"Adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt. Rugăciunea, postul, privegherile, milosteniile şi toate celelalte fapte bune făcute în numele lui Hristos nu sunt decât mijloace pentru a-L primi pe Sfântul Duh."... ~ Sfântul Cuvios Serafim din Sarov

• 🐻 Ursul Cuviosului Serafim de Sarov / Odată, o soră de la Mănăstirea Diveevo s-a dus la Cuviosul Serafim din Sarov, ce vieţuia într-o pustie îndepărtată. Sora era dezamăgită de viaţa din mănăstire şi atât de neliniştită, încât voia să plece de acolo, unde ascultarea pe care o făcea la bucătărie o umplea de scârbă. Stareţul mănăstirii îi dăduse binecuvântare să se ducă la Cuviosul Serafim să-i ceară sfatul, în pustia unde se nevoia.

• ☦️ Sfântul Serafim de Sarov: "Lucraţi pentru mântuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sunt pregătite!" / „Bucuria mea, câştigă duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”.

• ☦️ Sfântul Cuvios Serafim din Sarov: Când omul se osteneşte să aibă inima smerită şi cugetul paşnic, atunci toate uneltirile vrăjmaşului rămân nelucrătoare. Pentru că acolo unde există pacea gândurilor, se odihneşte însuşi DUMNEZEU. / "Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul. Toate câte vin de la Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi la smerenie."

• ☦️ Suntem pe pământ doar ca să câştigăm Cerul… / „Harul dăruit nouă prin Împărtăşanie este atât de mare încât oricât de nevrednic și de păcătos ar fi un om, de îndată ce acesta se apropie de Domnul, din Potir, chiar dacă am fi cuprinşi din cap până în picioare de rănile păcatelor vom fi curăţiţi, şi vom deveni din ce în ce mai luminaţi şi vom fi mântuiţi." — Sfântul Serafim de Sarov

• 📜 Proorocia Sfântului Serafim de Sarov despre schimbările din Sfânta Tradiție → / “Vor fi asemenea vremuri, spune părintele Serafim, când nelegiuirea arhiereilor ruşi va întrece nelegiuirea arhiereilor greci, de pe timpul Împăratului Teodosie cel Tânăr şi se vor împlini cele prezise: „Se apropie oameni de mine care cu buzele şi limba lor mă cinstesc, iar inimile lor stau departe de Mine. Dar în zadar Mă cinstesc, propovăduind învăţături omeneşti”. Că sub pretextul progresului bisericesc şi creştinesc, întru satisfacerea trebuinţelor acestei lumi, vor schimonosi şi falsifica dogmele (învăţătura) şi tipicul Sfintei Biserici, uitând că acestea îşi au începutul de la Însuşi Domnul Iisus Hristos, care a învăţat şi le-a poruncit ucenicilor Săi, Sfintilor Apostoli, despre întemeierea Bisericii Lui Hristos şi a pravilelor ei lăsându-le poruncă: “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19). De atunci şi până astăzi s-au păstrat şi au ajuns până la noi pravilele şi tradiţiile Sfintilor Apostoli, care au fost explicate şi confirmate definitiv odată şi pentru totdeauna de către Sf. Moştenitori – Sfintii Părinţi, povăţuiţi de Sfântul Duh la cele Şapte Soboare Ecumenice. “Vai de cel, care va scoate sau va adăuga un cuvânt, – spune părintele Serafim, – Biserica noastră nu are nici o pată; vai şi amar de acel care va cuteza să introducă oarecare schimbări în Slujbele bisericeşti şi în pravilele acelei Biserici, care este “Stâlpul şi întărirea Adevărului” şi despre care Însuşi Mântuitorul a spus, că nici porţile iadului nu o vor birui; adică ea va dăinui neschimbată până la sfârşit – până la cea de-a Doua Venire. Orice încercare de a introduce, chipurile perfecţionări, schimbări în pravila şi învăţătura Sfintei Biserici, înseamnă erezie, încercare de a înfiinţa o altă Biserică bazată pe gândirea omenească, este abatere de la poruncile Sfântului Duh şi este hulă asupra Duhului Sfânt, care nu va fi iertată în veac. Aşa au procedat şi vor proceda toţi acei care s-au rupt de la unitatea Sfintei Biserici Apostoleaşti, despre care Apostolul Pavel spune: “Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor” (II Cor. 11, 13–15). Pe această cale vor merge arhiereii pământului Rusesc şi clerul şi mânia lui Dumnezeu îi va lovi. Iisus Hristos ieri, astăzi şi în veac acelaşi este şi învăţăturile poruncilor şi aşezămintelor Sale sunt întărite de El o dată şi pentru totdeauna fără schimbări, pentru că acesta este adevărul, adus din Ceruri de către Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Ştiinţele, învăţăturile omeneşti trebuie să fie supuse modificării în procesul dezvoltării şi perfecţionării lor, dar învăţătura Dumnezeiască dată nouă nu poate fi schimbată de către oameni, precum neschimbător este Însuşi Dumnezeu, care a întemeiat Sfânta Biserică şi Tainele sale, de aceea, spune părintele Serafim, aici nu este loc pentru filozofări omeneşti. Din care cauză Apostolul a şi spus: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema” (Gal. 1, 8) — Extras din amintirile E. I. Motovilova după însemnările soţului ei N. A. Motovilov despre Cuviosul Serafim.

