"Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea" (Apocalipsa 13, 15-16).
Între multele cuvinte ale Sfintei Scripturi care lovesc în adâncul conștiinței, nici unul nu răsună mai grav pentru un creștin decât cel rostit de Hristos în Apocalipsa:
„Fiindcă nu ești nici rece, nici fierbinte, am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3,16).
Acest cuvânt nu este adresat celor din afara Bisericii, nici necredincioșilor, ci tocmai celor botezați, celor care au gustat din harul lui Dumnezeu, dar care trăiesc o viață dublă, fără angajament interior, fără ardere pentru Adevăr, fără dor după Hristos.
Starea de „căldicel” este cea mai perfidă formă de lepădare, tocmai pentru că nu este declarată, nici mărturisită, ci se petrece în taină, prin lentoarea sufletului, prin obișnuința cu harul și prin pierderea sensibilității duhovnicești.
Sfântul Andrei al Cezareei tâlcuiește că
"cei căldicei sunt „aceia care nu s-au lepădat de Hristos cu cuvântul, dar s-au lepădat de El prin viață, deoarece păstrează doar o aparență a credinței, nu însă puterea ei” (Tâlcuire la Apocalipsă).
Starea de căldicel nu este necredință declarată, ci credință inertă, o credință care nu mai lucrează mântuirea, fiind „moartă în sine” (Iac. 2,17).
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că
„nu este de ajuns să fii numărat între cei credincioși; trebuie să arzi într-o necontenită lucrare a harului, pentru că Dumnezeu nu Se împărtășește celor nepăsători și comozi” (Omilii la Matei).
Cel căldicel nu se împotrivește fățiș lui Dumnezeu, dar nici nu-L mărturisește cu curaj; nu cade în păcate grosolane, dar nici nu se luptă împotriva patimilor; nu hulește, dar nici nu slăvește cu inima; merge la biserică, însă cu mintea rătăcită în griji și comodități. Este, așadar, starea omului care „are nume că trăiește, dar este mort” (Apoc. 3,1).
Sfinții Părinți arată limpede că această stare este mai primejdioasă decât răceala totală.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă:
„Mai lesne se mântuiește cel care, fiind căzut jos, își vede prăbușirea și caută să se ridice, decât cel care stă întreagă viața într-o falsă siguranță, socotind că este bine așa cum este” (Ambigua).
Cel rece poate fi trezit prin cuvânt sau prin suferință, dar cel căldicel trăiește într-o autoamăgire, considerând că dreapta măsură este să nu se „extremizeze”, confundând râvna cu fanatismul și nevoința cu exagerarea.
Sfântul Isaac Sirul spune că
„cel căldicel nu cunoaște nici bucuria pocăinței, nici durerea îndepărtării de Dumnezeu; el trăiește într-o amorțeală a simțurilor duhovnicești și socotește această stare drept normalitate” (Cuvinte ascetice).
Această căldiceală nu este doar o stare morală, ci și o rătăcire dogmatică. Ea se manifestă prin indiferență față de adevăr, prin compromisul cu erezia, prin dorința de a împăca lumina cu întunericul.
Sfântul Paisie Aghioritul avertizează că
„răul cel mai mare în vremurile noastre nu este ateismul fățiș, ci credința diluată, căldicică, care nu se mai supune lui Hristos, ci caută să se conformeze lumii” (Cuvinte duhovnicești, vol. II).
Astfel, căldicelul este acela care spune că este bine să fim toți „uniți în iubire”, dar fără a ține cont de adevărul credinței, este acela care acceptă păcatul în numele „toleranței”, care evită orice mărturisire fermă „ca să nu deranjeze”.
Sfântul Vasile cel Mare subliniază gravitatea acestei stări:
„În viața duhovnicească, a nu înainta înseamnă a cădea; cel ce nu sporește în virtute, acela se depărtează de Dumnezeu, chiar dacă nu își dă seama” (Omilie la Psalmi).
Așadar, a fi căldicel nu înseamnă stagnare, ci regres. Este începutul căderii, începutul morții sufletului.
Întrebarea care se ridică pentru fiecare dintre noi este: cum se ajunge în această stare?
