Fiind de faţă şi mulţimea poporului la ceasul al patrulea din noapte, Sfântul Andrei, cel ce era întru totul al lui Hristos, şi-a ridicat ochii în sus şi a văzut-o pe Împărăteasa Cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se, strălucind ca soarele şi acoperind poporul cu cinstitul său Omofor.

Praznicul a luat naștere în urmă unei minuni savârsite de Preasfânta Fecioara în zilele împaratului Leon cel Întelept atunci când la privegherea de noapte în biserica Vlahernelor, Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos (956) și ucenicul sau Fericitul Epifanie au văzut-o pe Maică Domnului în văzduh rugându-se pentru popor, ea fiind însoțită de sfinți.

Se amintește că doar cei doi au putut să vadă arătarea Mariei și a acoperamântului ei, ce strălucea asemeni slavei divine, iar cei prezenți au simțit doar harul acoperamântului.

În Acatistul Acoperamântului se pomenesc minunile savârsite de Maică Domnului proslavindui-se fecioria și milostivirea să către neamul omenesc și către noi astăzi cei ce îi aducem prinos de mulțumire, rostindu-i:

Astăzi poporul cel binecredincios, luminat prăznuind, umbriți fiind prin venirea ta, Maica lui Dumnezeu, și căutând către prea cinstită icoana ta cu umilință grăim: Acoperă-ne pe noi cu cinstitul tău Acoperământ, și ne scapă de tot răul, rugând pe Fiul tău, Hristos Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre.

Împărătesei celei alese mai înainte de veci, Împărătesei celei mai înalte decât toată făptura cerului și a pământului, care a venit oarecând la rugăciune în biserica cea din Vlaherne și se ruga pentru cei din întuneric, acesteia și noi, cu credință și cu umilință, îi serbăm Acoperământul ei cel luminos. Iar tu, ca ceea ce ai putere nebiruită, izbăvește-ne pe noi din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Mulțimea arhanghelilor și a îngerilor, cu Înaintemergătorul, cu Teologul și cu Soborul tuturor sfinților, împreună cu tine, Împărăteasa lor, stând în biserica din Vlaherne și ascultând rugăciunile tale pentru toată lumea, cu bucurie cântă ție:

• Bucură-te, bunăvoința Tatălui celui mai înainte de veci,
• Bucură-te, încăpere preacurată a lui Dumnezeu, a Fiului cel fără de ani,
• Bucură-te, locuință umbrită de puterea Duhului Sfânt,
• Bucură-te, mirare neîncetată a cetelor îngerești,
• Bucură-te, spaima cea grozavă a puterilor celor întunecate ale iadului,
• Bucură-te, ceea ce ești întâmpinată în văzduh de Heruvimii cei cu ochi mulți,
• Bucură-te, cea ale cărei laude le cântă Serafimii cei cu câte șase aripi,
• Bucură-te, preabunule Acoperământ, căruia cu credință ne închinăm și noi, neamul creștinesc,
• Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

• Chipul Sfântului Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu – unul dintre cei 16 sfinți nou canonizați - din icoana care va fi amplasata în pronaosul Catedralei Naționale a fost realizat chiar de o strănepoată a sfântului, Andreea Daria Guran.

• „Sfântul Ilie Lăcătușu, pentru mine, este ca un unchi și un sprijin nevăzut, iar in timpul realizării acestei icoane am simțit mereu ajutorul si binecuvântarea lui. Fiecare pas, fiecare piesă de mozaic a fost așezată cu emoție, rugăciune și recunoștință pentru puterea pe care am primit-o de sus. De aceea, mi-aș dori să nu-mi fie atribuit mie meritul pentru lucrarea obținută”, a declarat Andreea Daria Guran pentru Basilica.ro.

• Jurnalist: RADU GĂINĂ

• Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=ph0rZhWmbZI

“Există, undeva în Carpaţi o bucată de pământ românesc pe care istoria noastră veche o cunoaşte sub numele de Ţara Loviştei”. ~ Ion Conea

În acest spaţiu românesc, s-au scris două din cele mai emoţionante file din istoria poporului român:

1. În anul 87 e.n., oastea romană condusă de generalul Cornelius Fuscus, este înfrântă de viteazul rege dac Decebal. “Comandantul suprem al legiunilor, neprevăzătorul Fuscus a fost ucis: trupele sale măcelărite sau luate în robie, împreună cu arme, maşini de război şi cu steagul armatei1”. Mărturiile arheologice, glasul viu al istoriei, ne aduc argumente sigure despre existenţa dacilor în acest spaţiu carpatic. Cetăţile din zonele învecinate localităţii: Praetorium (comuna Racoviţa), Pons-Vetus (comuna Câineni), precum şi întăririle din satul Pripoare al comunei Perişani, unde există un castru roman, vorbesc despre civilizaţia romană, despre începuturile poporului român.

2. La Posada Perişanilor, în anul 1330, oştenii lui Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti, obţin cea mai răsunătoare victorie a acelor vremuri în faţa oştilor conduse de trufaşul rege ungur, Carol Robert de Anjou. Istorica bătălie a început - după cum menţionează Cronica pictată de la Viena - vineri, 9 noiembrie 1330. Descriind înfrângerea suferită de oştile ungureşti, o diplomă regală din data de 13 octombrie 1335, amintea cu amărăciune “năvălind asupra noastră cu un atac înverşunat şi straşnic din toate părţile, au izbit în diferite chipuri oştirea noastră, atacându-ne cu îngrozitoare atacuri câineşti, împroşcând cu praştii, izbind cu cruzime şi lovind cu săbiile cetele noastre”.

Lupta de la Posada în Cronica pictată de la Viena — 9 - 12 noiembrie 1330, Posada, zona muntoasă dintre Țara Românească și Transilvania — Victorie decisivă a forțelor române

Într-un sat din Macedonia, în perioada neagră și înfricoșătoare a ocupației germane, prin anii 1941-42, când execuțiile și uciderile oamenilor nevinovați erau masive și se făceau fără milă, întemnițările și exilurile înfricoșătoare, bătaia și chinurile îngrozitoare, iar foamea îi secera pe toți, familia acestei creștine duceau o viață foarte evlavioasă, dar cei mai evlavioși erau bunicul și bunica ei. Erau oameni care se rugau mult și făceau multă milostenie.

În noaptea de dinaintea Praznicului Nașterii Domnului, sora ei de cinci ani a trezit-o și i-a cerut să meargă cu ea la toaletă. Pe atunci, după cum știți, toaletele erau afară, la marginea curții. Erau șase copii și toți dormeau jos, pe dușumeaua așternută cu un țol. Nu erau paturi, saltele și plăpumi ca astăzi. Vizavi de camera lor era odaia bunicilor. Când au ieșit afară, deodată au văzut ieșind o lumină puternică printre crăpăturile nenumărate ale ușii odăii bunicilor. Apropiindu-se și privind printr-o crăpătură, s-au cutremurat când au văzut-o pe bunica lor cuprinsă de flăcări. Au început să țipe, iar cea mai mare a început să strige:

– Foc! Foc! Bunica arde!

Cum era de așteptat, toți s-au trezit și primii care au alergat la odaia bunicilor au fost părinții copiilor, care deschizând ușa și privind înăuntru, au închis-o, căci nu se întâmplase nimic. S-au întors la copii și le-au spus:

– Nu vă temeți, nu-i foc.

Apoi, în șoaptă, tatăl le-a spus:

– Ceea ce ați văzut, copiilor, nu este foc, ci sunt flăcările Sfântului Duh, care seamănă cu flăcările de foc. Ia uitați-vă, cum încet-încet se sting! Așa se întâmplă totdeauna când bunicul și bunica se roagă și mai ales când se roagă toată noaptea. Pentru că de nu s-ar fi rugat bunicii atât de mult, precum se roagă poate și alți creștini necunoscuți, ne-ar fi omorât pe toți armata bulgărească. Cu aceste rugăciuni și privegheri, Dumnezeu nu va lăsa să se piardă vreodată patria noastră, Grecia, și nici Ortodoxia.

„Acestea au fost cuvintele tatălui nostru, pe care ni le-a spus în acea neuitată noapte de dinaintea Praznicului Nașterii Domnului”, mi-a spus acea creștină, după care a continuat:

– De atunci, de multe ori, i-am văzut pe bunici rugându-se toată noaptea. Și ori de câte ori îngăduia Dumnezeu, în acei ani de nevinovăție copilărească, îi vedeam arzând ca niște făclii aprinse de flăcările Cincizecimii. Așa ne-au învățat părinții noștri să ne prăznuim Nașterea Domnului. Cu rugăciuni și doxologie, cu participare la dumnezeieștile slujbe și cu dumnezeiasca Împărtășanie.

După care a izbucnit în plâns.

Acum vreau să vă întreb ceva, iubiții mei creștini:

– Cine dintre noi, creștinii ortodocși de astăzi, așteaptă Nașterea Domnului și Anul Nou rugându-se și priveghind de cu seară? Câți dintre bunicii și bunicile noastre de astăzi se scoală în timpul nopții și se roagă? Sau cel puțin să aprindă candela și să tămâieze? Câți părinți, tați și mame, priveghează noaptea și fac metanii, se roagă cu metanierul, plâng, se zdrobesc cu inima și se roagă îndelung? Cu adevărat, câți creștini ortodocși care au copii, iar alții și nepoți, suferă, plâng și priveghează, cel puțin un ceas, pentru decăderea morală a copiilor lor, pentru stricăciunea care este, pentru avorturi, pentru anarhie, droguri, pentru nenumăratele divorțuri, pentru erezii și sminteli, care zguduie mii de suflete slabe? Câți creștini priveghează astăzi?

Nu, fraților, din păcate, creștinii ortodocși de astăzi nu se roagă, dar stau ore nesfârșite înaintea televizorului. Bărbați, femei, copii, bunici, toți cască gura, se prostesc și se pervertesc înaintea acestei cutii a diavolului. Și nu numai că nu se roagă creștinii noștri, dar nici nu se mai înfrânează. Nu postesc. Și să zicem că nu postesc din pricină de boală, dar nu postesc nici cu simțurile lor. Nu postesc mai ales cu limbile lor. Nu tămâiază casa dimineața și seara, nu citesc Sfânta Scriptură, nu fac rugăciune la masă, nu merg la biserică în fiecare Duminică cel puțin unul din fiecare familie. Nu se spovedesc, nu se împărtășesc, nu respectă tradițiile, nu țin poruncile evanghelice, nu se luptă cu patimile lor și atâtea altele. Și tocmai pentru că nu ridicăm mâinile noastre, cu inimă curată, în fiecare noapte către Hristos, de aceea vedem atâția oameni epuizați și naufragiați moral îngrămădindu-se în jurul nostru. Din păcate, mergem din rău spre mai rău.

Dumnezeu să ne miluiască!

Mintea este răstignită atunci când gândurile necurate sunt alungate din ea, iar trupul atunci când patimile sunt stârpite.

„Un trup dedat plăcerilor nu poate fi sălaşul cunoaşterii lui Dumnezeu”.

Adevărata cunoaştere – „descoperirea tainelor” – este atinsă cu ajutorul virtuţilor”, şi această este „cunoaşterea care mântuieşte”.

Principala trăsătură şi „dovadă”a acestei cunoaşteri este smerenia.

Atunci când mintea „se află în sfera cunoaşterii adevărului”, atunci orice îndoială dispare şi o mare pace şi linişte pogoară asupra sa.

Această pace a minţii se numeşte „sănătate desăvârşită”.

Atunci când puterea Duhului Sfânt intră în suflet, atunci sufletul „învaţă prin Duh”.

~ Sfântul Iustin Popovici, ”Credinţa ortodoxă şi Viaţa în Hristos”

Psalmul 135

1. Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui.
2. Lăudaţi pe Dumnezeul dumnezeilor, că în veac este mila Lui.
3. Lăudaţi pe Domnul domnilor, că în veac este mila Lui.
4. Singurul Care face minuni mari, că în veac este mila Lui.
5. Cel ce a făcut cerul cu pricepere, că în veac este mila Lui.
6. Cel ce a întărit pământul pe ape, că în veac este mila Lui.
7. Cel ce a făcut luminătorii cei mari, că în veac este mila Lui.
8. Soarele, spre stăpânirea zilei, că în veac este mila Lui.
9. Luna şi stelele spre stăpânirea nopţii, că în veac este mila Lui.
10. Cel ce a bătut Egiptul cu cei întâi-născuţi ai lor, că în veac este mila Lui.
11. Şi a scos pe Israel din mijlocul lor, că în veac este mila Lui.
12. Cu mână tare şi cu braţ înalt, că în veac este mila Lui.
13. Cel ce a despărţit Marea Roşie în două; că în veac este mila Lui.
14. Şi a trecut pe Israel prin mijlocul ei, că în veac este mila Lui.
15. Şi a răsturnat pe Faraon şi oştirea lui în Marea Roşie, că în veac este mila Lui.
16. Cel ce a trecut pe poporul Lui prin pustiu, că în veac este mila Lui.
17. Cel ce a bătut împăraţi mari, că în veac este mila Lui.
18. Cel ce a omorât împăraţi tari, că în veac este mila Lui.
19. Pe Sihon împăratul Amoreilor, că în veac este mila Lui.
20. Şi pe Og împăratul Vasanului, că în veac este mila Lui.
21. Şi le-a dat pământul lor moştenire, că în veac este mila Lui.
22. Moştenire lui Israel, robul Lui, că în veac este mila Lui.
23. Că în smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui.
24. Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri, că în veac este mila Lui.
25. Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui.
26. Lăudaţi pe Dumnezeul cerului, că în veac este mila Lui.

1. Citirea cu socoteală a dumnezeieştilor Scripturi, aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.
   
   

2. Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin prilejurile pe zi, în chip sincer şi cu convingere, capătă nu numai sporire a puterilor sufleteşti, ci însuşirile lui sufleteşti încep să semene cu ale lui Iisus. Nu mai umblă cu candela stinsă.
   
   

3. Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate împrejurările vieţii. Iată adevărată bogăţie care nu se va lua de la noi. Adevărata creştere spirituală e să-ţi cunoşti neputinţele şi să te lupţi cu ele.
   
   

4. Singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin uşile închise.
   
   

5. În cartea vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând.
   
   

6. Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât şi defăimat pentru Dumnezeu, se sileşte spre răbdare; el va dănţui cu mucenicii, cu îndrăzneală va vorbi şi cu îngerii.
   
   

7. Ascultarea mai mult de Dumnezeu decât de oameni.
   
   

8. Să cultivăm energia voinţei.
   
   

9. Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la judecata din urmă, cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creştină sau necreştină.
   
   

10. Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne menţină în stare de umilinţă şi smerenie.
    
    

11. Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice.
    
    

12. Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.

Bunicii și străbunicii mei au fost negustori milionari în Samara. Lor le aparținea o stradă întreagă, numită stradă Kazan. Toată familia noastră s-a aflat întotdeauna sub ocrotirea deosebită a icoanei Maicii Domnului din Kazan.

Când eu aveam trei-patru ani, împreună cu tatăl meu mergeam des la biserica și de multe ori, când stăteam lângă icoană Maicii Domnului, mi se părea că Născătoarea de Dumnezeu se uită la mine din icoană și zâmbește și mă cheamă. Eu fugeam la tatăl meu.

– Tată, tată, Ea este vie! – repetăm eu.

– Cine, copilașul meu?

– Născătoarea de Dumnezeu.

Tată nu mă înțelegea. Odată, când aveam șase ani, s-a întâmplat următorul lucru: noi locuiam în vila de pe moșia noastră din Orenburg. Casă noastră se află într-un parc uriaș și era păzită de paznici și câini, astfel încât nu era posibil că o persoană străînă să pătrundă acolo fără să fie observată. Odată mă plimbam împreună cu tatăl meu prin parc și, deodată, nu pot să-mi dau seama de unde, a apărut în față noastră un bătrân. Apropiindu-se de tatăl meu, el a spus:

„Ţine minte, părinte, că acest copilaș, la timpul său, va scoate suflete din iad”.

După ce a spus această, el a dispărut. În zadar l-au căutat apoi peste tot, nici unul dintre paznici nu l-a văzut.

Mama mea a murit atunci când eu am venit pe lume și tatăl meu s-a căsătorit a două oară. Mama mea vitregă era o femeie adânc credincioasă și nemaipomenit de bună, astfel încât i-a ținut pe deplin locul mamei mele. Şi pot să spun chiar că nici mama mea naturală nu ar fi putut să îmi dea o asemenea educație. Ea se deștepta foarte devreme și în fiecare zi mergea cu mine la utrenie, neținând cont de vârstă mea fragedă.

Era dimineață, foarte devreme. Eu mă trezeam, însă nu vroiam să mă scol. Camerista o ajută pe mama să se spele, iar eu mă înfofoleam în pătură. Mama deja era gata. Ah, Pavel încă doarme – spunea ea – adu-mi încoace apă rece – îi zicea cameristei.

Într-o clipă eu ieșeam din pătură.

– Mămico, dar eu m-am trezit deja!

Mă îmbrăcau și împreună cu mama mergeam la biserica. Era încă întuneric beznă, iar eu mă prăbușeam în nămețîi de zăpadă și pășeam în urmă mamei.

Însă ei îi plăcea să se roage și acasă. Citea acatistul, iar eu cântăm cu glas tare și subțire în toată casă:

– Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!

La nouă ani am fost dat la gimnaziu. Anii de școală au trecut repede. Apoi am intrat la serviciu și m-am instalat în Kazan, sub acoperământul Împărătesei Cerești. Când am împlinit douăzeci și cinci de ani, mama a venit la mine cu propunerea de a mă căsători. Pentru stăruință ei, eu m-am apropiat pentru prima dată de femei și am intrat în discuție cu ele.

„Dumnezeul meu! Ce plictiseală de neîndurat – am gândit eu – toate vorbesc numai despre trăsuri, veșminte, pălării. Despre ce voi vorbi cu soția când mă voi căsători? Mai bine nu, renunț la această”.

Au mai trecut cinci ani. Mama a început să mă sfătuiască din nou:

„Gândește-te, Pavlusa, că poate încă vrei să te căsătorești, dar să te uiți atent la domnișoare, poate îți place vreuna dintre ele”.

Eu am ascultat-o pe mama, așa cum am făcut și prima dată, însă am avut aceeași impresie din discuțiile cu femeile și m-am hotărât în suflet să nu mă căsătoresc.

Când am împlinit treizeci și cinci de ani, mama mi-a spus din nou:

„Ce-i cu ține, Pavlusa? Tot te ferești de femei? Curând vor trece și anii tăi și nimeni nu va mai veni după ține! Ia seama, că apoi să nu regreți!”.

Ca ascultare, am împlinit dorința mamei și am intrat iarăși în discuție cu femeile. În ziua aceea, la unii dintre cunoscuțîi noștri s-a dat un mare ospăț. M-am gândit că voi intră în discuție cu cea care se va întâmplă să stea lângă mine.

Şi, deodată, lângă mine a apărut un preot, care se distingea printr-o viață duhovnicească înalta și a purtat cu mine o discuție despre rugăciunea lui Iisus.

Eu am fost așa de captivat, ascultându-l, încât am uitat cu desăvârșire de intenția mea de a vorbi cu domnișoarele. Când s-a terminat ospățul, mie mi s-a întărit hotărârea de a nu mă căsători, lucru pe care i l-am și spus mamei.

Mama s-a bucurat foarte tare. Ea întotdeauna și-a dorit că eu să-mi închin viață Domnului, însă niciodată nu mi-a vorbit despre acest lucru. Domnul m-a condus pe căi nevăzute spre monahism.

Din milă lui Dumnezeu l-am găsit la Optina pe batiuska Ambrozie, care m-a binecuvântat să întru în mănăstire.

În anul dinaintea intrării mele în schit, în a două zi a Nașterii lui Hristos, eu mă întorceam de la liturghia de dimineață. Era încă întuneric și orașul tocmai începuse să se trezească. Deodată s-a apropiat de mine un bătrânel, cerându-mi milostenie. Eu mi-am adus aminte că nu îmi luasem portofelul, iar în buzunar aveam cu totul douăzeci de copeici. I le-am dat bătrânelului și i-am spus: „Iartă-mă, nu am mai mult la mine”. Acela mi-a mulțumit și mi-a dat o prescura. Eu am luat-o, am pus-o în buzunar și am vrut numai să îi spun ceva sărmanului, dar el nu mai era. În zadar m-am uitat în jur, el dispăruse fără urmă. În anul următor, în aceeași zi, eram deja în schit.

Dacă privim cu atenție viață noastră, vom vedea că ea toată este plină de minuni, numai că deseori noi nu le observăm și trecem pe lângă ele cu indiferență.

Să ne dea Domnul minte că să petrecem cu băgare de seama zilele vieții noastre, să lucrăm cu frică și cu mult cutremur la mântuirea noastră. Amin.

~ Starețul Varsanufie de la Optina, “Moștenire duhovnicească“, Editura Egumenita.

PSALMUL 36

Al lui David

1. Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea.
2. Căci ca iarba curând se vor usca și ca verdeața ierbii degrab se vor trece.
3. Nădăjduiește în Domnul și fă bunătate și locuiește pământul și hrănește-te cu bogăția lui.
4. Desfătează-te în Domnul și-ți va împlini ție cererile inimii tale.
5. Descoperă Domnului calea ta și nădăjduiește în El și El va împlini.
6. Și va scoate ca lumina dreptatea ta și judecata ca lumina de amiază.
7. Supune-te Domnului și roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporește în calea sa, după omul care face nelegiuirea.
8. Părăsește mânia și lasă iuțimea; nu căuta să viclenești.
9. Că cei ce viclenesc de tot vor pieri; iar cei ce așteaptă pe Domnul vor moșteni pământul.
10. Și încă puțin și nu va mai fi păcătosul și vei căuta locul lui și nu-l vei afla.
11. Iar cei blânzi vor moșteni pământul și se vor desfăta de mulțimea păcii.
12. Pândi-va păcătosul pe cel drept și va scrâșni asupra lui, cu dinții săi.
13. Iar Domnul va râde de el, că mai înainte vede că va veni ziua lui.
14. Sabia au scos păcătoșii, întins-au arcul lor ca să doboare pe sărac și pe sărman, ca să junghie pe cei drepți la inimă.
15. Sabia lor să intre în inima lor și arcurile lor să se frângă.
16. Mai bun este puținul celui drept, decât bogăția multă a păcătoșilor.
17. Că brațele păcătoșilor se vor zdrobi, iar Domnul întărește pe cei drepți.
18. Cunoaște Domnul căile celor fără prihană și moștenirea lor în veac va fi.
19. Nu se vor rușina în vremea cea rea și în zilele de foamete se vor sătura.
20. Că păcătoșii vor pieri, iar vrăjmașii Domnului, îndată ce s-au mărit și s-au înălțat, s-au stins, ca fumul au pierit.
21. Împrumută păcătosul și nu dă înapoi, iar dreptul se îndură și dă.
22. Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moșteni pământul, iar cei ce-L blesteamă pe El, de tot vor pieri.
23. De la Domnul pașii omului se îndreptează și calea lui o va voi foarte.
24. Când va cădea, nu se va zdruncina, că Domnul întărește mâna lui.
25. Tânăr am fost și am îmbătrânit și n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminția lui cerând pâine;
26. Toată ziua dreptul miluiește și împrumută și seminția lui binecuvântată va fi.
27. Ferește-te de rău și fă binele și vei trăi în veacul veacului.
28. Că Domnul iubește judecata și nu va părăsi pe cei cuvioși ai Săi; în veac vor fi păziți. Iar cei fără de lege vor fi izgoniți și seminția necredincioșilor va fi stârpită.
29. Iar drepții vor moșteni pământul și vor locui în veacul veacului pe el.
30. Gura dreptului va deprinde înțelepciunea și limba lui va grăi judecată.
31. Legea Dumnezeului său în inima lui și nu se vor poticni pașii lui.
32. Pândește păcătosul pe cel drept și caută să-l omoare pe el;
33. Iar Domnul nu-l va lăsa pe el în mâinile lui, nici nu-l va osândi, când se va judeca cu el.
34. Așteaptă pe Domnul și păzește calea Lui! Și te va învăța pe tine ca să moștenești pământul; când vor pieri păcătoșii vei vedea.
35. Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se și înălțându-se ca cedrii Libanului.
36. Și am trecut și iată nu era și l-am căutat pe el și nu s-a aflat locul lui.
37. Păzește nerăutatea și caută dreptatea, că urmași are omul făcător de pace.
38. Iar cei fără de lege vor pieri deodată și urmașii necredincioșilor vor fi stârpiți.
39. Iar mântuirea drepților de la Domnul, că apărătorul lor este în vreme de necaz.
40. Și-i va ajuta pe ei Domnul și-i va izbăvi pe ei și-i va scoate pe ei din mâna păcătoșilor și-i va mântui pe ei, că au nădăjduit în El.

Nu e uşor să-l întâlneşti şi să vorbeşti cu părintele Adrian Făgeţeanu.

Trebuie mai întâi să ajungi la Mănăstirea "Lainici", pe valea strâmtă şi prăvălita a Jiului.

Apoi, după câteva ceasuri de odihnă, porneşti de cu dimineaţa spre sihăstria, unde părintele s-a retras brusc, neaşteptat, fără alte explicaţii.

Bolnav şi aproape nevăzător, şi-a găsit în coliba muntelui loc de meditaţie şi rugăciune, îndepărtând cu un singur gest de renunţare tot confortul bucureştean de care se bucura în chilia sa călduroasă de la Mănăstirea Antim. (...)

Pierdut în rasa lui largă şi cenuşie, părintele pare şi mai mic - o mână de om.

Cu un gest scurt şi lipsit de ezitare îşi retrage mâna. Nu ne dă voie să i-o sărutăm.

În schimb, ne binecuvântează şi ne mângâie cu mare dragoste pe creştet.