• ☦️ Sfântul Serafim de Sarov: Osândește-te pe tine și vei înceta să-i judeci pe ceilalți. / Să judeci fapta rea, nu pe cel care a săvârșit-o. Trebuie să ne considerăm pe noi mai păcătoși decât toți. Ușa pocăinței este deschisă pentru toți, și nu știm cine va trece primul prin ea – tu sau cel pe care-l osândești? „Când îl osândești pe aproapele tău, învață Sfântul Antioh, atunci ești judecat și tu împreună cu el pentru fapta de care îl judeci. Judecata și osândirea nu ne aparțin nouă, ci doar lui Dumnezeu, Marele Judecător, care cunoaște inima și patimile ascunse ale firii noastre”. — Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov

• ☦️ Călăuză duhovnicească: Blândețea – fericirea cerească a Împărăției lui Hristos / Blândețea este nerăutatea pruncilor; dar nu doar a pruncilor, ci și a îngerilor; și nu doar a îngerilor, ci și a lui Dumnezeu. Însușirea de temelie a sfinților este blândețea.

• ☦️ Sfântul Cuvios Serafim din Sarov: Trebuie să le răbdăm pe toate de dragul lui Dumnezeu, cu mulţumire. Viaţa noastră în comparaţie cu veşnicia este o clipă, un nimic. / "Unde sunt necazuri, acolo e mântuire! Prin răbdarea voastră vă veți dobândi sufletele voastre în veșnicie unde răul nu mai există și fericirea este fără sfârșit. Domnul Dumnezeu să vă ajute să duceți până la capăt crucile care v-au fost trimise." - Sfântul Serafim din Sarov

Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minții.

Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. Nu mai simțim nimic la rugăciune, nu avem lacrimi de pocăință.

Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simți harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău.

Cu mintea omenească va fi cu neputință de ales între bine și rău. Vor fi mari înșelări și numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele.

Așadar, rugați-vă, rugați-vă să nu cădeți în ispita înșelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu.

Dacă nu ne rugăm și perseverăm în lenevia și nepăsarea noastră fără pocăință, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!

— Părintele Iustin Pârvu

✝️ Părintele Iustin Pârvu: "Comoara românilor este credinţa ortodoxă. Toată lucrarea răului este indreptată împotriva ei. Neamul acesta n-a dainuit prin victorii pământeşti, chiar dacă acestea au avut importanţa lor; neamul acesta a dăinuit prin jertfă şi credinţă. Prin jertfă acest neam înviază, ori de cate ori îl omoară ei."

✝️ Părintele Iustin Pârvu — Dacă s-ar pune ortodocşii noştri numai o săptămână să se roage, păi intoarcem şi Dunărea înapoi, nu numai lordanul. De aceea ne-a şi lăsat Domnul în grădina asta, unde a ştiut ce să semene Sf. Andrei.

✝️ Părintele Iustin Pârvu: Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicești: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar și mărturisirea.

✝️ Părintele Iustin Pârvu: Consider că toate locurile sfinţite de lumea temniţelor dintre 1948-1964 pot fi considerate ca nişte mănăstiri cu cel mai adânc caracter ascetic şi de trăire ortodoxă.

Într-un sat din Macedonia, în perioada neagră și înfricoșătoare a ocupației germane, prin anii 1941-42, când execuțiile și uciderile oamenilor nevinovați erau masive și se făceau fără milă, întemnițările și exilurile înfricoșătoare, bătaia și chinurile îngrozitoare, iar foamea îi secera pe toți, familia acestei creștine duceau o viață foarte evlavioasă, dar cei mai evlavioși erau bunicul și bunica ei. Erau oameni care se rugau mult și făceau multă milostenie.

În noaptea de dinaintea Praznicului Nașterii Domnului, sora ei de cinci ani a trezit-o și i-a cerut să meargă cu ea la toaletă. Pe atunci, după cum știți, toaletele erau afară, la marginea curții. Erau șase copii și toți dormeau jos, pe dușumeaua așternută cu un țol. Nu erau paturi, saltele și plăpumi ca astăzi. Vizavi de camera lor era odaia bunicilor. Când au ieșit afară, deodată au văzut ieșind o lumină puternică printre crăpăturile nenumărate ale ușii odăii bunicilor. Apropiindu-se și privind printr-o crăpătură, s-au cutremurat când au văzut-o pe bunica lor cuprinsă de flăcări. Au început să țipe, iar cea mai mare a început să strige:

– Foc! Foc! Bunica arde!

Cum era de așteptat, toți s-au trezit și primii care au alergat la odaia bunicilor au fost părinții copiilor, care deschizând ușa și privind înăuntru, au închis-o, căci nu se întâmplase nimic. S-au întors la copii și le-au spus:

– Nu vă temeți, nu-i foc.

Apoi, în șoaptă, tatăl le-a spus:

– Ceea ce ați văzut, copiilor, nu este foc, ci sunt flăcările Sfântului Duh, care seamănă cu flăcările de foc. Ia uitați-vă, cum încet-încet se sting! Așa se întâmplă totdeauna când bunicul și bunica se roagă și mai ales când se roagă toată noaptea. Pentru că de nu s-ar fi rugat bunicii atât de mult, precum se roagă poate și alți creștini necunoscuți, ne-ar fi omorât pe toți armata bulgărească. Cu aceste rugăciuni și privegheri, Dumnezeu nu va lăsa să se piardă vreodată patria noastră, Grecia, și nici Ortodoxia.

„Acestea au fost cuvintele tatălui nostru, pe care ni le-a spus în acea neuitată noapte de dinaintea Praznicului Nașterii Domnului”, mi-a spus acea creștină, după care a continuat:

– De atunci, de multe ori, i-am văzut pe bunici rugându-se toată noaptea. Și ori de câte ori îngăduia Dumnezeu, în acei ani de nevinovăție copilărească, îi vedeam arzând ca niște făclii aprinse de flăcările Cincizecimii. Așa ne-au învățat părinții noștri să ne prăznuim Nașterea Domnului. Cu rugăciuni și doxologie, cu participare la dumnezeieștile slujbe și cu dumnezeiasca Împărtășanie.

După care a izbucnit în plâns.

Acum vreau să vă întreb ceva, iubiții mei creștini:

– Cine dintre noi, creștinii ortodocși de astăzi, așteaptă Nașterea Domnului și Anul Nou rugându-se și priveghind de cu seară? Câți dintre bunicii și bunicile noastre de astăzi se scoală în timpul nopții și se roagă? Sau cel puțin să aprindă candela și să tămâieze? Câți părinți, tați și mame, priveghează noaptea și fac metanii, se roagă cu metanierul, plâng, se zdrobesc cu inima și se roagă îndelung? Cu adevărat, câți creștini ortodocși care au copii, iar alții și nepoți, suferă, plâng și priveghează, cel puțin un ceas, pentru decăderea morală a copiilor lor, pentru stricăciunea care este, pentru avorturi, pentru anarhie, droguri, pentru nenumăratele divorțuri, pentru erezii și sminteli, care zguduie mii de suflete slabe? Câți creștini priveghează astăzi?

Nu, fraților, din păcate, creștinii ortodocși de astăzi nu se roagă, dar stau ore nesfârșite înaintea televizorului. Bărbați, femei, copii, bunici, toți cască gura, se prostesc și se pervertesc înaintea acestei cutii a diavolului. Și nu numai că nu se roagă creștinii noștri, dar nici nu se mai înfrânează. Nu postesc. Și să zicem că nu postesc din pricină de boală, dar nu postesc nici cu simțurile lor. Nu postesc mai ales cu limbile lor. Nu tămâiază casa dimineața și seara, nu citesc Sfânta Scriptură, nu fac rugăciune la masă, nu merg la biserică în fiecare Duminică cel puțin unul din fiecare familie. Nu se spovedesc, nu se împărtășesc, nu respectă tradițiile, nu țin poruncile evanghelice, nu se luptă cu patimile lor și atâtea altele. Și tocmai pentru că nu ridicăm mâinile noastre, cu inimă curată, în fiecare noapte către Hristos, de aceea vedem atâția oameni epuizați și naufragiați moral îngrămădindu-se în jurul nostru. Din păcate, mergem din rău spre mai rău.

Dumnezeu să ne miluiască!

"Viața duhovnicească în Hristos, în temeliile, în toată frumusețea și întregimea ei sacramentală este o sfințire continuă prin Sfintele Taine, o împărtășire cu Hristos Domnul, o trăire în Duhul Sfânt.

Cine vrea să înțeleagă Creștinismul în tot ce are el mai dumnezeiesc și îndumnezeitor, cine vrea să cunoască și să trăiască viața în Hristos, cine vrea să se lase pătruns de lucrarea Duhului Sfânt, cine dorește și vrea cu adevărat să fie mădular viu în Trupul tainic al Bisericii lui Dumnezeu, cine dorește și vrea să-și curățească sufletul, să se lumineze și să se desăvârșească prin puterea Harului și astfel să se bucure de roadele mântuirii – trebuie să se împărtășească din Jertfa Mântuitorului".

— Preot Ilarion V. Felea, Tâlcuirea Sfintei Liturghii

Sinaxar 18 Septembrie: Moartea mucenicească a Părintelui Ilarion Felea

Telegraful român, Nr. 31-34/1994: O înmormântare la Aiud de Preot Ioan Bărdaş

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud.

Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea.

Cine nu-l cunoştea pe Părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog.

Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile.

A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii.

La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.

La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.

Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:

– Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!

Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor.

Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut.

De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.

În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea: Părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a Părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.

Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe Părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.

Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:

– Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!

Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.

Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!

Preot Ioan Bărdaş, articol preluat din Telegraful român, Nr. 31-34/1994, p. 4

"Am observat că trebuie să mă păzesc ca de foc în a nu osândi pe alții.

Pe măsură ce omul duce o viață de pocăință, Duhul cel Sfânt se sălășluiește în sufletul lui și alungă duhurile cele rele.

Duhul Sfânt este foarte fin și sensibil. Este suficient un gând de osândire, de încântare de sine, cu care te-ai învoit și Duhul Sfânt se retrage.”

— Părintele Proclu Nicău

O minune din zilele noastre - acest părinte duhovnicesc ortodox, în timp ce binecuvintează pe credincioși, strălucește minunat în lumina tainică a lui Dumnezeu - fără comentarii!

"Domnul iubește pe oameni, dar îngăduie întristări, ca oamenii să-și cunoască neputința și să se smerească și, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfânt, iar cu Duhul Sfânt toate sunt bune, toate sunt pline de bucurie, toate sunt frumoase.

Dacă cineva e chinuit mult de sărăcie și de boală și nu smerește, se chinuie fără folos. Dar cine se smerește, acela va fi mulțumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru că Domnul e bogăția și bucuria lui, și toți oamenii vor fi uimiți de frumusețea sufletului său.

Tu zici: „Viața mea e tare amară”. Dar eu îți voi spune sau mai degrabă Domnul Însuși îți spune: “Smerește-te și vei vedea că nenorocirile tale se vor preface în odihnă așa încât te vei minuna și vei spune: “De ce mă chinuiam și întristam atât altădată?”

Acum însă te bucuri pentru că te-ai smerit și harul lui Dumnezeu a venit; acum, chiar dacă ai ședea singur în sărăcie, bucuria nu te va părăsi, pentru că ai în suflet pacea despre care a zis Domnul: “Pacea mea v-o dau vouă” [In 14, 27]. Așa fiecărui suflet smerit Domnul îi dă pace."

— Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei

• ☦️ Sfântul Siluan Athonitul: Iubiți-vă unii pe alții și veți vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele și ne va iubi pe noi Domnul.

• ☦️ Sfântul Siluan Athonitul: Tristețea este semn că nu facem voia Domnului

• 🌿Smerenia este o virtute plină de sens: îngăduie, îndură, tace ... Smerenia este putere și nu slăbiciune.

• ☦️ Sfântul Siluan Athonitul: "Harul vine de la toate faptele bune dar mai ales din iubirea față de fratele tău"

• ☦️ Sfântul Siluan Athonitul: Când omul învaţă smerenia, Dom­nul ascultă rugăciunile lui

• ☦️ Sfântul Siluan Athonitul: Dacă nu este IUBIRE, totul este un chin!

• ☦️ Sfântul Siluan Athonitul: Cine iubește pe Domnul, acela își aduce aminte de El, iar aducerea aminte de Dumnezeu, naște rugăciunea.

• ✝️ Maica Domnului - Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu

• ☦️ Acatistul Sfântului Siluan Atonitul

"Biserica Ortodoxă se numeşte apostolică pentru că ea a fost întemeiată de Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli (Efeseni 2, 20) şi a fost răspândită în lume şi organizată de la început tot prin Sfinţii Apostoli. Apoi, pentru că păstrează neschimbată învăţătura dată de Iisus Hristos şi de Duhul Sfânt prin Sfinţii Apostoli. Şi, în sfârşit, pentru că păstrează darurile Sfântului Duh de la Sfinţii Apostoli prin succesiune, adică păstrează legătura harului neîntreruptă, de la apostoli şi până astăzi, succesiune numită apostolică." — (Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credința Ortodoxă, Editura Episcopiei Romanului, 2000, p. 113)

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputintele noastre, pentru sfânt numele Tău. Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Explicarea rugăciunii către Preasfânta Treime, din rugăciunile începătoare - Arhimandritul Teofil Părăian

Ne adresăm mai întâi, în ansamblu, Preasfintei Treimi: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Înțelegem prin aceasta și cerem mila Tatălui, mila Fiului și mila Sfântului Duh, adică să ne miluiască Preasfânta Treime.

În rugăciunile începătoare, ne adresăm mai întâi, în ansamblu, Preasfintei Treimi: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Înțelegem prin aceasta și cerem mila Tatălui, mila Fiului și mila Sfântului Duh, adică să ne miluiască Preasfânta Treime. În continuare, luăm fiecare persoană a Sfintei Treimi în parte și zicem: „Doamne, curățește păcatele noastre”, e vorba de a ne adresa lui Dumnezeu Tatăl. Cea dintâi dorință pe care o avem pentru a înainta în viața spirituală e să fim curățiți de păcatele pe care le-am făcut și care și-au lăsat urmele pe sufletul nostru, pe ființa noastră. La slujbele pentru cei trecuți la cele veșnice spunem și cuvintele: „chipul măririi Tale sunt, deși port rănile păcatelor”. Deci purtăm urmele păcatelor și vrem să fim curățiți, și de aceea zicem: „Doamne, curățește păcatele noastre”.

