Contextualizare:

Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri - Părintele Alexander Schmemann

„Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Dintru început, să observăm că aceasta cerere uneşte două componente care se întreţesc: iertarea păcatelor noastre şi iertarea păcatelor comise împotriva noastră. Hristos Domnul spune: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, iarta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Aici, în această împletire, în această relaţie, se află şi misterul profund al iertării cerute în Rugăciunea Domnească. […] Legea cea mai profundă a vieţii nu constă numai în a nu face răul, ci în a face binele – ceea ce înseamnă, în primul rând, a-l accepta pe celălalt, a realiza unitatea fără de care până şi cea mai paşnică societate poate deveni un iad autentic. În esenţă, acesta este cel mai mare păcat dintre toate şi pentru iertarea lui ne rugăm noi în cea de-a cincea cerere cuprinsă în Rugăciunea Domnească.

Dar pentru a considera că cele expuse mai sus reprezintă un păcat şi pentru a cere iertare pentru acest păcat, e necesar să recunoaştem lipsa de armonie cu ceilalţi şi să facem efortul de a depăşi această deficienţă a noastră - ceea ce deja implică iertarea lor. Iertarea este o acţiune mistică ce restaurează o plinătate pierdută, aşa încât bunătatea să poată domni din nou în noi înşine; iertarea nu e o lucrare ce ţine de lege, ci de etică. Din punct de vedere legal, oricine mă lezează trebuie pedepsit – şi, până când nu va fi pedepsit, nu se va împlini legea, în timp ce din punct de vedere al conştiinţei, încălcarea legii morale nu necesită o reparaţie legală, ci necesită restaurarea unităţii şi a iubirii, ceea ce nu poate realiza nici o lege din lume. Numai iertarea reciprocă are această putere. Dacă ne vom ierta unii pe ceilalţi, atunci şi Dumnezeu ne va ierta pe noi. Numai această iertare reciprocă, repet, a noastră faţă de semenii noştri şi a lor faţă de noi, la care se adaugă iertarea lui Dumnezeu faţă de noi, ne va putea purifica temeinic conştiinţa; numai astfel va putea domni lumina în lume. În adâncurile sale, fiecare om e însetat de o asemenea purificare şi o caută din toate puterile.

(Alexander Schmemann, Tatăl nostru, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, pp. 63 – 68)

În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis: Cine este, oare, mai mare în Împărăția Cerurilor? Atunci Iisus, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala. Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te smintește, taie-l și aruncă-l de la tine, că este mai bine pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic. Și dacă ochiul tău te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, că zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut.

Sfânta Evanghelie după Sfântul Apostol Matei, Cap. 18, Vers. 1-11

Cu ani înainte, un preot tânăr mi-a povestit următoarele lucruri cutremurătoare:

"Mama mea care n-a vrut ca fiul ei să devină preot, iar în al treilea an de la hirotonia mea a decedat. La moartea ei, eu, fiul, ca preot n-am dat mare importanţă, am făcut cele trebuincioase şi nimic mai mult. Câteva luni mai târziu, într-o după-amiază spre înserare treceam prin faţa cimitirului. M-am gândit să merg şi să-i aprind candela. Am aprins-o şi m-am aşezat pe o piatră, căci nu aveam cu mine epitrahilul ca să-i fac o ectenie. La puţin timp m-am zăpăcit şi brusc, am crezut că au început să se deschidă mormintele, trupurile oamenilor morţi să se ridice şi să strige: “Ajutor! Ajutor! … preoţi ai Celui Prea înalt, creştini ortodocşi, ajutooor! … Liturghii, rugăciuni, parastase … creştini și preoți, ajutor!” Înspăimântat, la puţin timp o văd şi pe mama mea care-mi striga: “Fiule, ajutor, acum că eşti preot, ajută-ne pe toţi!” Şi a căzut asupra mea sfâşiată de strigăte de deznădejde, cerând ajutor pentru sufletul ei.

Înspăimântat, la ceva timp, cu greu mi-am revenit. Se întunecase de-a binelea. Am plecat spre casă fugind, mi s-a rupt şi rasa şi de groaza celor trăite, n-am putut dormi toată noaptea. A doua zi dimineaţă i-am zis preotesei tot ce mi s-a întâmplat. Am luat atitudine și am început din acea zi a mă ruga neîncetat pentru cei adormiți.

De trei ani fac Sfânta Liturghie, chiar şi în posturi pentru mama, pentru toţi cei morţi din cimitir şi pentru pomelnicele tuturor celor adormiţi pe care le primesc. Am făcut continuu, mii şi sute de Liturghii fără întrerupere, parastase cu colivă, cu rugăciuni de dezlegare şi cu tot ce trebuia, în fiecare zi. De multe ori nopţile, vedeam parcă sufletele ușurate spunându-mi “mulţumesc”, pe unele că s-au adăpat, pe altele că s-au răcorit, că s-au săturat şi că s-au încălzit. Altele îmi erau recunoscătoare pentru că au văzut puţină Lumină, sau că s-au mângâiat puțin, iar altele ţineau prescuri în mâini.”

Extras din: Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, 2005

1. 📍S-a născut și a crescut în București.

2. 🪪Numele lui de mirean a fost Constantin.

3. 💧A fost botezat de soția Banului Barbu Văcărescu în Biserica „Sf. Visarion” din București.

4. ⛪️A construit în total 10 biserici și paraclise. A cerut clerului să scrie și să vorbească doar în limba română.

5. ✍️A fost un iubitor al literaturii, a scris: versuri, o cronică, istoria Mănăstirii Cernica și îndreptare duhovnicești.

6. ❤️‍🩹Avea darul tămăduirii de boli, al cunoașterii gândurilor și al intuirii unor evenimente din viitor.

7. 🧎‍♂️Săvârșea în timp de 24 de ore 2000 de închinăciuni și 300 de metanii mari.

8. 🪑Nu dormea întins pe pat, ci ațipea câteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat și încins cu o curea lată de piele.

9. 😴I s-au arătat noaptea în vis Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și cuviosul stareț Gheorghe.

10. 📚Pentru că nu a adunat pe parcursul vieții averi, testamentul Sfântului Calinic a cuprins doar cărți.

„Mulţi umblă încoace şi încolo, ca să găsească învăţători sfinţi şi harismatici.

Creştine, ce să-ţi facă astfel de părinţi când tu nu te lupţi? Să-ţi „hră­nească" egoismul că ai un învăţător harismatic şi sfânt?

Nu uita că Iuda L-a avut drept învăţător pe însuşi Hristos. Trei ani a rămas lângă El şi a văzut bunătatea, iubirea, îndelunga Lui răbdare, chi­pul Său dumnezeiesc şi nu s-a folo­sit câtuşi de puţin. Şi nu numai atât, ci şi-a pierdut şi sufletul, „s-a înecat la mal”, lângă învăţătorul lui, Hristos, Care „n-a putut” să-l salveze.

Cugetă asupra acestui aspect!”

(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, traducere din lb. greacă de pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, p. 83)

• Es­te cu neputință să înaintăm duhovnicește când îl disprețuim pe părintele nostru duhovnicesc, pe reprezentan­tul lui Hristos.