Ne cercetează o clipă cu privirea sa abia văzătoare şi, puţin emoţionat, se aşează cu multă cuviinţă pe stinghia patului.

Nu ştie prea bine cine suntem şi ce dorim de la dânsul. Nici nu contează.

Părintele se poartă de parcă i-ar fi intrat în chilie Hristos.

Tresare uşor doar când îl întrebăm de ce a părăsit Antimul. De ce la 92 de ani s-a retras într-un loc pe care mai mult ca sigur nu-l va mai părăsi niciodată? Ochii lui albaştri şi bătrâni caută nehotărât în depărtarea peretelui.

Cunoaşte bine răspunsul, dar nu găseşte cuvântul potrivit.

"Pentru linişte", zice el într-un târziu. "Pentru suflet."

În chilia părintelui miroase frumos, ţărăneşte - a gutui şi tămâie.

Tot aşa arată şi camera - simplă şi fără lucruri de prisos: o sobă de lut spoită cu văr, o dormeză, o icoană deasupra ferestrei şi o masă pe care odihnesc o Psaltire, un Acatistier.

Cărţile fac parte din decor. Când şi când, părintele Adrian întinde mâna, le atinge copertele tari şi uşor zgrunţuroase, de parcă ar vrea să se convingă că se afla la locul lor.

Nu le deschide însă niciodată. Chiar şi la 92 de ani, părintele cunoaşte toate rugăciunile pe de rost.

“Aşa a vrut Dumnezeu - să mă întorc de unde am plecat“

.., zice părintele, amintindu-şi cum, eliberat din închisoarea Aiudului (20 de ani de temniţă grea, pentru că făcuse parte din mişcarea ortodoxă “Rugul aprins”), a vrut să intre în obştea monahală de la Crasna Gorj, în chiar schitul în care fusese arestat Sandu Tudor, sufletul şi iniţiatorul “Rugului aprins” de la Antim.

Stareţul Crasnei nici nu a vrut să audă. Nu numai că nu a vrut să-l primească, dar l-a şi ameninţat strigând:

“Dacă în cinci minute nu pleci, îţi rămâne capul pe tocător“.

Bolnav şi slab ca o stafie, părintele s-a clătinat.

Viaţa era pentru el o fundătură, un tunel fără capăt.

Nu ştia încotro să o apuce.

A strigat în gând ajutorul lui Hristos, când un călugăr mai bătrân s-a apropiat de el şi, trăgându-l deoparte, i-a şoptit la ureche:

“Du-te la Mănăstirea Lainici. Acolo e omul lui Dumnezeu“.

După o zi petrecută în tren, a ajuns. La mănăstire nu a trebuit să caute pe nimeni.

Omul lui Dumnezeu i-a ieşit în cale, de parcă l-ar fi aşteptat de când lumea.

Era stareţul Calinic Caravan – un sfânt şi un munte de smerenie.

Văzându-l pe părintele Adrian cum arată, stareţul nu l-a întrebat nimic. L-a primit ca pe un frate, cu dragoste şi cutremur.

I-a dat bani de haine şi de medicamente, l-a oblojit cu mâna lui vreme de un an de zile, l-a pus apoi la muncile cele mai uşoare, să-i înveţe pe cei tineri tainele istoriei şi ale limbilor străine, literatură şi gramatica.

Om simplu, cu doar două clase, Calinic Caravan nu avea lecturi filocalice. El le trăia doar, le punea în faptă.

Deşi era stareţ, el muncea la grădină, el zidea sobe, el pregătea masa, bucurându-se ca un copil când fraţii îi lăudau bucatele.

În tot acest timp, le cerea călugărilor să înveţe, să urmeze studii teologice, dându-le bani de cărţi sau bani de tren, pentru a-şi susţine examenele la Craiova.

“Ceea ce m-a impresionat la părintele Calinic era bunătatea fără margini şi, mai ales, rugăciunea necontenită. Se ruga mereu, oriunde, zi şi noapte. Se ruga pentru noi, pentru toată ţara, pentru cei prigoniţi pentru dreptate.

Se ruga chiar şi pentru duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, pentru comunişti, spunând: “Toţi sunt fraţii noştri. Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te şi tu pentru ei”.

Sincer, am zâmbit în sinea mea, după câte pătimisem de pe urma lor.

Aş fi făcut orice, dar să mă rog pentru comunişti era peste puterile mele.

Stareţul Calinic nu a zis nimic - doar a zâmbit.

Nu a trecut mult timp şi în fața mănăstirii a oprit un alai de maşini negre şi luxoase. Era mare agitaţie, grozavă, la poartă şi din maşină a coborât Nicolae Ceauşescu.

Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: “Dumneata eşti preot?… Am venit cu părinţii mei şi aş vrea să le citeşti nişte rugăciuni pentru sănătate”.

Cine ar fi putut crede aşa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am intrat în biserică împreună cu ei şi mi-am împlinit menirea de preot.

M-am rugat pentru Ceauşescu şi, deci, pentru comunişti.

Atunci, am înţeles zâmbetul părintelui Calinic.

Părintele ştia totul. Avea rugăciunea văzătoare.”

De şapte ori declarat mort.

(…) De şapte ori a trecut părintele pe lângă moarte. De şapte ori i-a simţit răsuflarea grea, urâtă, de necuprins în cuvinte.

O dată, a murit la modul cel mai concret cu putinţă. Avea cinci ani şi era în timpul refugiului din Bucovina. Suit într-o căruţă împreună cu părinţii şi tot avutul lor de ţărani mijlocaşi, se purta de parcă ar fi plecat la târg, într-o excursie.

Copil şi fără minte, nu înţelegea ce se întâmplă, ce tragedie trăiau familia şi oamenii din satele învecinate.

Avea chef de joacă şi, atras de zgomotul prundişului peste care călcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul căruţei.

O clipă de neatenţie şi nenorocirea s-a produs:

• Despre Părintele Arsenie Praja Pustnicul – Pr. Dan Popovici
  
  Video: https://www.youtube.com/watch?v=fx24HrNlH2k
  
  

• Părintele Arsenie Praja Pustnicul
  
  
  

• Părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni
  
  Puţini sunt pustnicii din Carpaţi despre vieţile cărora mai există cineva care să poată depune mărturie. Unul dintre ei este părintele Arsenie Praja, cunoscut mai degrabă sub numele de „pustnicul din Apuseni”. Părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, care i-a fost ucenic, ne-a povestit câteva amintiri şi ne-a oferit câteva fotografii. Uneori retras departe de lume, alteori coborât printre oameni, părintele Arsenie Praja este dovada vie că măsura sfinţeniei poate fi atinsă chiar şi-n rătăcitele noastre timpuri.
  
  Apusenii au rămas, cu certitudine şi-n zilele noastre, o tainică vatră de pustnicie. Din necunoscute trecuturi, aici au existat şi încă există, chiar dacă despre ei, noi, trecătorii zgomotoşi prin vremuri, nu ştim nimic sau nu vrem să mai aflăm, părinţi care, retraşi prin văgăunile munţilor, răspund într-un mod desăvârşit chemării lui Dumnezeu la sfinţenie. Ei duc mai departe peste veacuri o tradiţie unică, inconfundabilă, o trăire în vederea lui Dumnezeu. De la aceşti pustnici răzbat până în vieţile noastre, conectate la modernitatea care-L înghesuie sau Îl vrea alungat pe Creator din propria-I Creaţie, frânturi de viaţă, modele de moralitate şi, cine ştie, dacă nu cumva datorăm rugăciunilor lor răbdarea lui Dumnezeu.
  
  Fie şi numai conştientizarea existenţei acestor din ce în ce mai puţini părinţi, astăzi, ar fi de-ajuns pentru a ne bucura, simplu, de Înviere. De straiele de lumină în care ne-a îmbrăcat Învierea lui Hristos, pe care ei o văd şi o trăiesc atât de direct, de intim şi profund.
  
  Spre marele nostru câştig, totuşi, de la părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni, ne-au rămas câteva fotografii aproape şterse, o carte, amintiri şi foarte puţini martori care l-au cunoscut. În rândurile care urmează, cu ajutorul lor, îi vom creiona, pe măsura modestelor noastre puteri, chipul şi dimensiunea trăirii şi lucrării lui. Căci avva Arsenie purta cu el „moştenirea dumnezeiescului dar al isihiei, ca Binecuvântare transmisă de la avva Neofit Pustnicul”, cel despre care avem cunoştinţă că, la rându-i, purta din pustnic în pustnic, în veşnicie, tradiţia creştinării ultimului preot dac de către Sfântul Andrei, după cum aveam să aflăm cu ceva ani în urmă din scrierile părintelui Ghelasie de la Frăsinei, ucenic şi el al pustnicului Arsenie Praja.
  
  Rugăciunea, somnul şi pâinea pustnicească
  
  Ziua de 1 decembrie 1948 a fost clipa în care Dumnezeu a făcut ca părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, novice pe atunci în cele ale vieţii monahale, să-l întâlnească pe „fratele Aurel Praja” la Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni. Din momentul acela, viaţa i s-a schimbat şi tot ceea ce a urmat l-a avut ca făclie pe acest minunat părinte.
  
  „Îl priveam pentru prima oară cu admiraţia şi dragostea sinceră de copil, dar, datorită căldurii sufleteşti cu care mă primise, mă uitam la dânsul nu ca la un om pe care abia l-am cunoscut, ci ca la cineva foarte apropiat”, mărturiseşte acesta în cartea pe care i-a dedicat-o, intitulată „Părintele Arsenie Praja pustnicul”.
  
  Şi iată cum arăta viaţa ascetică a acestui pustnic, ce-şi canonea trupul şi-şi curăţa simţurile, pregătindu-şi înlăuntrul pentru ca Domnul să-şi facă acolo sălaş: purta un palton rupt la poale, fără nasturi, încins cu o sfoară de cânepă, ce avea mai multe noduri, iar la gât ceva ce fusese cândva un fular. Avea pantaloni gri, din lână, zdrenţuiţi la glezne, iar pe deasupra, un fel de şorţ, dintr-o bucată de preş, legat în jurul mijlocului cu o sfoară. Umbla mereu cu capul descoperit şi-ntotdeauna, indiferent de vreme, desculţ. Sărăcăcioasa-i îmbrăcăminte purta peste tot urmele ascultărilor sale: var, mortar, vopsele.
  
  Mânca totdeauna numai zarzavaturi şi fructe, iar în posturi, fără ulei. În lungile lui retrageri din lume prin Cheile Râmeţului se hrănea, mai mult ca sigur, după „bucătăria în pustie”, pe care o cunoştea transmisă pe cale orală printre asceţii din Apuseni, de pustnicul Neofit Carpatinul, care a trăit pe la anul 1.000 şi care o ştia şi el din moşi-strămoşi: verdeţuri şi fructe de pădure, pâine din cereale zdrobite, făcute ca o cocă ce se usca la aer şi soare, zisă pâine pustnicească. Spunea părintele Ghelasie că, în mod tradiţional, pâinea pustnicească devenise o „lege a pustnicilor”. Cine nu mânca această pâine nu putea sta în pustnicie, ori slăbea înainte de vreme şi se îmbolnăvea, ori „strica” viaţa sfântă a pustniciei.
  
  Când se afla în mănăstire, „fratele Aurel”, cum îi spunea la început părintele Nicodim Dimulescu, dormea îmbrăcat, având drept pat un scaun obişnuit, cu rezemătoare, iar când dispărea prin bordeiele din munţi, se odihnea direct pe pământ sau pe piatră. În biserică, stătea şi se ruga „lângă uşă, în picioare, cu capul puţin aplecat în faţă şi cu amândouă mâinile împreunate la piept”.
  
  Traista cu cărţi, agheasmă, cruce şi fir de busuioc
  
  Părintele Arsenie nu vorbea prea mult. S-a aflat totuşi despre dânsul că se născuse în 1911, în satul Cheia Râmeţului, într-o familie cu stare mijlocie, având trei fraţi şi o soră. La 18 sau 19 ani, a plecat din sat, a vizitat mai multe mănăstiri şi duhovnici, întâlniţi „atunci când aveam mare nevoie de sfatul lor”, după cum mărturisea uneori. În 1940, s-a întâlnit cu părintele Evloghie Oţa, sosit de la Sfântul Munte Athos, alături de care s-a stabilit la Mănăstirea Râmeţ, aflată în paragină, pustiită de catolici cu vreo 200 de ani în urmă.
  
  În cartea sa, părintele Nicodim Dimulescu vorbeşte despre avva Arsenie ca despre un „doctor fără de arginţi”, „un văzător cu duhul”, care nu judeca pe nimeni, se ferea de lauda oamenilor, de la care nu primea niciodată nimic, care se ruga plângând, care respecta rânduielile, bun şi generos, în preajma căruia ţi se năştea în suflet „o fericire nemaiîntâlnită”. Un părinte care, deşi nu făcuse şcoală, citea din Psaltire, Ceaslov şi Molitfelnic, de care nu se despărţea niciodată, cunoştea slujbele pe de rost şi avea o mare evlavie la Sfântul Ghelasie de la Râmeţ, despre care povestea lucruri necunoscute, „păstrate de către popor, din tată-n fiu”, dar şi despre „alte descoperiri”. Iubea natura, apa anumitor izvoare, pe care le considera sfinte, şi se ocupa de bolnavii psihic care ajungeau în mănăstire, de epileptici şi îndrăciţi. Era calm şi blând, dar şi dur, mai ales cu cei care mistificau „adevărul de credinţă”, vorbea cu zel, mai ales despre trei păcate: avortul, fumatul şi beţia, având un respect aparte pentru sfinţi, cruce, biserică, icoană, anafură, moaşte, apostoli etc.
  
