Profesor de Teologie Dogmatică la Facultatea de Teologie a Universității Aristotel din Tesalonic
După cum arată evenimentele bisericești din întreaga lume, este secolul XXI.
Aceasta va fi epoca Eclesiologiei prin excelență pentru Biserica Ortodoxă.
Adică va fi o epocă în care Biserica va duce lupte spirituale pentru a-și apăra și păstra adevărata identitate.
Centrul principal al teologiei sale va fi eclesiologia ortodoxă.
Adică o teologie care, pe lângă caracterul ei apocaliptic, presupune în practică experiența harismatică a vieții duhovnicesti ca rod necreat al Duhului Sfânt, a cărui misiune, dar și prezența Sa activă în ea, au fost promise de Însuși Creatorul ei înainte de Înălțarea Sa și întronarea Sa de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl.
Condiția prealabilă pentru o formulare precisă a eclesiologiei ortodoxe este induhovnicirea vieții experimentata duhovniceste
Acest fapt a fost exprimat oficial și instituțional în Crez, ca o formulare scrisă a gândirii sale, care este trăită în mod tainic ca o taina de către membrii săi vii în fiecare moment actual al prezenței Sale pe pământ.
Această gândire va exista și va fi exprimată infailibil până la sfârșitul timpurilor, așa cum Hristos a promis cu adevărat, Adevărul Esențial, care va rămâne mereu în Biserică, pe care El, ca Cap, o va călăuzi „ la tot adevărul ” prin Duhul Său, care va garanta autenticitatea conștiinței sale.
Ori de câte ori „credința” odată exprimată a Bisericii în Crezul său în identitatea sa este pusă la îndoială și ori de câte ori adevărul ei este amenințat de denaturarea conținutului său vital, membrii săi vii – oricât de numeroși – reafirmă instituțional această identitate cu toată fidelitatea, sub protecția Duhului Sfânt.
Din cele de mai sus rezultă că credința noastră ortodoxă consacrată instituțional în identitatea Bisericii ca „Una, Sfântă, Soborniceasca și Apostolică” nu poate include nicio erezie sau heterodoxie, întrucât „celelate credinte” reprezintă o contradicție „în termeni” în ceea ce privește unicitatea, sfințenia și universalitatea adevărul Bisericii.
Aceasta înseamnă că în acest caz propunerea de a stabili o sărbătoare comună a Paștelui cu neortodocșii nu are legitimitate teologică atâta timp cât aceștia persistă în credințele lor neortodoxe.
Iar acest lucru devine absolut clar din formularea definiției Paștelui de către Sinodul I Ecumenic (325), care subliniază unitatea duhovniceasca a Bisericii, care este asigurată de unitatea experienței celei mai înalte credințe a Bisericii, excluzând în mod dogmatic sărbătorirea în comun a Paștelui cu evreii.
Celebrarea Tainelor în Biserică presupune un singur Duh de credință și de viețuire a credincioșilor.
Cu toate acestea, modul de gândire al Bisericii este una, iar modul de gândire al oricărui neortodox, pe care duhul hotărârii Sinodului I Ecumenic îl exclude de la comuniune euharistica, este altul.
În consecință, nimeni în mod individual, nici măcar orice Biserică locală în perspectivă sinodala, nu poate decide pentru întreaga Biserică în chestiunile referitoare la credința și viața ei.
Și aceasta pentru că în Biserică nu există nicio persoană Infailibilă, nici un primat al autorității (τό Πρωτεῖο Ἐξουσίας), ci doar un primat de onoare (Πρεσβεῖα Τιμῆς).
Dacă citim cu atenție canonul 3 al Sinodului II Ecumenic și canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, aflăm că ele vorbesc doar despre primatul de onoare acordat episcopului Romei de către Sinodul II Ecumenic și despre primatul egal de onoare acordat episcopului de Constantinopol (episcopi egal ai Romei) de către Sinodul al patrulea Ecumenic, fără nicio alta justificare bisericească.