Părinții spun că începutul este pierderea sensibilității față de prezența lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Scărarul descrie această stare astfel:
„Când sufletul încetează a mai simți mustrarea pentru păcat, când lacrima se usucă, când rugăciunea devine obișnuință, atunci a început urcușul spre căldiceală, care este primejdia cea mai mare” (Scara, Cuvântul 7).
Starea de căldicel este, așadar, moartea lentă a inimii, nu prin răzvrătire, ci prin uitarea harului, nu prin ură, ci prin indiferență.
Hristos nu spune că îl va pedepsi pe cel căldicel, ci "îl va vărsa". Imaginea este teribilă: a fi lepădat din Trupul lui Hristos, a fi aruncat afară, a fi găsit nevrednic de comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta este soarta celui care a vrut religie fără pocăință, credință fără cruce, Evanghelie fără lepădarea de sine.
Sfântul Nicolae Velimirovici spune:
„Cei căldicei sunt cei care se împart între Dumnezeu și lume; dar Dumnezeu nu primește jumătăți de inimă. Sau ești întreg al Lui, sau nu ești deloc” (Proloage).
Soluția, după Sfinții Părinți, nu este disperarea, ci trezirea. Dumnezeu îngăduie uneori suferințe, încercări, tulburări, tocmai pentru a ne scoate din această stare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
„Dumnezeu lovește ușor pe cel căldicel, ca să-l trezească, precum ciobanul lovește ușor oaia care se abate, ca să nu cadă în prăpastie” (Omilii morale).
Pocăința, spovedania sinceră, citirea Sfintei Scripturi cu lacrimi, rugăciunea fierbinte, privegherea, postul, mărturisirea adevărului, împărtășirea euharistică "cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste", toate acestea reaprind în suflet focul pe care Hristos a venit să-l aprindă:
„Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12,49). Sfântul Nicolae Cabasila arată că „focul harului se aprinde în măsura în care omul se deschide lucrării lui Dumnezeu prin pocăință și dragoste” (Despre viața în Hristos).
A fi fierbinte pentru Hristos nu înseamnă a manifesta zel fanatic, ci a trăi cu inimă întreagă înaintea lui Dumnezeu. Fierbințeala duhovnicească este starea sfinților, a celor care ard de dragoste, care pun voia lui Dumnezeu mai presus de orice interes lumeasc.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
„Adevăratul creștin este acela care, oriunde ar fi, răspândește căldura harului, precum focul care nu poate fi ascuns” (Omilia despre pocăință).
În concluzie, starea de căldicel este cea mai mare primejdie pentru creștinul contemporan. Nu ateismul ne doboară, ci mediocritatea spirituală. Nu prigoana ne îndepărtează de Dumnezeu, ci comoditatea. Nu necredința, ci credința formală, lipsită de lucrare.
Pentru aceasta, Hristos nu ne cheamă doar la credință, ci la trezvie, la arderea inimii, la viață trăită în adevăr și în har.
Să nu uităm cuvintele Sfântului Isaac Sirul:
„Nu te teme că vei cădea arzând pentru Dumnezeu; teme-te că te vei stinge fără să fi ars pentru El” (Cuvinte ascetice, 23).
Ați observat că ortodocșii noștri încep să se comporte ca papistașii?
Și aici e baiul, Catedrala Neamului o fi având orice, dar Ortodoxie nu are, pentru că a fost făcută de o ierarhie ecumenistă, care a trădat Ortodoxia la Creta, a fost făcută doar pentru a-l proslăvi pe patriarhul Daniel, nu pe Hristos, a fost sfințită de cel mai eretic patriarh ecumenic de la Nestorie încoace și e sponsorizată masiv de papa de la Roma.
Mă numesc Mihai Gașpar și sunt preot al Bisericii Ortodoxe Române din 12 august 2001, în ultimii 11 ani am ocupat postul de preot paroh al parohiei Arad Cartierul Verde, parohie nou înființată într-un cartier rezidențial din Arad. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în acești ani s-a primit prin donație și s-a intabulat un teren în vederea construirii unui lăcaș de cult — așezământ de care cartierul nu dispunea anterior — și astfel s-a construit o biserică în care se oficiază rânduielile liturgice. Astăzi biserica este finalizată și se lucrează la dotarea ei cu mobilier bisericesc.