În Epistola către Coloseni, Sfântul Pavel spune alegoric că suntem însemnaţi „cu tăiere împrejur nefăcută de mână” (Coloseni 2, 11), însemnând că inima se răneşte, nu în chip materialnic sau fizic, ci prin tăierea împrejur a lui Hristos, adică prin cuvântul Său, prin poruncile Evangheliei.

Când inima se răneşte cu poruncile evanghelice şi se taie împrejur de către Evanghelie, se face simţitoare şi mereu cu luare-aminte la Cel Care a rănit-o. Aceasta este pocăinţa, ca fără încetare să se poarte tăierea împrejur a lui Hristos.

Avem nevoie să ducem în inimă rana aceasta pe care am cunoscut-o prin lacrimi. Fără ea, am fi reci şi grabnic ne-am găsi în lumea aceasta modele, vrând chiar să împăcăm dragul de lume cu iubirea de Dumnezeu.

Avem nevoie ca mângâierea lui Dumnezeu să fie mai puternică în noi decât stăpânirea acestei lumi.

Avem nevoie de un foc mai tare ca să stingem focul patimilor.

Avem, astfel, nevoie să purtăm această rană care să ne amintească mereu de ceva de dincolo, desăvârşit şi sfânt. Dacă avem această aducere aminte înlăuntrul nostru, vom putea să deosebim „voia lui Dumnezeu, care este bună şi plăcută şi desăvârşită” (Romani 12, 2).

Este de cea mai mare însemnătate pentru noi să deosebim şi să urmăm semnele voii lui Dumnezeu şi atunci vom afla viaţă, căci este „viaţă întru voia Lui” (Psalmul 29, 5).

Arhimandrit Zaharia Zaharou, Man, the Target of God, The Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, Essex, 2015, p. 235

Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu, cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Tocmai la aceasta ne îndeamnă Apostolul când zice: „De este cineva bucuros, să cânte. De este cineva trist, să se pocăiască“ (cf. Iacov 5,13).

Adică, putem să prefacem o energie sufletească într-una duhovnicească – nu doar energia tristeţii, ci şi a bucuriei.

Dacă suntem bucuroşi, să nu ne trăim bucuria doar la nivel omenesc, ci să ne ridicăm mintea la Dumnezeu şi să dăm slavă Marelui nostru Binefăcător, aducându-I mulţumire.

Dacă ni se umple inima de uimire, iarăşi să lăudăm pe atotînţeleptul nostru Ziditor.

Neîncetat să ne adresăm Lui şi această atitudine ne va fi de mare folos atunci când vom primi „grelele lovituri” ale vieţii, pentru că în asemenea momente de răscruce vom găsi o ieşire şi Dumnezeu ne va mângâia.

De multe ori ne rugăm şi Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea, iar ispita sau greutatea nu se depărtează de la noi.

Dar se întâmplă un lucru care este mult mai însemnat decât izbăvirea de ispită: aflăm puterea de a ne ridica deasupra ei. Aceasta este o minune şi mai mare! Toţi vom ajunge în cele din urmă în pragul morţii, căci moartea este de neocolit, şi atunci va trebui să facem o alegere cât se poate de hotărâtă.

Dacă atunci când ne confruntăm cu moartea rămânem credincioşi lui Hristos şi îi urmăm Lui, punându-ne toată încrederea în cuvântul Său, aceasta înseamnă că credinţa noastră este mai puternică decât moartea care ne ameninţă, şi credinţa noastră biruieşte, prin urmare, moartea.

„Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră“ (1 Ioan 5, 4), zice Sfântul Apostol Ioan.

Mai devreme sau mai târziu vom fi puşi în faţa unor situaţii limită care ne vor pune la încercare şi va trebui să luăm o hotărâre care va rămâne neschimbată în veşnicie. O asemenea hotărâre a fost reacţia îngerilor care nu i-au urmat lui Lucifer, ci au zis: „Să stăm bine. Să stăm cu frică”. Ei au rămas credincioşi lui Dumnezeu, în vreme ce îngerii cei răi au căzut. Totul s-a decis o dată pentru totdeauna, pentru că acest eveniment s-a petrecut în veşnicie. În vreme ce pentru noi, făpturi ce vieţuim în timp, totul este relativ. Noi suntem puşi la încercare cu adevărat numai atunci când ne confruntăm cu moartea. Dacă în clipa aceea ne hotărâm să-L urmăm pe Hristos fără şovăială, atunci hotărârea noastră va rămâne în veşnicie şi vom primi ca moştenire „o împărăţie neclintită”, precum citim în Epistola către Evrei (Evr. 12, 28).

Arhimandritul Zaharia Zaharou, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014

• Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune.

• Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, insuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.

• Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piața, este numai o exemplificare a acestui vicleșug.

• Diavolul știe că, dacă reușește să devoreze timpul vieții noastre, el pune capăt acestei sfinte neguțătorii, acestui schimb de vieți, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu.

• Pentru noi, această legătură este dătătoare de viață, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtășire cu Izvorul Vieții. Când ne rugăm, ne aflăm în prezența lui Dumnezeu, și această prezență nimicește neîncetat moartea, pe care o purtăm în noi, și ne reînnoiește.

• Așa încât, a răscumpăra vremea înseamnă a cultiva legătura noastră cu Dumnezeu și, cu cât legătura noastră cu El este mai puternică, cu atât vom fi mai uniți cu El în această viață și vom continua să fim la fel, în chip mai desăvârșit și cu mai multă tărie, în viața ce va să fie. […]

• Atunci când aflăm înțelepciunea lui Dumnezeu ne răscumpărăm timpul viețuirii noastre pe pământ. *„Socotiți, drept aceea, cum să umblați cu pază, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți. Răscumpărând vremea, că zilele rele sunt”*, spune Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni (Efeseni 5, 15-16).

Pr. Zaharia Zaharou

Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou este unul dintre cei mai profunzi trăitori și mărturisitori contemporani ai credinței ortodoxe.

Este ucenicul părintelui Sofronie Saharov care, la rândul său, a fost ucenic al Sfântului Siluan Athonitul. În prezent, Parintele Zaharia este duhovnic în Mănăstirea întemeiată de Părintele Sofronie – „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia.