care le-au pus, îndemnându-i să se închine lor atunci când vor avea mai multă putere și îndrăzneală să lupte cu necruțătoarea fiară roșie. Îngrijorată de curajul nebunesc al copilului său, Varvara va încerca să-i domolească râvna pentru cele sfinte și în furia ei oarbă va face un gest necugetat: îi va arunca Evanghelia în closet. Băiatul o va recupera, o va curăți de murdărie și strângând-o la piept cu suspine, își va strânge puținele lucruri și în aceeași noapte va pleca din casa părinților săi.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după o zi și o noapte de mers pe jos va ajunge teafăr la Mănăstirea Samtavro din vechea capitală Mțheta, unde va fi întâmpinat și ospătat cu căldură de către stareța Anousia care îi va îndruma pașii către mănăstirea de monahi, Svetițhoveli. Și aici se va bucura de primirea plină de dragoste a starețului care nu-l va găzdui decât trei zile, întrucât legea îi interzicea să adăpostească minori chiar dacă aceștia doreau să îmbrățișeze viața monahală. Va fi trimis la Mănăstirea Sf. Șio din Mgvime și de acolo la părinții de la Mănăstirea Zedazeni, care impresionați de credința și de râvna lui Vásiko, îi vor construi o mică chilie într-un loc ascuns ca să poată începe nevoința monahală după care sufletul lui tânjea.

Nu se va putea bucura însă, de tihna noii sale chilii din cauza controalelor miliției secrete sovietice, CEKA, care îl vor sili să plece către o altă mănăstire, Betania, aflată la 16 km. de Tbilisi și închinată Nașterii Maicii Domnului. Cu toate că nu va avea parte nici aici de o ședere îndelungată, sufletul lui Vásiko se va bucura de povățuirea duhovnicească a celor doi ieromonahi cu viață sfântă canonizați de Biserica Georgiei în anul 2003, Ioani Maisuradze și Ghiorghi Mheidze. Firi diametral opuse – părintele Ioani se distingea prin multa lui blândețe și bunătate, pe când părintele Ghiorghi era aspru și riguros în tot ce făcea – cei doi duhovnici se vor osteni din răsputeri să-l formeze duhovnicește pe copilandrul care mai târziu va fi împodobit și el cu aura sfințeniei.

Rememorând perioada petrecută lângă cei doi sfinți, Sf. Gavriil își amintea de severitatea părintească a duhovnicului său, Ghiorghi, care vrând să-l pregătească pentru viața plină de necazuri și de suferințe ce îl aștepta, îi ocupa întreaga zi cu munca fizică istovitoare. Adeseori, părintele Ioani îl dezaproba pe părintele Ghiorghi: „Ai milă de el, e doar un copil!”. „Nu-l răsfăța pe băiat” îi răspundea părintele Ghiorghi, „nimic nu se va alege de el, dacă faci asta”. „Cu adevărat, părintele Ioani mă compătimea”, mărturisește după ani și ani, Sf. Gavriil. „Cât despre mine, inima mea de copil avea o dragoste specială pentru el. Dar, oare, am gândit vreodată ceva rău despre părintele Ghiorghi? Cum să-mi permit o astfel de nerușinare? De la început am știut că eram în grija unor sfinți ai lui Dumnezeu. Prezența părintelui Ioani îmi dădea o dulce mângâiere, pentru că lui totdeauna îi era milă de mine. Dar față de părintele Ghiorghi aveam un respect și o cinstire diferite. Când eram împreună cu el sau când mă privea, eram atent la fiecare mișcare a mea și chiar la fiecare gând”.

PESCAR DE SUFLETE DIN TINEREȚE

„Domnul mi-a luminat mintea în așa fel încât viețile lor îmi erau dezvăluite și îi cunoșteam pe toți pe nume”.

Nevoit să plece în pragul iernii și de la Mănăstirea Betania, Vásiko se întoarce la Tbilisi, dormind pe străzi în frig până când este văzut de o femeie, Margo, căreia i se va face milă de el, după ce îi va afla povestea și îl va lua în casa sa. Margo își câștiga existența din ghicit. Când a aflat de îndeletnicirea ei, Vásiko a vrut să plece, dar mișcat de bunătatea și blândețea ei, s-a rugat lui Dumnezeu să-l lumineze cum să facă să o scape de înrâurirea diavolească.

Într-una din zile, Margo s-a îmbolnăvit și nu a mai putut să primească oamenii pe care îi aștepta, fiind foarte îngrijorată pentru că trebuia să-i refuze, pierzând banii care îi reveneau. Atunci, Vásiko a înțeles că venise clipa în care Dumnezeu voia să răspundă la rugăciunea lui. S-a oferit să țină locul bolnavei, surprinsă peste măsură de propunerea lui.