  „Nu ne îngăduim să fim fără îndru­mător şi cârmuitor”, spunea Sfântul Grigorie Teologul. El socotea, dim­potrivă, o decădere să nu ai în viaţă un îndrumător duhovnicesc. Egocentrismul nostru ne face să-l trecem cu vederea pe duhovnic şi să ne trasăm singuri calea duhovniceas­că pe care o avem de urmat. Însă es­te cu putinţă să înaintăm duhovniceşte când îl dispreţuim pe părintele nostru duhovnicesc, pe reprezentan­tul lui Hristos? Când ne sprijinim pe egocentrismul nostru?
  
  Nimeni nu este fără de greşeală, ni­meni nu este desăvârşit, deci în tot mo­mentul suntem în primejdie să cădem în înşelăciune şi să facem greşeli. Toţi suntem aşa, şi avem mereu nevoie de sfaturi, chiar şi sfinţii. Amintiţi-vă că Sfântul Atanasie cel Mare era povăţu­it de ucenicul său, Pavel cel Simplu. Şi Apostolul Pavel, în timp ce era stă­pân văzător cu duhul, patriarh, pri­mea sfaturi de la fiii săi duhovniceşti (v. Fapte 19, 28-32 şi Fapte 21,17-27).”
  
  (Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, traducere din lb. greacă de pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, pp. 89-90)

• Noi punem început pocăinței, iar Dumnezeu o desăvârșește! Omul face un pas, iar Dumnezeu face mii de pași! Însă, pentru ca Dumnezeu să facă acești mii de pași, va trebui ca noi să-l facem pe primul.

  „Înghețul păcatului ne-a paralizat mâinile, astfel că nu putem să deschidem singuri ușa pocăinței și să dobândim mântuirea. Adică dorim să ne mântuim, să lepădăm de la noi jugul păcatului, dar nu putem, pentru că am fost anchilozați din pricina lui („mort era”, spune Hristos despre fiul risipitor, Luca 15, 32). Și ce se întâmplă? Noi Îi arătăm lui Hristos dispoziția noastră, voința noastră de a ne pocăi, iar Acesta ne deschide ușa pocăinței!
  
  Noi punem început pocăinței, iar Dumnezeu o desăvârșește! Omul face un pas, iar Dumnezeu face mii de pași! Însă, pentru ca Dumnezeu să facă acești mii de pași, va trebui ca noi să-l facem pe primul. Să aprindem, adică, la intrarea inimii noastre „culoarea verde”, pentru a lăsa liberă trecerea și acțiunea lui Dumnezeu să se desfășoare.
  
  Cu alte cuvinte, când Dumnezeu, Părintele, vede dispoziția de pocăință în adâncul inimii noastre, El „rămâne în stare de alarmă”, urmărește dintr-un colț mișcările noastre și, când socotește că este cazul, atotînțelepciunea Lui intervine, ca să ne aducă în final în brațele Lui. Când a văzut inima samarinencei desfrânate, Mântuitorul a venit într-adins în Samaria cea potrivnică, pentru a o întâlni (Ioan 4, 1-38) Când a văzut inima împăratului Constantin cel Mare, l-a chemat prin semnul Crucii. Când a văzut inima Mariei celei desfrânate (Sfânta Maria Egipteanca de după aceea), a chemat-o în modul Său și la momentul potrivit. Și din toți pe care i-a chemat nici unul nu s-a împotrivit, căci „citise” in inimile lor.”
  
  (Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, Editura Tabor, București, 2012, p. 11)

• Din momentul în care ai ieșit de la scaunul de spovedanie, să încerci să duci o luptă pe viață, ca să nu mai păcătuiești din nou.

  De acum să nu mai păcătuiești, i-a spus Hristos paraliticului (Ioan 5, 14). La fel i-a grăit și desfrânatei: De acum să nu mai păcătuiești (Ioan 8, 11). Același lucru este valabil și pentru tine, care te-ai spovedit. Din momentul în care ai ieșit de la scaunul de spovedanie, să încerci să duci o luptă pe viață, ca să nu mai păcătuiești din nou. „Este pentru prima dată când am făcut acest lucru, părinte!”, i-a spus un tânăr duhovnicului său. „Și ce, mai vrei să-l faci din nou? Să nu mai spui acest lucru, copilul meu”, i-a zis părintele.
  
  Până acum ai păcătuit, însă de acum înainte va trebui să înlocuiești faptele rele cu fapte bune: Ferește-te de rău și fă bine! (Psalmul 33, 13). „Doamne, vezi că mâinile mele sunt curate de fapte păcătoase?”, i-a spus un suflet lui Dumnezeu. „Sunt curate, dar goale!”, i-a răspuns Domnul. „Postul este începutul pocăinței. [...] Începi să te pocăiești atunci când începi să postești, căci fără post pocăința ta este moartă!” – prin plăcere Îl întristezi pe Dumnezeu, și acum ești chemat să-L înveselești prin osteneala dureroasă a postirii (și a rugăciunii stăruitoare). „Află, deci, că prin rugăciune și postire trebuie să-L îndupleci pe Dumnezeu” (slujba Schimei celei mici). De aceea și „esența” epitimiilor o reprezintă postirea și rugăciunea.
  
  (Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, Editura Tabor, București, 2012, p. 47)

• Dacă îți dorești sănătatea, tu va trebui să te îndrepți, nu aproapele tău, așa cum vom vedea în continuare. Deseori te întristezi și cârtești: „Acest om mi-a devenit nesuferit! Mă ocărăște, mă disprețuiește, mă vorbește de rău, să vezi ce-i fac!”. Dar această atitudine este greşită.

  Când stomacul nu mai poate să „digere” mâncărurile pe care le înghiţi, înseamnă că ai o problemă, eşti un om care suferă. Şi dacă îţi doreşti sănătatea, va trebui să te îngrijeşti să afli modul potrivit prin care să-ţi vindeci stomacul.
  
  Acelaşi lucru este valabil şi cu „stomacul” care se numeşte suflet. Când nu-l „înghiţi” pe aproapele tău, când, aşa cum se spune, nu-l ai la inimă, tu eşti problema, nu aproapele tău! Deci eşti în postura celui care suferă! Şi dacă îţi doreşti sănătatea, tu va trebui să te îndrepţi, nu aproapele tău, aşa cum vom vedea în continuare.
  
  Deseori te întristezi şi cârteşti: „Acest om mi-a devenit nesuferit! Mă ocărăşte, mă dispreţuieşte, mă vorbeşte de rău, să vezi ce-i fac!”. Dar această atitudine este greşită. Aşa ceva nu ar zice un creştin care are drept călăuze pe Hristos şi Evanghelia! Cu alte cuvinte, de vreme ce eşti creştin, eşti dator să abordezi relaţiile tale cu semenii prin prisma învăţăturii lui Hristos.
  
  Primul lucru pe care Hristos îl doreşte de la noi, creştinii, este să arătăm iubire faţă de aproapele nostru, aşa cum spune în Sfânta Evanghelie: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Nu spune doar să-l iubeşti, ci precizează: „ca pe tine însuţi”.
  
