Bunicii și străbunicii mei au fost negustori milionari în Samara. Lor le aparținea o stradă întreagă, numită stradă Kazan. Toată familia noastră s-a aflat întotdeauna sub ocrotirea deosebită a icoanei Maicii Domnului din Kazan.

Când eu aveam trei-patru ani, împreună cu tatăl meu mergeam des la biserica și de multe ori, când stăteam lângă icoană Maicii Domnului, mi se părea că Născătoarea de Dumnezeu se uită la mine din icoană și zâmbește și mă cheamă. Eu fugeam la tatăl meu.

– Tată, tată, Ea este vie! – repetăm eu.

– Cine, copilașul meu?

– Născătoarea de Dumnezeu.

Tată nu mă înțelegea. Odată, când aveam șase ani, s-a întâmplat următorul lucru: noi locuiam în vila de pe moșia noastră din Orenburg. Casă noastră se află într-un parc uriaș și era păzită de paznici și câini, astfel încât nu era posibil că o persoană străînă să pătrundă acolo fără să fie observată. Odată mă plimbam împreună cu tatăl meu prin parc și, deodată, nu pot să-mi dau seama de unde, a apărut în față noastră un bătrân. Apropiindu-se de tatăl meu, el a spus:

„Ţine minte, părinte, că acest copilaș, la timpul său, va scoate suflete din iad”.

După ce a spus această, el a dispărut. În zadar l-au căutat apoi peste tot, nici unul dintre paznici nu l-a văzut.

Mama mea a murit atunci când eu am venit pe lume și tatăl meu s-a căsătorit a două oară. Mama mea vitregă era o femeie adânc credincioasă și nemaipomenit de bună, astfel încât i-a ținut pe deplin locul mamei mele. Şi pot să spun chiar că nici mama mea naturală nu ar fi putut să îmi dea o asemenea educație. Ea se deștepta foarte devreme și în fiecare zi mergea cu mine la utrenie, neținând cont de vârstă mea fragedă.

Era dimineață, foarte devreme. Eu mă trezeam, însă nu vroiam să mă scol. Camerista o ajută pe mama să se spele, iar eu mă înfofoleam în pătură. Mama deja era gata. Ah, Pavel încă doarme – spunea ea – adu-mi încoace apă rece – îi zicea cameristei.

Într-o clipă eu ieșeam din pătură.

– Mămico, dar eu m-am trezit deja!

Mă îmbrăcau și împreună cu mama mergeam la biserica. Era încă întuneric beznă, iar eu mă prăbușeam în nămețîi de zăpadă și pășeam în urmă mamei.

Însă ei îi plăcea să se roage și acasă. Citea acatistul, iar eu cântăm cu glas tare și subțire în toată casă:

– Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!

La nouă ani am fost dat la gimnaziu. Anii de școală au trecut repede. Apoi am intrat la serviciu și m-am instalat în Kazan, sub acoperământul Împărătesei Cerești. Când am împlinit douăzeci și cinci de ani, mama a venit la mine cu propunerea de a mă căsători. Pentru stăruință ei, eu m-am apropiat pentru prima dată de femei și am intrat în discuție cu ele.

„Dumnezeul meu! Ce plictiseală de neîndurat – am gândit eu – toate vorbesc numai despre trăsuri, veșminte, pălării. Despre ce voi vorbi cu soția când mă voi căsători? Mai bine nu, renunț la această”.

Au mai trecut cinci ani. Mama a început să mă sfătuiască din nou:

„Gândește-te, Pavlusa, că poate încă vrei să te căsătorești, dar să te uiți atent la domnișoare, poate îți place vreuna dintre ele”.

Eu am ascultat-o pe mama, așa cum am făcut și prima dată, însă am avut aceeași impresie din discuțiile cu femeile și m-am hotărât în suflet să nu mă căsătoresc.

Când am împlinit treizeci și cinci de ani, mama mi-a spus din nou:

„Ce-i cu ține, Pavlusa? Tot te ferești de femei? Curând vor trece și anii tăi și nimeni nu va mai veni după ține! Ia seama, că apoi să nu regreți!”.

Ca ascultare, am împlinit dorința mamei și am intrat iarăși în discuție cu femeile. În ziua aceea, la unii dintre cunoscuțîi noștri s-a dat un mare ospăț. M-am gândit că voi intră în discuție cu cea care se va întâmplă să stea lângă mine.

Şi, deodată, lângă mine a apărut un preot, care se distingea printr-o viață duhovnicească înalta și a purtat cu mine o discuție despre rugăciunea lui Iisus.

Eu am fost așa de captivat, ascultându-l, încât am uitat cu desăvârșire de intenția mea de a vorbi cu domnișoarele. Când s-a terminat ospățul, mie mi s-a întărit hotărârea de a nu mă căsători, lucru pe care i l-am și spus mamei.

Mama s-a bucurat foarte tare. Ea întotdeauna și-a dorit că eu să-mi închin viață Domnului, însă niciodată nu mi-a vorbit despre acest lucru. Domnul m-a condus pe căi nevăzute spre monahism.

Din milă lui Dumnezeu l-am găsit la Optina pe batiuska Ambrozie, care m-a binecuvântat să întru în mănăstire.

În anul dinaintea intrării mele în schit, în a două zi a Nașterii lui Hristos, eu mă întorceam de la liturghia de dimineață. Era încă întuneric și orașul tocmai începuse să se trezească. Deodată s-a apropiat de mine un bătrânel, cerându-mi milostenie. Eu mi-am adus aminte că nu îmi luasem portofelul, iar în buzunar aveam cu totul douăzeci de copeici. I le-am dat bătrânelului și i-am spus: „Iartă-mă, nu am mai mult la mine”. Acela mi-a mulțumit și mi-a dat o prescura. Eu am luat-o, am pus-o în buzunar și am vrut numai să îi spun ceva sărmanului, dar el nu mai era. În zadar m-am uitat în jur, el dispăruse fără urmă. În anul următor, în aceeași zi, eram deja în schit.

Dacă privim cu atenție viață noastră, vom vedea că ea toată este plină de minuni, numai că deseori noi nu le observăm și trecem pe lângă ele cu indiferență.

Să ne dea Domnul minte că să petrecem cu băgare de seama zilele vieții noastre, să lucrăm cu frică și cu mult cutremur la mântuirea noastră. Amin.

~ Starețul Varsanufie de la Optina, “Moștenire duhovnicească“, Editura Egumenita.

„Când vă vin gânduri de tristeţe profundă, nu încercaţi să le alungaţi deschizând dialog cu ele.

Cu dracul nu se discută pentru că este mai viclean şi mult mai bătrân decât noi, deci mult mai experimentat.

Loviţi-le de Piatră. Piatra este Hristos, numele Lui, Rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

Şi spuneţi asta cu un zâmbet pe faţă şi cu bucuria mântuirii.

De ce ? Pentru că nu stă în puterea noastră să alungăm gândurile, dar stă să nu le primim. Gândurile de deznădejde, tristeţe, mama tuturor deznădejdilor şi depresiilor, sunt izgonite doar cu numele lui Iisus Hristos. Ele sunt neputincioase în faţa numelui Lui.

De ce şi cum asta? Noi nu știm. Știm numai că așa este. Și asta ştiind nu ai cum să nu trăieşti fiecare clipă ca o bucurie a vieţii.

Pentru că suntem botezaţi în numele celui care a zis: „bucuraţi-vă pururea!”

~ Starețul Varsanufie de la Optina, Rusia.

• ☦️ Sfântul Varsanufie de la Optina: Primul lucru pe care trebuie să-l faci imediat ce te trezești este să-ți faci semnul crucii, iar primele tale cuvinte să fie cuvintele rugăciunii lui Iisus / Întreaga lume se află parcă sub influența unei puteri, a unei forțe, care stăpânește mintea, voința și toate puterile sufletești ale omului. / Atunci când trecem hotarul unei țări, avem nevoie de pașaport; tot astfel, biruind patimile, dobândim o altă stare, pașaport pentru viața veșnică. / Piatra cea din capul unghiului a vieţuirii monahiceşti este smerenia. / Când observi neputințele altora și te mândrești în sinea ta înaintea celorlalți, trebuie să-i răspunzi gândului diavolesc: „Eu sunt mai rău decât toți”. Și, chiar dacă nu simți acest lucru, totuși să-l spui / Cât este de important să ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu, crezând cu tărie în Pronia Lui Dumnezeiască care pe toate le face spre bine.

• ☦️ Sfântul Varsanufie Starețul de la Optina – despre folosul rugăciunii / – Părinte, mai este oare vreo nădejde de mântuire? / – Sigur ca este. Rostește cât poți de des rugăciunea și le lasă pe toate în mâinile lui Dumnezeu. / – Dar care este folosul rugăciunii, dacă nu participă la ea și mintea și inima? / – Un folos uriaș. Se știe ca rugăciunea are mai multe trepte. De la rostirea simpla a cuvintelor rugăciunii până la rugăciunea făcătoare de minuni. Și chiar de ne-am afla pe treapta cea mai de jos a rugăciunii, dar și atunci ea ne este foarte folositoare si mântuitoare. Uneltirile vrăjmașului nostru se depărtează de la omul care rostește rugăciunea. Iar unul ca acesta cu siguranță se va mântui. / ~ Sfântul Varsanufie Starețul de la Optina

• ☦️ Sfântul Varsanufie de la Optina: Demonilor nu le place rugăciunea lui Iisus / Sfântul Varsanufie de la Optina"Rugăciunea lui Iisus este cea mai puternică armă în lucrarea de mântuire a noastră. Dar cine o practică, trebuie să se aștepte la ispite și să se pregătească pentru lupta interioară, lupta cu gândurile. Demonilor nu le place rugăciunea lui Iisus și se răzbună în toate felurile pe cei care îi bat cu această rugăciune. Dar, deși Rugăciunea lui Iisus dă de lucru persoanei, ea aduce cu sine și mari mângâieri." — Sfântul Varsanufie de la Optina ☦

☦️ Sfântul Varsanufie de la Optina: pentru deprinderea rugăciunii este nevoie de silire până la moarte

Orice virtute se deprinde prin practicarea ei.

Rugăciunea însă are nevoie de silire până la moarte.

Omul cel vechi o urăşte.

Iar vrăjmaşul nostru diavolul atacă direct pe cel care se roagă, căci pentru el rugăciunea este "miros de moarte".

Dacă un creştin este mort duhovniceşte rugăciunea îl învie.

Dacă şi sfinţii - de pildă Sfântul Serafim - a trebuit ca întotdeauna să se silească pe ei înşişi, închipuiește-ți ce trebuie să facem noi păcătoşii.

Vrăjmaşul ne atacă cu furie, ne aduce deznădejde, ne descurajează, ne înfricoşează şi din pricina aceasta, uneori omul depune armele, căci: "Acolo s-au temut de frică unde nu era frică". Dar aceasta nu este bine, căci pentru a te lupta cu vrăjmaşul este nevoie de rugăciune, care are o putere nemăsurată.

✝️ Sfântul Varsanufie de la Optima: Din tăcere se naște liniștea, iar din liniște, rugăciunea.

Frică de lume şi de viaţa lumească este o frică mântuitoare. Fugiţi de acest monstru înfricoşător, adică de lume! Dumnezeu să vă ajute să fugiţi de ea cu totul. Să vă temeţi numai de păcat.

Domnul ne-a făgăduit că ne va ierta păcatele dacă ne pocăim, iar nu că vom trăi şi mâine. De aceea, este absolut necesar ca în oricare din situaţii, bune sau rele, să păzim poruncile şi datoriile noastre, fără să uităm vreodată cuvintele: “Iată, ACUM este vremea potrivită, iată, ACUM este vremea mântuirii”.

Mintea se luminează atunci când se îndeletniceşte cu cercetarea Scripturilor şi cu rugăciunea. În timp ce, afundându-se în cele pământeşti se face grea şi neputincioasă să înţeleagă cele duhovniceşti. De asemenea este absolut necesar să cercetăm cărţile duhovniceşti ca să ne ajute să ne luptăm şi să biruim patimile. Iar patimile le biruim uşor atunci când sunt numai în gând. Când trec în cuvinte şi în fapte, se înrădăcinează. Atunci dezrădăcinarea lor este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă. Toată viaţa monahului este o luptă cu gândurile sale şi de aceea este nevoie de Rugăciunea lui Iisus. Cine nu s-a unit cu Domnul Iisus aici, nu se va uni cu El niciodată, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Cuvinte înfricoşătoare! Să păziţi TĂCEREA cât puteţi de mult. Dar când sunteţi întrebaţi, chiar şi în biserică, să răspundeţi fără să vă întărâtaţi sau să vă posomorâţi.

Când te tulbura gânduri de frică pentru mâhnirile ce vor urma, să nu începi să vorbeşti cu ele, ci să spui simplu: Facă-se voia Domnului! Şi asta te va umple de linişte. Toate faptele noastre cele bune trebuie să fie încercate, adică probate dacă sunt cu adevărat după Dumnezeu. Toate, chiar şi credinţa noastră. Încercarea se face prin amărăciuni şi suferinţe Mândria este urmată la fiecare pas de desfrânare. Aşadar este bine să ne osândim pe noi înşine şi să ne smerim. Mulţi urca spre cer, ducând cu ei multe osteneli şi izbânzi, dar nu vor să se smerească.

Gândurile îndoielii, precum şi cele ruşinoase şi de hulă, trebuie să le dispreţuiţi. Să nu le daţi nici o importanţă! Dispreţuiţi-le! Şi atunci vrăjmaşul diavol nu va mai rezistă, ci va fugi. Diavolul nu rezistă dispreţului, deoarece a fost călcat. Dar dacă începeţi totuşi acest dialog cu gândurile (nu uitaţi că gândurile aceste nu sunt ale voastre, ci ale vrăjmaşului, venite din afară), diavolul vă va aduce atâtea gânduri, încât vă vor încovoia şi aşa vă vor “întuneca”. Să nu daţi importanta faptului că după Sfânta Împărtăşanie vă vin multe gânduri urâte şi dorinţe rele. Satana va lupta mai tare în această zi, ca să vă pierdeţi folosul ce l-aţi primit. (…) Şi să nu spuneţi niciodată: “Mâine mă voi împărtăşi“, ci: “Dacă Domnul se va milostivi şi mă va învrednici, mă voi împărtăşi“.

Când intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetând neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gândul că Dumnezeu Se afla alături de tine. Şi să nu-ţi îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cât timp te afli înlăuntrul bisericii.

