Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu, cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Tocmai la aceasta ne îndeamnă Apostolul când zice: „De este cineva bucuros, să cânte. De este cineva trist, să se pocăiască“ (cf. Iacov 5,13).
Adică, putem să prefacem o energie sufletească într-una duhovnicească – nu doar energia tristeţii, ci şi a bucuriei.
Dacă suntem bucuroşi, să nu ne trăim bucuria doar la nivel omenesc, ci să ne ridicăm mintea la Dumnezeu şi să dăm slavă Marelui nostru Binefăcător, aducându-I mulţumire.
Dacă ni se umple inima de uimire, iarăşi să lăudăm pe atotînţeleptul nostru Ziditor.
Neîncetat să ne adresăm Lui şi această atitudine ne va fi de mare folos atunci când vom primi „grelele lovituri” ale vieţii, pentru că în asemenea momente de răscruce vom găsi o ieşire şi Dumnezeu ne va mângâia.
De multe ori ne rugăm şi Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea, iar ispita sau greutatea nu se depărtează de la noi.
Dar se întâmplă un lucru care este mult mai însemnat decât izbăvirea de ispită: aflăm puterea de a ne ridica deasupra ei. Aceasta este o minune şi mai mare! Toţi vom ajunge în cele din urmă în pragul morţii, căci moartea este de neocolit, şi atunci va trebui să facem o alegere cât se poate de hotărâtă.
Dacă atunci când ne confruntăm cu moartea rămânem credincioşi lui Hristos şi îi urmăm Lui, punându-ne toată încrederea în cuvântul Său, aceasta înseamnă că credinţa noastră este mai puternică decât moartea care ne ameninţă, şi credinţa noastră biruieşte, prin urmare, moartea.
„Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră“ (1 Ioan 5, 4), zice Sfântul Apostol Ioan.
Mai devreme sau mai târziu vom fi puşi în faţa unor situaţii limită care ne vor pune la încercare şi va trebui să luăm o hotărâre care va rămâne neschimbată în veşnicie. O asemenea hotărâre a fost reacţia îngerilor care nu i-au urmat lui Lucifer, ci au zis: „Să stăm bine. Să stăm cu frică”. Ei au rămas credincioşi lui Dumnezeu, în vreme ce îngerii cei răi au căzut. Totul s-a decis o dată pentru totdeauna, pentru că acest eveniment s-a petrecut în veşnicie. În vreme ce pentru noi, făpturi ce vieţuim în timp, totul este relativ. Noi suntem puşi la încercare cu adevărat numai atunci când ne confruntăm cu moartea. Dacă în clipa aceea ne hotărâm să-L urmăm pe Hristos fără şovăială, atunci hotărârea noastră va rămâne în veşnicie şi vom primi ca moştenire „o împărăţie neclintită”, precum citim în Epistola către Evrei (Evr. 12, 28).
Arhimandritul Zaharia Zaharou, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014