Și asta pentru că suprema guvernare în Biserică (în ansamblul său) este exercitată fără îndoială și în orice moment – în conformitate cu conștiința și acțiunea ei – numai de Sinodul Ecumenic.
Mai simplu spus, cea mai înaltă guvernare a Bisericii este strict Sobornicească (αὐστηρῶς Συνοδική).
Primatul de onoare contribuie din punct de vedere funcțional și practic la administrarea Bisericii și este determinat instituțional de chestiuni politice legate de amplasarea orașului în care se află episcopul Bisericii unui anumit stat politic unitar, așa cum se precizează în mod expres în ambele canoane, și anume canonul III al Sinodului al II-lea Ecumenic și canonul al 28-lea al Sinodului IV Ecumenic.
Atât încrederea în autenticitatea credinței Bisericii, cât și autenticitatea vieții sale spirituale sunt determinate numai de definițiile dogmatice ale credinței și de Canoanele Sfinte ale Sinoadelor Ecumenice și sunt valabile în orice moment și nu sunt supuse revizuirii, așa cum s-a spus deja în cuvântul de intampinare al părintelui Athanasie.
Și asta pentru că canoanele exprimă Tradiția Bisericii, trăită în Duhul Sfânt.
Persoana a treia a Sfintei Treimi, Duhul Adevărului, ne este mărturie și, ca Singur „Carmaci” spiritual, instruiește și călăuzește Biserica – prin Sinodul Ecumenic – „spre tot adevărul”, așa cum a promis Domnul Hristos.
În acest sens, este caracteristică afirmația Sinodului Apostolic: "Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă" (Faptele Apostolilor 15, 28).
Astfel, deciziile recente ale unor Biserici Ortodoxe Locale din Balamand (1993) și din Kolymbari din Creta (2016), în lipsa altor Biserici Ortodoxe Locale, nu le dau dreptul de a pretinde că hotărârile lor sunt obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă.
Mai exact, hotărârile privind numirea „bisericilor” heterodoxe, precum și cu privire la existența Tainelor în cadru acestor confensiuni.
Aceste hotărâri sunt arbitrare și incompatibile cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice și, ca atare, eretice.
La fel de eretici sunt și teologii corespunzători care le susțin, în ciuda caracterului lor academic și a titlurilor academice ale susținătorilor lor.
Prin urmare, în concluzie și epigramatic, am dori să spunem că nu acceptăm inovația propusă de a celebra Paștele împreună cu vechii și noii creștini heterodocși din Orient și Occident (arieni, nestorieni, luptători împotriva Duhului Sfant, monofiziți, monoteliți, iacobiți, armeni, copți, romano-catolici, protestanți), așa cum a făcut-o întotdeauna Biserica.
Sărbătorirea universală a Paștelui de către Biserica Ortodoxă este cea mai înaltă expresie instituțională și liturgică a unității credincioșilor săi atât în ceea ce privește credința comună, cât și viața spirituală.
Este o sărbătoare a biruinței triumfătoare a lui Hristos asupra diavolului, păcatului și morții.
Este o sărbătoare a eliberării noastre din robia diavolului și a păcatului și a intrării noastre în viața în Hristos, care este trăită ca o viață de libertate în Duhul Sfânt.
Esența slujbei de închinare a credincioșilor ortodocși constă în primul rând într-o participare generală la biserici și, în principal, în participarea enoriașilor la Liturghie și la Sfânta Împărtășanie.
Fără aceasta Taina a Impartasaniei, semnificația Paștelui și sărbătorirea lui este literalmente goală.
Acesta este motivul pentru care Biserica menține în continuare o poziție fermă în opinia sa, în ciuda descoperirii unei erori științifice în determinarea datei cronologiei timpului.
Nerespectarea condițiilor de mai sus, definite instituțional de Canoanele Sfinte, creează confuzie spirituală și promovează o înțelegere contrară duhului Hotararilor Sinodelor Ecumenice.
Sinoadele Ecumenice definesc cu toată precizia posibilă hotarele credinței ortodoxe și vieții trupului Bisericii, a căror încălcare duce la excomunicarea empirică din Trupul Bisericii, indiferent dacă se recurge sau nu la condamnarea lor bisericească oficială sau neoficială și instituțională.