  Şi cum te iubeşti pe tine însuţi? Dorind întotdeauna ca ceilalţi să-ţi vorbească respectuos, să-ţi arate iubire. La fel fă şi tu cu aproapele tău! Nu doreşti să asculţi acuzaţii grele la adresa ta, ci doar cuvinte frumoase. Şi dacă auzi ceva grav, te străduieşti să le demonstrezi nevinovăţia ta celor care te osândesc. La fel fă şi pentru aproapele tău: nu îngădui să fie osândit, şi dacă auzi ceva rău despre el, să-i sari în apărare! „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!” (Luca 6, 31).
  
  (Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi, traducere din limba greacă de Părintele Victor Manolache, Editura de Suflet, Bucureşti, 2011, pp. 7-10)

• Când suferim de ținerea de minte a răului, orice gând rău care ne vine în minte față de fratele nostru să-l înlocuim cu un gând bun, și astfel ne vom vindeca!

  „Păzește-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit… și să nu se facă din pricina aceasta ochiul tău nemilostiv către fratele tău cel sărac” (Deuteronomul 15, 9), pentru că un astfel de gând rău este primejdios pentru sănătatea sufletului tău. El poate să-ți aducă microbul ținerii de minte a răului și să-ți îmbolnăvească sufletul. Dar și dacă din nepăsare microbul a intrat înlăuntrul tău, prin gândul cel rău el crește și se întărește, în timp ce prin gândul cel bun slăbește, până când moare cu desăvârșire.
  
  „Există fabrici în care la un capăt pui fier vechi și la celălat capăt ies sfinte potire! La fel să facem și noi din mintea noastră: fabrică de gânduri sfinte!” (Sfântul Paisie Aghioritul).
  
  La fel să facem și acum, când suferim de ținerea de minte a răului. Orice gând rău care ne vine în minte față de fratele nostru, să-l înlocuim cu un gând bun, și astfel ne vom vindeca!
  
  (Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuți și cu ceilalți, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2011,pp. 93-94)

• Trandafirul nu-l aruncăm la gunoi, ci-l păstrăm în mâini, cu bucurie, pentru că nu ne legăm de țepi, ci de floarea și de mirosul lui plăcut.

  Trandafirul este frumos, dar are și ghimpi. Cu toate acestea, nu-l aruncăm la gunoi, ci-l păstrăm în mâini, cu bucurie, pentru că nu ne legăm de țepi, ci de floarea și de mirosul lui plăcut. Să ne purtăm măcar în acest fel (ca și cu trandafirul neînsuflețit) și cu semenul nostru, cu tovarășul nostru, care înseamnă ceva incomparabil mai mult decât neînsuflețitul trandafir. Măcar...
  
  Însă cu semenul, cu tovarășul nostru ne purtăm cu desăvârșire invers. Nu-i vedem frumusețile pe care le are, ci mărăcinii, neputințele lui. Și-l respingem atât de ușor...
  
  (Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Căsătoria, Editura Tabor, București, 2010, p. 96)

De câte ori nu se întâmplă, când ne aflăm într-o biserică la slujbă sau când deschidem acasă cartea de rugăciuni, ca gândurile să ne zboare în altă parte?! Ele o iau pur şi simplu razna, încât ne trezim că slujba se apropie de sfârşit sau că paginile cărţii s-au terminat, iar noi n-am reţinut mai nimic.

Aşa a păţit pe vremuri şi călugărul Ilarion, pomenindu-se că la un moment dat nu-i mai rămânea nimic în minte din toate predicile şi citirile din biserică. Gândindu-se că probabil trece printr-o perioadă de oboseală, i-a mărturisit toate acestea stareţului mănăstirii, rugându-l să-i îngăduie ca o vreme să nu mai participe la toate slujbele şi poate astfel îşi va odihni mintea şi va putea iarăşi să se concentreze la rugăciune.

Stareţul l-a privit cu luare aminte şi i-a spus:

– Părinte Ilarioane, du-te în grădină şi ai să găseşti acolo două coşuri de nuiele. Sunt cam murdare, fiindcă s-a cărat cu ele bălegar de la grajduri. Alege unul şi timp de trei zile să cari cu el apă de la izvor şi să uzi răsadurile de varză.

Călugărul Ilarion şi-a privit nu fără mirare stareţul, dar fiindcă ascultarea e una din îndatoririle de căpătâi ale monahului, n-a prididit să îndeplinească porunca.

După trei zile, stareţul s-a dus în grădina mănăstirii şi l-a găsit pe Ilarion posomorât. În tot acest timp cărase apă, făcând drumul de la izvor şi până la răsadniţă, dar de fiecare dată ajungea cu coşul gol. Bine că plouase, altminteri răsadurile s-ar fi uscat de tot!…

– Ei, părinte Ilarioane, unde sunt cele două coşuri de nuiele? – l-a întrebat stareţul.

– Aici, preacuvioase – mormăi înciudat călugărul.

– Şi nu vezi nici o diferenţă între ele? – l-a mai iscodit stareţul.

– Ba da, a răspuns luminat călugărul: cel cu care am încercat să car apa e curat, celălalt e murdar.

Atunci stareţul l-a bătut uşor pe umăr şi a adăugat:

– Aşa se întâmplă şi cu mintea, părinte Ilarioane. Ţi se pare că nu reţine, dar auzind cuvintele din predică ori de la slujbă, ele te curăţă pe dinlăuntru chiar fără să bagi de seamă…

De atunci, când bătea toaca pentru slujbă, părintele Ilarion era cel dintâi care se îndrepta spre sfânta biserică.

“Citiţi Psaltirea în fiecare zi, câte puţin, şi Domnul nu vă va lăsa pe voi şi cu mila Sa va fi întotdeauna Ajutătorul şi Mângâietorul vostru!” — Starețul Varsanufie de la Optina

"Niciodată să nu rănim, să nu jignim și să nu supărăm pe nimeni. Să nu îl facem pe celălalt să se simtă în ochii noștri lipsit, micșorat, inferior, pentru că astfel îi omorâm sufletul. Acest om se va răni, se va traumatiza și nu va putea să reușească în viață. Niciodată să nu accentuăm și să nu amintim celuilalt neputința sa, păcatul său, răutatea sa, problema sa. Ci să avem numai cuvinte de bine pentru el, însă nu laude naive.

Pentru că omul niciodată nu se îndreaptă prin umilire, prin înjosiri, prin observații, prin a-i arată greșelile permanent. Trebuie să fie sfânt ca să se îndrepte în acest fel. Dar, dacă ar fi fost sfânt, nu ar fi avut astfel de probleme, ca să aibă nevoie de observațiile tale. Însă, dacă este așa cum este, singurul lucru de care are nevoie este respectul tău total față de persoana lui, astfel încât să poată să se îndrepte la un moment dat, văzând pacea ta, blândețea ta, dragostea ta, îngăduință ta, răbdarea ta, bunătatea ta, dulceața ta...

Numai cine are aceste virtuți poate îndrepta pe aproapele. Însă, aceste lucruri cer noblețe sufletească și delicatețe. Dacă nu suntem atenți la cel de lângă noi, și nu suntem nobili sufletește și delicați, nu vom putea vreodată să ne numim fiii lui Dumnezeu. Și în cer să ne pună Domnul, noi nu vom putea viețui cu niciun om."

— Pr. Emilianos Simonopetritul

✝️ Arhimandritul Emilianos Simonopetritul: Hristos continuă și acum pogorârile Lui, pentru a face părtaș Lui inima, gândirea, mintea, chiar păcatul fiecăruia

✝️ Arhimandrit Emilianos Simonope: Boala pe care Dumnezeu ne-o trimite este măsurată până la ultima picătură pentru noi, care căutăm mântuirea.

Iată că vedem pus înainte lemnul cel sfânt, izvorul darurilor cel adăpat cu sângele şi cu apa Stăpânului tuturor, a Celui ce S-a înălţat pe dânsa de bunăvoie şi a înălţat pe oameni.

Crucea lui Hristos e aşezată în Biserică ca într-un paradis restabilit sau ca un început de restabilire a lui. Din ea învăţăm şi luăm putere să ne comportăm faţă de natură nu ca unii ce ne lăsăm ispitiţi de plăcerile ce pot fi oferite sensibilităţii noastre trupeşti ieşite de sub puterea spiritului, ci ca unii ce facem efortul să ne întărim spiritul în contact cu ea, într-o continuă transcendere spre Dumnezeu, chiar dacă acest efort e împreunat cu puţină suferinţă.

Are şi lemnul Crucii un fruct, dar e contrar celui din care au gustat strămoşii. E fructul puterii de înfrânare şi de răbdare. Fructul prin care se întăreşte spiritul nostru în libertatea lui şi prin care ne suim la Dumnezeu, la un cer mai înalt, la comuniunea cu Dumnezeu: „Iată, vine preacinstitul lemn cu adevărat, la care alergăm cu bucurie. Îmbrăţişaţi-l şi strigaţi către dânsul cu credinţă: Tu eşti sprijinirea noastră, Cruce preacinstită, din al cărei fruct gustând, am dobândit nestricăciune (incoruptibilitate-Înviere), luând adevăratul Eden dintâi şi mare milă” (Sâmbătă seara, la privegherea din ajunul Duminicii a treia din Postul Mare).

(…) Crucea pe care o cinstim noi nu o putem cugeta fără Hristos. Căci o cruce suportată fără voie, sau de vreun om simplu, din vreo vină adevărată sau din pricina păcatului propriu, nu e Crucea prin care s-a redat firii omeneşti puterea biruitoare de moarte. Noi cinstim Crucea pe care a suportat-o de bunăvoie şi fără păcat omul care a fost şi Dumnezeu, sau Învierea la viaţa eternă.(…)

Faptul că crucea se sfinţeşte cu apă sfinţită, prin scufundarea anterioară a unei cruci, arată perpetuarea puterii sfinţitoare a Duhului Sfânt în Biserică, asociată cu Crucea. Ca urmare, crucea de faţă se umple de toate darurile de care sângele lui Hristos a umplut Crucea pe care a fost răstignit. Biserica cântă de aceea: „Apropiaţi-vă de scoateţi ape neîmpuţinate care se toarnă înaintea voastră, prin darul Crucii. Iată că vedem pus înainte lemnul cel sfânt, izvorul darurilor cel adăpat cu sângele şi cu apa Stăpânului tuturor, a Celui ce S-a înălţat pe dânsa de bunăvoie şi a înălţat pe oameni”.

Pentru aceasta, în cultul Bisericii Ortodoxe toate se sfinţesc prin Cruce. Prin scufundarea ei în apă se sfinţeşte apa cu care se sfinţesc credincioşii. Orice binecuvântare a persoanelor şi a lucrurilor de folos o face preotul prin semnul crucii. Ea „sfinţeşte cu dumnezeiescul dar toate” (cântare de la Utrenia din 14 septembrie). „Preacinstita Cruce sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre cu puterea sa şi ne păzeşte nerăniţi de toată vătămarea potrivnicilor” (ibidem).

Dar sfinţirea apei cu care se stropesc de cele mai multe ori toate spre sfinţire se face nu numai prin scufundarea Crucii în ea, ci şi prin chemarea Duhului Sfânt. Energiile necreate aduse în creaţie de Duhul Sfânt coboară prin mijlocirea Crucii, căci prin Cruce s-a înfrânt şi se înfrânge puterea păcatului născut din iubirea de plăcere trupească şi din afirmarea neînfrânată a mândriei: Crucea face loc în fiinţa noastră energiei Duhului Sfânt, prin faptul că ea înseamnă moartea făpturii în afirmarea ei autonomă faţă de Dumnezeu. Duhul Sfânt nu pnevmatizează creaţia fără Cruce. Crucea deschide calea Duhului Sfânt. Crucea e uşa spre raiul sau spre cerul vieţii în Dumnezeu. Dar această viaţă este plină de Duhul Sfânt. Între Cruce şi Duhul Sfânt e o legătură indisolubilă, pe baza legăturii indisolubile dintre Hristos cel răstignit şi Duhul Sfânt. Nu se poate obţine Duhul Sfânt unde nu se rezistă faţă de păcate prin Cruce.

Crucea e sfântă şi sfinţitoare prin excelenţă, pentru că dă puterea înfrânării de la păcat. Dar sfinţirea dobândită prin Cruce îşi are izvorul şi încoronarea în lucrarea Duhului Sfânt. Însăşi sfinţirea Crucii se săvârşeşte prin lucrarea Duhului Sfânt care vine în ea cu energiile Lui necreate, care a lucrat şi în trupul lui Hristos pe Cruce, biruind moartea. Căci preotul se roagă la sfinţirea Crucii: „Trimite acum darul Preasfântului Tău Duh spre Crucea aceasta şi o binecuvintează şi o sfinţeşte pe dânsa şi îi dă ei să fie semn înfricoşat şi puternic asupra vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi, gonire şi suflare a tuturor meşteşugirilor şi bântuielilor diavolului”. Prin aceasta, obiectul făcut în semnul Crucii se pune în legătură cu Crucea pe care S-a răstignit Hristos şi primeşte puterea aceleia.

(Fragmente preluate din revista „Ortodoxia”, nr. 3/1975, pp. 405-414)

“Să știți că eu pe aceia care nu merg la biserică, nici nu-i socotesc oameni credincioși. La păgâni îi număr!

Cum poți să zici că ești om credincios dacă nu mergi la biserică, unde-i cerul cel de pe pământ? Că biserica-i cerul cel de pe pământ!

Cum să zici că eşti om credincios dacă nu te duci în „Împărăţia lui Dumnezeu”?

Pentru că Sfânta Liturghie este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ!

Cum poţi să zici că eşti credincios dacă nu-i închipui pe Heruvimi cântând întreit sfântă cântare în biserică?

Cum poţi să zici că eşti credincios dacă nu zici împreună cu îngerii: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot?”

— Părintele Teofil Părăian, extras din “Veniţi de luaţi bucurie”

Vă recomandăm tuturor să urmăriți cu multă atenție toate episoadele despre viața Sfântului Paisie Aghioritul deoarece sunt foarte multe învățături importante pentru suflet și mântuire pe care - cu ajutorul rugăciunii și mila Domnului - le vom înțelege și ne vor fi de foarte mare de folos.

Câteva cuvinte despre acest serial minunat:

• În primul rând scenaristul acestu-i film al vieții Sfântului Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai buni scenariști și actori din Cipru dar și un om foarte credincios. Soția acestuia joacă rolul mamei lui Sf. Paisie Aghioritul. Scenariul s-a bazat în mare parte pe învățăturile primite de scenarist de la Părintele său duhovnic.