  După câţiva ani petrecuţi în mănăstire, a primit binecuvântarea stareţului să se retragă „la linişte” în peşterile şi colibele din stâncile din preajma mănăstirii. Mai mult ca sigur practica rugăciunea minţii, dar nu-i plăcea să recunoască. Vorbea însă cu ardoare despre ea, spunând că „şi dracii ar deveni iarăşi îngeri dacă ar rosti această rugăciune”.
  
  În traista în care îşi purta cele trei cărţi mai avea o cruce de lemn, un fir de busuioc, o sticluţă cu agheasmă şi un fir de cimbru. Nu rupea niciodată vreo floare, pentru că ele ne vorbesc „despre bunătatea nemărginită şi despre măreţia lui Dumnezeu”. Se ruga foarte mult, plângând, mai ales noaptea, când se afla în chilie, în genunchi în faţa icoanelor, în şoaptă, la lumina candelei.
  
  Părintele acorda o importanţă deosebită rugăciunii spontane, pe care o recomanda spunând: „O mulţime de oameni au ajuns sfinţi fără să fi pus mâna pe vreo carte, din cauză că nu aveau cărţi, iar alţii pentru că nu ştiau carte, dar neîncetat vorbeau cu Dumnezeu prin rugăciuni alcătuite de ei pe loc”.
  
  „În 1945 sau 1946, părintele a săpat o peşteră în pământ, undeva pe deal, între tufele de brădişor, în partea de nord, nu departe de mănăstire, şi aici mergea deseori noaptea pentru a se linişti şi a se ruga. Această peşteră s-a păstrat mulţi ani sub denumirea de Peştera Pustnicului”, îşi aminteşte părintele Nicodim în cartea sa. Acolo se mai duceau şi alţi călugări, mai puţin pregătiţi pentru ispite, dar nu rezistau noaptea şi se întorceau speriaţi în mănăstire, deoarece „dracii au căutat să vă sperie, să vă înfricoşeze, ca să nu vă mai rugaţi”, cum le spunea avva Arsenie, căci „pustnicia înseamnă luptă corp la corp cu diavolul”.
  
  La Mănăstirea Poşaga, Securitatea şi Sfântul Ghelasie
  
  Pe la începutul anilor '50, împreună cu părintele Ghedeon, a ridicat Mănăstirea Poşaga care, în scurt timp, a atras lume din toată zona Munţilor Apuseni. Din 1953, Securitatea a început să supravegheze activitatea misionară a părintelui Arsenie Praja, iar în iunie 1954 a fost arestat la Turda, fiind anchetat cu duritate. A fost mutat apoi la Cluj şi, după un timp, în urma rugăciunilor la Sfântul Ghelasie, a fost eliberat în mod miraculos, împreună cu ceilalţi arestaţi din lotul Poşaga.
  
  Din această dură perioadă a vieţii lui rămâne memorabil episodul petrecut în celulă cu nişte ehovişti, pe care părintele a reuşit să-i facă mai toleranţi faţă de ortodocşi, dându-i unuia dintre ei porţia sa zilnică de ceai, pentru a se putea vindeca de o boală gravă de rinichi.
  
  La începutul Postului Sfintelor Paşti din 1955, întors la Mănăstirea Râmeţ, a fost călugărit, devenind părintele Arsenie, apoi hirotonit diacon, apoi preot, primind imediat duhovnicia.
  
  O tulburare născută în obştea Râmeţului a făcut ca să fie alungaţi călugării din ea, unii ajungând în puşcării, alţii prin alte mănăstiri, iar părintele să se retragă în casa părintească. Maicile care fuseseră aduse în locul lor au fost şi ele izgonite mai târziu, în urma decretului 410 din 1959.
  
  În sat, iarăşi pribeagul pustnic din Apuseni a început să umble îmbrăcat modest, cu cizme de cauciuc în picioarele-i goale, cu un palton vechi pe timp de iarnă, iar vara, cu un pardesiu decolorat, purtând pe cap o pălărie ponosită, indiferent de anotimp. Din această perioadă datează o fotografie pe care o reproducem şi noi.
  
  Niciodată însă nu a rupt legătura cu Mănăstirea Râmeţ, care devenise cabană cu restaurant, iar chiliile, camere de cazare pentru turişti. Venea adesea şi se ruga în vechea biserică, lua apă de la izvorul de sub Sfânta Masă şi pleca pe drumurile lui, printre stâncile Râmeţului. Se întâlnea cu părintele Dometie Manolache, care slujea în biserica parohială de mai jos de mănăstire, cu care discuta despre vremurile trecute.
  
  Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea într-o colibă de lângă casa părintească, făcută de el aproape de pădure. Aici veneau credincioşii să-i asculte sfatul. Şi tot aici venea şi părintele Nicodim să-l întâlnească, sosirile lui fiind cunoscute în mod tainic, din vreme, de către avva Arsenie.
  
  S-a retras la Crasna pentru pustnicia veşniciei
  
  În 1967, părintele Nicodim Dimulescu s-a stabilit la Mănăstirea Crasna, din judeţul Prahova, împreună cu părintele Ghedeon Bunescu, unde avea să se aşeze, definitiv, în ultima parte a vieţii sale şi părintele Arsenie Praja, în 1973, în luna ianuarie, după ce s-a întors din Moldova, de la părintele Pahonie.
  
  Bolnav şi slăbit, refuzând zile la rând medicul („Nu avem noi aici pe Doctorul cel Mare?”, le răspundea el părinţilor care îl implorau să accepte consultul unui specialist), părintele Arsenie şi-a trăit ultimele zile aici pe pământ spovedindu-se şi împărtăşindu-se de două-trei ori pe săptămână.
  
  Dăruit de Dumnezeu cu harul vedeniei, pustnicul şi-a aflat din timp momentul plecării la ceruri, spunându-le zâmbitor părinţilor care îl îngrijeau că îi vor face pomană cu „fripturi şi cozonac”, căci „vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos”.
  
  Şi, într-adevăr, în Vinerea Mare, din 1973, după-amiază, înduplecat de fraţi, se lăsă consultat de medicul Ioan Maciu, de la Slănic Prahova şi acceptă să fie internat în spital. În Sâmbăta Sfintelor Paşti, a plecat într-un car cu fân, tras de doi boi, întins pe un covor şi învelit cu o plapumă, spre centrul satului Schiuleşti, de unde l-a preluat o salvare spre spitalul din Slănic. Părea liniştit şi împăcat cu tot, chiar vesel, de toată lumea credea că se va ridica şi întoarce la chilia sa.
  
  Minunata Înviere, acolo unde moartea se crede stăpână
  
  E noaptea Paştelui. Clopotele bisericilor din Slănic anunţă Învierea. Sora Sofia, care îl însoţeşte pe pustnicul din Apuseni la spital, se apleacă spre pustnic şi-i spune tare, în ureche: „Părinte, auziţi clopotele de Înviere? Hristos a Înviat!” „Părintele, cu ochii închişi şi cu glas stins, îi zice: „Da. Adevărat a Înviat Domnul!” Acesta a fost ultimul cuvânt al părintelui, peste câteva minute dându-şi obştescul sfârşit, ţinând în mână lumânarea aprinsă, întocmai ca în noaptea de Înviere.”
  
  „Acesta a fost deci Paştele cel mult aşteptat şi mult proorocit de părintele, despre care tot spunea, fără ca noi să ne dăm seama de ce, „Vine el Paştele”. Şi a venit!..”, povesteşte ucenicul său, Nicodim Dimulescu, în cartea sa, simţindu-se în vorbele cuvioşiei sale cristalul de sare al lacrimilor ţintuit în colţul ochilor.
  
  Pustnicul din Apuseni a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Crasna, după rânduiala călugărească, îmbrăcat în haine de călugăr. Neavând cămaşa de călugărie, căci nu şi-o luase când a venit la Crasna, a fost îmbrăcat în cămaşa ucenicului său Nicodim, care, în clipele acelea, i-a spus: „Părinte Arsenie, îţi dau cămaşa mea de călugărie, dar te rog să mijloceşti la Dumnezeu ca să-mi ajute să merg la Sfintele Locuri, ca să primesc şi eu botezul Iordanului scăldându-mă în el, iar cu cămaşa aceea să mă înmormânteze şi pe mine”.
  
  Părintele Arsenie i-a împlinit această rugăciune fiului său duhovnicesc.
  
  Astăzi, pustnicul din Apuseni doarme somnul de veci alături de părintele Ghedeon Bunescu, fratele său de nevoinţă. Somnul lui este străjuit de o sfântă cruce din piatră pe care scrie: „Ieromonah Arsenie Praja, decedat la 30 aprilie 1973. Etate 63 de ani”, iar mai jos, următoarele cuvinte: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan, 5, 24).
  
  Într-adevăr, pustnicul Arsenie Praja s-a mutat din moarte la viaţă, şi aşa cum i-a lăsat testament unui alt ucenic al său, părintele Gheorghe Ghelasie de la Frăsinei, aflăm şi noi ceea ce el, cu siguranţă, vedea: „Va coborî din munte şi din peşteri lucrarea cea de taină a isihiei, până în inima oraşelor, şi mulţi tineri, aparent neştiutori, se vor trezi cu tărie la o viaţă de duh asemănătoare celui din vechime. Minunată va fi această Înviere tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îţi va arăta Puterea mai presus de toate… Îţi las binecuvântarea isihiei, pe care s-o ţii aprinsă în propria candelă, ca o scânteie din care să se aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi această minune. Lucrarea cea de taină a isihiei va fi taina viitorului lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar puterea Luminii va fi atât de mare, încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare aprindere duhovnicească a Lucrării de taină…”
  
  Şi pustnicul Arsenie din Apuseni s-a făcut părtaş, părtăşindu-ne şi nouă din puterea Luminii, făcându-ne să spunem, cu mare speranţă şi seninătate, asemenea lui: „Vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos!”…
  
  ~ Dumitru Manolache – Ziarul Lumina, ediția de marți, 24 mai 2011

"Ce să facă şi politicienii? Sunt şi ei împotmoliţi în propriile lor patimi. şi, când un om nu se poate ajuta pe sine, cum o să-i ajute pe alţii? Şi noi avem partea noastră de vină. Dacă am fi creştini adevărati, am trimite in Parlament nu partide creştine, ci politicieni creştini şi, atunci, lucrurile ar sta cu totul altfel." — Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, 1906-1991, Grecia

• Comentariul Ortodoxia.RO:
  
  Iannis cel Nebun pentru Hristos ne dă definiția politicienilor actuali — așa cum cum se manifestă aceștia în viața politică contemporană (tinichele şi chimvale, corupți cu totul) — iar pe de altă parte, ne spune cum ar trebui să fie cu adevărat aceștia (asemenea Regelui David care avea rugăciunea ca practică, trăire și virtute).

  Îi plăcea să se amestece în discuţiile celor care vorbeau în contradictoriu, prin cafenele, despre partidele politice (în trecut aveau loc mari dispute în privinţa partidelor politice).
  
  Le spunea acestora zâmbind:
  
  — Ah, şi voi, de ce vă puneţi nădejdea în tinichele şi în chimvale? În loc să vă certaţi, rugaţi-vă să ne trimită Dumnezeu un David ca împărat. Acela rezolva problemele, pentru că i se răneau genunchii de atâta stat la rugăciune. Deştepţii voştri însă ce fac? Se roagă să primească numai comisioane şi sunt corupţi cu totul. Vă socotesc nişte proşti şi îşi bat joc de voi.
  
  — Pleacă de aici, nebunule!, îi spuneau aceia. Şi ca să scape de el, îl trimiteau la vreo treabă.
  
  El însă totdeauna le spunea:
  
  — Nu nădăjduiţi spre boieri, ci nădejdea voas-tră să fie numai în Dumnezeu.

  • Ce trebuie să facem noi?... Iannis cel Nebun pentru Hristos ne dă soluția: să ne rugăm să ne trimită Dumnezeu un David ca împărat, iar pe de altă parte, să nu ne punem nădejdea în oameni, ci nădejdea noastră să fie numai la Dumnezeu. Doamne ajută!

  • Lumea în care trăim, în special cei care sunt la diferite niveluri de comandă ale societății, consideră că adevărata lor putere este dată de serviciile de informații, de jocul partidelor politice, de sistemul legislativ și judecătoresc pe care îl controlează, de aparatul guvernamental și administrativ etc ... dar uită sau nu iau în considerare că nivelul adevărat de putere — care se află deasupra tuturor celor enumerate mai sus — este viața și trăirea duhovnicească autentică, este ortodoxia trăită și înfăptuită de fiecare dintre noi. Să luăm aminte. Doamne ajută!
    
