Bunicii și străbunicii mei au fost negustori milionari în Samara. Lor le aparținea o stradă întreagă, numită stradă Kazan. Toată familia noastră s-a aflat întotdeauna sub ocrotirea deosebită a icoanei Maicii Domnului din Kazan.

Când eu aveam trei-patru ani, împreună cu tatăl meu mergeam des la biserica și de multe ori, când stăteam lângă icoană Maicii Domnului, mi se părea că Născătoarea de Dumnezeu se uită la mine din icoană și zâmbește și mă cheamă. Eu fugeam la tatăl meu.

– Tată, tată, Ea este vie! – repetăm eu.

– Cine, copilașul meu?

– Născătoarea de Dumnezeu.

Tată nu mă înțelegea. Odată, când aveam șase ani, s-a întâmplat următorul lucru: noi locuiam în vila de pe moșia noastră din Orenburg. Casă noastră se află într-un parc uriaș și era păzită de paznici și câini, astfel încât nu era posibil că o persoană străînă să pătrundă acolo fără să fie observată. Odată mă plimbam împreună cu tatăl meu prin parc și, deodată, nu pot să-mi dau seama de unde, a apărut în față noastră un bătrân. Apropiindu-se de tatăl meu, el a spus:

„Ţine minte, părinte, că acest copilaș, la timpul său, va scoate suflete din iad”.

După ce a spus această, el a dispărut. În zadar l-au căutat apoi peste tot, nici unul dintre paznici nu l-a văzut.

Mama mea a murit atunci când eu am venit pe lume și tatăl meu s-a căsătorit a două oară. Mama mea vitregă era o femeie adânc credincioasă și nemaipomenit de bună, astfel încât i-a ținut pe deplin locul mamei mele. Şi pot să spun chiar că nici mama mea naturală nu ar fi putut să îmi dea o asemenea educație. Ea se deștepta foarte devreme și în fiecare zi mergea cu mine la utrenie, neținând cont de vârstă mea fragedă.

Era dimineață, foarte devreme. Eu mă trezeam, însă nu vroiam să mă scol. Camerista o ajută pe mama să se spele, iar eu mă înfofoleam în pătură. Mama deja era gata. Ah, Pavel încă doarme – spunea ea – adu-mi încoace apă rece – îi zicea cameristei.

Într-o clipă eu ieșeam din pătură.

– Mămico, dar eu m-am trezit deja!

Mă îmbrăcau și împreună cu mama mergeam la biserica. Era încă întuneric beznă, iar eu mă prăbușeam în nămețîi de zăpadă și pășeam în urmă mamei.

Însă ei îi plăcea să se roage și acasă. Citea acatistul, iar eu cântăm cu glas tare și subțire în toată casă:

– Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!

La nouă ani am fost dat la gimnaziu. Anii de școală au trecut repede. Apoi am intrat la serviciu și m-am instalat în Kazan, sub acoperământul Împărătesei Cerești. Când am împlinit douăzeci și cinci de ani, mama a venit la mine cu propunerea de a mă căsători. Pentru stăruință ei, eu m-am apropiat pentru prima dată de femei și am intrat în discuție cu ele.

„Dumnezeul meu! Ce plictiseală de neîndurat – am gândit eu – toate vorbesc numai despre trăsuri, veșminte, pălării. Despre ce voi vorbi cu soția când mă voi căsători? Mai bine nu, renunț la această”.

Au mai trecut cinci ani. Mama a început să mă sfătuiască din nou:

„Gândește-te, Pavlusa, că poate încă vrei să te căsătorești, dar să te uiți atent la domnișoare, poate îți place vreuna dintre ele”.

Eu am ascultat-o pe mama, așa cum am făcut și prima dată, însă am avut aceeași impresie din discuțiile cu femeile și m-am hotărât în suflet să nu mă căsătoresc.

Când am împlinit treizeci și cinci de ani, mama mi-a spus din nou:

„Ce-i cu ține, Pavlusa? Tot te ferești de femei? Curând vor trece și anii tăi și nimeni nu va mai veni după ține! Ia seama, că apoi să nu regreți!”.

Ca ascultare, am împlinit dorința mamei și am intrat iarăși în discuție cu femeile. În ziua aceea, la unii dintre cunoscuțîi noștri s-a dat un mare ospăț. M-am gândit că voi intră în discuție cu cea care se va întâmplă să stea lângă mine.

Şi, deodată, lângă mine a apărut un preot, care se distingea printr-o viață duhovnicească înalta și a purtat cu mine o discuție despre rugăciunea lui Iisus.

Eu am fost așa de captivat, ascultându-l, încât am uitat cu desăvârșire de intenția mea de a vorbi cu domnișoarele. Când s-a terminat ospățul, mie mi s-a întărit hotărârea de a nu mă căsători, lucru pe care i l-am și spus mamei.

Mama s-a bucurat foarte tare. Ea întotdeauna și-a dorit că eu să-mi închin viață Domnului, însă niciodată nu mi-a vorbit despre acest lucru. Domnul m-a condus pe căi nevăzute spre monahism.

Din milă lui Dumnezeu l-am găsit la Optina pe batiuska Ambrozie, care m-a binecuvântat să întru în mănăstire.

În anul dinaintea intrării mele în schit, în a două zi a Nașterii lui Hristos, eu mă întorceam de la liturghia de dimineață. Era încă întuneric și orașul tocmai începuse să se trezească. Deodată s-a apropiat de mine un bătrânel, cerându-mi milostenie. Eu mi-am adus aminte că nu îmi luasem portofelul, iar în buzunar aveam cu totul douăzeci de copeici. I le-am dat bătrânelului și i-am spus: „Iartă-mă, nu am mai mult la mine”. Acela mi-a mulțumit și mi-a dat o prescura. Eu am luat-o, am pus-o în buzunar și am vrut numai să îi spun ceva sărmanului, dar el nu mai era. În zadar m-am uitat în jur, el dispăruse fără urmă. În anul următor, în aceeași zi, eram deja în schit.

Dacă privim cu atenție viață noastră, vom vedea că ea toată este plină de minuni, numai că deseori noi nu le observăm și trecem pe lângă ele cu indiferență.

Să ne dea Domnul minte că să petrecem cu băgare de seama zilele vieții noastre, să lucrăm cu frică și cu mult cutremur la mântuirea noastră. Amin.

~ Starețul Varsanufie de la Optina, “Moștenire duhovnicească“, Editura Egumenita.