• Pentru a se putea face acest film, foarte mulți oameni au donat bani dar printre cei mai mulți bani au fost primiți de la cetățenii ruși care îl cunosc și îl iubesc pe Sfântul Paisie.

• În acest film au jucat peste o mie de actori și s-a filmat în toate locurile reale unde a trăit Sfântul și costurile au fost foarte mari.

• S-a depus foarte mult efort pentru acuratețea poveștii, refacerea detaliilor vremii și, mai ales, păstrarea valorilor spirituale ale Sf. Paisie.

• Pe perioada pandemiei deși erau foarte mulți care jucau în acest film niciodată nu se îmbolnăvea nimeni în aceea zonă sau pe platou unde se filma deoarece ar fi fost nevoiți să oprească filmările iar apoi după ce plecau din acel loc, se închidea la scurt timp din cauza "covidului".

• Acest film a avut un impact foarte puternic in Grecia. Niciuna dintre televiziuni nu a fost interesată să îl cumpere pentru difuzare ci doar o companie foarte mică din Grecia a acceptat să îl cumpere pentru difuzare având apoi cel mai mare rating cu un puternic impact asupra celor care l-au vizionat.

• Al II-lea sezon (11 episoade):

  1. https://fb.watch/yTpCKXDjuF/

  2. https://fb.watch/yTpBN1xCUr/

  3. https://fb.watch/yTpAKLYPm8/

  4. https://fb.watch/yTpzQVW28T/

  5. https://fb.watch/yTpyNcpFYp/

  6. https://fb.watch/yTpwxgegDd/

  7. https://fb.watch/yTptc3EILI/

  8. urmează

  9. urmează

  10. urmează

  11. urmează

• Primul sezon are 9 episoade pe care le găsiți în lista de mai jos:

  1. https://www.facebook.com/share/v/1F13X3JQqJ/

  2. https://www.facebook.com/share/v/1DLcpe6oiy/

  3. https://www.facebook.com/share/v/1GRTa8Uzq4/

  4. https://www.facebook.com/share/v/15jpENRHBr/

  5. https://www.facebook.com/share/v/165VXQ6ppP/

  6. https://www.facebook.com/share/v/15wnwpgA68/

  7. https://www.facebook.com/share/v/1EL89Jy5ZM/

  8. https://www.facebook.com/share/r/14rxbcdLRK/

  9. https://www.facebook.com/share/v/12BG4FBSqyS/
     

• Va mai urma încă un sezon cu alte 10-12 episoade în perioada următoare când vor fi și acestea difuzate și la noi în țară.

Unei văduve i-a luat foc casă în care locuia. A reușit să își scoată copiii la timp, dar nu a apucat să își scoată și lucrurile. Totul a fost înghitit de foc. Femeia a petrecut noaptea în rugăciune, cerându-I Domnului să o ajute să facă rost de o altă casă. Noaptea, în vis, a auzit o voce care i-a spus:

— Dimineată să mergi la biserică și să îi spui părintelui ce ți s-a întâmplat. Să ceri ajutor pentru casă. Când s-a trezit din somn, femeia s-a dus să vorbească cu preotul. Acesta i-a spus:

— Azi o să vină la mine un om bogat. A avut mai de mult niște ispite, dar cu rugăciune a trecut cu bine prin ele. De atunci e foarte săritor. Când îi spun să ajute pe cineva, o face imediat. Să vedem dacă te poate ajută cu ceva.

Bogatul a venit și, auzind de necazul femeii, s-a hotărât să o ajute:

— Mama mea a murit acum o lună. A rămas un apartament gol, în care nu stă nimeni. O să puteți stă acolo. Facem actele cât de curând. Să fie pomană.

Când i-a spus soției sale că i-a dat apartamentul femeii văduve, ea s-a supărat.

— Nu, nu o să îi dai nimic. O să stea acolo cât vrea, nu îi luăm chirie, dar nu vreau să faci pomană un apartament. Cine știe când o să avem nevoie de el.

Dar bărbatul era hotărât:

— Nu, i-am spus că îl dau, pomană e făcută. Nu pot să o iau înapoi.

Noaptea, femeia să L-a visat pe Hristos care i-a spus:

— Lasă-l pe bărbatul tău să dea văduvei casă. La cât e de necăjită, ajutorul vostru ar însemna foarte mult pentru ea.

Când s-a sculat, femeia i-a spus soțului ei:

— Nu mă supăram dacă, înainte de a-i da casă femeii, îmi cereai și mie părerea. M-a supărat faptul că nu mi-ai spus mai înainte. Acum, ce să zic, după visul pe care l-am avut aseară, sunt convinsă că e bine să îi faci actele femeii. Și i-a povestit bărbatului ce visase.

— Mai mult, de acum o să îi dăm femeii niște bani în fiecare lună, ca să îi fie mai ușor să își crească copiii. S-au dus amândoi să vorbească cu văduva. Această le-a mulțumit pentru casă, dar bani nu a vrut să primească:

— Mie Hristos mi-a spus să cer ajutor pentru casă, nu pentru altceva. Mi-ați făcut o mare bucurie cu casa.

Dar bani nu îmi trebuie. Cât sunt în putere, dacă muncesc tot timpul, am destul ca să îmi cresc copiii.

Ajutați-i pe alții dacă vreți, sunt destui oameni și mai săraci decât noi, spuse femeia.

Soția bogatului s-a mirat auzind aceste cuvinte. Și-a dat seama că, pe cât erau de mari greutățile prin care trecea văduva, pe atât de mare era și credința ei. Și luând aminte la ințelepciunea văduvei, soția bogatului și-a vândut toate bijuteriile și i-a dat preotului banii că să îi împartă la săraci. Și-a dat seama că mai multă nevoie are un sărac de o bucată de pâine decât ea de o bijuterie.

"Singurul lucru de care avem nevoie pentru a viețui împreună este să iubim - să Îl iubim pe Hristos și să ne iubim unul pe celălalt. Și, iată, atunci veți putea cere fiecăruia iertare. Când iubiți, nimeni nu vă poate jigni, pentru că voi știți adevărul despre voi înșivă. Singura cauză din care ne supărăm este mândria noastră. Nouă ni s-a format o idee greșită despre noi înșine. Noi credem că oamenii trebuie să ne respecte. Dar pentru care fapt merităm noi respect? Pentru niciunul. Dacă în voi sau în mine există ceva bun, aceasta este ceea ce Dumnezeu a pus în noi, nu ceea ce am făcut noi înșine. Așadar, noi ne simțim jigniți, pentru că noi credem că reprezentăm ceva important." — Schiarhimandrit Ioachim Parr din cartea Convorbiri pe pământ rusesc

Un călugăr Îl ruga pe Dumnezeu să-i arate pe cel de la care ar putea învăţa Calea Împărăţiei.

Într-o zi, făcându-şi ascultarea, monahul a întâlnit un sărman zdrenţăros, plin de bube. Părintele îl salută, după obicei:

– Ziua bună!

– Nu ţin minte să fi avut vreodată o zi rea!

– Să-ţi dea Domnul fericire, atunci, bătrâne!

– Nu ştiu să fi fost vreodată nefericit!

– Îţi doresc ceea ce singur îţi doreşti!

– Nu duc lipsă de nimic!

– Dar tu n-ai nicio nevoie? Noi avem neajunsuri aici. Vezi tu, iarna grea nu mai trece, resursele sunt pe terminate, găleţile astea îmi îndoaie spatele, ascultarea e grea, curăţ la porci zi de zi...

– Nu-mi doresc bunăstarea şi tocmai aceasta este bunăstarea mea. Nu-mi doresc fericirea şi tocmai aceasta este fericirea mea. Dacă sufăr de foame Îi mulţumesc lui Dumnezeu, dacă mi-e frig, Îi mulţumesc iar şi când toţi mă gonesc, Îi mulţumesc din nou, pentru că Voia Sa este totdeauna desăvârşită, bună şi dreaptă.

Iartă-ne, Doamne, nemulțumirea și ne miluiește!

"Știți ce pace simt cei adormiți atunci când le punem o lumânare?

În acest fel suntem în contact spiritual cu cei vii și cu cei adormiți.

Într-un cuvânt, lumânarea este o "antenă" prin care intrăm în contact cu Dumnezeu, cu bolnavii, cu cei adormiți și așa mai departe."

~ Sfântul Paisie Aghioritul.

Aghiasma mare rămâne curată după ani și ani nu pentru că s-a folosit cruce de argint (poate fi și din lemn) sau busuioc (că ar avea anumite proprietăți); deoarece în acel moment este deja sfințită.

Sfințirea se face la pogorârea Duhului Sfânt și la binecuvântarea preotului cu mâna în apă "în fiecare din vasele de apă".

"Tu Însuți, dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino și acum prin pogorârea Sfântului Tău Duh, și sfințește apa aceasta! (de 3 ori).

Zicând preotul aceasta de trei ori, binecuvintează apa cu mâna, afundând mâna în apă în chipul sfintei cruci, la fiecare zicere."

~ Molitfelnic

"Când rosteşte cuvintele de invocare a Sfântului Duh pentru sfinţirea apei („Tu Însuţi, dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum, prin pogorârea Sfântului Tău Duh, şi sfinţeşte apa aceasta”), pe care le repetă de trei ori la rând, preotul binecuvântează de fiecare dată apa cu mâna, afundând-o cruciş, pe rând, în fiecare din vasele cu apă. De asemenea, şi la cuvintele: „Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta, cu Duhul Tău cel Sfânt”, pe care le rosteşte de trei ori la rând, binecuvântează de fiecare dată apa, cu mâna cruciş."

• Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 372-374

• Cum folosim Aghiasma Mare?
  
  Sfințirea cea Mare a apei, sau Aghiasma Mare, este o slujbă săvârşită numai de Bobotează. Potrivit rânduielii din Minei, cu prilejul Arătării Domnului, slujba de sfințire a apei se poate săvârși de trei ori: la finalul Sfintei Liturghii din ajunul praznicului, după terminarea slujbei Utreniei Bobotezei și, desigur, după săvârșirea dumnezeieștii Liturghii din ziua sărbătorii Epifaniei. Dacă primele două slujbe se oficiază cu precădere la catedralele chiriarhale și mănăstiri, în parohii mulțimea credincioșilor participă și se împărtășește cu Aghiasma Mare după Sfânta Liturghie din ziua Bobotezei. Obiceiurile atât de frumoase și diverse ar merita un studiu amplu, însă acum mă voi limita doar la câteva lămuriri privind folosirea Aghismei Mari în decursul celor opt zile de praznic, dar și pe parcursul întregului an bisericesc.
  
  După tradiție, vom gusta de opt ori din această apă sfințită; cifra opt ne amintește de veșnicie, de viața de veci, căci în Cartea Apocalipsei se vorbește despre ziua a opta, ce va urma după Judecata universală. Aghiasma Mare se ia pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viaţa şi bucuria veşnică în iubirea Preasfintei Treimi. Nu mâncăm nimic înainte de împărtășirea cu Aghiasma Mare pentru a arăta că nimic din cele lumești, trecătoare nu este mai important decât hrana cea spirituală. După Sfânta Liturghie, întâi gustăm din Aghiasma Mare, apoi luăm sfânta anaforă. Chiar atunci când ne împărtășim putem gusta din ea, bineînțeles după ce am primit dumnezeiasca Euharistie.
  
  Însăși rânduiala slujbei de sfințire a apei din cadrul praznicului Epifaniei ne lămurește de ce este necesar să ne împărtășim din apa sfințită la Bobotează: rugăciunile şi cântările reliefează iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate, arătată concret prin Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Botezul Său în Iordan, făcând legătura între Crăciun și Bobotează, dar şi între Botezul Mântuitorului şi botezul nostru.
  
  De vom asculta cu atenție rânduiala sfințirii celei mari a apei, vom afla beneficiile împărtășirii cu ea: ne sfințește sufletele şi trupurile, casele, gospodăriile, pământurile, întreg spațiul în care ne desfășurăm activitatea, munca, învățătura. Prin această sfințire a naturii, a tot ce-l înconjoară pe om, Sfânta noastră Biserică ne arată că Dumnezeu trebuie mărturisit şi lăudat nu numai în biserică, ci şi în afara ei. De aceea, prevederile tipiconale îndeamnă preotul să săvârșească slujba în exteriorul bisericii, lângă un râu, fântână, izvor sau într-un loc frumos amenajat, uneori împodobit cu cruci de gheață, unde se pregătesc şi se împodobesc numeroase vase cu apă. Nu de foarte mult timp, în satele din Moldova îndeosebi, credincioșii sculptează din apele înghețate ale lacurilor cruci și mese de gheață, așezându-le în locurile unde se va sfinți Aghiasma Mare. Tradiția nu pare prea veche, fiind legată de pelerinajul obștii credincioșilor către o apă unde se oficia slujba de sfinţire. Astăzi, în puține locuri se mai fac asemenea pelerinaje, dar, dacă creștinii nu au mai mers la râu ori la lac să sfințească apa, au adus râurile sau lacurile, prin aceste cruci cioplite în gheață, pentru a fi binecuvântate.
  
  Revenind la modul de folosire a Aghismei Mari de la Bobotează, din rugăciunile rostite de preot aflăm că ne aduce vindecare de boli sufleteşti şi trupeşti. Trăim vremuri în care omul înfruntă felurite boli ale trupului ori sufletului, adeseori cele fizice fiind generate de suferințele sufletești, de păcate și patimi. Să nutrim convingerea că apa sfințită ne vindecă, întrucât ne sporește credința, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Tot din cuprinsul rugăciunilor din rânduiala sfințirii Aghismei Mari aflăm că ea se arată izbăvitoare de patimi și izgonitoare a duhurilor celor rele. Avem nevoie de ea, căci adesea diavolul caută cu orice chip să ne piardă, îndemnându-ne la păcat; apa sfințită la Bobotează ne dă putere să biruim ispitele, să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, izvorul sfințeniei și al iubirii.
  
  Se cade, aşadar, ca fiecare creștin să aibă în casă un vas cu Aghiasmă Mare, să-l țină la loc curat, după cum ne învăță bătrânii noștri, să guste cu evlavie din ea în zilele de post, în vreme de necazuri, ispite, nevoi sau grele suferințe, dar numai după ce primește dezlegare de la duhovnic. Unii preoți rânduiesc celor pe care-i spovedesc Aghiasmă Mare înainte de a primi Sfânta Împărtășanie. Sunt credincioși, care în Postul Mare, se nevoiesc postind aspru sau negru , primind dezlegare de la povățuitorul lor spiritual să guste spre seară câteva guri de Aghiasmă Mare. Cei pe care duhovnicul îi oprește de la dumnezeiasca Euharistie din pricina unor păcate grave, pot lua Aghiasmă Mare, cu încuviințarea duhovnicului ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, ca leac spre tămăduire și îndreptare în vederea apropierii de potir.

• 📜 O faptă minunată din vremea lui Mihai Viteazul, columnă a biruinţei ortodoxe, relatată de Sf. Ierarh Petru Movilă
  
  Biograful competent în limba română al Sfântului Mitropolit Petru Movilă, arhimandritul Ghenadie Enăceanu, prin anii 1882-1884, având în faţă textul unor însemnări(2), în limba slavă, ale eroului nostru, mărturiseşte: „Şi pentru ca să ne convingem de influenţa ce a avut asupra sufletului lui Petru Movilă circumstările istorice, în care el şi-a făcut copilăria şi şi-a format caracterul său religios, dăm aici un fapt petrecut pe timpul lui Mihai Viteazul, la Alba Iulia, în copilăria lui Petru Movilă, pe care ni l-a conservat însuşi Petru Movilă în notele sale autobiografice”.
  
  Se istorisesc cele ce urmează, cu pilde şi deosebite înţelesuri întru păstrarea şi apărarea Ortodoxiei.
  
  „Voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţe celei drepte…”
  
  Când Mihai Voievod, domnitorul Ungrovlahiei, „alungând pe Bater Andreaşi(3)” şi luând sceptrul domniei Transilvaniei, a venit în oraşul de scaun, ce se numeşte Alba Iulia, a voit ca să construiască acolo, în oraş, biserică ortodoxă. Dar preoţii şi boierii, cetăţenii, fiind de „lege latină”, nu-i permiteau lui să construiască, pentru că este de „legea ortodox㔺i pentru aceasta nu voiau să aibă în oraşul lor biserică de altă lege.
  
  Voievodul le-a zis: „voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţe celei drepte…” iar ei ziceau: „noi suntem drept credincioşi şi avem puterea cea adevărată a darului Sfântului Spirit, pe care suntem gata cu ajutorul lui Dumnezeu a o arăta totdeauna”. Mihai Viteazul le-a propus să meargă împreună în mijlocul oraşului şi acolo să se aducă apă curată şi arhiereul său cu preoţii lui să o sfinţească înaintea tuturor, tot aşa să facă şi clericii catolici deosebi.
  
  Examenul dintre catolici și ortodocși
  
  Apoi agheasma mare să fie pusă în biserica romano-catolică catedrală. Să se „închidă” în vase deosebite şi bine pecetluite. Catolicii să folosească peceţile lor şi ortodocşii peceţile lor, să se pecetluiască vasele cu agheasmă şi uşile bisericii. Şi deci „a cărora va rămânea agheasma nestricată, ca şi cum ar fi luată din izvor, a acelora este dreaptă legea; iar a cărora se va strica, să fie şi legea rea”. Marele voievod a precizat: „căci dacă apa mea va rămânea nestricată, după cum sper în Dumnezeu, fără cuvânt să-mi permiteţi mie a zidi biserică, iar de nu, conform voinţei voastre, nu voi zidi”. Şi catolicii „toţi au strigat cu un glas: bine, bine, să fie aşa”.
  
  Se povesteşte că a doua zi, dimineaţa, a mers voievodul cu toţi boierii în piaţă, după obicei, cu episcopul şi preoţii cu sfânta cruce, cu lumânări şi cu cădelniţe, cu litie stând la un loc pregătit, au făcut sfinţirea cea mare a apei, rugându-se toţi ca să preamărească credinţa ortodoxă.
  
  Latinii la o parte înaintea tuturor au sfinţit apa şi au sărat-o după obiceiul lor. Pe urmă au turnat agheasma în două vase şi le-au pecetluit pe amândouă părţile, le-au dus în biserica romano-catolică. Apoi închizând uşile bisericii, le-au pecetluit şi au plecat într-ale lor.
  
  În toate zilele Mihai voievod, episcopul, preoţii şi toţi dreptmăritorii creştini se rugau şi posteau. Asemenea făceau şi catolicii.
  
  Descoperirea cerească
  
  După douăzeci şi cinci de zile, având descoperire de la Dumnezeu, a venit episcopul la domnitor şi i-a zis: „chiamă latinii şi clericii lor să mergem în biserică şi despecetluind, să deschidem uşile şi să vedem darul lui Dumnezeu….(care) nu ne vom ruşina”. S-a făcut după solicitarea episcopului şi cu lacrămi în ochi se ruga: „Dumnezeule, Unule în Treime Sfântă, Prea Mărite, după cum în vechime ai ascultat pe dreptul Tău Ilie cu foc întru arătarea adevărului Tău şi ai ruşinat pe cei necredincioşi(4), încă şi acum auzi-mă pe mine, nevrednicul robul Tău… nu pentru vrednicia noastră, ceea ce nu avem, ci pentru preamărirea neamului Tău sfânt şi pentru întărirea adevărurilor celor dintru Tine, ale credinţei noastre, arată darul cel nestricat al Sfântului Duh în apa aceasta, cu nestricăciunea ei, ca să vadă toţi cei de faţă, că în Biserica Ta cea de Răsărit este credinţa cea adevărată…”
  
  Deci sculându-se, a despecetluit vasul în care era apa cea sfinţită, şi văzând că a găsit apa mai curată şi mai luminoasă decât înainte şi mirositoare cu mirosul ei propriu, după cum se întâmplă cu apa dintr-un izvor curgător, a strigat: „Mărire Ţie Dumnezeului nostru, Mărire Ţie…” şi către mulţime a zis: „veniţi de vedeţi, cum atâtea zile a stat această apă şi a rămas cu darul lui Dumnezeu nestricată şi vă convingeţi că a noastră credinţă ortodoxă este adevărată”.
  
  Putoarea apei catolicilor
  
  După ce s-au rugat şi latinii după tipicul lor, au despecetluit vasul însă apa avea un miros respingător şi toată biserica s-a umplut „de putoare”. S-au înspăimântat latinii şi în mirarea lor au strigat: „adevărată este legea grecească(ortodoxă) pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească biserica legii sale în oraşul nostru…” S-au împrăştiat latinii cu ruşine. Unii dintre dânşii s-au întors la credinţa ortodoxă.
  
  Domnitorul, episcopul, preoţii, cu toţi boierii şi cu ostaşii au preamărit pe Dumnezeu pentru minunea ce s-a făcut spre întărirea credinţei ortodoxe celei adevărate.
  