Păcatele aduc o vină pentru cel care le-a făcut și de aceea cerem iertare lui Dumnzeu Fiul când zicem: „Stăpâne, iartă fărădelegile noastre”. Păcatele sunt fărădelegi, adică lucruri pe care le facem în afara legii lui Dumnezeu. De aceea zicem: „Stăpâne, iartă fărădelegile noastre”, abaterile noastre de la lege sau ceea ce a rămas în sufletul nostru de pe urma nelegiuirilor noastre. Cerem iertare pentru vina pe care o comportăm, pentru fărădelegile și păcatele noastre.

Și apoi ne adresăm Duhului Sfânt, și zicem: „Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău”. Cerem ca Duhul Sfânt să intervină în viața noastră, să cerceteze viața noastră pentru a vindeca suferințele la care am ajuns în urma întrelăsărilor și neglijențelor noastre, din pricina unor angajări știute și neștiute de noi, dintr-o viață pe care nu o binecuvintează Dumnezeu. Și după ce pomenim cele trei persoane ale Sfintei Treimi, după ce pomenim Sfânta Treime, cerem să fim miluiți de Preasfânta Treime, adăugând de trei ori cuvintele „Doamne miluiește”, având iarăși în vedere cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Pași pe calea duhovnicească – convorbiri realizate de Părintele Sabin Vodă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 77)

Oriunde mergeţi pe drum, oriunde staţi, ziceţi către Sfânta Treime, cu glas sau în gând: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, Slavă Ţie!”, sau: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, sau: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. — Părintele Cleopa Ilie

„Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul Harul Său. Nu vreau să scriu multe, ci vă rog numai aceasta:

Iubiți-vă unii pe alții și veți vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele și ne va iubi pe noi Domnul.

Nu gândi, suflete, că Domnul te iubește, dacă te uiți la cineva cu dușmănie. ....

Așa trebuie să ne silim spre bine toată viața și, mai cu seamă, să iertăm pe cei ce ne greșesc nouă, și atunci Domnul nu-și va aduce aminte nici El greșelile noastre și ne va da harul Duhului Sfânt.”

— Extrase din cartea „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei” a Sf. Cuv. Siluan Athonitul.

• ☦️ Sfântul Siluan Athonitul: Tristețea este semn că nu facem voia Domnului

• 🌿Smerenia este o virtute plină de sens: îngăduie, îndură, tace ... Smerenia este putere și nu slăbiciune.

• ☦️ Sfântul Siluan Athonitul: "Harul vine de la toate faptele bune dar mai ales din iubirea față de fratele tău"

• ☦️ Sfântul Siluan Athonitul: Când omul învaţă smerenia, Dom­nul ascultă rugăciunile lui

• ☦️ Sfântul Siluan Athonitul: Dacă nu este IUBIRE, totul este un chin!

• ☦️ Sfântul Siluan Athonitul: Cine iubește pe Domnul, acela își aduce aminte de El, iar aducerea aminte de Dumnezeu, naște rugăciunea.

• ✝️ Maica Domnului - Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu

• ☦️ Acatistul Sfântului Siluan Atonitul

„Ceri har de la Dumnezeu? În schimbul harului îți trimite ispită. Nu reziști luptei, cazi? Nu-ți mai dă adaos de har. Iarăși ceri? Iarăși ispita. Iarăși înfrângere? Iarăși vei fi lipsit.

Trebuie, deci, să biruiești. Opune rezistență ispitei până la moarte. Până cazi ca și mort nu părăsi lupta, și atunci strigă de jos: „Iisuse preadulce! Nu te voi părăsi. Rămân nedespărțit de Tine și pentru dragostea Ta îmi dau sufletul pe câmpul de luptă”. Și deodată se va arăta pe câmpul de luptă Iisus și îți va spune: „Sunt aici. Încinge-ți mijlocul tău și urmează-Mi Mie!”.

Tu, plin de lumină și de bucurie: „Vai, mie, jalnicul! Vai, mie, nevrednicului și netrebnicului! Auzul Tău am auzit mai întâi, acum Te văd cu ochii mei”. Atunci te umpli de dragoste dumnezeiască și arde sufletul tău ca și cel al lui Cleopa. Și în vreme de ispită nu mai părăsești îmbrăcămintea pentru a fugi gol, ci ai să rabzi în necazuri, gândind: așa cum a trecut o ispită și încă una, așa va trece și cea de acum.”