Cu cât trăieşti mai atent şi mai aspru, cu atât mai sălbatic te ataca vrăjmaşul. Încearcă să te tragă în păcat mai ales în sărbători. Să le aştepţi pe toate. Să fii pregătit pentru toate… Domnul este îndurător. Sărbătorile pricinuiesc daruri. Şi voi veţi lua ceva şi vă veţi încredinţa de asta după mulţi ani, poate chiar după 40 de ani… Atunci veţi înţelege ce dar v-a trimis Domnul în sărbătoarea cutare.

Întreaga lume se află parcă sub influența unei puteri, a unei forțe, care stăpânește mintea, voința și toate puterile sufletești ale omului.

O aristocrată mi-a povestit că avea un fiu. Era evlavios, neprihănit. S-a luat cu prietenii și a devenit necredincios, destrăbălat, ca și cum cineva îl stăpânea și îl obliga să facă toate acestea. Evident că aceasta este o forță străină, o forță a răului. Izvorul ei este diavolul, iar oamenii sunt doar arme. Acesta este antihristul care vine în lume.

Omul rămâne parcă fără apărare, cu cât este stăpânit de această forță a răului și nu este conștient de ceea ce face... Îl inspiră și gândul sinuciderii. Dar cum se petrec acestea? Toate acestea se întâmplă pentru că oamenii nu își iau cu sine armele, nu au cu sine Rugăciunea lui Iisus și semnul Sfintei Cruci. Nimeni nu se învoiește să facă Rugăciunea lui Iisus și semnul Crucii: sunt (considerate) lucruri „învechite”, „antichități arheologice care și-au trăit veacul”.

— Starețul Varsanufie de la Optina, traducere de Pr. Teoctist Caia, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 147

Atunci când trecem hotarul unei țări, avem nevoie de pașaport; tot astfel, biruind patimile, dobândim o altă stare, pașaport pentru viața veșnică.

Fiecare patimă este îmbolnăvire a sufletului, pentru că invidia, mânia, zgârcenia nu sunt ale trupului, ci ale sufletului. Dacă dăm tămăduire trupului, cu atât mai mult e necesar să tămăduim sufletul bolnav. Anume pentru lupta cu patimile există mănăstirile.

De altfel, nici oamenii din lume nu sunt scutiți de această luptă, dacă vor să se mântuiască. Și în schitul nostru se duc lupte.

Nimeni nu se face dintr-odată despătimit.

Cineva vine cu mândrie, altul cu desfrânare, dacă nu trupească, atunci de gânduri, al treilea este atât de rău, încât nu poți trece pe lângă el fără frică, al patrulea este zgârcit, tremură pentru fiecare bănuț, astfel încât fără să vrei îți vine gândul: pentru ce a venit acesta la mănăstire? Al cincilea este lacom, tot timpul vrea să mănânce. „Parcă ai mâncat mai devreme în trapeză?” – i se spune. „Și ce dacă, puțin a fost pentru mine” – le răspunde și mănâncă încetișor în chilie, organizându-și mese și după amiază, și la miezul nopții, ș.a.m.d. În felul acesta stau lucrurile.

Acești oameni își recunosc singuri păcatele și se căiesc, dar la început îndreptarea se face mai greu. Stareții încercați în cele duhovnicești îi privesc cu înțelegere: sunt începători, ce poți aștepta de la dânșii?

Dar iată că trec vreo douăzeci și cinci de ani și vedem că munca n-a fost zadarnică. Cel lacom a devenit postitor, cel desfrânat, feciorelnic, cel mândru, smerit ș.a.m.d.

În lume puțini cunosc despre aceste lupte. La întrebarea: cum să ne mântuim? – cei mai mulți răspund: trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru mântuire, iar dacă te vei ruga, te vei mântui. Și nu depășesc această limită.

Dar cu toate acestea rugăciunea nu va mântui pe cel împătimit.

Țelul, unicul țel al vieții noastre stă în dezrădăcinarea patimilor și în înlocuirea acestora prin virtuți opuse lor.

Cel mai bine este să începem această luptă în felul următor: cu toate că ne sunt proprii toate patimile, totuși unele sunt într-o măsură mai mare, iar altele în una mai mică.

Trebuie să determinăm care din ele predomină și să ne întrarmăm împotriva acesteia. Este imposibil să ducem lupta cu toate patimile deodată: ne vor sugruma.

Biruind o patimă, să trecem la dezrădăcinarea alteia ș.a.m.d. Omul care dobândește despătimirea primește un fel de diplomă cu dreptul de a intra în Împărăția Cerurilor, se face împreună vorbitor cu îngerii și sfinții.

Iar celui care nu și-a biruit patimile, îi va fi cu neputință să fie în rai, pentru că va fi reținut de vămi. ()

— Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina — Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 76-77

Piatra cea din capul unghiului a vieţuirii monahiceşti este smerenia.

Smerenia şi ascultarea ajută la dobândirea feluritelor virtuţi, mai ales în legătură cu cele trupeşti, însă dacă este mândrie, totul e zadarnic.