În ziua următoare, a așezat icoane pe masă și i-a primit pe toți vizitatorii în camera destinată ghicitului, vorbindu-le despre Hristos, credința ortodoxă, mântuirea sufletului și îndemnându-i să meargă la biserică și să-și spovedească păcatul de a merge la prezicători. „Domnul mi-a luminat mintea în așa fel încât viețile lor îmi erau dezvăluite și îi cunoșteam pe toți pe nume”, mărturisește Sf. Gavriil.

Luminat de harul Sfântului Duh, Vásiko le va descoperi multora ce urma să li se întâmple în curând, precum și păcatele lor ascunse. Uimiți de harul copilandrului, cei prezenți îl vor milui cu sume mari de bani pe care acesta le va da binefăcătoarei lui, îndemnând-o să renunțe la păcatul ghicitului: „Diavolul stă deasupra prezicătorului și a celor care apelează la serviciile lui și râde de ei, bucuros că acei oameni s-au depărtat de milostivirea Bisericii”. Margo va asculta povețele oaspetelui ei, schimbându-și cu totul viața rătăcită de dinainte.

După trei luni de căutări neîncetate, mama lui Vásiko îl va găsi în casa lui Margo și îl va îndupleca să se întoarcă în casa părintească, făgăduindu-i că va fi lăsat să viețuiască cum dorea. Tânărul nevoitor se va preda cu totul rugăciunii și lecturilor sfinte, ajutându-și deopotrivă tatăl la brutăria pe care acesta o avea, miluind cu pâine săracii care flămânzeau.

În 1949, Vásiko va fi chemat să-și satisfacă serviciul militar obligatoriu în armata sovietică la unitatea de grăniceri din Batumi. Datorită misiunii de postaș care i se încredințează, are marele dar de a participa din când în când la Dumnezeiasca Liturghie de la biserica Sf. Nicolae, împărtășindu-se în taină în Sf. Altar.

În ciuda mediului ostil credinței în Dumnezeu din armată, acoperit de harul lui Dumnezeu, Vásiko își încheie cu bine stagiul militar, dar purtarea lui cuvioasă nu scapă ochiului vigilent al Securității care imediat după eliberare, îl va supune unei examinări medicale amănunțite. După ce va fi întrebat despre vedeniile din copilărie și credința pe care o are, i se va înmâna certificatul medical de bolnav psihic și inapt de muncă, acordându-i-se o pensie pentru dizabilități de gradul al II-lea, stigmat nedrept care îl va urmări întreaga viață.

PRIMII PAȘI ÎN VIAȚA MONAHALĂ. RĂSTIGNIT PE CRUCEA CLEVETIRILOR

„Cine nu are Biserica drept mamă, nu are pe Dumnezeu drept Tată”.

Slobozit de orice îndatorire socială, Vásiko se va dărui cu și mai multă râvnă nevoințelor ascetice, zidindu-și o colibă mică în spatele casei părintești și fiind nelipsit de la slujbele săvârșite la Catedrala Sioni din Tbilisi unde va fi remarcat de Patriarhul Melchisedec al III-lea care slujea adeseori acolo. Dovedindu-se a fi un bun cunoscător al limbii georgiene ecleziastice, Vásiko va fi rânduit să conducă slujbele catedralei. În anul 1953, Patriarhul Melchisedec îl va hirotesi ipodiacon și odată cu înapoierea de către guvernul sovietic a moaștelor Sfinților Mucenici Constantin și David, mănăstirii Moțameta din Kutaisi care fusese închisă, îl va încredința pe novicele ipodiacon purtării de grijă a episcopului Gavriil Ciacianidze de Kutaisi-Gaenati spre a fi tuns monah și hirotonit preot.

La vârsta de 26 de ani, Vásiko va îmbrăca cinul îngeresc la Mănăstirea Moțameta din Kutaisi sub mantia starețului Gheorghe, primind numele de Gavriil, în cinstea Sfântului Gavriil Athonitul la care avea mare evlavie pentru râvna acestuia de a fi scos din mare icoana Maicii Domnului, Portărița de la Mănăstirea Iviron. În același an, 1955, va fi hirotonit preot de către episcopul Gavriil Ciacianidze în Catedrala eparhială a Sf. Ap. Petru și Pavel unde va sluji trei luni, după care va pleca subit dezvăluind motivul hotărârii sale doar Patriarhului Melchisedec care îl va trimite să slujească la Catedrala Sioni. Va purta cu smerenie crucea clevetirilor din partea celor care nu îi înțelegeau lucrarea și darul înainte-vederii.

Maica Pelaghia Ksovreli consemnează în amintirile ei următoarea întâmplare:

„La Mănăstirea Șiomgvimsk, unul dintre călugări a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Părintele Gavriil a vorbit în timpul slujbei și în timpul Liturghiei. La sfârșit, când s-a apropiat de jilțul în care s-ar fi cuvenit să stea numai slujitorii bisericești de rang înalt, aproape că a strigat: «Nu ești vrednic să stai pe locul acesta, ci eu trebuie să stau aici!». Slujitorii care săvârșeau Liturghia au trimis să fie scos de acolo, însă înainte să fie luat, s-a întors și cu durere în ochi, a zis: «Voi încă nu m-ați înțeles!».

