Construirea unui lăcaș de cult nu este în sine nici mântuitoare, nici osânditoare. Sensul duhovnicesc al unui asemenea edificiu depinde de scopul pentru care este zidit, de duhul în care este folosit și de credința celor care îl sfințesc prin viața lor. Catedrala Națională, ridicată în numele „poporului român creștin” și „în cinstirea eroilor neamului”, a fost prezentată ca „mărturisire de credință” și „coronamentul spiritual al României”. Însă, potrivit Scripturii și Sfinților Părinți, orice casă zidită „în numele Domnului”, dar folosită în spirit secular, politic sau ecumenist, poate deveni nu locaș de sfințenie, ci, după cuvântul Mântuitorului, „peșteră de tâlhari”.
Mântuitorul nu a condamnat Templul, ci coruperea lui: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema; voi însă ați făcut-o peșteră de tâlhari” (Matei 21,13). Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că “tâlharii duhovnicești” nu sunt doar hoții de bani, ci cei care fură slava lui Dumnezeu și transformă slujirea în spectacol sau interes politic (Omilia la Matei). Prin urmare, întrebarea fundamentală nu este dacă această Catedrală Națională e mare, frumoasă sau costisitoare, ci dacă slujește Adevărului sau unei agende omenești!
Sfinții Părinți exprimă trei criterii fundamentale ale unui lăcaș autentic al Domnului unde Harul lucrează pentru despătimire, luminare și îndumnezeire: adevărul credinței (dreapta credință fără compromisuri), cultul curat (slujire liturgică după Tradiția apostolică și patristică, nu „adaptată” spiritului lumii) și sfințenia vieții celor credincioși întru Hristos Euharistic (cei care slujesc și cei care se roagă să trăiască în pocăință, potrivit Evangheliei lui Hristos).
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „Dumnezeu Se odihnește numai în omul și în locul unde Se păstrează credința neschimbată”. Dacă într-un locaș se propovăduiește unitatea Adevărului cu erezia, dacă ierarhi eretici sau schismatici sunt pomeniți la Sfintele slujbe, dacă eretici condamnați devin ctitori cu „drept de pomenire”, dacă în numele „dialogului ecumenic” se amestecă lumina cu întunericul, atunci acel locaș nu mai este templu sfânt, ci devine, după Sfântul Grigorie Palama, „sinagogă a vrăjmașului”.
Prin urmare, apelul la simboluri naționale nu poate justifica abaterea de la credință. Sfântul Apostol Pavel spune limpede: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13,14). Biserica nu există pentru a glorifica națiunea, ci pentru a sfinți neamul în Adevăr. Atunci o Catedrală poate deveni mântuitoare pentru un neam! Dacă o Catedrală, fie ea și natională, devine instrument politic, locație pentru discursuri diplomatice, manifestări ecumeniste sau exprimare a „unității religioase globale”, atunci se transformă din „casă a lui Dumnezeu” în „templu al sincretismului”. Spre exemplu mulți dintre preoții și credincioșii BOR stau cu teamă că pseudopatriarhul Bartolomeu îl va pomeni mâine, la sfințirea Catedralei, pe schismaticul Epifanie Dumenko (singurul „întâistătător” ucrainean aflat în dipticele Fanarului), în locul Întâistătătorului de drept, mitropolitul Onufrie. Să nu se amăgească cineva că nu va fi pomenit mâine, la Sfânta Liturghie, Epifanie Dumenko! Va fi pomenit în taină, la Proscomidie, potrivit dipticelor patriarhului ecumenic! Nu va fi pomenit în auzul credincioșilor pentru a nu se crea tulburare și dezbinare în Ortodoxia românească!
În altă ordine de idei, Catedrala Națională a fost anunțată ca edificiu în cinstea eroilor români care au murit pentru credință și patrie. Însă majoritatea eroilor au mărturisit Ortodoxia fără compromis. Mulți mucenici din temnițele comuniste au condamnat ecumenismul și trădarea credinței. Este, așadar, o contradicție: putem noi cinsti eroii mărturisitori printr-un edificiu unde se promovează ecumenismul, exact ceea ce ei au refuzat cu prețul vieții?
Dacă în această Catedrală „se întâlnesc toate cultele” ca și cum ar fi „ramuri ale aceleiași Biserici”, după cum s-a statornicit la Sinodul din Creta, în 2016 (Doc. 6, art. 19), prin acceptarea premiselor eclesiologie eretice ale Declarației de la Toronto, atunci Duhul Sfânt mai poate lucra în plenitudinea harului? Sfântul Iustin Popovici numea CMB „pan-erezie”, iar ecumenismul „cea mai mare rătăcire a vremurilor de pe urmă”. Într-un astfel de context, orice catedrală devine „peșteră de tâlhari duhovnicești”, adică loc de răpire a sufletelor prin înșelare.
Prin urmare, Catedrala Națională poate fi Casă a lui Dumnezeu de rugăciune, doar dacă va fi, deopotrivă, casă a Adevărului. Dacă acolo se va propovădui exclusiv Ortodoxia, dacă va fi loc de rugăciune curată, de pocăință, de lacrimi, de unitate întru Hristos, atunci va fi Biserică Sfântă.
Însă dacă va deveni tribună politică, platformă ecumenistă, simbol al amestecării luminii cu întunericul, atunci Mântuitorul va rosti și despre aceasta cuvintele Sale veșnice: „Casa Mea… ați făcut-o peșteră de tâlhari!”.
P.S. Sensul real al Catedralei nu este dat de arhitectură, de pictură și nici de nume, ci de Duhul Sfânt care lucrează în ea pentru mântuirea credincioșilor (utopică zicerea: „a neamului”!) și de deschiderea acestora față de Adevăr. Întrebarea corectă pentru fiecare creștin ar trebui să fie: voi intra în Catedrala Națională ca mărturisitor și trăitor al Adevărului sau ca spectator al unei forme fără fond și părtaș al compromisurilor nesfârșite ce pot denatura atributul de „mântuitoare”?
Preot Claudiu Buză
Publicat în 25 octombrie 2025
Sursa: https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2025/10/25/catedrala-nationala-casa-de-rugaciune-intru-adevar-sau-pestera-de-talhari-a-ecumenismului/
Actualizare:
Bartolomeu I, episcopul Cetății lui Constantin (azi, Istanbul), nu s-a lăsat până nu a demonstrat cine e "primul fără egali" și l-a pomenit pe schismaticul ucrainean, laicul Serghei (Epifanie) Dumenko. Un creștin curajos a strigat imediat: "Anátema!"
(27.10.2025 - tot un eveniment istoric, ca și inaugurarea Catedralei Naționale)