Este la fel cum se distrug şi se nimicesc bancnotele de credit de cinci sute de ruble aruncate în foc.

Câtă vreme se află în afara focului, au o valoare foarte mare, dar îndată ce nimeresc în foc se transformă în scrum, care nimic nu preţuieşte.

Şi încă, omul care are mari virtuţi, dar este mândru, se aseamănă cu o corabie imensă, plină cu lucruri preţioase, dar care nu intră în port, ci se îneacă în apele mării.

Atât de mare şi distrugător e pe de o parte viciul mândriei, iar pe de altă parte, atât de mântuitoare este smerenia. Şi spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele Mele (Isaia 66, 2), zice Domnul.

— Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina — Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 128

Viața devine pentru noi fericire atunci când învățăm să împlinim poruncile lui Hristos și să-L iubim pe Hristos.

— Starețul Varsanufie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 214

Când observi neputințele altora și te mândrești în sinea ta înaintea celorlalți, trebuie să-i răspunzi gândului diavolesc: „Eu sunt mai rău decât toți”. Și, chiar dacă nu simți acest lucru, totuși să-l spui.

Bine face cel ce se îngrijește de viața sa lăuntrică, contemplativă, căci ea îi va da totul.

Când cineva vorbește în deșert, nu poate trăi cu atenție, ci se împrăștie neîncetat.

Din tăcere ia naștere liniștea, iar din liniște, rugăciunea, căci cum se poate ruga cel care este împrăștiat?

Ia seama la tine însuți! Viața trăită cu atenție este țelul monahismului. S-a spus: „Cunoaște-te pe tine însuți!”

— Sfântul Varsanufie de la Optina — Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 235-236

Cât este de important să ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu, crezând cu tărie în Pronia Lui Dumnezeiască care pe toate le face spre bine.

De acest Paşti m-a mângâiat vizita a doi călugări care au locuit la noi cândva şi care mai târziu au fost transferaţi în Petersburg. Tânjesc după mănăstirea Optina. Drumul este scump pentru puţinele surse băneşti pe care le au; n-ar avea cum să vină prea des.

Aceştia cârteau zicând: „Iată că bani nu avem, însă dacă am avea mai mulţi am vizita deseori sfânta mănăstire Optina".

Iar eu le-am răspuns la acestea: „Dacă aţi fi avut mulți bani, credeţi-mă, n-aţi mai fi venit niciodată pe la noi".

Oamenii bogați deseori uită acel „singur lucru de trebuinţă", petrecându-şi tot timpul în satisfacerea mofturilor lor.

— Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina — Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 42

[...]

– Părinte, mai este oare vreo nădejde de mântuire?

– Sigur ca este. Rostește cât poți de des rugăciunea și le lasă pe toate în mâinile lui Dumnezeu.

– Dar care este folosul rugăciunii, dacă nu participă la ea și mintea și inima?

– Un folos uriaș. Se știe ca rugăciunea are mai multe trepte. De la rostirea simpla a cuvintelor rugăciunii până la rugăciunea făcătoare de minuni. Și chiar de ne-am afla pe treapta cea mai de jos a rugăciunii, dar și atunci ea ne este foarte folositoare si mântuitoare. Uneltirile vrăjmașului nostru se depărtează de la omul care rostește rugăciunea. Iar unul ca acesta cu siguranță se va mântui.

(Sfântul Varsanufie Starețul de la Optina)

"Rugăciunea lui Iisus este cea mai puternică armă în lucrarea de mântuire a noastră. Dar cine o practică, trebuie să se aștepte la ispite și să se pregătească pentru lupta interioară, lupta cu gândurile. Demonilor nu le place rugăciunea lui Iisus și se răzbună în toate felurile pe cei care îi bat cu această rugăciune. Dar, deși Rugăciunea lui Iisus dă de lucru persoanei, ea aduce cu sine și mari mângâieri." — Sfântul Varsanufie de la Optina ☦

☦️ Sfântul Varsanufie Starețul de la Optina – despre folosul rugăciunii

☦️ Gândurile de tristeţe profundă, depresia, se alungă cu numele lui Hristos — Rugăciunea lui Iisus

Orice virtute se deprinde prin practicarea ei.

Rugăciunea însă are nevoie de silire până la moarte.

Omul cel vechi o urăşte.

Iar vrăjmaşul nostru diavolul atacă direct pe cel care se roagă, căci pentru el rugăciunea este "miros de moarte".

Dacă un creştin este mort duhovniceşte rugăciunea îl învie.

Dacă şi sfinţii - de pildă Sfântul Serafim - a trebuit ca întotdeauna să se silească pe ei înşişi, închipuiește-ți ce trebuie să facem noi păcătoşii.

Vrăjmaşul ne atacă cu furie, ne aduce deznădejde, ne descurajează, ne înfricoşează şi din pricina aceasta, uneori omul depune armele, căci: "Acolo s-au temut de frică unde nu era frică". Dar aceasta nu este bine, căci pentru a te lupta cu vrăjmaşul este nevoie de rugăciune, care are o putere nemăsurată.