La scurtă vreme, cel ce fusese ridicat în rang în ziua cu pricina, s-a îndepărtat de Biserică și a căzut într-o schismă. Părintele Gavriil, simțind mai devreme că acel om va părăsi adevărata credință, prin nebunia lui i-a atenționat pe toți, dar nu a fost înțeles”.

Pentru a-l cruța de ploaia de înjosiri și defăimări, Patriarhul Melchisedec care l-a ocrotit pe Sf. Gavriil de-a lungul întregii sale păstoriri, îl va transfera în anul 1960, la Mănăstirea Betania. Cuviosul Ioani cel ce îi încălzise sufletul cu blândețea lui, adormise deja în Domnul, iar Cuviosul Ghiorghi se apropia și el de plecarea din această lume. Singurul viețuitor în putere era părintele Gavriil care va duce tot greul mănăstirii până la despărțirea de povățuitorul lui iubit.

Simțindu-și sfârșitul aproape, părintele Ghiorghi s-a rugat Maicii Domnului să-l aducă la căpătâiul său pe ucenicul lui plecat să slujească la o altă biserică. Astfel că, în acea zi părintele Gavriil va auzi un glas care îi spunea să se întoarcă repede la Mănăstirea Betania. Cuviosul Ghiorghi va muri în brațele lui după ce îi va descoperi necazurile prin care va trece în această viață, prorocindu-i că le va birui cu ajutorul lui Dumnezeu.

În ziua în care părintele Gavriil slujea parastasul de 40 de zile al duhovnicului său, autoritățile sovietice îl vor alunga din Mănăstirea Betania, fiind nevoit să se reîntoarcă în Tbilisi unde va sluji un timp la Biserica Sf. Treime. La Tbilisi, părintele Gavriil își va împlini dorința lui fierbinte de a zidi biserici.

Va construi una cu mâinile sale în curtea casei părintești, având trei camere de primire, o chilie și un mic paraclis. În timpul lucrărilor, obișnuia să repete de nenumărate ori cuvintele: „Cine nu are Biserica drept mamă, nu are pe Dumnezeu drept Tată”. În mica bisericuță ridicată cu sudoarea frunții sale, va vărsa râuri de lacrimi spre iertarea păcatelor poporului georgian pentru care suferea nespus, văzându-l căzut în apostazie de frica stăpânirii comuniste.

INCENDIEREA PORTRETULUI LUI LENIN. ÎNCEPUTUL PĂTIMIRILOR

„Comuniștii ridicaseră un idol și voiau ca oamenii să i se închine. N-am putut permite ca acel lucru să continue”.

Durerea adunată în adâncul sufletului său va irumpe ca un vulcan cu lavă de foc în Ziua Internațională a Muncii din întreaga Uniune sovietică, 1 mai 1965. Sărbătoarea comunistă coincidea cu Sâmbăta Luminată de după praznicul Învierii. Părintele Gavriil tocmai slujise Sf. Liturghie și se îndrepta către o altă biserică când privirea i s-a oprit peste un portret de-al lui Lenin, de 8m/5m înălțat pe clădirea Sovietului de Miniștri și iluminat de jur împrejur cu becuri electrice. Deasupra portretului trona o pancartă pe care era scris: „Glorie marelui Lenin!”, iar muzica și strigătele necuviincioase aminteau de destrăbălările de la curtea regelui Nabacudonosor.

Pentru Sf. Gavriil și dragostea lui de Dumnezeu, spectacolul era greu de îndurat. Peste ani, avea să-i destăinuie părintelui Gherasim Eliel, care în anul 1992 îi va publica biografia în revista Orthodox Word:

„Eu sunt păstor și Dumnezeu m-a însărcinat să am grijă de oile lui. Comuniștii ridicaseră un idol și voiau ca oamenii să i se închine. Idolul era un chip al antihristului, o imagine a unui om sau mai degrabă a unei fiare, iar comuniștii voiau să-i dea o cinstire cum I se cuvine numai lui Dumnezeu. N-am putut permite ca acel lucru să continue”.

Astfel, cu pași hotărâți, Sf. Gavriil s-a îndreptat către biserică de unde a luat o sticlă de kerosen și niște chibrituri, apoi trecând neobservat, a mers la portretul care se afla în spatele tribunei, turnând combustibilul peste el. Combinat cu uleiul vopselei, kerosenul a făcut pe loc combustie, iar becurile toate au explodat. În vacarmul creat, Sf. Gavriil și-a întins mâinile și a strigat: „Să nu-ți faci chip cioplit sau vreo asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sau din câte sunt pe pământ, jos, sau din câte sunt în apă, sub pământ”. Furioasă, mulțimea s-a năpustit asupra lui, bătându-l până aproape de moarte, în vreme ce el continua: „Slava nu se cuvine acestui cadavru, ci lui Iisus Hristos, Care a călcat moartea și ne-a dat viața veșnică”.