— Gheron Iosif Isihastul

„Toți își închipuie că sunt creștini dacă au mărturisit credința în Hristos și au câteva virtuți mărunte; puțini sunt însă adevărații creștini, și anume aceia care sunt bogați în Duhul (Sfânt), aceia care se bucură de cereasca poftă a Duhului Sfânt și ale căror suflete sunt împodobite cu odăjdiile harismelor cerești, aceia pentru care creștinismul nu-i doar mărturie în cuvinte și o simplă credință (doar de fațadă), ci creștinism înseamnă puterea și lucrarea Duhului Sfânt; sunt aceia care, fără încetare pipăie cu mâinile sufletului aurul ceresc (adică acea cunoaștere a tainelor Duhului Sfânt); aceștia sunt adevărații creștini”. — Sfântul Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire.

"Dacă Harul lui Dumnezeu nu-l luminează pe om, oricât de multe cuvinte i-ai spune nu îi vor fi de folos. El te ascultă puțin, dar în scurtă vreme se întoarce la ceea ce îl ține rob. Însă dacă împreună cu vorbele tale lucrează îndată și Harul, chiar în acea clipă se petrece o schimbare, după așezarea sufletească a omului respectiv. Și de atunci încolo viața lui s-a schimbat. Aceasta se petrece cu cei care nu și-au astupat urechile și nu și-au învârtoșat conștiința." — Gheron Iosif Isihastul

✝️ Povețe ale Cuviosului Iosif Isihastul despre pocăință / 1959, Sfântul Munte Athos

❤️ Gheron Iosif Isihastul despre Rugăciunea "Preasfantă Născătoare de Dumnezeu"

✝️ Gheron Iosif Isihastul - despre dobândirea rugăciunii inimii - Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!

✝️ Sfântul Iosif Isihastul: PĂCATUL MIROASE URÂT.

✝️ Arhimandrit Iosif Isihastul: Dacă omul nu luptă împreună cu Hristos, care este Lumina, nu poate să se izbăvească de stăpânul întunericului, Diavolul.

Nimic nu este mai bun în lumea aceasta decât dragostea de Dumnezeu și față de aproapele. Întru aceste două iubiri sufletul își află pacea și bucuria.

Dragostea față de Dumnezeu, împreună cu blândețea Sfântului Duh îl pot face pe om să uite întru totul cele ale pământului. Când Duhul sălășluiește în întregime în Dumnezeu, omul uită de lume. Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu iubește întreaga lume.

Nu-l judeca pe aproapele, căci se întâmplă adeseori să spui lucruri rele despre un om, fără să-l cunoști bine; dar se poate întâmpla ca acesta să fie, prin duhul său, asemenea unui înger.

Cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai însemnate sunt întristările și durerile sufletului. Cu cât este mai desăvârșită dragostea, cu atât mai desăvârșită este cunoașterea lui Dumnezeu. Cu cât este dragostea mai fierbinte, cu atât este și rugăciunea mai stăruitoare. Dacă dragostea este desăvârșită, viața este încă și mai sfințită.

Dumnezeu se arată oamenilor cu ajutorul Sfântului Duh, asemenea unui Dumnezeu nu numai iubitor, dar care este însăși iubirea (v. I In 4, 8). Așa după cum El ne cunoaște iubindu-ne, nici noi nu putem să-L cunoaștem decât iubindu-L, pe El și pe aproapele nostru. Să nu credem că nu are însemnătate cum anume iubim: trebuie să iubim așa cum El ne-a iubit pe noi. Fiindcă există iubiri și iubiri – dar știm cu toții că nici un cuvânt n-a fost, poate, atât de trivializat ca acesta.

Dar să nu ne amăgim singuri: iubirea evanghelică nu este dragostea egocentrică, sentimentală și posesivă a inimii pline de pasiune, care ne împarte lăuntric, ridică bariere (ale dragostei de sine) împrejurul nostru, pentru că așteaptă totul de la cei din jur. Nu! Iubirea evanghelică este iubirea dezinteresată și smerită a inimii eliberate de tirania eului, care înfrânge orice separație fiindcă știe să ierte, să-l primească și să-l accepte pe celălalt așa cum este, fără prejudecăți. Adevărata dragoste constă în a dărui celuilalt puterea de viață și harul pe care le-am dobândit și continuăm să le primim de la Dumnezeu, îndeosebi cu ocazia Sfintei Euharistii. Numai trăind iubirea aceasta, după calea arătată de Iisus Hristos, putem împlini chipul lui Dumnezeu în lăuntrul nostru.

La Sfântul Siluan, iubirea față de aproapele se dovedește nu atât prin faptele bune (exterioare), cât printr-un fel de a fi (interior). Avem de-a face, în cazul lui, cu un ethos, fondat pe primirea plină de bucurie și slujirea smerită a fratelui, blândețea și răbdarea în relațiile cu acesta, atenția acordată celuilalt. În chip concret, aceasta înseamnă a avea grijă de cineva, a nu-l judeca, a nu gândi rău despre el, a nu-l răni și a nu-l indispune – „fie și prin expresia chipului nostru” –, a nu-i impune propria noastră voie, a ne arăta milostivi față de ființa care păcătuiește sau suferă. Dacă o cer împrejurările, îl putem mustra pe aproapele nostru, dar nu cu scopul de a-l nimici, ci de a-l îndrepta, în chip frățesc, referindu-ne la faptele comise, și nu la persoana sa, și aceasta, cu conștiința eliberată de orice sentiment negativ sau de mânie.