Sfântul Varsanufie de la Optina.

☦️ Gândurile de tristeţe profundă, depresia, se alungă cu numele lui Hristos — Rugăciunea lui Iisus

Sfântul Varsanufie, ca toți părinții de la Optina, a dobândit darul înaintevederii și al tămăduirii bolilor fizice și psihice ale oamenilor. Unul dintre fiii săi duhovnicești, monahul Inocent Pavlov, își amintește cât de înfricoșat a fost la prima sa spovedanie la Părintele Varsanufie care știa și cele mai ascunse gânduri ale lui, amintindu-i chiar și de lucruri și persoane pe care el le uitase demult.

„Când vă vin gânduri de tristeţe profundă, nu încercaţi să le alungaţi deschizând dialog cu ele.

Cu dracul nu se discută pentru că este mai viclean şi mult mai bătrân decât noi, deci mult mai experimentat.

Loviţi-le de Piatră. Piatra este Hristos, numele Lui, Rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

Şi spuneţi asta cu un zâmbet pe faţă şi cu bucuria mântuirii.

De ce ? Pentru că nu stă în puterea noastră să alungăm gândurile, dar stă să nu le primim. Gândurile de deznădejde, tristeţe, mama tuturor deznădejdilor şi depresiilor, sunt izgonite doar cu numele lui Iisus Hristos. Ele sunt neputincioase în faţa numelui Lui.

De ce şi cum asta? Noi nu știm. Știm numai că așa este. Și asta ştiind nu ai cum să nu trăieşti fiecare clipă ca o bucurie a vieţii.

Pentru că suntem botezaţi în numele celui care a zis: „bucuraţi-vă pururea!”

— Starețul Varsanufie de la Optina, Rusia.

Pavel Ivanovici Plihankov, fiul lui Ioan și Natalia Plihankov, s-a născut în orașul Samara în 5 iulie 1845. Mama i-a murit pe când era încă prunc și tatăl său s-a recăsătorit pentru ca fiul lui să aibă o mamă. Deși severă cu el, mama vitregă i-a fost ca o adevărată mamă și copilul a îndrăgit-o mult.

Ca descendent al cazacilor din Orenburg, Pavel s-a înrolat în armata cadeților din Polotsk. Și-a completat studiile la Școala Militară din Orenburg devenind ofițer. Mai târziu a terminat și Școala de Ofițeri Cazaci din Petersburg, primind serviciu în districtul militar din Kazan și, în cele din urmă, devenind colonel.

Odată, bolnav de pneumonie, Pavel simțea că nu mai are mult de trăit. L-a rugat pe subofițerul sanitar să-i citească din Sfânta Evanghelie și și-a pierdut cunoștința. Atunci a avut o vedenie în care parcă cerurile s-au deschis și el s-a înfricoșat de acea lumină puternică. Întreaga sa viață cu toate păcatele i-a trecut prin fața ochilor și l-a cuprins un sentiment de pocăință. Atunci o voce i-a spus să meargă la Mănăstirea Optina, dar doctorii nu au crezut că își va reveni. Sănătatea i s-a îmbunătățit și colonelul a vizitat Mănăstirea Optina. În august 1889 stareț la Optina era Sfântul Ambrozie (10 octombrie), care l-a sfătuit pe Pavel să-și pună în bună orânduială treburile lumești. După alți doi ani Sfântul Ambrozie i-a dat binecuvântare să rupă orice legătură cu lumea și să vină la Optina în trei luni.

Nu i-a fost ușor colonelului să lase serviciul militar în numai trei luni și avea multe ispite cu această ascultare, deoarece i s-a propus o promovare la rangul de general, cerându-i-se să-și amâne retragerea din armată. Unii chiar au încercat să-i găsească o soție, luând în derâdere hotărârea lui de a se călugări. Chiar în ultima zi a celor trei luni și-a terminat de rezolvat problemele și s-a întors la Optina. Deja Sfântul Ambrozie era pus în sicriu în biserica mănăstirii.

Sfântul Anatol I (25 ianuarie) a urmat Sfântului Ambrozie ca stareț al mănăstirii și l-a trimis pe Pavel sub ascultare la Ieromonahul Nectarie (29 aprilie), ca ucenic și coleg de chilie. În 1892 a fost acceptat ca novice și un an mai târziu a fost tuns rasofor. În cei zece ani care au urmat, rasoforul a trecut prin diferite stagii ale vieții monastice, fiind hirotonit diacon (1902) și preot (1903). Călugărul Pavel a primit în secret schima în decembrie 1900, datorită unei boli grave. Când a fost întrebat ce nume dorește, el a răspuns că nu are importanță. Atunci i s-a dat numele de Varsanufie în cinstea Sfântului Varsanufie al Tverului și Kazanului (11 aprilie). Deși s-a făcut bine, nu a primit mantia până în decembrie 1902, după slujba Sfintei Liturghii în care s-a descoperit că fusese tuns pe patul de boală.