Scos din mâinile mulțimii furibunde de către miliție, va fi arestat și torturat în anchete ca să mărturisească public pretinsa conspirație a Bisericii împotriva conducătorului sovietic. În timpul bătăilor despre care Sf. Gavriil avea să recunoască că „firea omenească n-ar fi răbdat acele orori dacă n-ar fi întărit-o ajutorul lui Dumnezeu”, el are o vedenie în care i se arată luminoasă și strălucitoare, cifra 7.

Va înțelege tâlcul descoperirii și anume că după șapte luni, va fi eliberat din chinurile arestului, ceea ce s-a întâmplat întocmai. Mai mult decât atât, cei care l-au torturat au fost cuprinși de remușcare și au venit să-i ceară iertare, iar criminalii cu care împărțea celula de închisoare, impresionați de ieromonahul care le făcea curat în fiecare dimineață, mărturiseau: „Avem un om atât de uimitor aici în închisoare, încât nici nu mai vrem să ieșim din ea”.

Îndărătnicia Sfântului Gavriil care refuza să declare chiar și simplul fapt că ar fi făcut condamnabilul gest sub influența nocivă a religiei, va aduce autoritățile sovietice în punctul de a-l executa. Însă, puternicul ecou pe care fapta lui îl va avea în presa occidentală, îl va izbăvi de condamnarea la moarte, fiind trimis să fie închis într-un spital psihiatric, în speranța că astfel va fi redus la tăcere pentru totdeauna.

Lunile petrecute în preajma bolnavilor violenți și în tratamente care îi zdruncinau sănătatea psihică, au fost pentru Sf. Gavriil mult mai cumplite decât cele ispășite în închisoare. În chip minunat, va fi externat cu condiția să nu mai fie lăsat să slujească vreodată, datorită intervenției cunoscutului savant Avlipia Zurabașvili, prieten apropiat al noului Patriarh georgian, Efrem al II-lea. Pe fișa sa medicală, la rubrica diagnostic, se va consemna: „Personalitate psihopată, predispusă la condiții psihotice cum ar fi schizofrenie, mormăire incoerentă cu voce joasă; crede în existența forțelor cerești, în Dumnezeu, îngeri. Principalul subiect de conversație: lumea creată prin harul lui Dumnezeu. În singurătate se abține; odată începută discuția, negreșit aduce aminte despre Dumnezeu, îngeri și despre icoane”.

FRUMOSUL NEBUN PENTRU HRISTOS ÎMBRĂCAT ÎN HAINA NEVOINȚELOR ȘI A MĂRTURISIRII

„Când oamenii râdeau de mine, mă smeream și vedeam că sunt gunoi”.

Odată ieșit din spital, Sf. Gavriil se reîntoarce la bisericuța și chilia sa de lângă casa părintească, predându-se cu totul nevoințelor ascetice și rugăciunii neîncetate. Mânca numai pâine uscată și bea apă, doar o dată pe zi. Purta lanțuri grele pe trup. Nu dormea niciodată întins, ci numai ațipea pe un scaun sau într-o groapă pe care o săpase pentru sine în chilie. Scormonea prin gunoi ca să recupereze icoanele aruncate de georgieni din casele lor, le curăța cu evlavie și le atârna în chilia-biserică. Adeseori, era văzut mergând prin orașul Tbisili desculț, îmbrăcat în zdrențe și având pe cap o perie metalică de curățat, stârnind râsetele trecătorilor.

Uneori, le explica fiilor săi duhovnicești motivul purtării lui bizare și lupta lăuntrică pe care o ducea cu patima mândriei: „Când mi se părea că eram o persoană însemnată sau că eram mai bun decât alții, mă purtam astfel, nebunește; iar când oamenii râdeau de mine, mă smeream și vedeam că sunt gunoi”.

Pizmuit de cel rău pentru viața lui sfântă, Sf. Gavriil va continua să fie urmărit și hărțuit de autoritățile sovietice care vor face presiuni asupra Patriarhului, cerând dărâmarea bisericuței în care sfântul se nevoia. În ciuda împotrivirii sale, Sf. Gavriil va fi nevoit să înceapă demolarea camerelor de primire, pe care apoi le va reconstrui mai mici, lăsând neatinse chilia sa și mica biserica.

Chemat de Patriarh să dea o explicație, la reproșul acestuia: „Ți-am spus s-o dărâmi!”, Sf. Gavriil va răspunde: „Am dărâmat ceea ce am dărâmat pentru că erați acolo cu autoritățile. Erau «vremuri rele». Apoi au trecut câteva zile, «s-au schimbat vremurile» și am reconstruit. Ce puteam face? Cum să distrug ceea ce am construit spre slava lui Dumnezeu?”.