    

• Citește: 💐Iannis cel nebun pentru Hristos: "Așa va înflori Ortodoxia în câțiva ani! Așa va rodi în întreaga lume!
  
  "

“Cei care spun că toate sunt în regulă, că nu e nimic grav, vor cădea primii. Veți vedea că vor încerca să impună un sistem de identificare globală.

Începe cu carduri, coduri, pașapoarte biometrice. Aceasta este lucrarea diavolului.

Omul va ajunge să fie controlat complet. Dacă primește aceste acte, se va obișnui cu sistemul. Iar când va veni Antihristul, nu va mai avea putere să se opună. Trebuie să fim treji. Acestea nu sunt încă pecetea, dar sunt pașii către pecete.

Dacă primești actele, primești sistemul. Apoi nu vei mai putea ieșii din el.

Toate acestea sunt făcute să slăbească conștiința. Acceptând totul, omul nu va mai ști când vine momentul hotărâtor. Va fi un „da” automat. Foarte mulți vor cădea în această capcană.”

~ Sfântul Paisie Aghioritul

Trăim vremuri în care istoria se clatină și viitorul pare nesigur, dar Sfinții Părinți ne-au lăsat cuvinte de foc care luminează întunericul.

În acest videoclip de pe canalul „Glasul Sfinților Părinți” descoperim profețiile cutremurătoare ale Sfântului PAISIE Aghioritul, transmise prin mărturia lui Atanasie Rakovalis.

De la căderea Turciei și reîntoarcerea Constantinopolului, până la dictatura electronică universală și vremurile lui Antihrist, aceste cuvinte nu sunt simple previziuni, ci chemări la trezvie și la întărirea vieții duhovnicești.

Sfântul Paisie ne arată că:

• Marile puteri își vor sfâșia interesele între ele, dar PREABUNUL DUMNEZEU va întoarce totul în favoarea credincioșilor.

• Orașul Constantinopol va fi dat grecilor fără luptă, iar Turcia va dispărea de pe harta lumii.

• Mulți vor muri din pricina bolilor și războaielor, dar alții se vor boteza și vor deveni creștini.

• Antihrist va încerca să pecetluiască lumea prin mijloace electronice, însă singura apărare reală va fi viața duhovnicească.

• Minunile PREBUNULUI DUMNEZEU nu vor lipsi: uleiul și făina nu se vor termina, iar PREADULCELE HRISTOS Își va ocroti făptura.

Mesajul Sfântului PAISIE nu este pentru a ne speria, ci pentru a ne întări. El ne avertizează împotriva panicii, dar și împotriva nepăsării, arătând că adevărata cale este echilibrul și statornicia în PREADULCELE HRISTOS

✝️ Arhimandritul Arsenie Papacioc (1914-2011, România), despre 🪪 buletinele electronice: / Încă nu e lepădarea cea desăvârşită. Dar este începutul primejdios al acelei lepădări, din care nu vei mai putea ieşi mai târziu. Deocamdată s-a arătat numai un 6, dacă înţelegeţi, şi mai urmează încă doi. Toate sunt bune că se separă adevărul de minciună. Dar duşmanul, nu vedeţi? Atacă tocmai lucrurile esenţiale care te ţin de viaţa aceasta socială: paşapoarte, carnete auto, buletine. De aceea nu este acceptabil să intri în luptă fără gândul morţii, al jertfei, al crucii. Or să mai cadă din noi. Cum o vrea Dumnezeu! Eu m-am pronunţat, bineînţeles cu gând smerit, că nu sunt Mafalda: Nu accept aşa ceva! Căci bătălia s-a dat şi de sârbi, şi de greci, dar cu instituţiile s-a dat […]

✝️ Monahul Gavriil de la Cutlumus — ucenicul Sf. Cuv. Paisie Aghioritul — despre buletinele electronce: Trebuie să ne închinăm numai Domnului şi Dumnezeului nostru, nu la altcineva, iar în momentul în care am primit acest act suntem de acord cu regulile satanice pe care vor să ni le impună. / Aşadar nu trebuie să-l luăm!

✖️ Părintele Aristide din Muntele Athos, Grecia, mărturie din 2008 despre 🪪 buletinele electronice: / Primind aceste acte, e ca şi cum l-am lua pe diavol lângă noi. Nu e lepădare direct, dar îi dai lui toate drepturile. Mai ales funcţionarii publici, profesorii, vor trebui să le ia. Uite aşa ne strâmtorează din toate părţile, ca să ne lege. Dar Dumnezeu poate întoarce (răsturna) toate acestea. Şi războiul. După cum se văd acum lucrurile, către acolo merg: să ne adune. Nu trebuie să luăm cipuri şi acte din acestea. (...)

🆔 Părintele Nectarie din Muntele Athos (Grecia), mărturie din 2008 despre 🪪 buletinele electronice: / Sfântul Sinod (n.n. al Greciei), în 1997 a spus să nu le luăm (buletinele electronice). Şi Sfântul Munte a spus acelaşi lucru. Toţi au spus nu actelor care au cod de bare sau bandă magnetică, şi celor care au înăuntru un microcip.

Copilul meu, pe cei ce sunt lângă tine și îi vrei în viața ta, fă-i să se bucure de compania și de prezența ta!

Să fii bucurie și lumină pentru ei!

Să se întoarcă acasă și să se bucure, iar nu să spună:

"Oh, iar a venit acesta!"

Să fii bucurie pentru celălalt, nu greutate și chin!

~ Părintele Emilianos Simonopetritul

☦️ Arhimandrit Emilianos Simonopetritul: Dacă nu suntem atenți la cel de lângă noi, și nu suntem nobili sufletește și delicați, nu vom putea vreodată să ne numim fiii lui Dumnezeu.

✝️ Arhimandrit Emilianos Simonopetritul: Patima nu o vom birui noi ... doar Dumnezeu o poate tăia❗

✝️ Arhimandrit Emilianos Simonopetritul: În viața noastră nu trebuie îngăduită nicio răceală a Duhului.

✝️ Arhimandrit Emilianos Simonopetritul: "... Nu te tulbura. Dumnezeu te va ajuta. Tu fă ceea ce stă în puterea ta ..."

☑️ Arhimandrit Emilianos Simonopetritul: Ego-ul este cea mai dură realitate a omului, este cel cu care ne luptăm o viață și care va pleca după ieșirea sufletul nostru.

✝️ Arhimandrit Emilianos Simonopetritul — Două fragmente din "Tâlcuiri la Ava Isaia"

✝️ Arhimandritul Emilianos Simonopetritul: Hristos continuă și acum pogorârile Lui, pentru a face părtaș Lui inima, gândirea, mintea, chiar păcatul fiecăruia

✝️ Arhimandrit Emilianos Simonope: Boala pe care Dumnezeu ne-o trimite este măsurată până la ultima picătură pentru noi, care căutăm mântuirea.

Fraților, cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va și secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera. Fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău, sau din silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună. Și Dumnezeu poate să înmulțească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiți spre tot lucrul bun, precum este scris: «Împărțit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac». Iar Cel ce dă sămânță semănătorului și pâine spre mâncare vă va da și va înmulți sămânța voastră și va face să crească roadele dreptății voastre, ca întru toate să vă îmbogățiți, spre toată dărnicia care aduce prin noi mulțumire lui Dumnezeu.

Evanghelia după Sfântul Apostol Luca - Cap. 5, Vers. 1-11

În vremea aceea Iisus ședea lângă lacul Ghenizaret și a văzut două corăbii oprite lângă țărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puțin de la uscat și, șezând în corabie, învăța din ea mulțimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc și lăsați în jos mrejele voastre ca să pescuiți. Și, răspunzând, Simon a zis: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Și, făcând ei aceasta, au prins mulțime mare de pește, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el și pe toți cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor pești. Tot așa și pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Și a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Și, trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El.

Evanghelia de astazi ne vorbeste despre cat de zadarnice sunt toate stradaniile omenesti fara ajutorul lui Dumnezeu. Pe cand apostolii lui Hristos pescuiau ca oameni, nu au prins nimic; dar cand le-a poruncit Hristos sa-si arunce inca o data navoadele in mare, au pescuit atata multime de peste incat li se rupeau plasele. Iata: In vremea aceea Iisus sedea langa lacul Ghenizaret; a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile.

• "A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni și cu toții să fii respectuos. Pentru mireni (creștinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări - iubirea de sine."
  
  

• "Tristețea vine din îngâmfare și de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalți nu vorbesc despre noi așa cum am vrea și, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre."
  
  

• "Neliniștea sufletească este simptomul mândriei ascunse și demonstrează lipsa de experiență și de pricepere a omului. Înțelepciunea duhovnicească se câștigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menținerea conștiinței curate și a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găsește hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creștini, vrăjmașul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli și gânduri."
  
  

• "Cuvântul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poți să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunțe numai cuvintele gândite și chibzuite.“ „Fiți dar înțelepți ca șerpii (Matei 10, 16). șarpele când trebuie să-și schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust și ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit și astfel își lasă pielea dinainte. Așa și omul care dorește să-și scoată șubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei."
  
  

• "Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca și nu spune: „De ce e așa, pentru ce e aceasta?“ Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoșătoarea Judecată a Lui Dumnezeu“. Îndepărtează-ți fiecare gând de la judecarea faptelor oamenilor și roagă-te cu sârguință Lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul Lui Dumnezeu, noi nu putem face nimic bun, după cum Domnul Însuși ne spune: „Fără de Mine nu puteți face nimic“. Păzește-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmașul așa îi prinde pe oameni în plasa lui și se străduiește să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru și ce e negru în alb, așa cum a procedat și cu strămoșii Adam și Eva în rai."

☦️ Sfântul Ambrozie de la Optina: Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia.

"Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului.

Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie,frica de

Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia.

Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare.

Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gânduri".

– Sfântul Ambrozie de la Optina

🙏🏻 Rugăciune către Sfântul Ambrozie de la Optina ☦️

O, Mare Stareț și Drept al lui Dumnezeu, Cuvioase părinte al nostru Ambrozie, lauda Optinei și al întregii Rusii, învățător al evlaviei! Cinstim viața ta smerită întru Hristos, pentru care Dumnezeu a preamărit numele tău încă de aici de pe pământ, și cu cinste cerească te-a încununat după plecarea ta în cămara slavei veșnice.

Primește acum rugăciunea noastră, a nevrednicilor tăi robi, care te cinstesc și cheamă sfântul tău nume, și ne izbăvește prin mijlocirea ta înaintea Altarului lui Dumnezeu, de toate împrejurările pline de suferință, de neputințe sufletești și trupești, de rele, de ispite viclene și înșelătoare.

Revarsă patriei noastre și lumii întregi, de la Dumnezeu cel Atotbun, pace, liniște și bunăstare, fii mijlocitor neclintit al Sihăstriei unde te-ai nevoit și ai bine-plăcut atotslăvitului Dumnezeu în Treime, Căruia i se cuvine toată lauda, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

🙏🏻 Rugăciunea de fiecare zi a Sfinților Stareți de la Optina ☦️

Doamne, dă-mi să întâmpin cu liniște sufletească tot ce-mi va aduce ziua care începe. Dă-mi să mă predau cu totul voii Tale sfinte. În fiecare ceas al acestei zile povățuiește-mă în toate și ajută-mă. Chiar dacă aș primi necazuri și nenorociri în timpul zilei, învață-mă să le primesc cu sufletul liniștit și cu credință tare, că în toate este voia Ta cea sfântă.

În toate faptele și cuvintele mele, Tu călăuzește-mi gândurile și simțămintele. În toate întâmplările neașteptate, nu mă lăsa să uit că totul vine de la Tine. Învață-mă să fiu deschis și înțelept cu toți frații mei, pe nimeni amărând, pe nimeni întristând.

Doamne, dă-mi puterea să port osteneala zilei de astăzi și toate întâmplările din vremea ei. Călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd și să iert. Amin.

🙏🏻 Rugăciune către Sfinții Stareți de la Mănăstirea Optina ☦️

Dumnezeiască ceată a cuvioşilor părinţi, stareţi purtători de Dumnezeu ai Optinei, care cu viaţa cea îngerească pe pământ aţi strălucit şi în cetatea cea cerească cu slavă v-aţi proslăvit! Ştim că în zilele slujirii voastre pământeşti nimeni fără răspuns şi nemângâiat de la voi nu a plecat, ci toate tuturor v-aţi făcut: bolnavilor vindecare, celor îndoielnici întărire, întristaţilor mângâiere, căci harul vindecării, al înainte-vederii şi al tămăduirii sufletelor neputincioase din belşug în voi s-a arătat. Fiţi, aşadar, şi astăzi pentru noi toţi înainte-stătători şi pentru patria noastră chinuită înaintea Tronului lui Dumnezeu fiţi pururea rugători, căci vouă har vi s-a dat pentru noi să vă rugaţi. Căutaţi, aşadar, din slava cerească şi vedeţi turma voastră, pe care aţi păstorit-o pe pajiştea învăţăturii lui Hristos, căci este tulburată şi căzută şi de lupii cei pierzători de suflete prădată. Cercetaţi-ne pe noi, cei neputincioşi şi neajutoraţi, cu bunătatea voastră, pe cei rătăciţi îi căutaţi, pe cei împrăştiaţi îi adunaţi, pe cei înşelaţi îi întoarceţi şi cu Biserica cea Sfântă, Sobornicească şi Apostolească îi uniţi; pe cei care duc viaţă călugărească de toate cursele vrăjmaşului îi feriţi, pe tineri îi învăţaţi, pe bătrâni îi ajutaţi, pe cei căsătoriţi în pace şi în înţelegere îi păziţi.