La 1 septembrie 1903 monahul Varsanufie a primit ascultarea să îl ajute pe Părintele Iosif, egumenul schitului, la îndrumarea duhovnicească a fraților și surorilor Mănăstirii Shamordino.

La începutul războiului ruso-japonez din 1904, călugărul Varsanufie a fost trimis în Orient ca preot militar, având misiunea de a îngriji soldații răniți. După terminarea războiului în august 1905, Sfântul Varsanufie s-a întors la Optina, pe 1 noiembrie al aceluiași an.

Părintele Iosif fiind prea bătrân și slăbit ca să mai poată îngriji de problemele mănăstirii, Sfântul Varsanufie a fost numit egumen în locul său, restabilind în scurt timp ordinea, disciplina, plata datoriilor, repararea clădirilor, și altele asemenea, în toate împletind strictețea cu grija părintească și blândețea pentru toți cei aflați sub îndrumarea lui.

Sfântul Varsanufie, ca toți părinții de la Optina, a dobândit darul înainte-vederii și al tămăduirii bolilor fizice și psihice ale oamenilor. Unul dintre fiii săi duhovnicești, monahul Inocent Pavlov, își amintește cât de înfricoșat a fost la prima sa spovedanie la Părintele Varsanufie care știa și cele mai ascunse gânduri ale lui, amintindu-i chiar și de lucruri și persoane pe care el le uitase demult. Sfântul i-a vorbit blând, spunându-i că Dumnezeu i-a îngăduit să vadă acelea despre el. „Cât trăiesc eu, să nu spui la nimeni despre cele ce ai văzut, dar după moartea mea poți să povestești și altora”, îi spuse sfântul.

Sfântul Varsanufie iubea cărțile duhovnicești, îndeosebi Viețile Sfinților. El obișnuia să spună că aceia care citesc cu evlavie din acele cărți vor avea multe de câștigat. Mai spunea că multe întrebări ale vieții noastre își află răspuns în viețile sfinților, pentru că ele ne învață cum să trecem peste greutăți, cum să ne păstrăm credința lucrătoare, să luptăm împotriva vrăjmașului și să ieșim victorioși. Deși Viețile Sfinților erau la îndemâna oricui, părintele se întrista când auzea că mulți nu le-au citit.

Sfântul Varsanufie pomenea mulți sfinți în pravila sa zilnică, și nu întâmplător. Fiecare sfânt, explica el, avea un rol anume în viața lui. Dacă, de exemplu, se întâmpla ceva important într-o zi, căuta să vadă ce sfinți se prăznuiau atunci, după care îi pomenea în fiecare zi. Mai târziu a observat că în ziua praznicului lor sfinții îl păzeau de necazuri și primejdii. În 17 decembrie 1891, praznicul profetului Daniel și al celor cei trei tineri sfinți, a plecat din Kazan și nu s-a mai întors. În acea zi s-a hotărât să moară lumii și sfântul a simțit atunci că Dumnezeu l-a izbăvit dintr-un cuptor de patimi, la fel ca și pe cei trei tineri izbăviți din cuptorul de foc pentru că nu s-au închinat idolilor. Bătrânul a fost convins că a plecat din lume nevătămat pentru că nu s-a închinat desfrâului, mândriei, lăcomiei și altor idoli.

Prin 1908, Sfântul Varsanufie părea să se îmbolnăvească tot mai des, vorbind tot mai mult despre clipa despărțirii de această lume. În aprilie al aceluiași an, cineva i-a trimis un pachet în care se afla marea schimă. Călugărul Varsanufie și-a dorit de multă vreme să fie tuns în schima mare înainte de a muri, dar nu a spus acest lucru nimănui în afară de arhimandrit. De aceea, a văzut în aceea un semn că se va duce la Domnul.

Într-o noapte de iulie 1910, părintele s-a simțit atât de rău, încât a trebuit să iasă din biserică în timpul privegherii și să se întoarcă la chilia lui. În dimineața următoare nu mai putea sta singur pe picioare. În acea noapte a fost tuns în schima mare.

Însă mila lui Dumnezeu l-a învrednicit cu zile și părintele și-a revenit. Dar la mănăstire au apărut alte probleme. Călugării noi care veneau erau majoritatea din medii duhovnicești mai relaxate și nu înțelegeau sfințenia monahismului sau noțiunea de duhovnic, astfel încât aceștia au început a cere reformă și schimbare în cadrul mănăstirii. Ei urmăreau poziții în posturi de conducere și să închidă schitul. Din cauza numeroaselor plângeri ale fraților nou-veniți, Sfântul Varsanufie a fost mutat ca egumen la Mănăstirea Golutvinsky. Când a sosit la noua mănăstire, sfântul a găsit totul în paragină. Cu toate acestea, nu și-a pierdut râvna și curând mănăstirea și-a redobândit suflul duhovnicesc. Veneau tot mai mulți oameni auzind că acolo este un părinte venit de la Optina, ameliorându-se astfel și problema financiară. Dar pe frații care se împotriveau regulilor din mănăstire a trebuit să-i îndepărteze.