Pentru răspunsul lui îndrăzneț, va fi excomunicat și va purta cu multă durere în suflet, canonul de a fi oprit să se împărtășească cu Sf. Taine. La câteva zile, îi va fi dărâmată complet și bisericuța, însă materialele încărcate într-un camion vor fi lăsate de echipa de demolare la 3 km. distanță de casa sfântului.

A doua zi dimineață, Sf. Gavriil va închiria un alt camion, aducând înapoi toate materialele. Va începe reconstrucția bisericii în fața lamentărilor surorii lui înspăimântate de urmări, pe care o va liniști, zicându-i: „Au făcut ceea ce le-a îngăduit Dumnezeu să facă. Nu mai pot distruge altceva!”.

În chip uimitor, secretarul local al partidului se va căi de fapta lui și îi va oferi sfântului bani ca să-și refacă bisericuța, dar el îi va refuza. În cele din urmă, va izbuti să o reconstruiască la loc, fiind până astăzi locaș de închinare și de pelerinaj.

POVĂȚUITOR DUHOVNICESC LA MĂNĂSTIREA SAMTAVRO. ULTIMII ANI DE VIAȚĂ

„Iau cu mine dragostea față de toți, față de ortodocși și față de fiecare persoană”.

De ridicarea excomunicării, Sf. Gavriil va fi înștiințat printr-o vedenie relatată chiar de el însuși: „Stăteam în locul în care a fost îngropată cămașa lui Hristos. Era dimineață și în curând patriarhul avea să sosească. Toți clericii s-au adunat să-l întâmpine. Se auzeau clopotele și patriarhul a intrat în biserică. A mers în altar. Deodată, când peste toate se așternuse tăcerea, Mântuitorul însuși și Preacurata lui Maică au intrat în biserică. Au venit la mine, mi-au spus să merg în altar pe ușile împărătești și m-au așezat înaintea Sfintei Mese. Apoi, Mântuitorul l-a privit pe patriarh, a făcut semn cu mâna spre mine și i-a spus: «Voi primi jertfa numai de la el». M-am trezit și sufletul meu, mângâiat, era într-o stare de fericire. Am simțit nădejde că ceva se va schimba în bine”.

Dimineața, a fost chemat de Patriarhul care era foarte agitat, fiind rugat să se îmbrace în veșmintele preoțești și să slujească Liturghia.

După slujbă, Patriarhul îl va desemna ca preot la seminarul mănăstirii de maici Samtavro, al cărui director era pe atunci, actualul Patriarh al Georgiei, Ilia. După cinci ani de prigonire, în anul 1971, Sf. Gavriil va primi o chilie în turnul mănăstirii Samtavro, dar la numai un an patriarhul Efrem al II-lea va muri și din porunca noului Patriarh, David, Sf. Gavriil va fi nevoit să părăsească mănăstirea Samtavro.

Între anii 1972-1990, va trăi retras în chilia-biserică din curtea casei părintești, iar din 1987, adăpost îi va fi o construcție din scânduri din curtea mănăstirii Samtavro care fusese coteț pentru găini din care nu va ieși cu lunile. Trei ani mai târziu, Sf. Gavriil se va hotărî să meargă la Mănăstirea Sfântului Șio de Mgvime cu gândul de a trăi în zăvorâre până la moarte. Însă, după o săptămână, Domnul i se arată, spunându-i să se întoarcă la Samtavro ca să le slujească oamenilor. Monahiilor de la Samtavro le va fi părinte duhovnicesc, ajutându-le în ispite și boli, povățuindu-le să pășească cu smerenie pe calea dragostei și a ascultării monahale.

În anul 1995, când trupul Sfântului Gavriil era greu încercat de boala hidropiziei, Patriarhul Georgiei, Ilia îl va ridica la vrednicia de arhimandrit, căpătând în aceeași zi, în chip minunat și vindecarea de neputința sa trupească. Va cere să i se construiască o chilie nouă în care se va muta, schimbându-și totodată și propovăduirea, vorbind mai mult despre iubirea de Dumnezeu și de aproapele, despre pocăință, smerenie și ultimele vremuri ale lumii acesteia.

Își va prevesti ceasul plecării la Domnul, pregătindu-și fiii duhovnicești pentru clipa despărțirii dureroase care se apropia prin cuvintele: „Curând voi pleca. Trebuie să plec”. De hramul mănăstirii Samtavro la care se adunaseră numeroși credincioși, preoți și episcopi, Părintele Gavriil va cere ca sicriul lui în care obișnuia să se odihnească în ultimii ani de viață, să fie scos din chilie și în fața tuturor se va așeza în el ca și cum și-ar fi luat rămas bun: „Nu vor trece multe zile și-l veți vedea pe monahul Gavriil în această stare. Iau cu mine dragostea față de toți, față de ortodocși și față de fiecare persoană”.

În ziua de 2 noiembrie 1995, după citirea Canonului de despărțire a sufletului de către Arhiepiscopul Daniil de Sukumi și Aghazia, Sf. Gavriil va zâmbi bucuros și, privind la icoana Mântuitorului care atârna deasupra patului său, va exclama: „Te-am urmat de la vârsta de 12 ani, Doamne și acum sunt gata. Ia-mă la Tine!”.

Va pleca smerit din lumea care l-a prigonit, cerând să fie înfășurat la adormirea sa în mantie, iar sicriul să fie păstrat pentru moartea mamei lui, binecuvântată și ea cu tunderea monahală. În ultimele sale cuvinte testamentare, Sf. Gavriil îndemna: „Fiți buni și smeriți! Scopul vieții noastre în această lume văzută este dobândirea Împărăției cerului, apropierea de Dumnezeu și primirea moștenirii noastre, viața cea veșnică. Vă doresc aceasta tuturor! Vă las binecuvântarea mea: fie ca nimeni să nu piardă mila lui Dumnezeu și fie ca toți să fie învredniciți să ajungă în Împărăție! Din toată dragostea mea, vă rog stăruitor pe toți cei care poate veți trece pe lângă mormântul meu să cereți iertarea lui Dumnezeu pentru mine, un păcătos. Țărână am fost și în țărână mă voi întoarce. Adevărul este în nemurirea sufletului!”.

Șaptesprezece ani mai târziu, pe 20 decembrie 2012, într-o sesiune specială a Sinodului Bisericii Ortodoxe a Georgiei prezidată de Patriarhul Ilia al II-lea, Arhim. Gavriil Urghebadze va fi canonizat sub numele de Sf. Mărturisitor Gavriil Georgianul cel nebun pentru Hristos, iar moaștele lui dezgropate pe 22 februarie 2014 vor fi așezate spre închinare în Biserica Schimbarea la Față a Mănăstirii Samtavro din Mțheta.

(Material publicat în Revista Atitudini Nr. 77)

(1) Cf. Sf. Gavriil Georgianul cel nebun pentru Hristos, Viața și acatistul, Ed. Iona, București, 2020.

„Cum am mai spus, după mine, Nașterea Domnului este cel mai mare eveniment al creștinătății: căci Dumnezeu s-a coborât în trup omenesc spre a mântui omenirea. Iisus Hristos ne-a încredințat că suntem veșnici, nu în materie, ci în duh. Şi ca sufletele noastre au porţile Raiului deschise, doar să ne ostenim să ajungem până la ele. Prin post, rugăciune, nevoinţă, faptă bună… Dragii mei, nu e puţin lucru să ai sentimentul veşniciei în tine… Câţi însă mai conştientizează aceasta? Dacă am fi convinşi şi constienţi permanent că suntem veşnici şi că prin faptele noastre ne hotărâm locul în veţnicie – ori în chinurile iadului, ori în dulceaţa Raiului, adică în unirea deplină cu Dumnezeu -, atunci am fi mult mai chibzuiţi. Nu poţi fura, omorî, urî, dacă ştii că prin aceasta viaţa ta de după pragul morţii va fi numai lacrimă şi suferinţă. Şi nici nu te poţi teme de moarte dacă ştii că aceasta nu este decât adormirea trupului, pentru întoarcerea sufletului în Sânurile Domnului. Omul creştin ştie că trebuie să facă doar ceea ce-l mântuieşte, dar face şi altele, care-l osândesc.

Vă daţi seama ce-ar fi fost lumea fără Hristos? Bucuraţi-vă că S-a născut şi naşteţi-L mereu în inimile voastre. Cu El putem totul, fără Hristos nu putem nimic. Repetaţi-vă asta întreaga viaţă şi veţi greşi mai puţin, nu vă veţi mai teme şi veţi putea birui.

Trăiţi pe Hristos în orice moment. Mai înainte de toate să daţi slava milostivirii şi bunătăţii celei negrăite a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei şi Preasfintei Fecioare Maria, care a slujit la Naşterea Lui, că ne-a învrednicit pe toţi să mai ajungem încă o dată Naşterea Domnului şi să prăznuim înnoirea neamului omenesc, prin taina venirii cea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul. Amin!”

"În afară de Dumnezeu, credința este deșartă, nădejdea este deșartă și iubirea este fără de folos”

"Domnul nostru nu obişnuia să vorbească în cuvinte mari. Nici un cuvînt rostit vreodată în lume nu a fost mai bine cîntărit decît cuvintele rostite de El. Cînd Domnul nostru spune că fără El nu putem face nimic, atunci noi trebuie să înţelegem acest lucru chiar aşa cum a fost rostit, adică literal. Aici, el vorbeşte de cele bune, iar nu de cele rele. Noi nu putem face nici un fel de faptă bună fără Hristos, pe lîngă Hristos sau în contra lui Hristos. El este proprietarul, dătătorul şi inspiratorul oricărui bine. Nici un fel de bine nu există în afara Lui, după cum nici un fel de rău nu se află în El.”

"Omul care primeşte mită înseamnă că nu este creştin. Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu puteau fi mituiţi, nici intimidaţi, în problemele de credinţă mita este egală cu trădarea lui Iuda!”