Nicio autoritate bisericească nu poate pune la îndoială natura absolută a hotărârilor Sinoadelor Ecumenice.
Și asta pentru că nicio altă autoritate nu stă deasupra lor și nu este autorizată să decidă contrar lor.
De fapt, astăzi nu există nici măcar condiții pentru convocarea unui Sinod Panortodox.
Astăzi, din păcate, reprezentanții oficiali ai Bisericii Ortodoxe nu recunosc caracterul eretic al credinței catolicilor, protestanților și anticalcedonienilor.
De aceea, până la urmă, ei nu văd dificultăți teologice în celebrarea Paștelui împreună cu creștinii neortodocși.
Dar oricât de priceput și secret ar fi ascunsă sărbătorirea Pastelui cu eterodocșii, această sărbătorire va duce indirect sau treptat la impartasirea comună din Potirul comun sau la inter-comuniune.
Un fenomen complet inacceptabil și arbitrar, deoarece este interzisa inter-comuniunea direct de multe Canoane Sfinte aprobate de Sinoadele Ecumenice.
Totuși, în acest fel va avea loc o revoluție structurală în Biserică.
Și asta pentru că în rugăciunea comună cu eterodocșii, ecumenismul este introdus efectiv și oficial în Biserică și „se îndepărtează granițele/hotarele veșnice stabilite de Părinții noștri”, ceea ce este clar condamnat.
Dacă, conform învățăturii și practicii Bisericii, catehumenii nu au voie să fie prezenți și să se roage împreună cu cei botezați, participând la Adunarea Liturgica Euharistică, atunci cu cât mai mult creștinii heterodocși „neimplicați” ar trebui excluși de la celebrarea principalei sărbători creștine a Paștelui?
Dar a fost cumva desființată instituțional Liturghia Catehumenilor și nu ne-am dat seama?
Aici se ridică, în mod logic, următoarea întrebare teologică: de ce, timp de aproximativ 1000 de ani, Sfinții Părinți ai Răsăritului Ortodox, precum și conștiința dogmatică a credincioșilor, nu s-au gândit la celebrarea în comun a Paștelui cu eterodocșii și nu au acceptat nici rugăciunea comună, nici, cu atât mai mult, Taina Împărtășaniei cu diverși creștini heterodocși din Orient și Occident?
Au făcut-o cumva dintr-o eroare teologică?
Nu aveau destulă dragoste pentru ei?
Am descoperit noi în ultimii ani lipsurile teologice ale Sfinților Părinți și viața lor bisericească eronată?
Recent, în sfera ecleziastică, a existat o aroganță în continuă creștere din partea unor personalități ale bisericii administrative, care au acceptat Primatul Autorității papistas (în loc de Primatul de Onoare), care este străin de Ortodoxie și de neconceput din punct de vedere ecleziastic, iar, folosindu-se de ecumenism, inițiativele instituționale sunt inițiative care se opun ilegitim Sfintelor Canoane (de exemplu, Canoanelor Apostolice), ratificate de Sinoadele Ecumenice (de exemplu, Sinodul V-VI Ecumenic etc.).
Aceste Sfinte Canoane interzic direct nu numai rugăciunile ecumeniste „liturgice” în lăcașurile publice de cult, adică în sfintele biserici, ci și în locurile private (cămine) cu cler „eterodox”, amenințăndu-ne cu pedepse canonice sub formă de depunere din treapta a clericilor și excomunicare a laicilor, de care nimeni nu este scutit, indiferent de funcția deținută eclesial, în orice moment istoric.
Și asta pentru că pur și simplu nu există nicio persoană administrativă care poate decide deasupra hotararilor Bisericii Ortodoxe.
Astfel, Canonul X a Sfinților Apostoli, aprobat de Sinodul al V-lea Ecumenic, spune:
„Dacă se roagă cineva cu altcineva cu care nu este în comuniune euharistica, chiar și într-o casă, să fie excomunicat ”.