La începutul lui 1913, Sfântul Varsanufie s-a îmbolnăvit din nou și l-a rugat pe Mitropolitul Macarie al Moscovei să-i dea binecuvântare să se retragă la Optina, dar n-a fost să fie. Sfântul s-a dus la cele sfinte în ziua de 1 aprilie, iar trupul i-a rămas la biserica din Golotvino până în 6 aprilie (care a fost și Sâmbăta lui Lazăr). După slujbă moaștele au fost trimise cu trenul la Optina, pentru a fi îngropate acolo. Trenul a ajuns în gara Kozelsk în 8 aprilie, iar sicriul a fost purtat de cler până la Optina.

Frică de lume şi de viaţa lumească este o frică mântuitoare. Fugiţi de acest monstru înfricoşător, adică de lume! Dumnezeu să vă ajute să fugiţi de ea cu totul. Să vă temeţi numai de păcat.

Domnul ne-a făgăduit că ne va ierta păcatele dacă ne pocăim, iar nu că vom trăi şi mâine. De aceea, este absolut necesar ca în oricare din situaţii, bune sau rele, să păzim poruncile şi datoriile noastre, fără să uităm vreodată cuvintele: “Iată, ACUM este  vremea potrivită, iată, ACUM este vremea mântuirii”.

Mintea se luminează atunci când se îndeletniceşte cu cercetarea Scripturilor şi cu rugăciunea. În timp ce, afundându-se în cele pământeşti se face grea şi neputincioasă să înţeleagă cele duhovniceşti. De asemenea este absolut necesar să cercetăm cărţile duhovniceşti ca să ne ajute să ne luptăm şi să biruim patimile. Iar patimile le biruim uşor atunci când sunt numai în gând. Când trec în cuvinte şi în fapte, se înrădăcinează. Atunci dezrădăcinarea lor este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă. Toată viaţa monahului este o luptă cu gândurile sale şi de aceea este nevoie de Rugăciunea lui Iisus. Cine nu s-a unit cu Domnul Iisus aici, nu se va uni cu El niciodată, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Cuvinte înfricoşătoare! Să păziţi TĂCEREA cât puteţi de mult. Dar când sunteţi întrebaţi, chiar şi în biserică, să răspundeţi fără să vă întărâtaţi sau să vă posomorâţi.

Când te tulbura gânduri de frică pentru mâhnirile ce vor urma, să nu începi să vorbeşti cu ele, ci să spui simplu: Facă-se voia Domnului! Şi asta te va umple de linişte. Toate faptele noastre cele bune trebuie să fie încercate, adică probate dacă sunt cu adevărat după Dumnezeu. Toate, chiar şi credinţa noastră. Încercarea se face prin amărăciuni şi suferinţe Mândria este urmată la fiecare pas de desfrânare. Aşadar este bine să ne osândim pe noi înşine şi să ne smerim. Mulţi urca spre cer, ducând cu ei multe osteneli şi izbânzi, dar nu vor să se smerească.

Gândurile îndoielii, precum şi cele ruşinoase şi de hulă, trebuie să le dispreţuiţi. Să nu le daţi nici o importanţă! Dispreţuiţi-le! Şi atunci vrăjmaşul diavol nu va mai rezistă, ci va fugi. Diavolul nu rezistă dispreţului, deoarece a fost călcat. Dar dacă începeţi totuşi acest dialog cu gândurile (nu uitaţi că gândurile aceste nu sunt ale voastre, ci ale vrăjmaşului, venite din afară), diavolul vă va aduce atâtea gânduri, încât vă vor încovoia şi aşa vă vor “întuneca”. Să nu daţi importanta faptului că după Sfânta Împărtăşanie vă vin multe gânduri urâte şi dorinţe rele. Satana va lupta mai tare în această zi, ca să vă pierdeţi folosul ce l-aţi primit. (…) Şi să nu spuneţi niciodată: “Mâine mă voi împărtăşi“, ci: “Dacă Domnul se va milostivi şi mă va învrednici, mă voi împărtăşi“.

Când intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetând neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gândul că Dumnezeu Se afla alături de tine. Şi să nu-ţi îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cât timp te afli înlăuntrul bisericii.

Cu cât trăieşti mai atent şi mai aspru, cu atât mai sălbatic te ataca vrăjmaşul. Încearcă să te tragă în păcat mai ales în sărbători. Să le aştepţi pe toate. Să fii pregătit pentru toate… Domnul este îndurător. Sărbătorile pricinuiesc daruri. Şi voi veţi lua ceva şi vă veţi încredinţa de asta după mulţi ani, poate chiar după 40 de ani… Atunci veţi înţelege ce dar v-a trimis Domnul în sărbătoarea cutare.