"Odată cu iubirea, oamenii au pierdut şi conştiinţa adevărului. Căci dragostea şi adevărul sunt de nedespărţit.”

"Dacă mă întrebaţi ce e de făcut ca să ne mântuim, vă voi răspunde să cunoaşteţi adevărul, şi adevărul vă va slobozi de toate relele. Hristos este adevărul şi mărturisitorul adevărului ceresc cel veşnic.”

"Fie ca popoarele Creştine să îngenuncheze la picioarele lui Hristos cel batjocorit de ele şi să-i înapoieze stăpânirea, cinstea, slava şi cinstirea care i se cuvin numai Lui. Aşa să faceţi şi voi, fraţilor ortodocşi, dacă vreţi să scăpaţi de un al treilea război mondial, mai cumplit decât cele două de până acum.”

"Fraţii mei, calea cea sfântă a Domnului nici nu e neumblată, nici nepietruită, nici nemarcată, ca să ne putem plânge că nu o vedem sau nu o cunoaştem. Pe această cale au trecut sfinţii apostoli, sfinţii mucenici şi mărturisitori, sfinţii împăraţi Creştini şi patriarhi, sfinţii pustnici şi sihaştri, şi alte mii şi mii, milioane şi milioane. […] Pe calea aceasta sfântă, Dumnezeu blagosloveşte norodul Său sfânt. Amin.”

"Răsplata şi pedeapsa! Acestea amândouă sunt în mâinile lui Dumnezeu. Dar aşa cum viaţa aceasta pământească o umbră doar este a celei adevărate şi veşnice din Cer, tot astfel răsplata şi pedeapsa aici pe pământ nişte umbre doar sunt ale răsplatei şi pedepsei care vor fi în Ceruri.”

"O, cât de desavârsita este iubirea binevoitoare, ca sa arate ascultare desavârsita! Aceasta iubire desavârsita nu se poate arata desavârsit în nici un alt chip decât numai în ascultare desavârsita. Iubirea este cu grija mare în toata vremea si în tot ceasul, si cu dorinta si graba de a asculta pe cel iubit. Si din ascultare desavârsita vine, ca un izvor de lapte si miere, bucurie desavârsita, care face iubirea un lucru frumos.”

"În afara de El, credinta este desarta, nadejdea este desarta si iubirea este fara de folos.”

"Duhul Sfânt nu este ca omul cel razboinic, care da buzna în casa altui om. El intra în casa a carei usa se deschide de bunavoie, si acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag si îndelung asteptat. Apostolii L-au asteptat cu mult dor, si Acesta S-a pogorât peste ei si Si-a facut salas în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu racnet de amenintare, ci cu strigat de bucurie.”

"Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.”

"Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină.”

"In noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos si cel de sus. Când în noi stăpâneste ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.”

"Nu trebuie să întrebăm ce este adevărul, ci cine este adevărul. Pilat l-a întrebat pe Hristos: „Ce este adevărul?” şi nu a primit nici un răspuns. Hristos nu a vrut să răspundă la o întrebare greşită. Dacă Pilat ar fi pus întrebarea dreaptă: „Cine este adevărul?” ar fi primit răspuns „Eu sunt adevărul,” i-ar fi zis Hristos. I-ar fi zis ce le-a zis mai înainte şi ucenicilor: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.””

"Fraţilor, este greu să susţii o polemică cu omul ateu; greu este să stai de vorbă cu un nebun, şi greu să convingi de adevărul faptelor pe cel care nu vrea să audă. Greu este să învingi ateul, nebunul şi răutăciosul care nu vrea să audă. Dar pe toţi trei îi poţi convinge totuşi cu fapta, renunţând la cuvinte. Cu uşurinţă îi vei putea convinge cu faptele cele bune pe care văzându-le, îl vor preamări pe Dumnezeu, în ziua în care îi va cerceta.”

"Cel care se îndepărtează de Dumnezeu, se micşorează din ce în ce mai mult în duh şi în lucrare (putere), până când, la urmă, el este împrăştiat ca cenuşa în vânt.”

"O coajă de pâine uscată din mâna lui Dumnezeu este mai dulce decât toate împărăţiile lumii, cu tot cu slava lor, primite din mâna diavolului.”

Sfântul Nicolae Velimirovici s-a născut la 23 decembrie 1880 din părinţi sârbi binecredincioşi, Dragomir şi Katarina Velimirovici, în satul Lelici, fiind cel ditâi fiu, după dânsul urmând alţi opt copii, care au murit cu toţii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Educaţia sa începută în sânul familiei, a continuat la mănăstirea Celie, el urmând apoi cursurile gimnaziului din Valievo. Încă din tinereţe s-a arătat înzestrat cu o râvnă neostoită pentru învăţătură şi rugăciune. Astfel, adesea, în vacanţele de vară, sfântul Nicolae urca în clopotniţa mănăstirii Celie şi petrecea acolo ceasuri îndelungate citind cărţi şi rugându-se.