Auziţi-ne pe noi, cei care sunteţi leac dumnezeiesc al sufletelor, şi pe calea pocăinţei ne îndrumaţi ca, urmând cuvintele voastre, pe noi şi toată viaţa noastră în mâinile marii milostiviri a lui Dumnezeu să ne lăsăm, pentru ca voia Lui să ne călăuzească gândurile şi simţămintele în toate faptele şi cuvintele noastre. Dăruiţi-ne nouă mână de ajutor, preafericiţi părinţi, şi învăţaţi-ne să ne rugăm, să credem, să nădăjduim, să răbdăm, să iertăm şi să iubim, ca astfel în poruncile Domnului pururea umblând, prin mijlocirea voastră să ne învrednicim de bucuria cea veşnică a Împărăţiei Cereşti, în care împreună cu voi să-L slăvim pe Dumnezeu Cel Minunat întru Sfinţii Săi, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul este ctitorul frumoasei mănăstiri Antim din București.

Datorită introducerii limbii române în cult, Sfântul Antim Ivireanul împreună cu Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, sunt considerați precursorii Marii Uniri din 1918. Acest mare Sfânt este serbat în calendarul ortodox în data de 27 septembrie.

Rugăciune către Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul

Sfinte al lui Dumnezeu, Ierarh și Martir, Părinte Antime, care, trăind pe pământ toate neputințele și ispitele, cu darul lui Dumnezeu le-ai biruit; roagă-te neîncetat și pentru noi nevrednicii, neputincioșii și păcătoșii, ca să primim îndelungă răbdare, dreaptă socotință, dragoste nefățarnică și lucrătoare, credință neclintită și drept slăvitoare, nădejde tare, statornicie în toate încercările și neclintită mărturisire a credinței ortodoxe. Te rugăm, smeriți, Sfinte Ierarhe Părinte Antime, cere-I Mântuitorului Hristos la tronul căruia ai aflat sfântă îndrăzneală ca să trimită și asupra noastră darul sfințeniei, întărindu-ne în gând, în cuvânt și în virtuți, spre slava veșnică a numelui tău cel sfânt. Să ne ajute a sluji pe aproapele nostru în toată vremea, spre mântuirea sufletelor noastre, cu puterea, cu lucrarea și cu harul Prea Sfintei și de viață făcătoarei Treimi; Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, acum și pururea și în veacul vecilor. Amin!

Tropar - Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, glasul al 3-lea

Sfinte Părinte Ierarhe Antim, cu vrednicie ai rânduit păstori și învățători turmei tale și cu înțelepciune dumnezeiască ai revărsat râurile sfintelor tale cuvinte. Viața ai pus-o pentru păstoriții tăi și cununa muceniciei ai dobândit de la Hristos, pe care roagă-L, Sfinte Părinte ierarhe Antim, să dăruiască pace și mare milă celor ce săvârșesc sfântă pomenirea ta.

Condac - Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, glasul al 3-lea

Învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu, Părinte Ierarhe Antim, lauda arhiereilor Țării Românești, podoaba cărturarilor și dulce grăitor al înțelepciunii dumnezeiești în graiul românesc te-ai arătat. Lupta cea bună luptând și dreapta credință mărturisind, cu haină mucenicească preafrumos te-ai împodobit și împărăția lui Hristos ai dobândit. Pentru aceasta împreună cântăm, zicând: Bucură-te, Sfinte Preafericite Părinte Antim.

Viața Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în anul 1650 și a primit la botez numele de Andrei. Originar din Iviria (Georgia), este luat de tânăr rob de turci și dus la Constantinopol. Este răscumpărat de Patriarhia Ecumenica și adus în Tara Romanească în jurul anului 1690, de către domnitorul Constantin Brâncoveanu.

De origine georgiană, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul este cel care a introdus prin tipăriturile sale, limba română în cultul Bisericii. "Floare cu străluciri de aur a toată arta cea bună" (cum l-a numit Patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului).

Era "înzestrat cu talente rare" și "a ridicat la perfecțiune arta tipografică", agonisind încă din tinerețe feluritele meșteșuguri ale caligrafiei, picturii, sculpturii și broderiei, smeritul, eruditul și neobositul om de rugăciune și de comuniune, de carte și de arte, trecând prin toate treptele slujirii bisericești și împletindu-și nevoințele cu razele harului și înțelepciunii dumnezeiești, a devenit model și lumină a preoției - "arta artelor și știința științelor".

În anul 1691, ajunge conducătorul tipografiei din București, iar în 1696 este numit egumenul Mănăstirii Snagov. În anul 1705 este ales episcop al Râmnicului, iar în 1708 mitropolit al Tării Romanești. Este înscăunat pe 22 februarie 1708, de față fiind patriarhii Alexandriei și Ierusalimului.

Este ctitorul mănăstirii cu hramul "Toți Sfinții" din București - numită azi Mănăstirea Antim (1713 - 1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din România. Pe seama veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un testament, intitulat "Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților, capete 32", în vederea organizării unei impresionante opere de asistență socială.

Martiriul Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul

Înflăcărat luptător pentru afirmarea poporului român împotriva asupririi turcești, ca și voievodul și ocrotitorul său Constantin Brâncoveanu, Mitropolitul Antim este întemnițat de Nicolae Mavrocordat (primul domnitor fanariot) în primăvara anului 1716 și supus la cumplite defăimări și chinuri. Obligat să-și dea demisia și refuzând-o, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul a fost caterisit pe nedrept de Patriarhia Ecumenică, urmând să fie închis pe viață în Mănăstirea "Sfânta Ecaterina" de pe Muntele Sinai. Pe drum însă, spre finalul lunii septembrie 1716, ostașii turci l-au omorât, lângă Adrianopol (Turcia de astăzi).

Activitatea Tipografică a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul

Sfântul Antim Ivireanul a tipărit 63 de cărți, dintre care 30 în limba greacă, 22 în romană, una în slavona, 6 slavo-romane, 2 greco-arabe, una greco-romană și una greco-slavo-română. S-a luptat pentru introducerea limbii române în biserică, în locul celei slave. În lucrarea "Didahiile" (28 de predici rostite în cursul arhipastoririi sale, la care se adaugă șapte cuvântări ocazionale) descoperim o limba românească curățată de slavonisme și grecisme. Amintim că în anul 1706 a tipărit la Râmnic prima ediție a Liturghierului în Țara Romanească și Molitvelnicul (Evhologhionul), tot în limba română.

Vorbind despre datoria sa de pastor, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul mărturisește în predica sa la Duminica Vameșului și Fariseului: "De n-ați știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treaba cu toți oamenii câți sunt în Tara Romanească, de la mic până la mare, afara de păgâni și de cei ce nu sunt de o lege cu noi; căci, în seama mea v-au dat Stăpânul Hristos, să vă pasc sufletește… și de gatul mieu spânzura sufletele voastre și de la mine vă să vă ceară pe toți, iar nu de la alții, până când va voi fi păstor".

Moaștele Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul

După ce a fost caterisit pe nedrept, de către Patriarhia Ecumenică în anul 1716 la presiunea autorităților otomane, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul a fost exilat și urma să fie închis pe viață în Mănăstirea "Sfânta Ecaterina", însă în apropierea Adrianopol (Turcia de astăzi), a fost ucis de către ostașii care îl însoțeau și trupul lui a fost aruncat în apele râului Tungia.

Canonizarea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul

După 250 de ani, în anul 1966, Patriarhia Ecumenică a anulat nedreapta sentință de caterisire dată asupra Sfântul Antim Ivireanul.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata sfinților mucenici în 1992, ca un mare apărător al Ortodoxiei, cu zi de prăznuire la 27 septembrie.

Rugăciune către Maica Domnului a Sfântului Antim Ivireanu

Stăpână de Dumnezeu Născătoare, împărăteasa cerului și a pământului, cinstea și slava creștinilor, ceea ce ești mai înaltă decât cerurile și mai curată decât soarele, Fecioară prealăudată, nădejdea celor păcătoși și liniștea celor loviți de valurile vieții, caută asupra poporului tău, vezi moștenirea ta, nu ne lăsa pe noi, păcătoșii, ci ne păzește și ne scapă de vicleșugurile diavolului, că ne-au împresurat întristările, nevoile și răutățile. Dă-ne mână de ajutor, Fecioară, că pierim. Îndură-te de noi, că pe tine te avem ajutătoare și la tine nădăjduim să-L îmblânzești pe Fiul tău cu rugăciunile tale preaputernice și nebiruite, ca să-Și întoarcă spre noi mila Sa cea bogată. Și pe toți să ne învrednicească a ne păstra viața cinstită și fără de prihană, pentru ca noi cu o gură și cu o inimă pe El pururea să-L mărim, iar ție să-ți zicem: "Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine!". Amin.

Nu exagerăm, acesta este un diagnostic. Trăim într-o epocă în care mintea a fost răpită de dependențe, distrageri și gunoi. Gunoi digital, gunoi emoțional, gunoi intelectual.

Aceasta este era în care superficialitatea este răsplătită și profunzimea este ignorată, în care zgomotul valorează mai mult decât reflecția, în care adevărul este modelat de algoritmi și nu de rațiune. Oamenii nu gândesc - reacționează, nu trăiesc - consumă, sunt mereu conectați, dar complet pierduți de ei înșiși. Mintea, care ar trebui să fie cea mai mare forță a noastră, este în ruine, iar cel mai rău este că mulți s-au obișnuit cu această stare.

Ei acceptă decăderea ca și cum ar fi progres, numesc decadența - libertate, murdăria - expresie, ignoranța - identitate. Aceasta este era murdăriei, și dacă nu realizezi ce se întâmplă, te vei scufunda și tu odată cu ea, fără să-ți dai seama. Trăim într-o eră bolnavă, nu este o criză economică, nu este un război vizibil, este o epidemie invizibilă care începe în minte și putrezește totul în jurul ei.

O generație care nu gândește, care doar reacționează. Creiere accelerate, dar goale, conectate, dar fără conștiință, oameni care petrec ore întregi derulând un ecran, consumând gunoi, aplaudând clovni, idolatrizând idioți. Asta se întâmplă, un colaps colectiv, silențios și profund.

Mintea, care timp de secole a fost cea mai puternică armă a noastră, este acum amorțită de stimuli inutili, de distrageri care nu servesc decât să țină sufletul adormit. Nimeni nu mai studiază, nimeni nu mai aprofundează. Gândirea a devenit o ofensă, tăcerea a devenit incomodă. Reflecția este pentru bătrâni. Astăzi, orice gând care necesită efort este respins. Totul trebuie să fie rapid, ușor, pre-masticat.

Ceea ce devine viral nu este ceea ce ne înalță, ci ceea ce ne degradează. Și cel mai înfricoșător lucru este că oamenii aplaudă acest lucru, iubesc mizeria, își consumă propria decădere cu plăcere. Aceasta este generația creierului topit, a lui „nu-mi pasă”, a „este doar un videoclip”, „este doar o tendință”, „este doar o glumă”.

Dar aceste lucruri mărunte modelează o întreagă cultură. Iar cultura putredă creează oameni putrezi. Cel mai rău este că mulți consideră că acest lucru este normal, amuzant, îl numesc libertate, autenticitate, dar nu își dau seama că sunt dresați ca animalele să gândească mai puțin și să se supună mai mult.

Și da, există oameni lucizi în mijlocul tuturor acestor lucruri. Există oameni care văd, care gândesc, care rezistă, dar sunt puțini. Minorități tăcute într-un ocean de ignoranță aplaudată.

Asistăm la moartea inteligenței, la falimentul conștiinței, la triumful distragerii, al superficialității, al prostiei decorate cu efecte și dansuri. Masele putrezesc din interior și nu numai că nu își dau seama de asta, dar îi batjocoresc pe cei care încearcă să îi avertizeze. Trăim în era cultului murdăriei.

Mintea s-a prăbușit, sufletul a fost vândut, și ce a mai rămas? Acest spectacol patetic al oamenilor care strigă după atenție în timp ce se îneacă în propria lor irelevanță. Dar dacă încă te simți incomod cu toate acestea, dacă încă mai există ceva în tine care refuză această putreziciune, atunci poate că faci parte din minoritatea care încă poate fi salvată și poate salva și pe alții. Pentru că în mijlocul mizeriei, gândirea este deja un act de rebeliune.