Adică dacă cineva se roagă cu altcineva cu care nu se împărtășește euharistic cu Tainele Bisericii pentru că este excomunicat din Biserică, fie și numai în casă: să fie excomunicat.
Dar a șaptelea Canon al Sfinților Apostoli mai spune:
„Dacă vreun episcop, sau presbiter sau diacon sărbătorește ziua sfântă a Paștelui înainte de echinocțiul de primăvară împreună cu iudeii, să fie depus din treapta.”
Condiția fundamentală a sărbătoririi Paștelui este o singură credinta și o singură experiență a unicului Trup al Bisericii UNICE, exprimată „cu o singură gură și o singură inimă ” în acțiunea sa liturgică.
Și aceasta, după părerea noastră, corespunde duhului canoanelor Sinodului I Ecumenic, care interzice credincioșilor ortodocși săvârșirea slujbelor dumnezeisti cu evreii și eterodocșii și, pe cale de consecință, cu ereticii heterodocși din toate timpurile.
În special, Primul Sinod Ecumenic (325 d.Hr.) a hotarat ca Paștele să fie sărbătorit în prima duminică după luna nouă a echinocțiului de primăvară.
Singura excepție este atunci când această dată coincide cu Paștele evreiesc.
În acest caz, se are în vedere ca data sărbătoririi Paștelui bisericesc să fie amânată, astfel încât Biserica „să nu o sărbătorească cu evreii ”.
Totodată, prevede că stabilirea datei trebuie să aibă loc întotdeauna după Paștele evreiesc.
În concluzie:
Paștele Bisericii nu trebuie sărbătorit nici înainte, nici în același timp cu Paștele evreiesc.
Este impresionant că însuși Sinodul I Ecumenic a luat în considerare problema celebrării comune a Paștelui, care mărturisește receptivitatea mistagogica a Bisericii față de reglementarea instituțională a acestei probleme ecleziastice.
În duhul hotărârilor Sobornicesti menționate mai sus care apartin Bisericii – universale incontestabil – Paștele Bisericii, în opinia noastră, nu trebuie să coincidă cu Paștele non-ortodocșilor.
Acest lucru se face pentru a evita pericolul evident al sincretismului.
Iar soluția dogmatica – în acest caz – ne-a fost dată de Sinodul I Ecumenic, adică pentru a muta/decala data sărbătoririi Paștelui Bisericii într-un timp după sarbatorirea Paștelui de catre creștinii neortodocși.
În opinia noastră temeinică din punct de vedere teologic, adevărata proslăvire și cinstire a părinților purtători de Dumnezeu ai Primului Sinod Ecumenic – aniversarea a 1700 de ani – este respectarea strictă privind hotărârea lor atât în ceea ce privește data Paștelui, cât și în ceea ce privește decalarea datei când aceasta coincide cu data Paștelui pentru evrei și creștinii neortodocși.
În 2025, când sărbătorim 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic, data Paștelui Bisericii va coincide cu Paștele creștinilor neortodocși.
Din păcate, Patriarhia Ecumenica consideră această situație favorabilă și își propune de comun acord să o sărbătorească în mod constant.
Totuși, în opinia noastră, acest lucru contrazice duhul Sinodului I Ecumenic.
De fapt, unii (funcționari administrativi, precum și credincioși de rând) evaluează ca pozitivă mișcarea catolicilor de a sărbători Paștele concubinat cu Paștele Bisericii Ortodoxe.
Și consideră că aceasta este poate o diplomatie îndrăzneață a romano-catolicilor.
Cu toate acestea, această evaluare a lor este arbitrară și incorectă din punct de vedere ecleziastic și teologic.
Și asta pentru că hotărârea Sinodului I Ecumenic spune că nu trebuie să sărbătorim Paștele cu non-ortodocșii
Și dacă această dată coincide, Paștele ar trebui amânat pentru a ne proteja trupul Bisericii de pericolul sincretismului.
Vă mulțumesc pentru atenție și răbdare!
Nu se vrea pace:
Lideri ai partidului Visul Georgian.
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