După terminarea clasei a şasea a gimnaziului Valievo, s-a înscris pentru examenul de admintere la Academia Militară, însă nu a fost admis din pricina faptului că era prea plăpând. Tânărul Nicolae s-a înscris la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad unde s-a arătat a fi un elev strălucit.

Datorită inteligenţei şi cunoştinţelor sale, precum şi a activităţilor sale de propovăduire a dreptei credinţe, tânărul Nicolae este trimis să studieze în străinătate, unde a fost apreciat pentru erudiţia şi profunzimea gândirii sale. În 1908, îşi susţinu teza de doctorat la Universitatea din Berna cu titlul „Filosofia lui Berkeley”.

În anul 1909, vindecându-se în chip minunat de dizenterie, Nicolae se hotărăşte să îmbrace haina monahală, primind numele Sfântului Ierarh Nicolae. La 20 decembrie în acelaşi an este hirotonit preot, iar la scurtă vreme, arhimandrit.

Odată cu începerea primului război mondial, sfântul părinte a fost trimis ăntr-o misiunea diplomatică oficială în Anglia în încercarea de a obţine sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb. Pe lângă ajutorul obţinut pentru ţara sa, sfântul părinte primi titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Cambridge. În toată această vreme, nu încetează să publice articole şi tratate teologice, primind şi alte titluri onorifice în semn de preţuire pentru gândirea şi activitatea sa.

Spre sfârşitul verii anului 1915, sfântul Nicolae îşi continuă activitatea misionară călătorind în Statele Unite. Din rânduiala lui Dumnezeu, un înger al Domnului i-a apărut în vis vestindu-i că într-o zi se va întoarce în America şi va reorganiza comunităţile sârbe ortodoxe dispersate de pe pământul american.

În anul 1919, la vârsta de 39 de ani, Sinodul îl ridică la rangul de episcop al Jicei, scaunul celui dintâi arhiepiscop al Serbiei, Sfântul Sava, iar în 1921 a fost strămutat în eparhia Ohridei şi Bitoliei, pentru a uşura unirea dintre Biserica sârbă şi cea macedoneană, ceea ce sfântul ierarh a împlinit în chip minunat.

Pentru puterea cuvântului său, sfântul episcop era chemat să ţină cuvântări în universităţi şi biserici din America, unde a propovăduit Ortodoxia, a strâns fonduri pentru cel loviţi de război şi a înfiinţat o eparhie ortodoxă americană a Bisericii Sârbe. Pentru faptele şi dragostea sa părintească, sfântul Nicolae a rămas în conştiinţa dreptmăritorilor americani ca stâlp şi ocrotitor al Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, profesor al Seminarului „Sfântul Sava” din Libertyville (Illinois), decan si rector al Seminarului „Sfântul Tihon din Zadonsk” din South Canaan (Pennsylvania) şi autor al nepreţuitelor „Proloage de la Orhida”.

Pe lângă toate acestea, sfântul ierarh înfiinţă orfelinate pentru mulţi copii săraci şi scrise numeroase cuvântări.

Odată cu îneperea celui de-al doilea război mondial, sfântul ierarh neobosit porni la luptă împotriva forţelor naziste. Pentru aceasta, în anul 1941, este arestat şi condamnat la închisoare împreună cu patriarhul său, Gavriil Dojici, în cumplitul lagăr Dachau din Germania. Chinuirile zilnice la care erau supuşi întemniţaţii, spânzurătorile, crematoriile şi camerele de gazare din Dachau erau urmările înspăimântătoare ale culturii europene, vădind adâncul întunericului în care poate cădea omul depărtat de Dumnezeu. Nici aici nu a încetat să scrie şi să propovăduiască puterea libertăţii dăruită de Dumnezeu oamenilor.

Ostenit de anii ăndelungaţi şi plini de frământări, la vârsta de 76 de ani, sfântul ierarh se pregăti să plece la Domnul în ţară străină, în anul 1956, în timp ce se ruga în chilia sa modestă din Seminarul Ortodox „Sfântul Tihon” din America.

În anul 1991, la 25 de ani după mutarea sa la Domnul, moaştele sale au fost aduse acasă şi puse spre închinare în mănăstirea ctitorită de dânsul în satul natal, Lelici, fiind proslăvr cu sfinţii de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003.

Poruncile lui Dumnezeu cu râvnă şi cu post împlinidu-le, în privegheri şi rugăciuni urmând Sfinţilor Părinţi, pildă fericită ai fost neamului tău, care lumina Evangheliei în întunericul păcatelor căuta. Împărtăşindu-te cu sfinţii de bucuria cea veşnică şi dimpreună psalmodiind cu ei, înalţi rugăciuni pentru noi înaintea Domnului, Căruia Îi strigăm: Aliluia! (din Acatistului Sfântului Nicolae Velimirovici)