Oastea polonă se retrage în condiţii deosebit de grele, supusă unei permanente hărţuiri din partea oştilor lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504). Pentru a uşura retragerea polonilor, cneazul Konrad de Mazovia a trimis un detaşament de 600 de cavaleri. Domnul, grav bolnav, a delegat întreaga putere militară vornicului Sima Boldur, „caz cu totul excepţional, unicul cunoscut ca atare în istoria Moldovei medievale” (Ştefan Gorovei), pentru a organiza apărarea. Acesta, în fruntea unei oştiri de 5.000 de călăreţi, atacă oastea mazoviană la Lenţeşti, lângă Cernăuţi: „duminică, octombrie 29, au bătut şi acea oaste, din mila lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan voievod. Şi a fost şi acolo măcel mare în acea zi între leşi de armele moldoveneşti şi a căzut şi acolo multă oaste leşească, în locul numit satul Lenţeştii” (Cronicile slavo-române).

În situaţia nou creată, regele a grăbit retragerea. Pe 30 octombrie 1497 oştile sale trec Prutul şi merg în marş forţat până la Sniatyn (Pocuţia), unde ajung în trei zile. Aici, Ioan Albert a suferit o mare umilinţă, oastea sa a fost decimată, iar pe lângă distrugerea aproape în totalitate a Cavalerilor Teutoni şi a celor mazovieni, izvoarele sugerează pierderi importante (de la 11.000 la 40.000), inclusiv din rândul nobililor poloni. Cronica Mănăstirii Hustânskaia subliniază această catastrofă: „în vremea regelui Albert, a pierit şleahta în Polonia”.

În urma armatei poloneze au rămas multe steaguri şi tunuri care, alături de prizonieri, au fost trimise sultanului. Polonia a ieşit slăbită din acest război, a fost supusă mai multor incursiuni, iniţiate de otomani, moldoveni şi tătari, de aceea în 1498, a trebuit să grăbească negocierile în vederea încheierii unui tratat de pace. Acesta se va semna în 1499.