  Așa s-a zidit catedrala ortodoxă din Alba-Iulia
  
  Cu jurământ „au permis toţi locuitorii pământului Transilvaniei de a zidi biserica” catedrală ortodoxă. S-a zidit, nu în oraş, ca nu cumva cu schimbarea timpurilor să o strice, ci la marginea oraşului, aproape de zidurile cetăţii la un loc frumos. Alături s-a ctitorit şi reşedinţa ierarhului ortodox al Albei Iulia, Ioan „bărbat modest, virtuos şi sfânt, care, acolo trăind cu sfinţenie, s-a învrednicit de a primi darul facerii de minuni…”
  
  Documente ce atestă veridicitatea minunii
  
  Sfântul Petru Movilă termină minunata povestire arătând că „aceasta s-a scris citind-o în Cronica muntenească(5) şi auzind-o de la mulţi martori oculari, demni de credinţă şi mai ales de la vistiernicul ce era atunci, iar acum mare logofăt al pământului Ungrovlahiei(6) şi de la Dragomir, marele pitar(7) al aceleiaşi ţări(8).
  
  Aceasta este povestirea, columnă a unei biruinţe ortodoxe, pagini de suflet ale sfântului mitropolit Petru Movilă. Pagini cu tâlc atunci şi în posteritate. Pentru a le înţelege cât mai bine mesajul şi cifrul este bine să adăugăm câteva fapte şi date istorice de la Alba Iulia, sfârşit de secol XVI.
  
  Tratativele, pregătirea terenului pentru zidirea catedralei ortodoxe mitropolitane şi a unei reşedinţe la Alba Iulia, pentru arhipăstorul român al Transilvaniei au început încă din anul 1595.
  
  Mihai Viteazul, căutând să întărească unitatea sufletească a românilor din Muntenia şi Transilvania în 1595 a trimis o delegaţie de boieri, în frunte cu mitropolitul Eftimie de la Târgovişte şi cu episcopii Teofil al Râmnicului şi Luca al Buzăului ca să încheie la Bălgrad, un tratat de alianţă cu Sigismund Báthory. În acest tratat s-a prevăzut ca Biserica Ortodoxă din Ardeal să stea sub oblăduirea mitropolitului Ungrovlahiei urmând ca preoţii de peste munţi să-şi păstreze „vechile obiceiuri şi libertăţi”(9).
  
  La 30 decembrie 1596, Mihai Viteazul a fost primit cu mare pompă la Alba Iulia de principele Sigismund Báthory şi obţinu de la acesta îngăduinţa să ctitorească în anul 1597 în capitală „pe deal lângă cetate” o biserică catedrală mitropolitană cu hramul „Sf. Treime” şi o reşedinţă alături pentru arhipăstor, vlădica Ioan cu metania de la Prislop. Pecetea mitropoliei va avea chipurile Sf. Arhangheli Mihail – numele marelui voievod ctitor – Gavriil şi Rafail(10).
  
  Între 30 decembrie 1596 şi data începerii lucrărilor de zidire în 1597 „lângă cetate”, în cetate a avut loc în realitate „disputa liturgică” dintre ortodocşi şi catolici.
  
  La iniţiativa marelui Mihai Viteazul s-a demonstrat această lucrare harică a Sf. Duh, în chip minunat de ortodocşi, în faţa catolicilor în Alba Iulia spre a putea zidi nestingheriţi catedrală ortodoxă reşedinţă arhiepiscopală în capitala Ardealului.

  • (1) Sfântul Ierarh Petru Movilă, Nestor – Mitropolitul Olteniei – Craiova-1999, p. 109-112.

  • (2) Manuscrisul autograf al operei „Însemnările” sau „Memoriile” sihastrului Petru Movilă de la domeniul Rubejvca de lângă Kiev şi din primii ani de stăreţie de la Pecerska, a fost descoperit în catedrala „Sfânta Sofia” din Kiev. Studentul român N. Lascu de la Academia Movileană din Kiev a trimis la Bucureşti o copie după această valoroasă scriere arhimandritului Ghenadie Enăceanu, chiar în vremea când redacta cunoscuta sa lucrare consacrată Mitropolitului Petru Movilă. Peste câţiva ani, Însemnările au fost publicate în „Arhiva iugozapadnoi Rossii”, I-VII, Kiev, 1887.

  • (3) Este vorba de cardinalul Andrei Báthory, care a luat cârmuirea Transilvaniei de la vărul său Sigismund Báthory. Faptul s-ar fi întâmplat după ce principele cardinal, în urma luptei de la Şelimbăr a „fugit” de la conducerea Transilvaniei şi Mihai Viteazul a intrat triumfal în Alba Iulia, la 21 octombrie 1599, la porţile oraşului primind cheile trimise de episcopul catolic, Naprágy.

  • (4) Vezi III Regi, 23-39

  • (5) Cronică scrisă de Teodosie logofătul care în Ardeal făcea parte din Sfatul lui Mihai Viteazul (cf.C.C. Giurescu op.cit.p.774)

  • (6) Hristea vistier, mare logofăt

  • (7) Dragomir din Cârţocleşti, frate cu doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul (vezi N.Stoicescu, Dicţionarul cit.p.53)

  • (8) Din manuscrisul lui Petru Movilă, f.17, sq. Apud. arhim. Ghenadie Enăceanu, op.cit.p.144-153

  • (9) Articolul privitor la Biserică glăsuia: „Seninătatea Sa va lăsa întreaga turmă bisericească şi monahală în obiceiul şi tradiţia din vechime cu ritul, ceremoniile şi libertăţile lor şi chiar să-şi poată strânge în mod liber veniturile lor îndătinate…”(Hurmuzaki, Documente, III, partea I, p.212).

  • (10) Hurmuzaki, ibidem, p.212. Vezi această stemă retipărită recent după Noul Testament de la Bălgrad din anul 16348 (reeditat după 340 de ani, Alba Iulia, 1988) p.114.

• 💧 Aghiazmă păstrată perfect și nestricată, cu o vechime de 1300 de ani, descoperită în Georgia

"Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului.

Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie,frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri.

Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia.

Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare.

Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gânduri".

– Sfântul Ambrozie de la Optina

🗓️ Sfântul Ambrozie de la Optina — pomenit pe 10 octombrie: Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri.☦️ / "Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frică de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gânduri"

"Într-o mănăstire, se prezintă un candidat la călugărie. Acesta îi mărturisește starețului:

- Să știți, părinte, că nu am nici credință, nici lumina, nici curaj, nici încredere în mine și nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor iar altora cu atât mai puțin. Nimic nu am.

Starețul îi răspunde:

- Ce-are a face! Nu ai credință, nu ai lumina; dându-le altora, le vei avea și tu. Căutăndu-le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și pe semenul tău ești dator să-l ajuți cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, ușa a treia pe dreapta. Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai - credință, lumina, nădejde - le vei dobândi și tu."

1. Eu, (numele), cu tot neamul meu, cer iertare tuturor celor față de care am greșit, acum sau altădată, cu gândul, cu vorba sau cu fapta, indiferent unde aceștia sunt acum. Amin.

2. Eu, (numele), cu tot neamul meu, îi iert pe toți cei care mi-au greșit, acum sau altădată, cu gândul, cu vorba sau cu fapta, indiferent unde aceștia sunt acum. Amin.

3. Eu, (numele), cu tot neamul meu, îi cer iertare Sfintei Treimi pentru noi toți. Amin.