Aceasta a fost atitudinea Sfântului Siluan, îndeosebi în relațiile sale cu lucrătorii, atunci când a fost iconom la mănăstire. Și în felul acesta S-a purtat Domnul Însuși, pe toată durata vieții Sale pământești. După Înviere, când l-a văzut pe Petru – care se lepădase de trei ori de El –, nu i-a reproșat nimic, ci numai l-a întrebat: Mă iubești tu pe Mine? (Io. 21, 15). Dacă și noi facem la fel, ne vom păstra pacea în suflete, iar „Sfântul Duh ne va iubi și ne va ajuta în toate”. Vom intra astfel în dinamica tainică a împreună-lucrării divino-umane, conform căreia, cu cât dăruim mai mult, cu atât dobândim mai mult. „Harul vine din tot ceea ce este bun, dar mai ales din dragostea față de fratele nostru. Când îl iubim pe fratele nostru, dragostea lui Dumnezeu este cu noi.” Și, oare, nu ajunge adesea un simplu gest prietenesc, o vorbă plăcută sau un simplu zâmbet, pentru ca „sufletul să resimtă în lăuntrul lui o schimbare binefăcătoare?” În schimb, „doar pentru o privire neprietenească putem pierde harul și dragostea dumnezeiască”.

Însă o asemenea noblețe a inimii și a caracterului nu este firească. Ea este cu putință numai întru Duhul Sfânt, Care, după cum ne spune și Sfântul Siluan, „este iubire, provoacă la iubire, dă puterea de a iubi”. Prin aceasta, noblețea este de nedespărțit de smerenia lui Iisus Hristos, care-i este condiția și chipul ascuns. Hristos ne-a arătat calea smereniei spălând picioarele ucenicilor Săi, primind să fie răstignit pe Cruce și să Se pogoare la iad. După învățătura Sa, dragostea înseamnă renunțarea la propria voință, slujirea aproapelui, răstignirea eului propriu și jertfelnicia de sine (v. In 15, 13). Cu cât mai mult vom fi de acord să ne micșorăm înaintea celorlalți și să le dorim binele, mai mult chiar decât nouă înșine, cu atât mai bine vom vedea cât de mare este dragostea lui Dumnezeu, prin urmare se cuvine să-i iubim și să suferim pentru durerile lor.

Întemeiată astfel pe smerenie, dragostea este, pentru Sfântul Siluan, izvorul libertății și al egalității. Logica sa este opusă ordinii socio-economice: dacă este cu neputință ca toți oamenii să fie conducători de stat, directori sau episcopi, în schimb, fiecare – oricare ar fi starea sa sau împrejurările vieții sale – este iubit de Dumnezeu și-L poate iubi pe Domnul și pe aproapele său. Până la urmă, numai aceasta are însemnătate pentru suflet și pentru mântuirea sa.

Sfântul Siluan ne avertizează: „Luați aminte, frații mei, și nimeni să nu cadă pradă amăgirii: cel ce nu-l iubește pe fratele său nu-L va iubi cu mult mai mult pe Dumnezeu.” Cele două porunci ale Domnului – dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele – sunt una. Pentru Sfântul Siluan, totuși, dragostea față de Dumnezeu este pe primul loc; ea este, într-un anumit fel, fundamentul și izvorul dragostei omenești. Ea crește în inimile noastre după o scară ce corespunde diverselor grade de curățire a inimii, de biruință asupra patimilor și de lucrare conștientă a harului. Iubirea desăvârșită, așa cum a dovedit-o îndeosebi Fecioara Maria, este starea în care întreaga persoană – trup, suflet și minte – este atât de plină de harul Sfântului Duh, încât nu mai este ea aceea care iubește, ci Iisus Hristos este Cel ce iubește într-însa și printr-însa.

Pe această din urmă treaptă, atinsă și de Sfântul Siluan, mintea este atât de „absorbită în Dumnezeu”, atât de robită de Lumina și atât de plină de amintirea Sa, încât uită de lume și de oameni, nu mai vrea nici măcar să le vadă sau să le audă. Frumusețea creației și suferințele omenirii sunt aproape umbrite de frumusețea și bunătatea lui Dumnezeu; sufletul nu se mai arată interesat de nimic altceva decât de acestea. Dar, în același timp, „după ce va fi uitat de lumea pământească, ca și când nici n-ar exista, omul înalță privirea și o zărește iarăși”.