Niciodată nu am avut atât de multe informații și atât de puțină înțelepciune. Niciodată nu am fost atât de conectați și atât de pierduți. Niciodată nu am vorbit atât de mult și nu am spus atât de puțin.

Nietzsche a avertizat că nebunia este rară la indivizi, dar în grupuri, partide, popoare și epoci este regula. Și exact asta este. Ceea ce odată era o excepție a devenit regulă.

Ceea ce era absurd este acum normal. Prostia de astăzi este celebrată ca autenticitate. Vulgaritatea a devenit conținut.

Ignoranța a devenit o atitudine. Masele consumă gunoi și îl numesc cultură, dar nu este cultură, este condiționare. Și între timp, inteligența se ofilește.

Oamenii care gândesc profund sunt numiți aroganți, complicați, deconectați de realitate. Gândirea critică deranjează pentru că necesită efort, tăcere, pauză. Și în această eră a zgomotului constant și a fluxurilor infinite, gândirea a devenit un act aproape revoluționar.

Jung Chulhan, un filosof coreean, a scris: „Trăim într-o epocă în care excesul de pozitivitate și stimularea distrug sufletul". Epuizarea și anxietatea nu sunt boli individuale, ci simptome ale unui sistem care suge subiectul până la epuizare. Mintea modernă este epuizată, dar nu din cauza gândirii, ci din cauza fugii de sine.

Și cea mai rea parte este că majoritatea nici măcar nu observă acest lucru, deoarece sunt prea ocupați cu notificările, videoclipurile de 15 secunde, memele fără sens, ideologiile victimizării și dansurile TikTok. Este o generație cu creierul topit și ego-ul umflat, capabilă să memoreze sloganuri politice, dar incapabilă să susțină o idee timp de cinci minute, capabilă să vorbească despre orice, dar să nu înțeleagă nimic. Schopenhauer a spus: „Destinul umanității depinde de gradul de discernământ pe care reușește să-l cultive”.

Dacă acest lucru este adevărat, suntem foarte aproape de falimentul total. Adevărul este că această generație este educată pentru sclavie, dar o sclavie dulce, cu filtre, playlisturi, like-uri și dopamină digitală. Educată să se supună zâmbind, să nu pună niciodată întrebări, să-i urască pe cei care gândesc diferit și să se simtă jignită de orice, cu excepția propriei mediocrități

Este o generație care cere respect, dar nu se obosește să devină respectabilă. Care vrea să fie ascultată, dar nu are nimic de spus. Care vrea libertate, dar nici măcar nu știe ce înseamnă asta.

Așa cum a spus Zygmunt Bauman, trăim în vremuri lichide. Nimic nu este făcut să dureze, nici relațiile, nici gândurile, nici convingerile. Și asta este.

Totul este de unică folosință, inclusiv conștiința. Dar da, mai există încă cei care văd, cei care refuză această decadență. Oameni care nu se înclină în fața mizeriei mentale colective.

Oameni care preferă singurătatea gândirii în locul companiei zgomotoase a prostiei. Sunt puțini, nu sunt crezuți. Dar ei sunt ultima speranță de luciditate într-o lume mândră de propria dezordine.

Dacă te simți treaz într-o lume adormită, atunci știi despre ce vorbesc. Mintea s-a prăbușit, masele putrezesc și aplaudă propria lor cădere. Dar dacă mai există o scânteie de neliniște în tine, o scânteie de revoltă împotriva acestei culturi a gunoiului, atunci rezistă.

Gândește, studiază, taci și reconstruiește. Pentru că, în mijlocul mizeriei, gândirea este cel mai curat act pe care îl poți comite. Sincer, uneori mă întreb de ce fac asta.

Petrec ore întregi scriind, cercetând, înregistrând, încercând să deschid ochii celor care mai au o scânteie de luciditate. Dar se pare că această generație s-a scufundat în noroi și iubește duhoarea.

M-am săturat să văd gunoiul ăsta pe care îl numesc conținut viral. Oameni care dansează, se agită, fac dublaje stupide, pretinzând că trăiesc o viață perfectă, în timp ce creierul lor se topește, putrezește și mucegăiește în interior. Și când cineva încearcă să aducă ceva diferit, mai profund, mai uman, o grămadă de zombi plini de dopamină vin în comentarii și spun: „Dar și tu folosești tehnologia”.

Ești pe YouTube și vorbești despre asta și despre aia. Vrei doar bani. Serios? Chiar vrei să compari modul în care eu folosesc asta cu modul în care o folosești tu? Eu o folosesc pentru că oamenii sunt acolo.

Pentru că poate cineva de cealaltă parte se va trezi, va auzi asta și va spune: „Uite, e adevărat. Mă transform într-un nimeni amorțit. Trebuie să mă schimb”.

Acum, voi, care veniți aici să comentați aceste lucruri, ce faceți voi de util în această societate putredă, în afară de a consuma porcării toată ziua, de a râde de meme stupide și de a trăi într-o bulă în care gândirea este o crimă? Generația asta nu vrea să audă adevărul. Vrea dopamină, distracție, aplauze ușoare. Și când cineva refuză să participe la această farsă colectivă, este criticat pentru că încearcă să gândească.

Este o generație de oameni ofensați de orice, cu excepția propriei mediocrități. Nu sunt aici pentru a fi drăguț. Sunt aici pentru că refuz să devin doar unul dintre ei, pentru că încă mai cred că există salvare pentru cei suficient de curajoși să se uite în oglindă.

Așadar, dacă ai venit aici să critici, să arunci cu ironie, uită-te mai întâi la viața ta. Ce ai construit? Ce ai făcut? Ajuti pe cineva? Trezești pe cineva? Sau ești doar încă unul care râde în timp ce nava se scufundă? Dacă este al doilea caz, fă-ne o favoare și dispari. Pentru că, în timp ce te pierzi în aroganța ecranului tău, aici sunt oameni care încearcă, cu efort, să-i trezească pe cei care încă pot fi salvați.

Dar, hei, dacă ești încă aici și mă asculți, înseamnă că nu faci parte din această mizerie colectivă. Și vreau să vorbesc cu tine acum, fără ironie, fără furie, cu respect. Pentru că știu cât de mult doare să fii cineva care vede într-o lume care preferă să meargă cu ochii închiși.

Simți greutatea. Îți dai seama ce se întâmplă. Vezi mediocritatea răspândindu-se, gândirea murind, profunzimea transformându-se într-o glumă.

Și, în adâncul sufletului, ceva refuză să accepte asta. Nu vrei doar să supraviețuiești. Vrei să trăiești conștient, să înțelegi lucrurile, să devii cineva mai bun, să te eliberezi din ciclul alienării care domină totul astăzi.

Și de aceea ești deja o persoană rară, serios. Poate că nu te vezi așa. Poate că crezi că ești departe de ideal, dar simplul fapt că tu cauți, asculți, reflectezi te plasează deja într-un loc diferit.

Nu faci parte din masa care se trezește, consumă, se plânge și adoarme din nou. Tu vrei mai mult, și nu doar mai multe lucruri, ci adevăr, claritate, direcție. În timp ce unii trăiesc prin ochii altora, tu încerci să te regăsești.

În timp ce majoritatea aleargă după aprobare, tu ești aici încercând să te trezești. Și uite, știu că nu e ușor. E însingurare.

Uneori e obositor să fii cel care gândește, care simte prea mult, care încearcă să păstreze sănătatea mintală într-o lume care apreciază nebunia. E greu să rămâi lucid când totul în jur e exces, distragere, zgomot.

Uneori este obositor să fii cel care gândește, care simte prea mult, care încearcă să-și păstreze sănătatea mintală într-o lume care apreciază nebunia. Este greu să rămâi lucid când totul în jur este exces, distragere, zgomot, presiune, cerințe. Te uiți în jur și pare că toată lumea este anesteziată.

Toată lumea râde, dansează, postează, se preface, iar tu ești acolo, tăcut, privind, încercând să înțelegi unde s-a pierdut totul. Dar lasă-mă să-ți spun ceva. Chiar dacă virtual nu ești singur, chiar dacă lumea spune altceva, chiar dacă algoritmii îți aruncă tot timpul gunoi în față, chiar dacă pare că nimănui nu-i pasă de nimic profund, există oameni ca tine acolo, puțini, împrăștiați, dar există și sunt prețioși.

Oameni care încă mai cred că viața nu este doar dopamină, care încă mai apreciază tăcerea, studiul, caracterul, care nu se vând ușor, care nu se înclină în fața ridicolului doar pentru a se integra. Și cu acești oameni începe schimbarea, nu cu mulțimile, ci cu o minoritate conștientă. Așa a fost întotdeauna.

Cele mai mari mișcări din istorie, marile idei, marile revoluții, nu au început cu mulțimile. Au început cu puțini, cu cei care au refuzat să se supună orbește, cu cei care au îndrăznit să gândească. Așadar, dacă ești aici acum, ascultând asta, dacă simți acel disconfort, acea neliniște, acea dorință de a fi mai mult, înțelege asta.

Nu este slăbiciune, este putere. Într-o lume în care toată lumea este distrasă, tu gândești. Într-o lume în care toată lumea aleargă, tu te oprești.

Într-o lume în care toată lumea vrea să se dea în spectacol, tu vrei să înțelegi. Și asta te plasează la un alt nivel. Dar asta cere și responsabilitate, pentru că a ști este primul pas.

Acum e timpul să acționezi. Acum e timpul să alegi. În fiecare zi, nu te lăsa purtat de avalanșa de idioțenie, pentru că va veni, te va înconjura din toate părțile, va încerca să te absoarbă, să te distragă, să te amorțească.

Ar fi mai ușor, aș avea mai multe vizualizări. Dar nu ar fi adevărat. Și refuz să mint doar pentru a face pe plac.

Refuz să pretind că totul este în regulă, când este clar că nu este. De aceea fac aceste videoclipuri. De aceea înregistrez, editez, scriu și repet acest mesaj în fiecare zi.

Pentru că încă mai cred că există o salvare. Că există oameni ca voi, care nu s-au predat. Și chiar dacă sunt o minoritate, acea minoritate poate aprinde torțe în întuneric, poate salva pe alții, poate fi un exemplu, poate fi o ancoră într-o mare de confuzie.

Nu trebuie să schimbați întreaga lume. Trebuie doar să începeți cu voi înșivă și veți face deja mai mult decât 99% dintre oamenii de acolo. Continuă să citești, continuă să te observi, continuă să cauți adevărul, chiar dacă doare.

Continuă să nu ai încredere în ceea ce este prea ușor, prea rapid, prea popular. Continuă să gândești, pentru că astăzi a gândi este revoluționar. Și dacă la un moment dat te numesc diferit, prea intens, plictisitor, filozofic, rece, ciudat, ia-o ca pe un compliment.

Pentru că a fi normal în această lume înseamnă a fi numit nebun. Mulțumesc că ești aici. Mulțumesc că gândești.

Mulțumesc că nu ești doar unul dintre mulți. Tu ești motivul pentru care există acest canal. Nu cifrele, nu algoritmul, ci tu, care încă apreciezi conștiința.

Nu uita să te abonezi la canal, să dai like și să distribui, pentru ca mai mulți oameni să se trezească. Ne vedem în următorul videoclip.

~ Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=yqbd0IYEWn8

O, Împărate Sfinte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorule al vieții și al nemuririi, Îți mulțumesc că în căsătoria mea m-ai făcut vas ales al binecuvântării și al darului Tău. Căci Tu, Stăpâne, ai zis: „Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți!”

Îți mulțumesc și mă rog: Binecuvântează acest rod al trupului meu, care mi-a fost dat de către Tine; ocrotește-l și dă-i viață întru Duhul Tău cel Sfânt; dă-i creștere întru sănătate și trup curat cu mădulare bine întemeiate. Sfințește trupul lui, mintea, inima și toate simțurile și dăruiește acestui prunc care se naște suflet înțelept și întemeiază întru el frica Ta.

Înger credincios, păzitor sufletului și trupului îi dăruiește. Păzește-l, ține-l, întărește-l și-l adăpostește pe el în pântecele meu până în ceasul nașterii lui și nu-l tăinui pe el în pântecele maicii sale, pentru că mâinile Tale l-au alcătuit dându-i viață și sănătate.

O, Doamne Iisuse Hristoase, întru atotputernicele și părinteștile Tale mâini încredințez copilul meu. Așază-l pe el sub mâna harului Tău și prin Sfântul Duh sfințește-l și-l înnoiește întru viața veșnică, pentru ca să fie mădular al Cereștii Tale Împărății. Amin.

O, întru tot Milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, caută și mă păzește pe mine, roaba Ta, de frică și de duhurile cele rele care caută să strice lucrul mâinilor Tale, iar când va veni ceasul și timpul meu, izbăvește-mă de dureri. Luminează-mi neputințele cele din timpul ieșirii și dă-mi întărire și putere la naștere. Fă-o grabnică prin atotputernicul Tău ajutor, că slava lucrului Tău este aceasta și tăria atotputerniciei Tale, lucrul harului Tău și al inimii Tale milostive. Amin!

💕 Icoana Maicii Domnului însărcinată

Bucuria mea, iată o icoana foarte rară, făcătoare de minuni a Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, "Maica Domnului Însărcinată".

Această minunată icoană a Maicii Domnului a fost găsită într-una din Sfintele Mănăstiri de măicuțe din vestul Georgiei.

În timpul renovării a fost ridicată podeaua sub care se afla un depozit cu o serie de icoane unice.

Printre altele a fost descoperită și aceasta icoana a Maicii Domnului, Fecioara Maria purtand pe Hristos în pântece. Slavă lui Dumnezeu și Maicii Sale Preacurate pentru tot!

"Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te, ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată ești Tu între femei și binecuvântat este rodul o pântecelelui Tău, că ai născut pe Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre."

Prea Sfântă Marie, roagă-te și pentru noi păcătoșii acum și în ceasul morții noastre! Amin!

Doamne, Iisuse Hristoase, mântuiește-mă! Maica Domnului meu, miluieşte-mă!

💞 O icoană rară a Fecioarei Maria însărcinată

Această icoană a fost găsită într-o mănăstire din Georgia de Vest. În timpul unei reparații, s-a ridicat podeaua și au fost găsite depozitate mai multe icoane rare!

Rugăciune către Maica Domnului

O, Preacurată Maică a Domnului, a puterilor de sus, împărăteasa cerului și a pământului, atotputernică apărătoare și tărie a noastră, primește această cântare de laudă și de mulțumire de la noi, nevrednicii robii tăi. Înalță rugăciunile noastre la tronul lui Dumnezeu și Fiul tău, ca să fie milostiv nedreptăților noastre. Să adauge harul Său tuturor celor ce cinstesc preacinstit numele tău și cu credință și cu dragoste se închină făcătoarei de minuni icoanei tale. Că nu suntem vrednici să fim miluiți de Dânsul și pentru aceasta năzuim la tine, că ești acoperitoarea noastră și grabnică ajutătoare.

Auzi-ne pe noi, cei ce ne rugăm ție; ocrotește-ne pe noi cu atotputernicul tău Acoperământ și cere de la Dumnezeu Fiul tău să dea păstoriților noștri sfințenie, ca să privegheze și să ocârmuiască sufletele noastre; ocârmuitorilor de orașe, înțelepciune și putere; judecătorilor, dreptate și necăutare la față; învățătorilor, minte și smerită înțelepciune; asupriților, răbdare; asupritorilor, frică de Dumnezeu; celor mâhniți, răbdare și bucurie duhovnicească; neînfrânaților, înfrânare; și nouă, tuturor, duhul înțelepciunii și al cucerniciei, duhul milostivirii și al blândeții, duhul curăției și al dreptății. Așa, Doamnă preasfântă, milostivește-te asupra noastră și asupra neputinciosului tău popor.

Pe cei rătăciți povățuiește-i pe calea cea bună, pe cei bătrâni îi sprijinește, pe prunci îi păzește și pe noi, pe toți, ne apără și ne ocrotește cu milostivirea ta. Pe toți, scoate-ne din adâncul păcatului și ne luminează ochii inimii noastre spre căutarea mântuirii. Milostivă fii nouă aici, în această viață, iar la înfricoșătoarea judecată să te rogi pentru noi către Fiul tău și Dumnezeul nostru. Că tu, Doamnă, ești slava celor cerești și nădejdea pământenilor. Tu ești, după Dumnezeu, nădejdea și apărătoarea noastră, a tuturor celor ce ne rugăm ție cu credință. Deci ne rugăm ție, Atotputernică ajutătoarea noastră, și ție ne predăm pe noi înșine, unul pe altul și toată viața noastră, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniți și acoperitoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajută-mi ca unui neputincios, hrănește-mă ca pe un străin; necazul meu îl știi, deci dezleagă-l precum voiești, că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă mângâiere bună, ci numai pe tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi, în vecii vecilor. Amin.

Preacurată Doamnă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, care poți face tot binele, primește aceste cinstite daruri, care se cuvin numai ție, de la noi nevrednicii robii tăi, Ceea ce ești aleasă din toate neamurile și te-ai arătat mai înaltă decât toate făpturile cerești și pământești. Căci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor și prin tine am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu și ne-am învrednicit de Sfântul Trup și de Preacuratul Lui Sânge. Pentru aceasta fericită ești în neamurile neamurilor, ceea ce ești de Dumnezeu fericită, mai luminată decât heruvimii și mai cinstită decât serafimii. Și acum, Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare Fecioară, întru tot lăudată, nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de sfatul celui înșelător și de toată primejdia, și să fim păziți nevătămați de toată lovirea cea înveninată a diavolului; ci până în sfârșit cu rugăciunile tale păzește-ne pe noi neosândiți. Ca prin paza și cu ajutorul tău fiind mântuiți, slavă, laudă, mulțumită și închinăciune, pentru toate să înălțăm, Unuia în Treime Dumnezeu, Ziditorul tuturor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Troparul Sfântului Voievod Neagoe Basarab — Glas 1

Domnitor preaînţelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de lăcaşuri sfinte, prieten al Sfinţilor Părinţi, învăţător luminat de Duhul Sfânt şi mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Apostolul: Epistola către Coloseni a Sf. Ap. Pavel, Cap. 3, Vers. 12-16

Fraților, îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții și iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă întru dragoste, care este legătura desăvârșirii. Și pacea lui Hristos, întru care ați fost chemați ca să fiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; și fiți mulțumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăție. Învățați-vă și povățuiți-vă între voi, cu toată înțelepciunea. Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I, în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești.

Evanghelia după Sf. Ap. Ioan, Cap. 10, Vers. 1-9

Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la El: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe alături, acela este fur şi tâlhar. Iar cel ce intră pe uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mână afară. Şi când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înţeles ce înseamnă cuvintele Lui. A zis deci iarăşi Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor. Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, iar oile nu i-au ascultat. Eu sunt uşa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.

Viața Sfântului Voievod Neagoe Basarab

Sfântul Voievod Neagoe a deprins de la Sfântul Ierarh Nifon taina rugăciunii isihaste, evlavia și trezvia sufletului, învățătura și înțelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc.

Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa era din familia Craioveștilor. La urcarea sa pe tron, în 1512, el și-a revendicat descendența din domnul Țării Românești Basarab cel Tânăr (noiembrie 1477 - septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481 - aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) și nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinților săi. Înrâurit de credința mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învățăturile mântuitoare si virtuțile creștine. Mănăstirea Bistrița din Oltenia, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit școală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe. Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistrița să fie retras marele între patriarhi, Nifon al Constantinopolului, chemat în Țara Românească pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza și întări viața bisericească.

De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia și trezvia sufletului, învățătura și înțelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, el și-a agonisit mai toată știința și cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512, a fost chemat la demnitatea de Domnitor și Voievod al Țării Românești. În această calitate a încurajat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici. Continuând viziunea și obiectivele politice inițiate de Ștefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliție a statelor răsăritene împotriva expansiunii turcești. În 1517 cere și obține de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învățător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost așezate moaștele și care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului. În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ștefan al IV-lea al Moldovei (Ștefăniță Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab și aleșii săi fii Theodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalți principi creștini și de papă la „sfânta expediție împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Totuși, Țara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman.

Neagoe Basarab a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească și din toate țările din Balcani. În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeș, unde se odihnesc și sfintele moaște ale voievodului. În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reședința patriarhală din București, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești. Cancelaria Sfântului Sinod a editat Tomosul de proclamare a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, „care a rămas în memoria poporului român și a tradiției ortodoxe prin opera sa intitulată Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, prima creație de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic și enciclopedic”. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din București.

Sfântul Voievod Neagoe Basarab rămâne una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei și spiritualității românești. Binecredinciosul domn, ctitor al Mănăstirii Curtea de Argeș și apărător al credinței ortodoxe, a lăsat urmașilor nu doar zidiri de piatră, ci și o comoară de cuvânt – Învățăturile către fiul său Teodosie.

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie este considerată cea dintâi scriere de valoare universală a literaturii române, dar și un testament spiritual, adresat de către binecredinciosul voievod nu numai fiului său, ci tuturor generațiilor care doresc să trăiască în lumina Evangheliei. Cartea este mai mult decât un manual de conduită. Ea cuprinde îndemnuri duhovnicești, reflecții asupra guvernării și modului de se comporta un cârmuitor politic, dar și sfaturi morale. Încă de la început, Sfântul Neagoe pune temelia oricărei educații: „Mai înainte de toate, fiul meu, să ai frica lui Dumnezeu în inima ta și să nu uiți niciodată mila Lui, căci El este viața și puterea ta”. Această chemare rămâne actuală și astăzi, când părinții sunt chemați să insufle copiilor conștiința prezenței lui Dumnezeu și nădejdea în purtarea Sa de grijă.

Un alt pasaj grăitor despre gândirea profund duhovnicească a Sfântului Neagoe este cel prin care autorul își învață fiul și pe noi toți cum să primim și să prețuim darurile primite de la Creatorul nostru: „ochii ți i-a dat Dumnezeu să privești la ceruri și la sfintele icoane, urechile să le ții spre cuvântul Lui, gura să grăiască rugăciune și cântare, iar mâinile să le întinzi spre milostenie”. Aceste cuvinte traduc în limbajul de astăzi o pedagogie practică: copilul trebuie să înțeleagă că talanții săi nu sunt pentru mândrie, ci pentru slujire, pentru iubire și pentru binefacere.

Sfântul Voievod arată și calea echilibrului între izbândă și greșeală: „De vei face lucruri bune, nu te lăuda, iar de vei greși, nu te deznădăjdui; ci caută pocăința și mărturisirea, și iarăși te vei ridica”. Într-o vreme în care copiii sunt presați fie să performeze, fie să evite cu orice preț greșeala, aceste cuvinte arată că educația nu se rezumă la succes și eșec, ci la învățarea curajului de a merge mai departe în smerenie și nădejde.

Milostenia este o altă virtute esențială: „Iubește pe cei săraci și nu întoarce fața ta de la cel ce cere, căci Dumnezeu este în chipul lor”. Familia creștină poate face din aceste cuvinte o regulă concretă de viață: împărțirea hranei, vizitarea bolnavilor, grija față de cei singuri. Copiii vor înțelege astfel că educația nu formează doar mintea, ci și inima.

Sfântul Neagoe nu uită nici de virtutea curăției: „Nimic nu este mai plăcut lui Dumnezeu decât omul curat cu inima și cu sufletul”. Într-o lume marcată de tentații, părinții au misiunea de a le arăta copiilor că libertatea nu înseamnă desfrâu, ci respect de sine, demnitate și trăire în adevăr.

La fel de actual este îndemnul său la lectură duhovnicească: „Să cauți, fiul meu, să citești sfintele cărți și din ele să-ți hrănești sufletul, căci întru ele este viața cea adevărată”. Astăzi, când ecranele și zgomotul lumii ocupă timpul copiilor, acest sfat îi cheamă pe părinți să cultive în familie obiceiul citirii Scripturii și al cărților ziditoare de suflet neuitând ce ne îndemna Sfântul Vasile cel Mare: așa cum albinele culeg nectarul din flori fără a strica frumusețea lor, tot astfel și noi, citind cărți, să păstrăm din ele ceea ce este folositor sufletului”.

În fine, Sfântul Voievod arată că pacea și blândețea sunt mai tari decât mânia: „Fă-te pace și vei vedea că și cei din jur se vor liniști”. Atmosfera unei familii se formează din tonul vocii, din gesturile de răbdare și iertare. Copilul crescut în pace devine purtător de pace. Prin toate acestea, Învățăturile către fiul său Teodosie se dovedesc un adevărat program educațional pentru familiile de astăzi. Ele ne amintesc că educația nu este doar acumulare de cunoștințe, ci formare a inimii, cultivare a virtuților, zidire a unei personalități integrate în credință și iubire.

În concluzie, Sfântul Voievod Neagoe Basarab se înfățișează nu doar ca un exemplu de conducător creștin, ci și ca un părinte duhovnicesc al veacurilor, ale cărui învățături rămân un îndreptar viu pentru Biserică și pentru societate. Prin testamentul său spiritual, el arată familiilor creștine de astăzi calea pe care trebuie să o urmeze: aceea de a-și crește și a-și educa copiii în lumina Evangheliei Mântuitorului Hristos, în duhul tradiției și al învățăturii Bisericii și în iubirea jertfelnică față de aproapele.

Într-o lume tulburată de schimbări rapide, de frământări geopolitice și de relativism moral, aceste îndemnuri ale Sfântului Voievod Neagoe Basarab își arată cu și mai multă strălucire actualitatea, arătând că adevărata formare a tinerelor generații nu poate fi despărțită de credință și de statornicia în valorile Evangheliei, de rugăciune și de responsabilitatea față de comunitate. În felul acesta, moștenirea Sfântului Voievod rămâne o chemare la responsabilitate, la dăruire și la statornicie în credința ortodoxă, oferind familiilor repere sigure pentru a-și întemeia viața în și cu Hristos, Mântuitorul nostru.