Înaintea tuturor ispitelor de a părăsi lumea și realitatea, de care nu este scutită nici o tradiție religioasă, mesajul Sfântului Siluan este limpede: omul care se învrednicește să dobândească harul unei mari experiei mistice nu se cuvine să se zăvorască în lăuntrul extazului său. El poate, pentru o vreme, să uite lumea, pentru a se recentra în Dumnezeu, să se lase cu totul în voia contemplației dumnezeiești, dar nu se cuvine să se abandoneze sie însuși. Asemenea Apostolilor, după Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos, omul care a dobândit harul trebuie să se întoarcă la sine însuși, să-și amintească de ceilalți oameni și să coboare de pe Tabor. În felul acesta va regăsi lumea, însă în alt chip, cu alți ochi – transfigurând, căci este el însuși transfigurat –, capabili nu numai să vadă prezența Dumnezeului ascuns în inima oamenilor și în creație, ci și să le împărtășească suferințele și bucuriile. „Vei uita cu totul de lume și, când te vei întoarce iarăși la tine și ți-o vei aminti din nou, te vei ruga pentru ea din întreaga ta inimă”, ne asigură Sfântul Siluan.

— „Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

În loc de comentariu:

"Există trei căi rapide către Rai. Trei căi absolut adevărate, drepte către cer. Prima este să nu păcătuiești niciodată. Am pierdut acest drum, nu mai există. Al doilea este să nu osândim pe nimeni, atunci Domnul nu ne va osândi. Și noi am pierdut această cale. A mai rămas un singur lucru - să fim milostivi, atunci Domnul va fi milostiv cu noi. Asta este tot ce ne-a mai rămas. Trebuie să fim milostivi cu toată lumea. Trebuie să fim blânzi, milostivi, buni, iubitori. Acesta este drumul care ne-a mai rămas. Să nu-l pierdem nici pe el!" — Schiarhimandritul athonit Acachie.

Desprinzându-te de instinctele animalice, trebuie să desființezi din vocabularul tău doi termeni dușmani ai Împărăției Cerești: "eu" și "al meu" și să chemi în vasul gol de animalitate, prin post și prin rugăciune pe prietenul Duh Sfânt.

Cum te desprinzi de "al meu"? Dând lui Dumnezeu tot ce ai și stăpânești și așteptând de la El totul.

Cum te desprinzi de "eu"? Iubind pe Dumnezeu din toată puterea și pe oameni ca pe tine însuți, înlocuind iubirea de tine însuți cu aceste iubiri.

De tine se va îngriji Dumnezeu, tu fiind ocupat cu grija de ceilalți.

— Părintele Sofian

Grija de a da bine înafară a făcut ca biserica de pe internet, de la TV și Radio, să fie mai importantă decît cea reală și adevărată. Sute de milioane de euro s-au investit în ultimele decenii în știri, fotografii, festivaluri, așezăminte pentru care lumea ar fi trebuit să laude Biserica.

Grija de a convinge lumea că nu sîntem retardați, nici hoți sau paraziți, a umplut cerul de fotografii cu preoți care donează sînge sau descarcă pungi cu orez, zahăr și hîrtie igienică pentru săraci. Săracii sînt și ei în poze.

Toate aceste eforturi nu au mai lăsat prea mult loc pentru predica duhovnicească de care au nevoie cei care merg duminică de duminică la biserică. Ba, dimpotrivă, raportarea faptelor caritabile, expunerea exaltărilor și trimeterile la propriul exemplu de virtute, de tip protestant, au devenit un nou model "duhovnicesc".

În acest context, nu ne mai plac mustrările sfinților, nici îndemnurile la lacrimi și pocăință, nici iadul cel pregătit pentru păcătoși, ci totul e o continuă nevoie de reformă și adaptare la "noua realitate".

Dar noi nu am fost chemați în Biserică pentru a o schimba după felul și asemănarea noastră, ci ca să ne schimbăm noi după chipul Bisericii.

Pentru aceasta avem modele pe sfinți ce ni se descoperă prin rugăciune și prin scrierile lor sfinte.

Duhul Sfânt care a insuflat pe sfinți este neschimbat și viu. El ne învață că doar ceea ce agonisim în taina inimii este valoros, nu ceea ce arătăm înafară. Căci cei ce își arată lucrarea înafară și-au luat plata lor, spune Hristos, și doar cei ce lucrează milostenia în taină vor fi răsplătiți de Tatăl ceresc, Cel ce vede întru ascuns.

Sura: https://www.facebook.com/100002480054379/posts/pfbid0koTB2Mgx4YbvJuAGdsv4vMafA234KRLY5rTxWkH4o6SKFfAN5fniuEopgjfjmJhFl/

În timp ce se săvârșea Taina Sfântului Botez, un prieten la fotografiat. În acel moment, Dumnezeu a îngăduit să vadă ceva din Harul invizibil al Tainei Sfântului Botez.

Acest lucru a fost evident când fotografiile au fost tipărite.

Toată lumea a observat cu surprindere și înfricoșare sfântă că pe capul neofitului stă un porumbel alb (vezi imaginea de mai sus).

Emoțiile lui Petru când a văzut fotografia au fost de nedescris. Acest eveniment a avut loc în anul 1980 în Mănăstirea Hilandar de pe Muntele Athos.

Copii sunt roada Duhului Sfânt și rodul părinților lor. Dacă mlădița și tulpina este sănătoasă (duhovnicește) și copilul este sănătos și normal. - Părintele Ioanichie Bălan